Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PERFORMANȚĂ ŞI SĂNĂTATE
Coordonator
EDITURA MEDICALA
București, 2013
ISBN 978-973-39-0759
-1-
AUTORI
5. Dr. Mioara
Medic primar Medicină Sportivă, Doctor în ştiinţe medicale
Fost medic coordonator Federaţia Română de Atletism
6. Dr. Simona Flavia Dincă, Medic primar Medicină de Laborator
Institutul Național de Medicină Sportivă, București.
7. Dr. Paula Drosescu
Profesor universitar - Universitatea „Al. I. Cuza‖ Iaşi,
Medic primar Medicină Sportivă,
Coach ICF, Coach Wingwave, Master Trainer NLP
-2-
9. Dr. Anca Ionescu
Conferenţiar universitar – UMF „Carol Davila‖, București
Facultatea de Medicina- Disciplina Medicina Sportiva
Medic primar Medicină Sportivă
-3-
17. Dr. Alin Nicolae Popescu
Medic primar Medicină Sportivă
Medic coordonator Federaţia Română Rugby
-4-
CUPRINS
-5-
14. Antrenament de altitudine medie (Mioara Conea)
-6-
(Manole Cojocaru)
-7-
PREFAȚA
-8-
cardiovasculare, respiratorii, metabolice, dar şi cele de la nivelul ficatului şi
rinichiului.
Datele iniţiale sunt continuate într-o manieră riguroasă cu informaţiile
ştiinţifice privind atât evaluarea dezvoltării fizice la sportivi cât şi analiza
biotipului constituţional. Se oferă informaţii ştiinţifice de actualitate legate
de efectele şi mecanismele de acţiune ale diferitelor modalităţi şi situaţii de
antrenament, cum ar fi: supraantrenamentul, antrenamentul de altitudine
medie, forma sportivă, refacerea în sportul de performanţă, practicarea
sportului în condiţii extreme, s.a.
Lucrarea se completează printr-un număr important de date legate atât
de alimentaţie, dietă şi hidratarea în sport, factori esenţiali de care depinde
condiţia fizică de performanţă, cât şi anumite abateri comportamentale de la
etică sportivă şi efectele secundare ale acestora.
Prin această lucrare cu valoare medicală şi de cercetare se
actualizează şi se oferă informaţiile legate de creşterea performanţei
sportive, organizarea unor strategii optime de urmărire a antrenamentului în
funcţie de sportul practicat şi de zestrea genetică a sportivilor, luând în
consideraţie caracteristici antropometrice, calităţi motrice, proporţia fibrelor
musculare.
Tratatul se adresează atât medicilor sportivi, cadrelor didactice de la
disciplinele medicale ale Facultăţilor de Educaţie Fizică şi Sport, medicilor
rezidenţi de Medicină sportivă şi tuturor celor care în nevoia de cunoaştere
doresc să consulte o lucrare de referinţă.
Într-un stil accesibil, având în fundal o bogată şi actualizată
bibliografie, această apariţie editorială răspunde la numeroase întrebări
legate de condiţia fizică, performanţele sportive şi întreţinerea unei stări de
sănătate în diverse situaţii de solicitare fizică.Lucrarea constituie o
contribuţie valoroasă în dirijarea şi optimizarea capacităţii de efort şi a
formei sportive, având valoare practică şi teoretică de referinţă.
-9-
PREFAȚA
- 10 -
Datele initiale sunt continuate intr-o maniera riguroasa cu informatiile
stiintifice privind atat evaluarea dezvoltarii fizice la sportivi cat si analiza
biotipului constitutional. Se ofera informatii stiintifice de actualitate legate
de efectele si mecanismele de actiune ale diferitelor modalitati si situatii de
antrenament, cum ar fi: supraantrenamentul, antrenamentul de altitudine
medie, forma sportiva, refacerea in sportul de performanta, practicarea
sportului in conditii extreme, s.a.
Lucrarea se completeaza printr-un numar important de date legate atat
de alimentatie, dieta si hidratarea in sport, factori esentiali de care depinde
conditia fizica de performanta, cat si anumite abateri comportamentale de la
etica sportiva si efectele secundare ale acestora.
