AVANTAJE ŞI DEZAVANTAJE ALE

INTEGRĂRII COPIILOR CU CERINŢE EDUCATIVE SPECIALE ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL DE MASĂ

Aproximativ 20 % din populaţia şcolară este formată din copii cu cerinţe educative
speciale. Ei prezintă deficienţe mintale, senzoriale, tulburări de comportament, tulburări
psihotice etc. şi se confruntă cu dificultăţi de învăţare pe perioade mai scurte sau mai lungi de
timp.
În ceea ce priveşte educarea acestor copii, în ultimii 30 - 35 de ani s-au produs
modificări importante de concepţie.
Până la începutul anilor ‘70 se credea că necesităţile educaţionale ale acestor copii sunt
atât de diferite de cele ale copiilor normali încât ei au nevoie de şcoli speciale, cu metode
diferite de instruire şi conţinut diferit. În ţara noastră şi în prezent multe cadre didactice au
această părere. Cele mai importante argumente în favoarea menţinerii sistemului
segregaţionist sunt:
- prezenţa copiilor deficienţi în clasele obişnuite perturbă activitatea din clasă;
- în clasele obişnuite copiii cu deficienţe au sentimente de inferioritate;
- şcolile speciale au personal specializat, care utilizează metode educaţionale adecvate
pentru fiecare categorie de handicap.
Experienţa multor ani a dovedit că educarea copiilor cu cerinţe speciale în instituţii
speciale are mai multe dezavantaje decât avantaje. Aceste dezavantaje sunt determinate mai
ales de marile diferenţe care există între viaţa din familie şi viaţa din instituţii. Voi menţiona 4
dintre acestea:
1. Pentru ca un copil să se dezvolte bine fizic, intelectual, afectiv şi social el trebuie să se
simtă legat emoţional de cel puţin un adult. Această legătură îi oferă sentimentul securităţii, îl
face să se simtă preţuit şi important. Un copil care nu beneficiază de o legătură afectivă stabilă
cu cel puţin un adult nu se va valoriza pe sine, nu va avea încredere în cei din jur, dar nici în
el însuşi. În cele mai multe cazuri personalul din instituţie nu are nici dispoziţia afectivă, nici
timpul necesar să satisfacă această dorinţă de afecţiune. Relaţiile dintre copii şi personalul din
instituţie în general sunt impersonale.
2. În instituţii îngrijirea copiilor se face pe principiul benzii rulante. Ei nu sunt întrebaţi ce
dorinţe, păreri, probleme au, ci sunt manipulaţi ca nişte obiecte. Această situaţie se numeşte
dezumanizare. Exemple de situaţii în care copiii sunt manipulaţi ca obiectele şi nu ca nişte
fiinţe umane:
- sunt obligaţi să mănânce toţi deodată; nimeni nu îi întreabă ce le place şi ce nu le place;
- nu pot primi mâncare în afara orelor de masă;
- nu au obiecte personale; nu se pot îmbrăca după preferinţele lor;
- nu au posibilitatea să rămână singuri; nu se pot odihni atunci când doresc;
- sunt priviţi, studiaţi, filmaţi de vizitatori, se discută despre ei ca despre nişte obiecte;
- accesul copiilor la viaţa socială a comunităţii este limitat. Ei nu pot părăsi instituţia decât
cu permisiunea personalului instituţiei.
3. Trăind ani de zile în asemenea condiţii copiii învaţă că primesc totul de la cei din jur, ei
trebuie doar să răspundă unor solicitări externe. Astfel devin dependenţi de personal, pasivi,
nu învaţă să acţioneze independent, să ia decizii, să îşi asume responsabilităţi.
4. Petrecând aproape tot timpul în instituţie ei nu îşi formează deprinderile sociale, ca de ex.:
nu învaţă să stabilească relaţii cu adulţi şi copii din afara instituţiei, să facă cumpărături, să
utilizeze mijloacele de transport în comun.
