Romantismul este un curent literar, care s-a afirmat, în literatura europeană, la sfârşitul

secolului al XVIII-lea şi s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Romanticii
preferă evaziunea în vis, în trecut, într-un decor exotic. Cadrul preferat este nocturn, apar
elemente specifice: luna, noaptea, lacul, steaua. Natura nu mai este surprinsă din perspectivă
statică, ci intră în consonanţă cu trăirile eului liric. Romantismul propune propriul inventar de
teme şi motive literare, dintre care dominante sunt dragostea, natura, timpul, efemeritatea
destinului uman, aspiraţia către absolut, geniul, singurătatea, meditaţia nocturnă, visul şi reveria,
viaţa ca vis.

Creaţia eminesciană se înscrie dominant în zona de influenţă a romantismului. Opera

poetului cuprinde toate marile teme şi motive romantice, valorificate fie în poeme ample fie în
poeme de dimensiuni mai reduse, care accentuează perfecţiunea formală. Poemul „Luceafărul” a
apărut în 1883, în „Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună” din Viena,
fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare”. Alături de sursele folclorice ale poemului,
basmele „Fata-n grădina de aur”, „Miron și frumoasa fără corp” și motivul zburătorului, poetul
valorifică surse mitologice și izvoare filozofice, precum antonimiile dintre geniu și omul comun,
din filozofia lui Arthur Schopenhauer.

Opera romantică „Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar și
o meditație asupra condiției umane duale.

Poemul reprezintă o meditație asupra destinului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară
și nefericită, opusă omului comun. Tema este romantică: problematica geniului în raport cu
lumea, iubirea și cunoașterea. În esență, poemul este un monolog liric, dialogul accentuând
înălțimea ideilor care-i conferă caracterul filosofic. Compozițional, „Luceafărul” este structurat
în patru părți. În prima și în ultima parte, cele doua planuri, terestru și cosmic, interferează, pe
când în părțile a doua și a treia, ele se separă net, partea a doua fiind consacrată planului terestru,
Catalinei ce acceptă iubirea lui Catalin, iar partea a treia planului cosmic, unde Demiurgul îi
dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu poate da curs rugăminții de a-l transforma în
muritor.

Începutul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic: „A fost odată ca-n
povești/ A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat este realizat printr-o dublă comparație,
evidentiand puternica individualizare: „Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele.”.
Totodată, prin superlativul absolut de factură populară „o prea frumoasă fată”, se scoate în
evidență o autentică unicitate terestră. Se menționează planurile în care se desfășoară acțiunea:
planul teluric, „rude mari împărătești”, planul cosmic, „luna între stele”, și planul spiritual
„Fecioara între sfinți”. Cadrul este întunecat, nocturn, specific romantic, favorabil visului.
Motivul serii și al castelului accentuează romantismul conferit de prezența Luceafărului: „Și cât
de viu s-aprinde el/ În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel/ Când ea o să-i apară”.
 Deschiderea înspre cosmic este sugerată de motivul ferestrei, asociat cu motivul stelei:
„Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă / Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul
aşteaptă”.Fata de împărat nu poate vedea Luceafărul, ea privea numai reflexia lui prin
intermediari, în mare („Privea în zare cum pe mări”) și în oglindă („El tremura-n oglindă”). Se
desfășoară planul oniric, în care fata de împărat se întâlnește cu Luceafărul: „Iar ea vorbind cu el
în somn”. În versul „Pe ochii mari, bătând închiși”, ochii mari reprezintă disponibilitate, iar
faptul că îi are închiși semnifică refuzul vehement de a se desprinde de planul din care făcea
parte. Atracția îndrăgostiților unul pentru celalalt este sugerată mai întâi de o chemare, menită să
scoată în evidență dorul și puterea sentimentului. Motivele asociate celor două întrupări sunt
soarele şi noaptea, care dau naştere aparenţei demonice, respectiv cerul şi marea, care dau
naştere aparenţei angelice. Cele două motive romantice – înger şi demon – sunt complementare
şi ilustrează capacităţile nelimitate ale geniului de a-şi depăşi condiţia. Dacă invocaţiile fetei sunt
urmate de metamorfoza onirică a Luceafărului, chemările lui nu sunt urmate de fata de împărat,
care refuză să-şi părăsească lumea, cerând însă renunţarea la nemurire: „Dar dacă vrei cu
crezământ/Să te-ndrăgesc pe tine/Tu te coboară pe pământ/Fii muritor ca mine.”

