Sunteți pe pagina 1din 6

STATUL SI DREPTUL IN DACIA ROMANA

ORGANIZAREA SOCIALA Desi teritoriul Daciei nu a ajuns in intregime sub stapanire romana (Maramuresul, Crisana si N Moldovei au continuat sa fie locuite de dacii liberi), influenta civilizatiei romane s-a manifestat si doncolo de provincia creata de Traian, care a devenit o provincie imperiala, subordonata direct imparatului, administrata de un guvernator de rang pretorian, avand ca principale prerogative: ius edicendi (dreptul de a da edicte), atributii administrative si atributii judecatoresti, militare si financiare. Dupa moartea lui Traian (119 e.n) imparatul Hadrian abandoneaza S Moldovei si o parte a campiei muntene si creeaza o provinci noua in Oltenia si S-E Transilvaniei, numita Dacia inferioara, cu capitala la Drobeta, avand in frunte un procurator (Augusti). Din Dacia superioara, cu capitala la Ulpia Traiana Sarmsegetusa, rupe partea de S si creeaza o a treia provincie, Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca, guvernata de un procurator. ORGANIZAREA LOCALA In Dacia provinice romana au existat 2 categorii de asezari: urbane si rurale. Localitatile urbane se imparteau in xolonii si municipii. Coloniile erau centre urbane puternic romanizatelocutorii lor bucurandu-se de plenitudinea drepturilor civile si politice. Municipiile aveau o conditie inferioara coloniilor, locuitorii lor bucurandu-se de un statut juridic intermediar intre cetatenii romani si peregrini. Singura colonie exclusiv romana a fost Ulpia Traiana.Celealte orase au fost intemeiate doar formal. Conducerea oraselor era autonoma si se exercita de cetatenii romani printr-un concilium (asemanator senatului roman) format din decurioni, care aveau atributii de coordonare a activitatilor administrativ-fiscale. Magistratii superiori erau alesi timp de un an din randul decurionilor si aveau atributii executive si judiciare. Edilii erau magistrati, avand rolul de a asigura politia oraselor si intretinerea cladirilor. Questorii conduceau administrarea finantelor si a bunurilor oraselor. Preotii erau alesi tot de decurioni, iar cea mai inalta magistratura sacerdatala o avea pontifexul. Cea mai mare parte a populatiei din Dacia traia la sate, fie dupa sistemul roman (pagus si vicius), fie in forma traditionala a obstilor satesti. SISTEME DE DREPT IN DACIA ROMANA Aplicarea dreptului roman in Dacia se refera la acele norme aplicabile cetatenilor romani rezidenti aici, precum si peregrinilor si lui ius gentium, ce reglementeaza raporturile dintr cetateni si peregrini.

Cele mai importante izvoare de drept au fost constitutiile imperiale si edictele guvernatorilor. Edictul aveca 2 parti: a. dispozitii referitoare la dreptul roman aplicabil cetatenilor romani rezidenti in provincie si b. edictul provincial (norme de drept local). Constituiile imperiale puteau fi edicte imperiale si mandate. Dreptul roman s-a aplicat concomitent cu dreptul autohton, existent anterior cuceririi romane, si cu ius gentium. Dreptul local, geto-dac, nu venea in contradictie cu normele de drept roman. Dreptul roman s-a aplicat in raporturile dintre cetateni, iar cutuma locala s-a aplicat in raporturile dintre bastinasi. CAPACITATEA JURIDICA A PERSOANELOR Inainte de edictul imparatului Carcalla, locuitorii liberi ai Daciei erau impartiti in 3 categorii: cetateni romani, latini si peregrini. Cetatenii romani locuiau majoritar la orase, se bucurau de aceleasi drepturi ca si cetatenii rezidenti la Roma. Ei fie aveau deja cetatenia romana la venirea in Dacia, fie s-au nascut pe pamanturile Daciei din parinti romani ori au dobandit cetatenia romana. Aveau aceleasi drepturi civile si politice ca si cetatenii romani, mai putin dreptul deplin de a dobandi proprietate imobiliara. Latinii reprezinta majoritatea populatiei colonizate din Dacia. Beneficiau de dreptul latin, aveau aceleasi drepturi patrimoniale ca si romanii. Nu beneficiau de ius conubi (dreptul de a se casatori dupa legile romane) si nu aveau drepturi politice. Aveau o pozitie intermediara intre cetatenii romani si peregrini. Latinii din Dacia romana erau latini coloniari. Puteau primi cetatenia romana prin naturalizare individuala sau colectiva. Peregrinii constituiau majoritatea populatiei libere. Erau de 2 categorii: obisnuiti si deditici. Initial, notiunea se confunda cu cea de strain, ulterior ea a desemnat pe toti supusii statului roman. Peregrinii obisnuiti erau acei invinsi, dar ale caror cetati au continuat sa existe dpdv politic. Isi exercitau drepturile civile si politice conform dreptului cutumiar propriu. Peregrinii deditici opusesera rezistenta cuceritorilor si se bucurau de o libertate redusa. Peregrinii obisnuiti puteau obtine cetatenia romana si aveau dreptul de a intra in raporturi juridice cu cetatenii romani, indeosebi in domeniul comertului (ius gentium). In Dacai exista institutia sclavajului. Sclavii puteau fi proprietatea imparatului, a unor orase, colegii, temple, dar si proprietatea unor persoane particulare. Exista si o categorie de sclavi publici, detinand functii importante, denumita liberti. Incepand cu secolul 1 i.Hr, intre oamenii liberi si sclavi se formeaza o patura sociala noua colonii, locuitori care, desi liberi, se aflau intro situatie asemanatoare cu sclavia.

