CURS 3

SĂNĂTATE MINTALĂ ŞI BOALĂ PSIHICĂ

Sănătatea în general nu se reduce doar la lipsa unei boli sau a unei infirmităţi ci reprezintă de
fapt condiţia unei complete bunăstări fizice, mintale şi sociale.
Sănătatea mintală se poate defini ca fiind o stare subiectivă de bine a unui individ care poate fi
atinsă printr-o viaţă colectivă echilibrată în care oamenii comunică liber şi împărtăşesc aceleaşi valori.
S-au formulat numeroase criterii pentru a defini cât mai bine nuanţat normalitatea şi sănătatea mintală.
Pentru omul adult cele care prezintă interes deosebit sunt următoarele:
1. Capacitatea de autonomie, de independenţă, conştientă şi responsabilă;
2. Corecta autopercepţie şi autoapreciere;
3. Capacitatea de bună relaţionare socială, de evaluare a altora şi de rezolvare a problemelor specifice;
4. Toleranţa suficientă la frustrare şi stres ca o bună capacitate de a găsi strategii de conduită pentru a
depăşi situaţiile periculoase sau dificile;
5. Capacitate suficientă de a se bucura, de a fi generos, de a trăi vinovăţia şi de a o învăţa din
experienţă;
6. Capacitate de creaţie, de autodepăşire şi de integrare a valorilor umanităţii.
Boala psihică este un proces care realizează un deficit psihic important al persoanei conştiente. Ea
semnifică denivelare (simplificare), dezorganizare (destructurare) şi dezechilibrare (dizarmonie) a vieţii
psihice conştiente.
Datorită acestor fenomene negative, psihismul subiectului se reorganizează prezentând manifestări
neobişnuite, absurde, cum ar fi: ideile delirante sau halucinaţiile.
Boala psihică grevează capacitatea subiectului de a se autoadministra raţional, diminuează libertatea
interioară, comunicarea interpersonală, integrarea socio-culturală până la desprinderea de însăşi
existenţa umană. Spre exemplu: demenţa mai este numită şi moarte psihică.
Boala psihică poate conduce la diferite forme şi intensităţi de defect psihic.
Sunt necesare câteva distincţii pentru a delimita şi defini anumiţi termeni care pot crea confuzii:
1. Boală-episod
Episodul maladiv este delimitat în timp, tinde spre remisiune, are un tablou clinic clar, poate fi unic în
viaţa unui om.
Boala ia în considerare şi trăsăturile “terenului”, tendinţa evolutivă poate avea mai multe episoade şi
poate duce la defect sau cronicizare.
 2. Boala-defect
Boala reprezintă un proces dinamic cu început şi sfârşit, are mai multe episoade, se poate croniciza şi
poate evolua spre moarte; pe când defectul înseamnă anormalitate în sens negativ, lipsă de dinamism şi
constanţă. El înseamnă o deficienţă de funcţionalitate psihocorporală, una sau mai multe dizabilităţi ale
persoanei ce au drept consecinţă pierderea capacităţii de a îndeplini anumite acţiuni specifice şi
instalarea unui handicap social.
3. Boală-reacţie
Reacţie însemnând instalarea rapidă a unei stări psihopatologice în corelaţie evidentă cu un eveniment
ce afectează direct funcţionarea organică cerebrală sau direct şi nemijlocit starea psihică.
O definiţie acceptată a stării de boală psihică susţine că aceasta reprezintă stări medicale caracterizate
prin alterări în gândire, dispoziţie sau comportament (sau o combinaţie a acestora) asociate cu distres
sau alterarea funcţionării.
În psihiatria ultimilor ani se vorbeşte mai rar de termenul de „boală psihică” cu atât mai mult cu cât în
clasificarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (1992) apare expresia „tulburări psihice şi
comportamentale”.
Privită din perspectiva elementelor comune cu bolile organice putem distringe în cazul unei tulburări
psihice mai multe tipuri de evoluţie:
1. Episoade de boală care se petrec o singură dată în viaţă şi se remit (îşi revin complet) indiferent
de intensităţile lor (nevrotice sau psihotice);
2. Episoade ce se remit, dar revin fără a lăsa urme clinice (sechele) uneori poate rămâne o anumită
sensibilitate crescută pentru noi episoade;
3. Episoade ce se repetă şi determină de la început sau pe parcurs defecte clinice şi sociale
interepisodice. Acestea uneori se pot agrava pe parcurs.

