În virtutea situaţiei sale geopolitice, aflată, în secolele XVI-XVII, între otomani şi acoliţii lor valahi şi tătari (la

est, sud şi sud-vest), şi unguri (la vest), în cumplitele vremi ce bîntuiau necontenit Moldova, mulţi domnitori,
mari boieri şi dregători îşi găseau adăpost, ei şi familiile lor, în Polonia, ce cuprindea şi fosta Rusie de Sud-
Vest (Volîni, Podolia). Odraslele acestor înalţi bejenari şi-au făcut studiile în vestitele centre de cultură în
Polonia - parte integrantă a circuitului cultural-umanist european, ce se afla la o etapă superioară în raport
cu regimul şi moravurile orientale ale otomanilor, duşmănoase creştinismului, stagnante în plan social şi
economic

Primul cronicar din spaţiul românesc este Grigore Ureche, a înfăptuit cercetări a istorie Moldovei. Era sfetnic
şi prieten a lui Vasile Lupu, mare spătar, mare vornic al Ţării Moldova. A scris opera renumită "Letopiseţul
Ţării Moldava de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor..." A descris marele bătăşii
a lui Şstefan cel Mare care sunt introduse în programul şcolar actual.

Un alt repretentant al umanismului român este cronicarul Miron Costin, vornic al Ţării Moldovei, mare
logofăt, diplomat, istoric, scriitor recunoscut în epocă. În cartea "Lepiseţul Ţării Moldova de la Aaron-Vodă
încoace...” descrie situaţia politică, economică şi socială din ţară.

Ion Neculcea e bună dreptate poate fi socotit primul prozator între istoricii (cronicarii) moldoveni şi primul,
cel mai înzestrat, istoric între scriitorii moldoveni pînă în a doua jumătate a secolului XIX. Spre deosebire de
Gr.Ureche, M.Costin, N.Costin, ultimul mare cronicar moldovan Ion Neculce n-a făcut şcoli străine. Opera lui
însă îi domină pe predecesori prin talentul nativ de scriitor înzestrat, prin facultatea de observator atent a
toate cîte s-au întîmplat de le-a văzut, le-a trăit, prin documentare directă - a fost martorul şi participantul
multor din cele scrise, precum şi prin faptul că Ion Neculce aşează istoriografia orală - faptele istorice
tălmăcite de popor alături de istoriografia autoricească. Deşi e conştient că „istoriile celi vechi mai bine le
ştiu istoricii, că le au scrisă iară nu din audzite”.