DREPTUL SUCCESORAL Peregrinii deditici nu puteau dobandi nimic prin testament si nu puteau face testament (nu aveau capacitate testamentara). Ostasii romani care se bucurau de privilegii puteau totusi sa instituie ca mostenitori persoane peregrine sau latine. JUDECATA Procedura de judecata in Dacia era la fel ca in celelalte provincii. In materie penala, guvernatorul avea dreptul de a condamna la moarte pe locuitorii provinciei cu exceptia cazurilor cand cei implicati erau fruntasi ai populatiei supuse, caz in care pedeapsa capitala o putea da doar imparatul. Magistratii au fost inlocuiti de functionari administrativi imperiali si organizati ierarhic. In fruntea piramidei se afla imparatul (sef al statului, judecator suprem), urmand prefectii pretorului si apoi guvernatorii (sefii de provincie). Judecata in iudicio o realiza un judecator acceptat de parti sau ales prin tragere la sorti. Judecata are un caracter public, este etatizata, solutionarea cauzelor realizandus-se de catre organele statului. Peregrinii din Dacia romana erau judecati dupa procedura extraordinara de catre guvernatorul provinciei sau reprezentantul sau (legatus). In litigiile dintre un cetatean roman si un peregrin, acesta din urma era socotit pe durata procesului ca si cand ar fi fost cetatean roman. SCLAVII In Dacia, sclavia nu a atins stadiul clasic al dezvoltarii sale. Ea a avut un caracter patriarhal, sclavii lucrand alaturi de stapanii lor si fiind priviti ca membrii inferiori ai familiei. Dupa cucerirea romana, sclavii au devenit proprietatea imparatului dar in timp au trecut in proprietatea unor orase, colegii, temple, situatia lor inrautatindu-se. Sclavul nu avea personalitate, neputand fi subiect de drepturi si obligatii, stapanul sau putand sa-l vanda, pedpseasca sau omoare. Fiind considerat un lucru, nu putea sa se casatoreasca. In perioada imperiului, s-au luat unele masuri pentru a ocroti si categoria sclavilor. Constitutiile imparatului Augustin Pius incrimineaza ca omucidere fapta stapanului de a ucide sclavii si obliga pe stapanii de sclavi deosebit de cruzi sa vanda sclavii pe care ii maltrateaza. Caderea in sclavaj se realiza prin: nastere, prizonierat in urma razboiului, neachitarea obligatiilor ca urmare a insolvabilitatii, refuzul de declarare a averilor cu ocazia recensamantului, ori prin prinderea in flagrant a hotului de catre pagubit. Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era in general: manumisio (renuntare la dreptul de proprietate asupra sclavului prin procese), inscrierea sclavului pe listele censului de catre

