Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

(caracterizare personaj)

-Camil Petrescu

Proza românească interbelică a fost scena unor impresionante reforme,

în special în ceea ce privește romanul. În acest context, proza lui Camil
Petrescu se sincronizează cu literatura europeană, romanele sale fiind
încadrate de Eugen Lovinescu în epica de analiză psihologică. În eseul
„Noua structură și opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu își exprimă
aderența la filosofia modernă și la romanul proustian. De asemenea, el este
adeptul unor idei din filosofia lui Henri Bergson și fenomenologia Husserl
ori din psihanaliza lui Freud.
Personajul masculin Ștefan Gheorghidiu din opera „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” ilustrează viziunea despre lume a lui
Camil Petrescu. Este un personaj modern, reprezentând tipul intelectualului
lucid.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern de analiză psihologică, roman subiectiv de tip proustian, roman al
experienței, dar și un roman de idei apărut în perioada interbelică.
Opera este un roman, un text de dimensiuni ample în care personajele
numeroase sunt implicate în conflicte puternice, fiind urmărite mai multe
fire narative. Este un roman de analiză psihologică prin conflictele interioare
și modalitățile specifice de construire a personajului (introspecția,
monologul interior, stilul indirect liber). Caracterul modern subiectiv este
susținut de perspectiva narativă subiectivă, fluxul conștiinței care ia locul
fluxului întâmplărilor, memoria afectivă, introspecția și luciditatea
personajului, acronia și anticalofilia. Fiind un roman al experienței este
definit de autenticitate și intensele trăiri la nivel spiritual, traduse prin
trecerea unor evenimente exterioare în planul profund interior. Se tinde spre
confesiune, lăsând impresia cititorului că este martor al unei experiențe
trăite pas cu pas, asemenea unor capturi din viața personajelor.
Structura compozițională este modernă, romanul cuprinde două părți
(Cartea I- povestea de iubire dintre Ștefan Gheorhidiu și Ela și Cartea a II-a
- experiența războiului). Cele două părți ale romanului, strcuturate după cele
două mari teme, iubirea și războiul, sunt unite de conștiința unică a
personajului- narator Ștefan Gheorhidiu. Scris la persoana I, romanul este o
confesiune a protagonistului, astfel încât perspectiva narativă este
subiectivă.
Tema romanului urmărește cele două experiențe fundamentale ale
individului, care îl determină să își reconsidere viziunea asupra lumii și față
de semenul său: iubirea și războiul. Acestea devin dramatice verificări
interioare, experiențe ale cunoașterii, ale metamorfozei lăuntrice și ale
regăsirii sinelui.
Scrierea are două părți, după cum sugerează și titlul amplu prin care se
sintetizează o aventură în planul cunoașterii absolute. „Noaptea” face
referire la starea de incertitudine a personajului în raport cu cele două
experiențe ale conștiinței. În vreme ce prima parte este ficțională, partea a
doua pornește de la date reale din biografia autorului care a fost ofițer în
Primul Război Mondial.
Cele două părți sunt unite și de un artificiu compozițional: discuția de
la popota ofițerilor la care este martor și tânărul sublocotenent Ștefan
Gheorghidiu și care evidențiază cele două planuri temporale: timpul narării
(prezentul frontului) și timpul narat (trecutul poveștii de iubire).
Incipitul îl surprinde pe naratorul-personaj ca sublocotenent în Primul
Război Mondial. Un fapt divers apărut în presă declanșează o discuție
aprinsă între ofițerii de la popotă: un bărbat care și-a omorât soția infidelă a
fost achitat. Discuția despre dragoste și fidelitate declanșează memoria
afectivă a protagonistului, întocmai ca la Marcel Proust: Ștefan Gheorghidiu
retrăiește trecutul și îl analizează („Eram însurat de doi ani și jumătate cu o
colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”). Iubirea lor se naște din
admirație, duioșie, dar mai ales din orgoliu. Astfel, Gheorghidiu trăiește
drama neîmplinirii erotice, povestea sa de iubire stând sub semnul
incertitudinii. Din primul capitol își relevă superioritatea și idealismul,
considerând că iubirea este o regăsire a sinelui prin celălalt, iar scena cheie
care exemplifică acest lucru este discuția de la popotă. Ștefan Gheorghidiu