Tabloul al doilea este inițiat cu caracterizarea lui Catalin, ce reprezintă întruchiparea

teluricului și a mediocrității pământești: „Viclean”, „Băiat din flori și de pripas”, „Cu obrăjei că
doi bujori/ De rumeni”. Limbajul devine popular., iar modul de expunere predominant este
dialogul. Idila desfășurată sub forma unui joc dintre fata de împărat, numită acum Catalina, și
pajul Catalin simbolizează repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între
exponenții lumii terestre. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie: a
omului comun. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Catalina aspira încă la iubirea ideala
pentru Luceafăr: „O, de luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Puterea de sacrificiu a
omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrată în intensitatea sentimentului
de iubire, care duce la renunțarea la nemurire.

Tabloul al treilea îşi construieşte sensurile în raport cu alte motive romantice: călătoria
interstelară, ilustrată în zborul Luceafărului către Demiurg, perisabilitatea și neimportanta fiinţei
umane – „Ei numai doar durează-n vânt/Deşerte idealuri”, „Dar piară oamenii cu toţi/S-ar naşte
iarăşi oameni” – geniul nemuritor, care supravieţuieşte prin propria substanţă: „Noi nu avem nici
timp, nici loc /Şi nu cunoaştem moarte.” Luceafărul, numit aici Hyperion, are o condiţie
superioară, devenind un simbol central al poemului. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege
de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu:
„Reia-mi al nemuririi nimb. Și focul din privire,/ Și pentru toate da-mi în schimb/ O oară de
iubire...”. Prin „O oară de iubire”, se înțelege efemeritatea iubirii în spațiul teluric, dar și dorința
lui Hyperion de a renunța la planul absolutului pentru Catalina. Demiurgul îi explică
Luceafărului absurditatea dorinței lui, prilej cu care este pusă în antiteză lumea muritorilor și
aceea a nemuritorilor. Astfel, muritorii nu-și pot determina propriul destin, se bazeaza numai pe
noroc și sunt supuși voinței oarbe de a trai. Replicile demiurgului subliniază singularitatea
acestuia, imposibilitatea încadrării lui în limitele specifice condiţiei umane, cât și uimirea lui la
cerința lui Hyperion. El păstrează pentru final argumentul zdrobitor, dovedindu-i încă o dată
Luceafărului superioritatea și omnisciența sa: „Și pentru cine vrei să mori?/Întoarce-te, te-
ndreapta/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă.”

În ultimul tablou, idila Catalin-Catalina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezența
simbolurilor specifice. Peisajul este umanizat, specific eminescian, scenele de iubire se petrec
departe de lume sub crengile de tei înflorite, în singurătate și liniște, în pacea codrului, sub
lumina blândă a lunii. „Îmbătată de amor”, Catalina are încă nostalgia astrului iubirii și-i
adresează pentru a treia oara chemarea, de data aceasta modificată, Luceafărul semnificând acum
steaua norocului: „Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o raza,/ Pătrunde-n codru și în
gând,/ Norocu-mi luminează!”.Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare
a eternității și odată cu ea a indiferenței. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar
geniul manifestă un profund dispreț față de această incapacitate: „Ce-ți pasa tie, chip de lut,/
Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constată cu durere că viață cotidiana a omului urmează o mișcare
circulară, orientată spre accidental și întâmplător: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă
petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.

Poemul eminescian ilustrează romantismul viziunii despre lume a creatorului. Tema

principală – condiţia geniului – , temele asociate acesteia (iubirea, natura), ca şi motivele
specifice (noaptea, visul, steaua, îngerul, demonul, efemeritatea fiinţei umane) susţin ideea că
omul se află într-o continuă căutare a împlinirii, fără a avea, însă, posibilitatea de a atinge
absolutul. Nici Luceafărul-Hyperion, nici fata de împărat-Cătălina nu ating idealul împlinirii
afective.