stapan, prin testament al stapanului in care se preciza dezrobirea lui (cel mai frecvent mod in Dacia) sau prin declaratii in fata guvernatorului. In Dacia romana au existat si coloni. Ei erau acei muncitori agricoli care la inceputul republicii lucrau ca tarani liberi, iar mai apoi luau pamant in arenda de la micii proprietari, pentru care plateau o dijma. FAMILIA SI CASATORIA Pentru cetatenii romani stabiliti in Dacia romana, se aplicau regulile dreptului roman. Familia se axa in jurul puterii lui pater familias. Ulterior, o data cu diminuarea puterii acestuia, se impune definitiv rudenia de sange (cognatio). Cat priveste casatoria, daca la inceput a fost cunoscuta doar casatoria sine manu, ulterior, dupa razboaiele punice, s-a impus si casatoria cum manu (fara putere parinteasca) sotia pastrandu-si legaturile de rudenie cu vechea familie, singura conditie a incheierii ei fiind dorinta de a se casatori si convietuirea matrimoniala. Peregrinii obisnuiti nu puteau incheia o casatorie romana. Puteau sa se casatoreasca conform dreptului autohton, fara a produce efecte sub aspectul legislatiei romane. Peregrinii deditici puteau sa se casatoreasca numai dupa dreptul popoarelor (ius gentium). O casatorie romana se putea realiza si intre un cetatean roman si o peregrina, numai daca aceasta primise ius conubi. Daca nu, copiii nu primeau cetatenia romana, neintrand sub puterea parinteasca, ci urmau situatia juridica a mamei peregrine. Daca o cetateana romana se casatorea cu un peregrin, casatoria nu era valabila si copilul dobandea situatia precara a tatalui. In cazul casatoriilor mixte intre cetatenii romani si peregrini, existau situatiile: In cazul casatoriei unui cetatean roman care primise ius conubi, casatoria era casatorie romana, copiii devenind cetateni romani. In cazul casatoriei unui cetatean roman cu o peregrina care nu avea ius conubi, casatoria nu era valabila dupa dreptul roman, copiii avand conditia juridica a mamei. In cazul casatoriei unui cetatean roman cu o peregrina pe care dintr-o eroare o considera cetateana romana, copiii si sotia dobandeau cetatenia romana. Fiul, desi dobandea cetatenia romana, nu intra in puterea sefului de familie.

Casatoria sclavilor nu era legala, ea constituia doar o uniune a caeri stabilitate era de necesitatea existentei mainii de lucru servile.

PROPRIETATEA Peregrinii din Dacia nu puteau dobandi o proprietate decat daca aveau ius comerci. Ca mijloc de dobandire a proprietatii de catre peregrini, se utilizau ocupatiunea si traditiunea. Pentru apararea proprietatii peregrine, s-a instituit sistemul prescriptio longi temporis. Prescriptiunea era un mijloc de aparare si nu de dobandire a proprietatii, peregrinii devenind proprietari numai dupa scurgerea termenului prevazut de lege. Dreptul de proprietate are 3 atribute: ius utendi (dreptul de a folosi), ius fruendi (dreptul de a culege fructe) si ius abutendi (dreptul de a dispune). Intreaga Dacie cucerita a devenit proprietatea deplina a imparatului (dominium), transformata in ager publicus. Cetatenii romani nu puteau dobandi o proprietate imobliara deplina, ci numai posesiune si uzufruct. Printr-o fictiune juridica, celor 5 mari orase: Sarmisegetusa, Potaissa, Apulum, Dierna si Napoca li s-a acordat calitatea de sol roman, ca si cum aceste orase ar fi fost situate in Italia. Astfel, cetatenii romani au putut dobandi si un drept de proprietate imobiliara deplina. OBLIGATIILE Obligatia este un raport juridic, in care o parte numita creditor poate sa ceara unei alte persoane (debitor) sa dea, sa faca, sau sa nu faca ceva, sub sanctiunea constrangerii statale. Tranzactiile din provincie sunt documentate de tablite cerate avand drept continut o serie de contracte, indeosebi de vanzare-cumparare, prin procedeul mancipatiunii. Acest act nu era valabil pentru cetatenii care nu aveau ius comercii. Garantiile de vicii si evictiune sunt: daca exista vicii, aparatorul poate cere anularea contractului. In cazul evictiunii partiale sau totale, cumparatorul e satisfacut prin pretul dublu restituit de vanzator. Rol foarte important in tranzactie il au garantiile, garanti fiind numai cetatenii romani. In materia inchirierii, foarte raspandita era inchirierea fortei de munca, indeosebi in mine. In minele de aur de langa Rosia montana a fost descoperit un nr de 25 de tablite cerate. Una se refera la un cortegiu funerar, alta este de fapt un registru de venituri si cheltuieli al unei societati ce a organizat un banchet, iar 4 fac obiectul contractelor de vanzare cumparare. In dreptul clasic, mancipatiunea este un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrurilor mancipi (cele considerate importante fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povara). Actul mancipatiunii se realiza prin mai multe solemnitati. In primul rand, era necesar un cetatean care tinea in mana un cantar de arama si cel putin 5 martori. Cel care dobandea lucrul, punand mana pe cantar, trebuia sa rosteasca anumite cuvinte. Cu timpul, mancipatiunea a cazut in desuetudine, astfel ca in perioada lui Iustinian a disparut complet, fiind inlocuita de traditiune.

Dupa efectuarea mancipatiunii, cel care a instrainat era obligat sa despagubeasca pe cumparator de 2 ori pretul, daca dobanditorul ar fi fost deposedat de vechiul proprietar. Contractele de locatiune se incheiau prin simplul acord de vointa al partilor. In cadrul contractelor de depozit, bancherul putea folosi banii, dar cu conditia de restituie la cererea deponentului.