9 NOIEMBRIE- POMENIREA

S F Â N T U L U I N E C TA R I E D E E G H I N A

ÎN LUNA NOIEMBRIE, ÎN ZIUA A NOUA, POMENIREA SFÂNTULUI IERARH

NECTARIE DIN EGHINA, EPISCOP AL PENTAPOLISULUI

Sfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie
1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole şi ctitor al mănăstirii “Sfânta Treime” din insula
Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii
Ortodoxe, comemorarea lui făcându-se în ziua de 9 noiembrie.

Sfântul Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara.
Părinţii săi, Dimos şi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a
plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească.

În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacă în insula Chios ca să

predea ca învăţător. Aici devine călugăr, cu numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în
celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea
unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-
şi completeze studiile la Atena şi să obţină, în 1885, o diplomă a Facultăţii de Teologie
din capitala Greciei.

Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacă la Alexandria (Egipt), unde a fost
hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost
hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare)
de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar patriarhal şi
reprezentant al său la Cairo.

Dar după doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A
trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri
materiale. A rămas câţiva ani predicator (1891-1894), iar apoi a fost numit director al şcolii
teologice Rizarios, care forma viitori preoţi. A rămas 15 ani în acest post ecleziastic.
 În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, a fondat mănăstirea “Sfânta Treime” din
insula Eghina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. În
decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie şi-a dat demisia din postul de
director al şcolii teologice şi s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până
la sfârşitul vieţii.

A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an
şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care
mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.
În 1953 moaştele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutării
moaştelor sale se face în ziua de 3 septembrie.
Câţiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a
recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu
pomenirea pe 9 noiembrie.

Viaţa sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis (după Sinaxarul

Parintelui Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)

Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a născut la 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia),
din părinţi săraci dar credincioşi pioşi : Dimos şi Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez
numele de Anastasie, el dovedi încă din copilărie o mare milă şi o înclinare profundă
pentru studiu. Cum mama sa îl învăţă Psalmul al 50 lea, lui ii plăcea să repete versetul :
“Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale” (Psalmii 50 :15). Primind în ţara sa primele
noţiuni de învăţătură, fu trimis de către părinţii săi la Constantinopol pentru a-şi continua
educaţia, lucrând în acelaşi timp ca angajat într-un magazin. Tânărul băiat ramase atunci
insensibil tulburărilor vieţii mondene, preocupându-se zi şi noapte doar de clădirea
înlăuntrul său a omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune şi meditaţie asupra
scrierilor Sfinţilor Părinţi. La vârsta de 20 de ani părăsi Constantinopolul pentru a deveni
învăţător in insula Chios. Acolo încuraja cu multa sârguinţa pe tineri şi pe săteni întru
milostenie şi virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuşi al vieţii
sale de privaţiune şi rugăciune. Dorindu-şi de mult să îmbrăţişeze o viaţă asemeni
Îngerilor, deveni călugăr sub numele de Lazăr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mănăstire
din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile de Sus, model de blândeţe şi supunere, se făcu
îndrăgit de toţi fraţii din comunitate şi deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea
unui locuitor pios din insula, apoi prin protecţia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu
să îşi continue studiile la Atena şi să obţină diploma Facultăţii de Teologie. În 1885 ajunse
la Alexandria unde la puţină vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al
Pentapolisului (fosta dioceză corespunzând Libiei superioare). Predicator şi secretar
patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În
ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa şi ştia să comunice
turmei sale spirituale sârguinţa pentru virtuţile Evangheliei. Dragostea şi admiraţia pe care
i-o purta poporul se întoarseră însă împotriva lui. Împinşi de diavol, unii membri ai
Patriarhiei, invidioşi pe succesele sale, îl calomniară, spunând ca ar căuta să îşi atragă
favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum
Sfântul nu încerca să se justifice, ci îşi punea încrederea in promisiunea lui Hristos care
spune : ” Fericiţi veţi fi când va vor ocărî şi va vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind, din pricina mea” (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul său şi
se îmbarcă pentru Atena unde se trezi singur, neştiut, dispreţuit şi lipsit chiar de pâinea
cea de toate zilele, căci nu ştia să păstreze nimic pentru sine şi îşi împărţea săracilor
puţina sa avuţie. Abandonând proiectul iniţial de a se retrage în Muntele Athos, blândul şi
umilul urmaş al Domnului nostru Isus Hristos, preferă – în favoarea mântuirii aproapelui
său – să sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurătate. Rămase câţiva ani ca
predicator (1891 – 1894), apoi fu numit director al şcolii ecleziastice Rizarios, destinată
pregătirii viitorilor Preoţi. Profunda sa cunoaştere a Scripturilor, a Sfinţilor Părinţi şi chiar
a ştiinţelor profane, precum şi autoritatea sa plina de blândeţe orientată către oameni
aveau să îi permită să insufle în scurt timp acestei instituţii o înalta calitate intelectuală şi
morală. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea şi lecţiile Pastoralei, dar nu înceta
totuşi să îşi trăiască programul de ascet, de meditaţie şi de rugăciune a unui călugăr,
adăugând la acestea înaltele funcţii de predicare şi de oficiere regulată a Sfintelor Taine,
în sânul şcolii dar şi în regiunea din jurul Atenei.