Toate aceste dezavantaje s-ar transforma în avantaje, dacă copiii ar fi integraţi în
învăţământul de masă.
 Din anul 1975, când Adunarea Generală a ONU a adoptat Declaraţia drepturilor
persoanelor cu handicap, s-au făcut tot mai multe încercări pentru a asigura un tratament
normal acestor copii. Cel mai important document care se referă la această problemă este
Declaraţia Conferinţei Mondiale UNESCO asupra educaţiei speciale de la Salamanca,
Spania, din anul 1994. Prin acest document statele semnatare (printre care şi ţara noastră) au
decis realizarea unor schimbări fundamentale în domeniul politicilor educaţionale în sensul
dezinstituţionalizării şi adoptării educaţiei integrate.
Educaţia integrată se referă la includerea în structurile învăţământului de masă a copiilor
cu cerinţe educative speciale, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât
mai echilibrate a personalităţii acestora.
Noţiunea de integrare nu se referă numai la copiii cu cerinţe educative speciale, ci la
inserţia în comunitate a persoanelor cu cerinţe speciale. Prin procesul de integrare se
urmăreşte ca persoana cu nevoi speciale să obţină autonomie, respect, demnitate, să aibă
posibilitatea de a lua decizii etc. Integrarea are la bază principiul normalizării care înseamnă
facilitarea accesului persoanelor cu nevoi speciale la condiţii de existenţă cotidiană cât mai
apropiate de circumstanţele normale şi de stilul de viaţă al societăţii căreia îi aparţin. Aceasta
înseamnă că toţi copiii, indiferent de gradul sau tipul de handicap fizic sau psihic, au acces în
mod egal la educaţie şi instrucţie.
Şcoala trebuie să asigure şanse egale tuturor elevilor. Unii înţeleg prin şanse egale
crearea unor condiţii identice: programe comune, manuale de un singur tip etc. Dar sistemul
şcolar care asigură aceleaşi condiţii de instruire pentru toţi elevii reprezintă o inegalitate
deoarece ei nu profită în acelaşi fel de aceste condiţii. A asigura şanse egale elevilor
înseamnă a asigura posibilităţi maxime de dezvoltare fiecăruia, în funcţie de aptitudinile,
interesele sale.
Pentru ca activitatea instructiv-educativă să fie profitabilă pentru toţi elevii, aceasta
trebuie să se realizeze diferenţiat. Educaţia diferenţiată vizează adaptarea activităţii de
instruire la posibilităţile diferite ale elevilor, la capacitatea de înţelegere şi ritmul de lucru
propriu unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte.
Unele premise ale educaţiei diferenţiate sunt asigurate chiar de Legea învăţământului din
1995. Această lege prevede două modalităţi noi de şcolarizare a copiilor cu cerinţe educative
speciale (alături de unităţile şcolare speciale):
- grupele / clasele speciale din unităţi şcolare obişnuite;
- integrarea directă a elevilor cu cerinţe educative speciale în unităţi obişnuite de
învăţământ (în clasele obişnuite).
Şi în cazul integrării acestor copii în clase eterogene educarea lor trebuie făcută diferenţiat.
Aceasta se poate realiza prin elaborarea unui curriculum diferenţiat sau individualizat pentru
aceşti elevi.
Pentru ca educaţia copiilor cu cerinţe speciale să fie eficientă, pe de o parte trebuie să aibă
un caracter integrat (să nu rupă copilul de familie şi societate şi să nu-l izoleze în instituţii),
iar pe de altă parte trebuie să aibă un caracter diferenţiat, să fie adaptată particularităţilor
elevilor.
Cadrele didactice trebuie să aibă o atitudine pozitivă faţă de copiii cu cerinţe educative
speciale şi trebuie să cunoască bine problemele particulare ale elevilor deficienţi din clasă. De
asemenea, cadrele didactice trebuie să fie sprijinite de medici, psihologi, logopezi şi alţi
specialişti din domeniul psihopedagogiei speciale.
Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu putem să-l
ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să trăiască
alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a comunităţii.
 Pentru a socializa o persoană cu dizabilităţi este important:
 Să beneficieze de intervenţie individuală;
 Să participe la activităţile de grup.
Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi,
atât în familie cât şi în grădiniţă, în şcoală, în grupuri sociale, în comunitatea locală.
Teoretic, fiecare copil tebuie să aibă şanse egale la educaţie. Practic, rămân în afara
şcolilor, a grădiniţelor un număr semnificativ de copii. Aceştia, cu timpul, vor fi marginalizaţi
de către societate, nemaiputând fi nicicând socializaţi.
Urmând deviza socializării copiilor cu dizabilităţi : « ÎNVĂŢÂND ÎMPREUNĂ, COPIII
ÎNVAŢĂ SĂ TRĂIASCĂ ÎMPREUNĂ ! », tragem concluzia că termenul de socializare se
referă, de fapt, la integrare.
Considerând şcoala ca principala instanţă de socializare a copilului, integrarea şcolară
reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii,
proces care are o importanţă fundamentală în facilitatea integrării ulterioare în viaţa
comunitară prin formarea unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi calităţi favorabile
acestui proces.
Relaţia dintre normalizare şi integrare este, la rândul ei, una complexă. Un punct de
vedere des invocat este acela că dacă normalizarea reprezintă scopul general, integrarea ,
în diversele ei forme, niveluri sau moduri, constituie mijlocul de atingere al normalizării.
Şcoala şi familia, ca agenţi ai socializării, au un rol foarte important în integrarea copiilor
cu dizabilităţi în învăţământul de masă. Aşadar, în urma deciziei că acel copil se va înscrie în
învăţământul obişnuit , se iau măsuri pentru integrarea lui reală:
 Pregătirea clasei care va primi copilul;
 Pregătirea părinţilor copiilor;
 Pregătirea cadrului didactic care va prelua cazul;
 Adaptarea programei:
 Terapii specifice pentru copilul cu dizabilităţi;
 Evaluarea după criterii stabilite iniţial, se va evalua progresul;
 Crearea unei atmosfere calme, lucrând pe grupuri mici, educatorul supervizând
şi îndrumând discret fiecare grup de elevi;
 Înainte de a vorbi, educatorul trebuie să se asigure că este linişte, atrăgând
atenţia copiilor când va anunţa ceva important, deci şi copilului cu dizabilităţi
să se asigure că recepţionează (ar putea fi nevoie ca anumite informaţii să fie
decodificate special pentru el );
 Folosirea unui limbaj simplu şi direct, însoţit de mimică expresivă şi gesturi
adecvate;
 Solicitarea copilului cu dizabilităţi să rezolve sarcini diferite, astfel încât să
aibă timp să le încheie; de reuşita în aceste activităţi va depinde motivaţia lui
pentru învăţare şi progresele înregistrate;
 Chiar dacă la început timpul necesar este mai lung pentru a finaliza o activitate,
rezolvând singur sarcina, elevul este capabil de anumite perfomanţe şi astfel îşi
îmbunătăţeşte imaginea de sine;
 Educatorul trebuie să păstreze faţă de copii aceeaşi atitudine; cu toţii trebuie să
stabilească reguli de comportare în grup , cu toţii trebuie să le respecte;
 Păstrarea legăturii cu părinţii, informându-i despre progresele copilului şi
despre modul în care îşi pot ajuta copilul acasă.
 Analiza perspectivei psihologice a socializării copiilor cu dizabilităţi necesită pe de o
parte, o abordare din punct de vedere al psihologiei individului şi pe de altă parte, o abordare
din punct de vedere al psihologiei colective (de grup).
Dacă privim problema din perspectiva psihologiei individului, atunci trebuie să
evidenţiem cunoaşterea trăsăturilor dominante ale personalităţii copilului, reacţiile şi
comportamentele sale în diferite situaţii, conştientizarea de către copii a propriilor nevoi,
identificarea căilor de satisfacere ale acestor nevoi.