Prin aceasta lucrare cu valoare medicala si de cercetare se
actualizeaza si se ofera informatiile legate de cresterea performantei
sportive, organizarea unor strategii optime de urmarire a antrenamentului in
functie de sportul practicat si de zestrea genetica a sportivilor, luand in
consideratie caracteristici antropometrice, calitati motrice, proportia fibrelor
musculare.
Tratatul se adreseaza atat medicilor sportivi, cadrelor didactice de la
disciplinele medicale ale Facultatilor de Educatie Fizica si Sport, medicilor
rezidenti de Medicina sportiva si tuturor celor care in nevoia de cunoastere
doresc sa consulte o lucrare de referinta.
Într-un stil accesibil, avand in fundal o bogata si actualizata
bibliografie, aceasta aparitie editoriala raspunde la numeroase intrebari
legate de conditia fizica, performantele sportive si intretinerea unei stari de
sanatate in diverse situatii de solicitare fizica.Lucrarea constituie o
contributie valoroasa in dirijarea si optimizarea capacitatii de efort si a
formei sportive, avand valoare practica si teoretica de referinta.
- 11 -
CAPITOLUL 1
MEDICINA SPORTIVĂ
- 12 -
3. Aspecte medicale specifice asociate evenimentelor internaționale
sportive, efectului schimbărilor de fus orar și de aclimatizare cât și
supravegherii sportivilor cu dezabilitati;
4. Cercetarea științifică fundamentală și studii clinice extinse de
Medicină Sportivă în cadrul unei mari varietăți de specialități;
5. Prevenirea bolilor cronice datorate sedentarismului.
În consecință, Medicina Sportivă se întrepătrunde cu diferite alte
specialități, Medicină internă, Fiziologia exercițiului fizic, Cardiologie,
Nutriție, Ortopedie și Traumatologie, Reabilitare medicală care de altfel se
regăsesc în curricula ei de pregătire.
Medicina Sportivă este o specialitate multidisciplinară ce integrează
echipe de medici, antrenori, kinetoterapeuți, nutriționiști, psihologi, în
scopul atingerii unor performanțe sportive cât mai mari.
- 13 -
indentifice impedimentele în implementarea stilului de viață
activ și să contribuie la înlăturarea sau minimalizarea acestora;
conlucreze cu autoritățile sanitare locale pentru dezvoltarea unor
programe de exerciții fizice în beneficul public;
stabilească legături cu autoritățile locale, educaționale, cu
voluntari, pentru promovarea exercițiilor fizice benefice speranței de viață
sănătoasă.
- 14 -
fost creată o curricula europeană a specialității, inspirată din curiculele unor
țări cu tradiție în specialitate printre care și România.
Este important de știut care este conținutul acestei specialități, care-i
justifică și susține existența și care nu se învață nici în perioada studiilor
medicale universitare și nu se regăsește nici în curricula celorlalte
specialități medicale.
Performanțele realizate de sportivii români începând cu JO de la
Melbourne în 1952 și până în zilele noastre conțin în procente greu de
cuantificat și eforturile specialiștilor de Medicină Sportivă ceea ce a făcut ca
această specialitate să reprezinte nu numai o realitate a zilelor noastre dar
mai ales o necesitate.
Bibliografie
1. Dragan I. ― Medicina Sportiva‖, Editura Medicala, Bucuresti, 2002
- 15 -
CAPITOLUL 2
Susținerea unui efort fizic este posibilă prin acțiunea concertată a mai
multor aparate și sisteme. Astfel, aparatul respirator prin creșterea frecvenței
și amplitudinii respiratorii suplimentează aportul de oxigen în organism,
aparatul cardio-vascular prin creșterea debitului cardiac preia cantitatea
suplimentară de oxigen de la nivelul plămânului și o transportă mai repede
către sistemul muscular care realizează propriu-zis mișcarea iar sistemul
neuro-endocrin contribuie la reglarea lanțurilor metabolice necesare
susținerii efortului fizic. Toate aceste modificări le numim imediate deoarece
apar încă de la inițierea efortului și se mențin pe toată durata sa dar încetează
la sfârșitul efortului.