Tulburarea psihotică este cea care constă într-o modificare importantă a perceperii şi înţelegerii lumii,
având drept consecinţă un comportament inadecvat care necesită internarea pentru tratament.
Psihozele pot fi condiţionate reactiv psihogen, dar mai ales endogen (printr-un cumul interior al unor
cauze care se înlănţuie în timp).
Tulburarea nevrotică constă în modificări psihice care nu perturbă grav percepţia şi înţelegerea lumii
permiţând continuarea vieţii subiectului în comunitate, dar implică variate suferinţe subiective interne
(anxietate, frică, obsesii, tristeţe) ce determină inhibiţii în comportament şi expresie precum şi
egodistonie (dezacord al subiectului cu sine) şi deseori o dependenţă de alţii.
Tulburările nevrotice sunt condiţionate predominant psihogen sau prin stresori psihosociali, dar
aspectele psihice de tip nevrotic pot fi prezentate şi în suferinţe somatice sau endogene.
De reţinut! La nivel individual starea de sănătate mintală poate fi recâştigată după parcurgerea unei
experienţe patologice sau a unei dificultăţi de adapare. Din acest motiv persoana suferindă trebuie
privită în ansamblul ei, statutul ei actual de „pacient internat la psihiatrie” constituind doar un episod
din ciclul de viaţă al persoanei în cauză.
Boala psihică implică următoarele aspecte:
1. Cauza sau complexul cauzal care o produce- Etiologia;
2. O anumită formă de manifestare clinică ce îi conferă identitatea făcând-o să fie clasificată-
Diagnostic;
3. Un anumit tip de evoluţie clinică, expresie medicală a psihobiografiei individului- Evoluţia
bolii;
4. Anumite consecinţe asupra structurii şi dinamicii personalităţii- Prognostic;
5. Posibilitatea medicului de a acţiona asupra evoluţiei bolii prin anumite remedii în scopul
restabilirii stării de echilibru psihic al bolnavului- Terapeutic;
6. Adoptarea unor forme de recuperare şi resocializare a bolnavilor psihici aflaţi în covalescenţă
sau remisiune- Reintegrarea psihosocială;
7. Instituirea unor metode de psihoprofilaxie în scopul de a păstra starea de sănătate mentală şi de
a combate factorii de risc- Prevenţia.

Semn-simptom-sindrom
În stabilirea diagnosticului se operează cu semne şi simptome specifice. Aceste semne şi simptome
alcătuiesc un limbaj a cărui cunoaştere devine premisa esenţială în stabilirea unui diagnostic exact
care atrage după sine o conduită terapeutică adecvată.
Interpretarea cât mai exactă a acestor semne şi simptome care derivă în general din comportamentul
normal ţine de experienţa medicului şi de posibilitatea de a obţine cât mai multe informaţii din cât
mai multe surse posibile.
Psihiatria se foloseşte în stabilirea diagnosticelor atât de observaţiile clinice ale medicului, cât şi
de trăirile subiective descrise de bolnav.
1. Semnele sunt observaţii clinice obiective (agitaţie psihomotorie, facies depresiv), ele sunt
dezvăluite de către medic în cadrul observaţiei clinice din timpul interviului;
2. Simptomele reprezintă în esenţă fenomene percepute de către bolnav, ele sunt descrise de către
pacient în cursul interviului efectuat de către medic şi apoi codificate de către acesta.
 Este important ca medicul să scrie în fişa de observaţie citatul pe care îl spune pacientul.
Un simptom este o acuză resimţită de pacient şi imposibil de detectat şi măsurat din exterior.
3. Sindromul este un complex de simptome asociate caracteristic pentru anumită stare patologică
a organismului sau altfel spus, o conspiraţie de semne şi simptome care împreună descriu un
tablou clinic identificabil.
Un anumit sindrom poate fi întâlnit în mai multe boli. El reprezintă practic un termen mai ambiguu
tocmai prin prisma faptului că putem recunoaşte un sindrom, dar nu îl putem încadra într-o tulburare
specifică.