Dacă privim problema din perspectiva psihologiei de grup, trebuie să urmărim stadiul
intercunoaşterii şi aprecierii interpersonale dintre membrii grupului de elevi, stadiul coeziunii
socio-afective care influenţează dinamica grupului , stadiul conştiinţei de sine a grupului ca
rezultat al maturizării relaţiilor şi interiorizării setului de reguli şi norme existente în viaţa şi
activitatea grupului.
În viaţa grupurilor sociale şi şcolare există şi momente de disfuncţionalitate care pot fi
prevenite sau înlăturate prin intervenţii focalizate pe:
 Schimbarea unor atitudini sau opinii necorespunzătoare;
 Sensibilizarea membrilor grupului faţă de anumite probleme;
 Satisfacerea unor cerinţe ale grupului sau exprimarea unor păreri cu privire la
reorganizarea grupului.
Educaţia atentă a acestor copii asigură o dezvoltare mai rapidă decât s-a considerat a fi
posibil iniţial, educaţia primită acasă şi la şcoală/ grădiniţă are un rol hotărâtor în dezvoltarea
şi socializarea acestor copii. Putem să socializăm copiii cu dizabilităţi, indiferent dacă ştim
cauza dificultăţilor sale (tulburări de dezvoltare, leziuni neurologice).Cel mai important lucru
este ajutorul timpuriu dat copilului(în familie, grădiniţă, şcoală).Atitudinea pozitivă zilnică a
adultului faţă de copilul cu dizabilităţi îl poate ajuta efectiv în dezvoltarea capacităţilor de
comunicare . Copilul va comunica mai uşor dacă doreşte să o facă , dacă doreşte să exprime
lucrurile pe care le trăieşte.Folosind eficient capacităţile noastre de comunicare, vom putea
stimula modul de comunicare al copilului.
Este foarte important ca un copil cu dizabilităţi să fie ajutat să devină cât mai
independent posibil în toate acţiunile pe care le întreprinde.
În orice demers în abordarea strategiilor de implementare a învăţământului integrativ,
sistemul de învăţământ actual trebuie să pornească atât de la analiză la nivelul macro-social,
cât şi de la analiza la nivelul micro-social a acestei problematici.
Analiza micro-socială are în vedere :
 Disponibilitatea şi interesul cadrelor didactice de a susţine învăţământul
integrat prin activităţile desfăşurate cu colectivul claselor pe care le au în
primire;
 Acceptul părinţilor care au copii în clasele unde se practică integrarea- acest
fapt evită posibile stări de tensiune sau conflict care se pot ivi pe parcurs;
 Actuala structură numerică a claselor din învăţământul de masă permite
integrarea ?
 Poate cadrul didactic să facă faţă unei abordări diferenţiate a categoriilor de
copii din clasă?
Însă, orice educator care-şi centrează activitatea pe copil, nu trebuie să uite că:
 Fiecare copil este important pentru societate.
 Fiecare copil are nevoi speciale.
 Fiecare copil ae particularităţi specifice.
 Fiecare copil este unic.
Cu toate că sunt diferiţi , toţi copiii sunt egali în drepturi.
 Bibliografie
1. Sas, C.,Fundamentele pedagogiei, Note de curs, Editura Universitatii din
Oradea, 2005
2. Cucoş, C.,(2002), Pedagogie, Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura
Polirom, Iaşi
3. Jurcău, N., (coord.), Psihologia educaţiei, Editura U. T. Pres, Cluj-Napoca,
2001
4. Vrǎjmaş, E.,2006, Psihopedagogia copilului cu dificultǎţi de învǎţare-
Suport de curs- Editura Credis, Bucureşti
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
CATEDRA DE ŞTIIŢE ALE EDUCAŢIEI
SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA INV. PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

BOJAN (POP) EMILIA

CONTINUARE STUDII

SATU MARE
2007/2008