CRISTEA CĂTĂLINA GABRIELA

conf. univ. dr.

SINTEZE XI

CAPITOLUL 4
CADRUL DE REALIZARE AL CURRICULUMULUI
Acest capitol are în vedere următoarele obiective: a) să identifice cadrul general de realizare
al curriculumului la scara sistemului social global; b) să definească acele concepte pedagogice
fundamentale care conturează cadrul în care sunt implicate resursele şi mijloacele de realizare ale
curriculumului, la diferite niveluri de generalitate: sistemul de educaţie, sistemul de învăţământ;
procesul de învăţământ, activitățile concrete de instruire (lecția etc.).

4.1. Sistemul de educație

cadrul general de realizare al curriculumului

Cadrul realizare al curriculumului este conturat şi definit prin intermediul conceptelor

pedagogice de: sistem de educaţie, sistem de învăţământ, proces de învăţământ. Este un
context deschis, din punct de vedere pedagogic și social. El constituie şi un cadru de organizare
al curriculumului instituţionalizat (vezi educaţia/instruirea nonformală), dar deschis spre
influenţele spontane care provin din toate mediile sociale (vezi educaţia / instruirea informală).

Cadrul general de realizare al curriculumului poate fi identificat în toate mediile sociale în

care educaţia îşi exercită funcţia sa generală, de formare-dezvoltare a personalităţii umane,
direct prin diferite acţiuni pedagogice (proiectate şi realizate în mod intenţionat) dar şi indirect,
prin numeroase influenţe pedagogice, (realizate spontan, neintenţionat). Toate aceste acțiuni și
influențe pedagogice, importante pentru înțelegerea curriculumului intervin la nivel de sistem
de educație, de sistem și de proces de învățământ. Este motivul pentru care cele trei noțiuni,
definite la nivel de Teorie generală a educației (vezi Fundamentele pedagogiei) sunt studiate și
din perspectiva specifică Teoriei și metodologiei curriculumului.

Sistemul de educaţie reprezintă ansamblul instituţiilor sociale (culturale, politice, religioase

etc.) şi al comunităţilor umane (familie, popor, naţiune; grupuri: profesionale, etnice;
comunităţi teritoriale) etc.) care în mod direct sau indirect, îndeplinesc funcţii pedagogice de
formare-dezvoltarea personalităţii umane. Acest concept a fost propus de UNESCO în anii 1970
sub numele de “societate educativă” sau de “cetate educativă” (vezi Paul Lengrand, trad., 1973;
Edgar Faure, sub redacție,1974).

Un sistem de educație, deschis spre educația permanentă, tinde să proiecteze curricular „o

societate educativă” care poate articula pozitiv diferitele și numeroase acţiuni şi influenţe
pedagogice existente în mediul cultural, comunitar, spiritual (religios) economic, politic, natural
(geografic, demografic ecologic, climateric etc.). Un astfel de sistem, mai larg decât cel de
sistem școlar, „admite ideea că educaţia depăşeşte cu mult limitele tradiţionale care îi sunt
atribuite, în special cele ale învăţământului” (vezi Paul Lengrand, trad., 1973, pp. 100-102). El
proiectează curricular „o cetate educativă” care poate: a) valorifica tuturor resurselor
pedagogice interne şi externe ale omului și ale societății; b) rezolva contradicţia de fond a
sistemelor şcolare care constă în „discordanţa dintre expansiunea cantitativă şi eficacitatea
acţiunii educative” limitată la nivel de instruire formală. Ca (vezi Faure, Edgar, sub redacție.,
1974, pag.231, 232). La nivel de „sistem educativ global, curriculumul are un caracter deschis
care „uşurează mobilitatea orizontală şi verticală a celor ce învaţă şi multiplică posibilităţile de
opţiune” în perspectiva educației permanente, a autoeducației și a (Edgar Faure, op.cit., pp.
231, 232; 249).

4.2. Realizarea curriculumului

la nivel de sistem de învăţământ,

proces de învățământ, activități de instruire

 Sistemul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de educaţie, care
include ansamblul instituţiilor specializate în proiectarea educaţiei și a instruirii, realizate prin
conţinuturi şi metodologii specifice, organizate formal şi nonformal.