Expunerea periodică a organismului la acțiunea unui stimul produce
adaptări fiziologice astfel încât impactul stimulului respectiv asupra
organismului să scadă. Altfel spus, organismul se „modifica‖ pentru a face
față cât mai bine stimulului cronic cu care se confruntă. Antrenamentul este
tocmai procesul în care, prin expunerea organismului la un efort fizic
periodic, urmărim instalarea unor modificări fiziologice care cresc
capacitatea sa de a efectua efort fizic. Bompa, Haff și Gregory (2009) au
specificat faptul ca antrenamentul determina modificări musculare,
cardiovasculare și neurohormonale care duc la imbunatatirea capacitatii
functionale iar Lee (2010) considera raspunsul adaptativ la antrenamentul
fizic „o crestere a metabolismului produsa de exercitiu‖. Aceste modificări,
care apar ca urmare a adaptării organismului la efort, se numesc „tardive‖
deoarece sunt rezultatul unei expuneri îndelungate la efortul fizic și sunt
caracterizate prin faptul că se mențin și în repaus, când efortul a încetat.
Cordul sportiv, creșterea hemoglobinei sangvine, hipertrofia musculară sunt
câteva exemple din ceea ce reprezinta „amprenta sportului‖ asupra unui
organism antrenat.
Orice proces de antrenament, în acest caz antrenamentul fizic, se
- 16 -
bazează pe principiul fiziologic al supracompensarii descris de Selye (1955)
care susține că un stimul care acționează asupra organismului produce inițial o
„oboseală‖ sau un stres urmată de o etapă de refacerea organismului și
ulterior de supracompensare. Efortul fizic, perceput de către organism ca un
agent stresor, realizează modificări imediate ale unor parametrii de tipul
alurii ventriculare, frecvenței respiratorii, etc. Când stimulul a încetat,
urmează o perioadă de refacere în care parametrii ajung din nou la valorile
de dinaintea expunerii la efort iar într-o etapă ulterioară apare
„supracompensarea‖, parametrii atingând valori mai bune decât cele
precedente acțiunii stimulului excitant. Scopul programului de antrenament
îl reprezintă tocmai instalarea supracompensarii care se poate evidenția prin
modificări tardive ale aparatelor și sistemelor implicate în susținerea
efortului fizic respectiv.
- 17 -
timpul exercițiului fizic în funcție de tipul efortului prestat:
1. 1. Modificări cardiace
Modificări acute
Reacțiile cardio-vasculare declanșate de efortul fizic au ca scop
creșterea debitului cardiac. Debitul cardiac crește proporțional cu
intensitatea exercițiului de la valori de 5 l/min în repaus la valori de 20-40
l/min eforturi intense (DiBello et al 1996). Întrucât debitul cardiac este
produsul dintre volumul bătaie și frecvența cardiacă, pentru suplimentarea sa
în efort organismul recurge la aceste doua mecanisme: mărirea frecvenței
cardiace și a volumului sistolic.
- 18 -
Frecvența cardiacă crește chiar înainte de începerea exercițiului,
fenomen cunoscut ca „răspuns anticipator‖, datorită eliberării hormonilor de
stres, adrenalină și noradrenalina (McArdle, Katch și Katch, 2000).
- 19 -
În eforturile maximale, alura ventriculară crește până la nivelul alurii
ventriculare maxime și revine la valori de repaus când efortul a încetat.
- 20 -
Un studiu efectuat pe 221 fotbaliști și 51 wrestleri având un lot de 48
bărbați sedentari ca grup-control a demonstrat că hipertrofia fiziologică a
atleților este corelată cu intensitatea și durata exercițiilor și direct corelată cu
VO2max (Maskhulia et al, 2006).
