Rahitismul la bovine

Definitie:
Rahitimsul este o osteopatie carentiala a organismului in crestere, ce consta in lipsa mineralizarii oaselor, care implica reducerea rezistentei si consistentei acestora, cu deformari consecutive. Este o afectiune cunoscuta la tineretul tuturor speciilor, fiind mai frecventa la pui si la purcei, la care are si implicatii economice deosebite.

Etiopatogeneza:
Particularitatile maturarii scheletului, care la bovine survine foarte tarziu, ca si acoperirea necesarului de calciu si fosfor prin lapte (care adesea nu acopera si necesarul de vitamina D), fac ca rahitismul sa poata fi intalnit atat la vitei foarte tineri (1-2 luni), cat si la juninci care au ajuns la maturitate sexuala. Rahitismul poate afecta orice animale a caror hrana este deficitara in calciu, fosfor si vitamina D, aceasta din urma, in special in cazul animalelor tinute in stabulatie permanenta, fara expunere la razele solare. In mod normal, viteii au necesitatile de calciu si fosfor acoperite prin aportul de lapte, dar in absenta expunerii la soare, ei isi consuma rezervele de vitamina D, devenind astfel predispusi la rahitism. La celelalte categorii de tineret bovin, principala cauza a rahitismului ramane carenta in fosfor, agravata uneori de un exces de calciu, cum se intampla in cazul furajarii cu paie, frunze de sfecla, nutret insilozat sau subproduse ale industriei zaharului. Lipsa de suplimentare a acestor categorii de furaje cu premixuri continand fosfor si calciu, mai ales in conditiile adapostirii in grajduri intunecate, duce la rahitism. Diareile neonatale sau mai tardive, hepatopatiile sau parazitozele digestive sunt tot atatea cauze care pot determina secundar rahitismul.

Modificari morfopatologice:
Modificarile morfopatologice sunt centrate la nivelul scheletului. Oasele lungi par ingrosate si se pot taia cu cutitul. Capetele articulare si ale coastelor prezinta ingrosari evidente. Membrana sinoviala se ingroasa si devine congestionata. Suprafata cartilajului articular este neregulata, erodata si, uneori, ulcerata. E posibil sa apara dezinsertia tendonului lui Ahile ori decalotari epifizare. Histopatologic, se remarca neregularitatea limitei dintre cartilaj si metafiza, cu o calcifiere deficitara. Calcificarea defectuoasa este insotita de producere crescuta de osteoid. Raportul dintre cenusa si substanta organica a oaselor este de 1:2 sau 1:3, in loc de 3:2 cat este normal.

Simptomatologie:
Semnele clinice se instituie brusc la vitei, in timp ce la tineret apar doar dupa cateva luni de alimentatie deficitara.

In prima faza, cea prerahitica, dar chiar si in cursul celei rahitice propriuzise, se remarca inapetenta, apetitul capricios, lichomania si alte forme de alotriofagie. In faza rahitica predomina consecintele alterarilor scheletului. Se constata decubit prelungit, pe care animalele bolnave il parasesc cu dificultate. Deplasarea este greoaie, membrele par intepenite, cele posterioare fiind tarate pe sol. In statiune se constata schimbarea sprijinului, iar in mers, poate sa apara schiopatura. Articulatiile sunt uneori ingrosate, cu capetele articulare largite. Animalele pot prezenta hiperexcitabilitate si chiar crize de tetanie. Pe parcursul evolutiei, membrele anterioare devin arcate si pot prezenta aplomburi deviate (in X sau in O), in timp ce articulatia tibio-tarso-metatarsiana este largita, iar membrele posterioare prezinta aspecte ca laba de urs sau coate de vaca. Coastele sunt tesite, axul transversal al toracelui este redus, iar la palpare, si uneori la inspectie, se observa asa numitele matanii rahitice, imprimate de aspectul nodular al extremitatii sternale a coastelor. Ingrosarea mandibulei poate produce aspect de cap mare, precum si neregularitati de tocire a dentitiei. Animalele bolnave au tendinta la fracturi spontane si la dezinsertii de tendoane si ligamente, aspecte frecvente mai ales la tineret si mai putin prezente la vitei, care au masa corporala mai redusa. Starea generala este proasta, parul este mat si, uneori, apare tendinta spre hirsutism. Sporul in greutate este redus si se remarca predispozitia pentru bronhopneumonii si enterite. Umoral, se observa o concentratie redusa a fosfatului anorganic, in timp ce calcemia ramane relativ normala, chiar in caz de deficienta fosfo-calcica grava. In schimb, fosfataza alcalina apare in valori crescute fata de normal.

Diagnostic
Este mai dificil de precizat acest diagnostic, fata de alte specii. Modificarile scheletului, mai ales ale coastelor, alaturi de celelalte simptome si de scaderea fosforului seric sub 6-7 mg/100 ml la vitei si sub 5-6 mg/100 ml la tineret, constituie argumente importante in favoarea stabilirii diagnosticului de rahitism. Diagnosticul diferential trebuie sa excluda artritele infectioase, condrodistrofia, amiotrofia extensorilor, carentele de cupru, de mangan si chiar saturnismul.

Profilaxie si tratament
Trebuie mentionata importanta expunerii viteilor la soare in padocuri, chiar si in sezonul rece, si asigurarea ratiilor echilibrate fosfocalcic si suplimentate cu vitamina D.

Curativ, se administreaza vitamina D3 in doze de 50.000 250.000 U.I. la vitei si 250.000 500.000 U.I. la tineret. Se poate recurge la administrarea de fosfat dicalcic in doze de 5 50 g/animal/zi, ceea ce este insa insuficient daca nu se corecteaza si structura ratiei. Rareori, cand rahitismul este consecinta excesului de fosfor sau a insuficientei de calciu, se recurge la suplimentarea ratiei cu faina de oase, carbonat de calciu sau fosfat dicalcic.