Teoria și metodologia curriculumului are în vedere activitatea de proiectare curriculară a

educației și a instruirii realizată în cadrul spațial și temporal al sistemului de învățământ.
Această activitate este realizată în context școlar la nivel de sistem școlar, dar și în context
extrașcolar. În context școlar, proiectarea curriculară este organizată la nivel primar (cu treaptă
preșcolară și școlară elementară sau primară) secundar (cu treaptă gimnaziala și liceala / și
profesională) și superior (uiversitar, cu trepte universitare, definite în termeni de ciclu: licență,
masterat, doctorat). La acest nivel cadrul de proiectare al curriculumului este centrat prioritar
asupra instruirii formal în condițiile în care sistemul de învăţământ este valorificat doar în sens
restrâns, ca sistem şcolar (vezi Dicţionar de pedagogie, 1979, p. 411).

Deschiderea curriculumului spre educația nonformală și spre toate resursele pedagogice ale
societății, implică raportarea acestuia la sistemul de învățământ, conceput în sens larg, care
include „ansamblul instituţiilor care participă la organizarea arhitecturii şcolare, adică la
derularea generală a studiilor pe cicluri, orientări, filiere etc.”, inclusiv prin parteneriat cu toți
actorii sociali (Dictionnaire encyclopédique de l'éducation et de la formation, 1994, p. 956). În
această perspectivă, sistemul de învăţământ, cu caracter deschis, include pe lângă instituţiile
şcolare / universitare şi instituţiile specializate în educaţie/instruire nonformală (cluburi, tabere,
centre de vacanță și de pregătire profesională, televiziuni şcolare/universitare etc.), factorii
comunitari (familia, comunitatea locală), dar și actorii sociali implicați pedagogic în condiții de
parteneriat cu care şcoala stabileşte diferite raporturi contractuale (vezi relaţia dintre agenţii
economici şi şcolile profesionale sau universităţile tehnice etc.)

Structura sistemului de învăţământ are un rol determinant în proiectarea și realizarea

curriculumului, cu impact la scara întregului proces de învățământ. Avem în vedere toate
dimensiunile structurii sistemului de învățământ:

1. Structura de organizare pe niveluri, trepte și cicluri de învățământ. Este foarte

importantă în construcția curriculară a planului de învățământ care are la bază curriculumul
comun (trunchiul comun de cultură generală), dependent de durată școlii generale obligatorii
(care include școala primară și prima treaptă a învățământului secundar – în cazul nostru,
învățământul gimnazial);

2. Structura de conducere managerială a sistemului de învățământ, la nivel de vârf

(ministerul învățământului), intermediar (inspectoratele școlare) și de bază (școala, ca
organizație, aflată la baza sistemului de învățământ. Este importantă pentru luarea deciziilor
care implică proiectarea și realizarea curriculumului formal, dar și nonformal, cu deschideri
multiple spre informal, în condiții de management al curriculumului raportat permanent la
managementul educației, la managementul organizației școlare, la managementul clasei de
elevi, la managementul lecției.

3. Structura materială a sistemului de învăţământ, care include ansamblul resurselor

pedagogice (informaţionale, umane, didactico-materiale, financiare) necesare pentru
proiectarea și realizarea curriculară. Este importantă în orice activitate de proiectare și realizare
curriculară a educației și instruirii, la toate nivelurile sistemului și ale procesului de învățământ.

4. Structura de relație a sistemului de învățământ cu societatea. Este importantă pentru

construcția curriculumului în context deschis, în perspectiva adaptării sale la toate cerințele
comunitare, culturale, civice, economice etc. al societății contemporane, informaționale, aflată
în continuă schimbare și transformare calitativă.

Perfecționarea permanentă a curriculumului în context social deschis este necesară în

condiții conducerii manageriale a sistemului în perspectiva democratizării acestuia „pentru a
putea ajuta grupurile defavorizate să depăşească handicapurile lor socioculturale şi
pedagogice", cu responsabilizarea comunităţilor educaţionale naţionale, teritoriale şi locale,
„pentru a depăşi cauzele principale ale incertitudinilor şi ale blocajelor trăite de sistemele
educaţionale” tradiționale (vezi Dictionnaire encyclopédique de l'éducation et de la formation,
1994, pp .959-963).