Nectarie păstra însă în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru liniştea şi
pacea vieţii din mănăstiri, de aceea profita de dorinţa exprimată de câteva din fiicele sale
spirituale pentru a se retrage din tulburările vieţii mondene şi să pună bazele unei
mănăstiri feminine în insula Eghina (între 1904 şi 1907).

In ciuda nenumăratelor griji şi dificultăţi, Sfântul veghea la instaurarea unui mod

de viaţă cenobitică scrupulos fidelă spiritului Sfinţilor Părinţi. Îşi consuma fără măsură
forţa trupului şi cea morală pentru instalarea clădirilor, pentru oficierea Slujbelor şi pentru
conducerea spirituală a fiecăreia din ucenicele sale. Putea fi văzut adesea lucrând
grădina, îmbrăcat cu o sutana ca vai de ea, sau când dispărea ore întregi, era uşor de
ghicit ca se închisese în chilia sa pentru a-şi înălţa mintea spre Dumnezeu, fixând-o în
inima sa pentru a gusta astfel dulceaţa Sfântului Nume al lui Hristos. Deşi fugea de orice
contact cu lumea şi îşi limita cu stricteţe vizitele la mănăstire, renumele virtuţilor sale şi a
harurilor pe care i le dăduse Dumnezeu se răspândiră în întreg ţinutul, iar credincioşii
veneau la el, atraşi ca un metal de magnet. Vindeca pe numeroşi laici şi călugăriţe de
bolile de care sufereau, făcu să vina ploaia peste insula care suferea de secetă. El uşura,
mângâia, încuraja… Era totul pentru toţi, putând să facă totul întru Hristos care sălăşluia
în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfinţilor şi al Maicii Domnului iar aceştia
i se arătau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăţilor care au
urmat primului război mondial, el interzise cu stricteţe călugăriţelor sale să facă provizii
de hrană şi ordonă să fie împărţit săracilor surplusul lor, încredinţându-se de pe o zi pe
alta milei lui Dumnezeu. In afară acestor sarcini, Nectarie găsea timp să redacteze un
mare număr de lucrări de teologie, de morală, de istorie a Bisericii pentru confirmarea
Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiţie a Părinţilor, adesea ignorată în vremea aceea din
cauza influenţelor apusene. Trăind deci ca un Înger în trup şi făcând să strălucească în
jurul său razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii şi
acuzaţii nedrepte asupra mănăstirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste
încercări cu răbdarea lui Hristos : fără un murmur şi fără revoltă. Atunci fu atins de o
dureroasă boala timp de peste un an şi jumătate. El îi mulţumea lui Dumnezeu că îl
încerca astfel şi se străduia să ţină în secret durerea până cu puţină vreme înaintea morţii
sale. După un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situată nu departe de
mănăstire, el anunţă ucenicilor săi plecarea sa la cer şi fu transferat într-un spital din
Atena, unde după 50 de zile de suferinţe, pe care le suporta cu o răbdare care îi stupefia
pe toţi cei din jurul său, îşi dădu sufletul în pace lui Dumnezeu (pe 8 noiembrie 1920).
Credincioşii din Eghina, ucenicii săi şi toţi Creştinii care îl cunoscuseră plânseră pierderea
blândului şi compătimitorului ucenic al lui Hristos, care toată viaţa suportase calomnia,
persecutările şi nedreptele acuzaţii, luând ca model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului
său. Dar Dumnezeu îi dădu slava în schimb şi, imediat după odihna sa, Minunile au
început să apară şi continuă în fiecare zi şi acum pentru cei care se apropie cu încredere
de Moaştele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri.

Trupul Sfântului rămase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani,

degajând o mireasmă cerească şi delicată. În 1953, când fu în sfârşit dispersat după legile
naturii, se procedă la mutarea Moaştelor (3 septembrie) sale şi se constată atunci ca
acelaşi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat să îşi bucure credincioşii care
se apropiau de aceste preţioase rămăşite, dându-le încredinţarea ca Sfântul Nectarie a
găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinţilor. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961
iar povestea minunilor sale nu încetează să fie scrisă în fiecare zi. Mormântul său, la
Eghina, se numără printre pelerinajele cu cea mai multă lume în Grecia.