Pe de altă parte însă, în repaus cerința de sânge în periferie este
aproximativ aceeași ca la persoanele neantrenate. În consecință, în condițiile
unui volum sistolic crescut prin dilatarea cavităților cardiace și mai ales
a ventriculului stâng, debitul cardiac de repaus este menținut prin scăderea
alurii ventriculare de repaus. Un antrenament de numai 10 săptămâni poate
determina scăderea alurii ventriculare de repaus a unui organism inițial
sedentar cu aproximativ 10 b/min de la o alură ventriculară inițială de
88b/min (Saltin et al, 1969). În cazul sportivilor de performanță se
înregistrează adevărate bradicardii sinusale (30-40b/min) fără conotație
patologică însă, alura ventriculară scăzută în repaus reprezentând în cazul
sportivilor de performanță, amprenta adaptării cardiovasculare la efort.
- 21 -
aceasta ajunge la valorile de repaus este un indicator al fitness-ului
cardiovascular. O alura ventriculara post-efort care nu scade cu mai mult de
12 batai dupa primul minut este asociata unui risc de mortalitate crescut
(Cole et al, 1999).
Cordul sportiv reprezintă o constelație de modificări fiziologice și
organice ale cordului persoanelor care fac efort fizic regulat. Este rezultatul
unei adaptari fiziologice a cordului la efort (Ellison et al, 2012) și nu
reprezinta un risc pentru sportivi. (Rowland, 2011). Aceasta caracteristica il
deosebeste esențial de maladiile de tipul Cardiomiopatiei Hipertrofice
Obstructive care sunt cauze de moarte subită în sport. Diagnosticul
diferențial între cordul sportiv ca expresie a adaptării cardiace la efort și
patologii de tipul celei amintite este o problematică extrem de importantă cu
care se confruntă medicina sportivă.
1. 2. Modificări vasculare
Modificări Acute
- 22 -
b). Creșterea tensiunii arteriale sistolice
Tensiunea arterială sistolica crește datorită suplimentarii volumului
sistolic și debitului/bătaie crescut. O cantitate mai mare de sânge fiind
expulzata la fiecare bătaie cardiacă, în timpul exercițiilor fizice tensiunea
arterială sistolica va înregistra valori crescute de până la 200- 250 mmHg la
atleți sănătoși, bine antrenați (McDougall et al, 1985; Cifford, Hanel și
Secher, 1994).
Tensiunea diastolică rămâne relativ neschimbată vis-à-vis de
intensitatea exercițiului, o creștere de peste 15 mmHg putând chiar
semnifică o maladie coronariană și este utilizată ca o valoare de cenzură a
toleranței la efort. Cresterea marcata a tensiunii diastolice în efort este
considerata un test de diagnosticare a stadiilor incipiente de hipertensiune
arteriala atunci cand valorile de repaus nu sunt încă modificate (Palatini,
1988).
Modificări cronice
- 23 -
1. 3. Modificări sanguine
Prin intermediul sângelui, oxigenul extras din aer la nivelul aparatului
respirator ajunge în periferie unde este utilizat în reacții
energogene necesare susținerii activității celulare în general sau contracțiilor
musculare în cazul special al efortului fizic. Întrucât este o verigă importantă
a succesiunii proceselor fiziologice prin care se realizează transportul
oxigenului, sângele suferă modificări în timpul efortului fizic ca urmare a
reacțiilor cardiovasculare și periferice la efort. Mai mult decât atât, sângele
se poate „adapta‖ la rândul său în cazul unui organism antrenat periodic
astfel încât să facă fața cât mai ușor cerințelor crescute de oxigen.
Modificări acute
Diferența arterio-venoasa a presiunii parțiale a oxigenului se
mărește în efort, chiar până la de trei ori față de starea de repaus, ca urmare a
extragerii crescute de oxigen pe care o realizează musculatura aflată în
„foame de oxigen‖ (Martin, 1987).
Modificări cronice
Volumul sanguin/kg-corp este mai mare cu 15% la atleții antrenați
- 24 -
comparativ cu persoanele sedentare și este un mecanism precoce de
suplimentare a cantității de oxigen livrata musculaturii fiind considerat
principalul factor de creștere a consumului maxim de oxigen după doar o
săptămână de antrenament la persoanele inițial sedentare. Expansiunea
volumului sangvin se pierde la fel de rapid, după numai 3-7 zile de repaus
(Martino, Gledhill și Jamnik, 2002; Warburton et al, 2004).