Structura sistemului de învăţământ din România, reglementată prin Legea Educației Naționale,
nr. 1 / 2011, are în vedere respectarea şi valorificarea tendinţelor amintite, argumentate și în
literatura de specialitate, în studiile din domeniul sociologiei și politicii educației,
managementul organizațiilor școlare și al clasei de elevi etc. (vezi Păun, Emil, 1982; 1999;
Cristea Sorin1996, 2003; Cristea, Sorin; Constantinescu, Cornel, 1998; Iucu, Romiţă, B., 2000;
Gabriela Cristea, (2003, 2008; Dan Potolea, Ioan Neacșu, Romiță B. Iucu, Ion-Ovidiu Pânișoară,
coordonatori, 2008, Constantin Cucoș, coordonator, 2008 etc.).

Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ, care

asigură realizarea funcţiilor generale ale acestuia prin intermediul unor activităţi de educație și
instruire, organizate formal (dar şi nonformal) realizate cu cadre didactice specializate într-un
context determinat (pedagogic și social) de structura sistemului de învățământ (de organizare,
de conducere, de distribuție a resurselor pedagogice, de relație cu societatea)

Proiectarea curriculară a activităților de educație și de instruire are loc în contextul creat de

procesul de învățământ, dependent de structura de funcționare a sistemului de învățământ.
Avem în vedere două dimensiuni ale procesului de învăţământ: a) dimensiunea funcţională
care implică stabilirea priorităţilor la nivelul funcţiilor şi a finalităţilor procesului de învăţământ,
în raport de care sunt concepute principalele documente curriculare (planul de învățământ și
programele școlare); b) dimensiunea structurală, care vizează realizarea curriculumului pe
trepte, cicluri şi discipline, în raport de resursele pedagogice existente valorificate managerial,
în condiții de parteneriat cu familia, cu comunitatea locală, cu diferiți actori sociali etc.

Procesul de învăţământ exprimă dimensiunea cea mai dinamică a sistemului de învăţământ,

în cadrul căreia este realizată activitatea instruire pe trepte și discipline de învățământ, pe
unități de învățare și lecții, Proiectarea sa curriculară este dependentă de calitatea structurii de
funcționare a sistemului de învățământ (vezi dimensiunea funcțională și structurală). Dar ea
este realizată efectiv de profesor la nivelul activităților concrete (lecții etc.) proiectate curricular
în cadrul procesului de învățământ. Profesorul este cel care asigură dimensiunea operațională a
procesului de învățământ, probată prin calitatea proiectului curricular al lecției etc. (vezi Ioan
Cerghit, coordonator, 1983; Ioan Cerghit, în Sinteze pe teme de didactică modernă,
coordonator Radu, Ion, T., 1986, pp.3-7; Cerghit, Ioan; Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori), 1988,
p.13; Gabriela Cristea, 2003, 2008; Dan Potolea, Ioan Neacșu, Romiță B. Iucu, Ion-Ovidiu
Pânișoară, coordonatori, 2008, Constantin Cucoș, coordonator, 2008).

Relația complexă dintre sistemul şi procesul de învăţământ este evidentă la nivelul

construcției curriculare a lecției etc. Ea reflectă legătură intrinsecă existentă între toate
componentele proiectului curricular: finalitățile (idealul, scopurile, obiectivele generale și
specifice) stabilite prin decizii de politică a educației, transpuse în practica lecției de profesor
prin elaborarea obiectivelor concrete / operaționale) – conținuturile de bază, care susțin
formarea competențelor elevului (în măsura în care sunt selectate și asimilate cunoștințele de
bază, teoretice și procedurale) – metodele de învățământ eficiente raportate la formele de
organizare disponibile (în context frontal, pe grupe și individual) – strategiile de evaluare
(predictivă, formativă și sumativă) implicate continuu în reglarea-autoreglare activității
concrete (lecției etc.)

Deschiderea curriculară spre toate conţinuturile şi formele generale ale educaţiei, în

perspectiva educaţiei permanente, a autoeducaţiei și a valorificării depline a educabilităţii (la
nivelul optimizării raporturilor dintre ereditate / mediu – educație de calitate, proiectată
curricular) stimulează capacitatea oricărui profesor de perfecționare a dimensiunii
operaţionale a procesului de învăţământ. O astfel de capacitate este tipică proiectării
curriculare. Ea solicită, în orice context, realizarea şi dezvoltarea optimă a activităţilor de
instruire (lecție etc.) prin articularea optimă a acţiunilor de predare-învăţare-evaluare (vezi I.K.
Babanski, 1979).