își exprimă concepția în legătură cu iubirea, intervenind vehement și
pătimaș: „Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
altuia”, iar „O iubirea mare e mai curând un proces de autosugestie (…), e
ca un monoteism, voluntar la început, patologic pe urmă”.
Faptul că a trebuit să renunțe la vechii prieteni din cauza moștenirii pe
care a primit-o de la unchiul său bogat, observațiile asupra vestimentației,
noile cercuri de cunoștințe produc înstrăinarea celor doi și capătă proporții
catastrofice pentru firea sensibilă a protagonistului: „Viața mi-a devenit
încurând o tortură continuă”.
Fire pasională și reflexivă, el disecă fiecare gest sau vorbă a Elei. Este
inadaptat și orgolios, hipersensibil și redă în amănunt chinurile dezamăgirii
în iubire care îi transformă existența într-o tortură. Excursia de la Odobești,
la invitația verișoarei Anișoara, amatoare de distracții mondene reliefează
gelozia, luciditatea, orgoliul și hipersensibilitatea. Devine un nou prilej
pentru Ștefan de a adăuga noi motive de neliniște în ceea ce privește
fidelitatea Elei. El devine foarte gelos, deși nu o recunoaște. I s-ar fi părut
firesc să îi fie acordată exclusivitate din partea soției, iar atitudinea acesteia
față de domnul G, obscur avocat și excelent dansator îl tulbură, declanșând
crize de gelozie și frământări interioare care deși sunt ascunse cu grijă din
teama de ridicol, ating cete nebănuite: „Mă chinuiam lăuntric să par vesel…
mă simțeam imbecil și ridicol”.
Prezentarea războiului se realizează în mod veridic de către un fin
observator cu o capacitate sporită de a fi ironic, chiar în condiții tragice.
Notațiile sale vădesc luciditatea, spiritul polemic, asumarea reacției de
groază în fața morții și abandonarea atitudinii de fals patriotism. Fiind a
doua experiență de cunoaștere, drama războiului descrisă în mod obiectiv,
dar cu o tentă ironică este copleșitoare și umbrește în conștiința personajului
neîmplinirile din planul sentimental. Scenele înfiorătoare se succed prin fața
ochilor săi, într-o scenă marcată de tragic și grotesc un soldat aleargă în
continuare, deși capul i-a fost retezat de un obuz. Drama prezentată cu
autenticitate creează o prăpastie imensă între cei de pe front și cei de acasă.
Într-un asemenea context, Gheorghidiu se simte detașat de frământările
sufletești anterioare. Rănit și spitalizat, revine la Vatra total schimbat,
capabil să renunțe la fantasmele trecutului și la tot ce a însemnat iubirea
pentru el.
Personaj modern, Ștefan Gheorghidiu întruchipează tipul
intelectualului lucid, aflat în căutarea absolutului care se autoanalizează în
raport cu realitatea obiectivă a războiului și cu cea interioară a propriilor
amintiri alături de Ela.
Statutul social al protagonistului prinde contur pe parcurs, prin
acumulare de date. Absolvent al Facultății de Filozofie, Ștefan se simte
familiar în lumea cărților, al căror idealuri le transpune în viața de zi cu zi.
El va deveni subofițer după ce se înrolează voluntar din două motive:
dorința de a scăpa de obsesia neîmplinirii în iubire și nevoia de a acumula o
nouă experiență în căutarea sinelui. Eroul este caracterizat direct de către
unchiul său ca fiind lipsit de „spirit practic” într-o lume în care domină
puterea banului.
Statutul moral și psihologic se dezvăluie mai ales indirect, prin
mijloace specifice prozei de analiză psihologică prin: gânduri, autoanaliză,
introspecție și retrospecție, monolog interior, memorie voluntară și
involuntară. Așadar, în relația cu Ela, Ștefan dovedește o transformare
sufletească și comportamentală, de la iubire absolută la drama dezamăgirii
totale. El redă propria percepție asupra femeii, iar criticii literari consideră
că portretul Elei îl dezvăluie pe misoginul Camil Petrescu. Ștefan
Gheorghidiu mărturisește: „Aș fi vrut-o mereu feminină”, apoi recunoaște
cu tristețe „Femeia asta pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu
nu înțelegea că poți să lupți cu îndârjire și fără cruțare pentru triumful unei
idei”.
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este
un roman modern interbelic, de analiză psihologică, roman al experienței.
Personajul modern, tipul intelectualului lucid Ștefan Gheorghidiu ilustrează
viziunea despre lume a lui Camil Petrescu.