Se realizează prin două mecanisme: creșterea numărului de hematii și a
volumului plasmatic.
- 25 -
2. 1. Ventilația pulmonară
În repaus, la fiecare inspirație intră în plămân un volum de aer de
aproximativ 750ml numit „volum tidal‖ (TV) iar frecventa respiratorie de
repaus este de aproximativ 12-16 respirații/min. În efort, volumul de aer
ventilat de plămân este de peste 20 de ori mai mare decât cel din starea de
repaus. Mecanismul prin care se realizează aceasta suplimentare este
asemănător celui prin care se obține creșterea debitului cardiac: modificarea
frecvenței respiratorii și a volumului tidal.
Deși, spre deosebire de activitatea cardiacă, respirația poate fi
controlată voluntar, organismul stabilește automat tipul de mecanism care
asigură o creștere optimă a volumului respirator. Astfel, la intensități scăzute
de efort, mecanismul predominant este cel al creșterii volumului de aer
inspirat (volum tidal) pentru ca în eforturile de intensitate mare, creșterea
frecvenței respiratorii să fie mecanismul fiziologic preferat.
Măsurarea volumului de aer ventilat în timpul efortului a demonstrat
că nivelul acestuia rămâne sub nivelul volumului de aer maximal ventilat
voluntar (60-85% din capacitatea ventilatorie maximă) chiar într-un
exercițiu de intensitate maximală, pentru o persoană neantrenată. Sportivii
cu nivel ridicat de antrenament în anduranța ajung să folosească aproape
90% din capacitatea pulmonară maximă în eforturile foarte intense, fără să
ajungă vreodată la nivelul capacității pulmonare maxime ceea ce pledează
pentru ipoteză conform căreia ventilația pulmonară nu reprezintă un factor
limitativ pentru performanta fizică (Mickleboroughet al, 2008; McConnel,
2009). Cu toate acestea, cateva studii privind rolul musculaturii respiratorii
în performanța sportivă au arătat că antrenamentul musculaturii inspiratorii a
îmbunătățit performanță la canotorii cu înalt grad de antrenament cu 2% mai
mult decât la grupul placebo (Voliantitis et al, 2001) și că în decursul
exercițiilor de mare intensitate apare o oboseală a mușchilor inspiratori care
poate fi întârziată prin antrenarea mușchilor inspiratori. Oboseala mușchilor
inspiratori poate limita performanta fizică la atleții bine antrenați (Suzuki,
Sato și Okubo, 1995) iar autorii unui studiu din 2010 sustin ca
- 26 -
antrenamentul muschilor inspiratori imbunateste performanta sportivă
(Kilding, Brown și McConnell, 2010).
Respirația abdominală, care folosește predominant diafragma, are un
cost energetic mai mic pentru fiecare respirație. În cazul sporturilor a căror
biomecanica permite acest fel de respirație (ex. Ciclism) este indicat să se
urmărească „învățarea‖ și utilizarea acestui tip de respirație. În alte sporturi cum
este canotajul însă, poziția în barca „cu genunchii la piept‖ nu permite decât
respirația de tip toracic și parametrul asupra căruia se poate acționa este
corelarea ritmului respirator cu mișcările de vâslire.
- 27 -
III. Modificări ale musculaturii induse de efort
La ora actuală, clasificarea fibrelor musculare este realizată după mai
multe caracteristici: histologice, biochimice, morfologice sau fiziologice.
Inițial, întregul mușchi a fost clasificat în rapid sau lent în funcție de
viteza sa de scurtare. Aceasta clasificare s-a bazat și pe un aspect morfologic
deoarece mușchii rapizi apar albi la anumite specii (ex. păsări) în timp ce
musculatura considerată lentă are o culoare mai roșie datorită unei cantități
crescute de mioglobina și a unei capilarităţi superioare (Pette și Staron,
1997).
- 28 -
FOG). Fibrele de tip SO sunt asimilate fibrelor de tip I, cele de tip FOG sunt
considerate fibrele IIA iar fibrele FG sunt fibre IIB.
McArdle descrie în cartea sa „Exercise Physiology‖ (2010) cele trei
tipuri fundamentale de fibre musculare cu caracteristicile lor specifice.
Tabel nr. 6. Principalele caracteristici ale fibrelor musculare (după
McArdle, 2010)
Cercetările au arătat că deși rația între fibrele de tip I și cele de tip II este
determinată genetic, ea poate fi schimbată prin antrenament. Exercițiile
aerobe modifica procentajul de fibre în mușchii implicați în favoarea fibrelor lente
în timp ce exercițiile anaerobe favorizează fibrele rapide (Simoneau et al, 1985).
- 29 -
lente. Exercițiile de anduranța sunt asociate cu utilizarea preferențială a
trigliceridelor în fibrele lente, trigliceridele endogene reprezentând peste
50% din lipidele totale oxidate în timpul exercițiilor.
Bibliografie
1. Apostol A, (2013) „Studii comparative privind dinamica parametrilr
capacitatii aerobe și anaerobe de efort la sporturi cu energogeneza mixta‖
Teza de doctorat
2. Åstrand PO, Cuddy TE, Saltin B, Stenberg J. (1964) Cardiac output
during submaximal and maximal work. J Appl Physiol 19: 268-274, 1964.
3. Bompa, Tudor O. ; Haff, G. Gregory (2009) [1983]. "Basis for
Training". Periodization: Theory and Methodology of Training (5th ed. ).
Champaign, Illinois: Human Kinetics. pp. 12-13. Retrieved July 20, 2012.
- 30 -
8. Gledhill N, Warburton D, Jamnik V. (1999) Haemoglobin, blood
volume, cardiac function, and aerobic power. Can J Appl Physiol 24: 54-65.
9. Ionescu A M (2005) „Capacitatea de efort‖, Editura Universitaria,
Craiova.
10. Kilding, A. E., Brown, S., & McConnell, A. K. (2010). Inspiratory
muscle training improves 100 and 200 m swimming performance. Eur J Appl
Physiol, 108 (3), 505-511. .
11. Lee, Buddy (2010). Jump Rope Training (2nd ed. ). Human
Kinetics. p. 207. Retrieved February 9, 2011
12. Longhurst JC, Stebbins CL (1997) The power athlete, Cardiol
Clin. Aug;15 (3): 413-429
13. Martin L. (1987) Pulmonary Physiology in Clinical Practice. C. V.
Mosby Co., St. Louis
14. McArdle WD, Katch FI and Katch VL. (2000) Essentials of
Exercise Physiology: 2nd Edition Philadelphia, PA: Lippincott Williams &
Wilkins
15. McArdle, W. D., Katch, F. I., & Katch, V. L. (2010). Exercise
physiology: Energy, nutrition, and human performance. Wolters
Kluwer/Lippincott Williams & Wilkins Health.
- 31 -
19. Nes BM, Janszky I, Wisløff U, Støylen A, Karlsen T Scand (2012)
Age-predicted maximal heart rate in healthy subjects: The HUNT Fitness
Study. J Med Sci Sports. Feb 29. doi: 10.1111
- 32 -
CAPITOLUL 3
- 33 -
1. Carbohidrații
Reprezintă combustibilul preferențial al organismului nu numai pentru
susținerea efortului fizic ci și pentru toate procesele metabolice
consumatoare de energie. Atâta timp cât deține o astfel de sursă energetică,
organismul uman o prefera celorlalte.
Procesul de eliberare a energiei conținută în molecula de glucid
presupune cel mai scurt lanț metabolic și de aceea carbohidrații sunt capabili
să elibereze cea mai mare energie pe unitatea de timp comparativ cu
celelalte substraturi disponibile (lipidele și proteinele). Deoarece glucidele
reprezintă cea mai rapidă sursa de energie, eforturile bazate energetic pe
glicoliza au cele mai mari intensități iar metabolismul glucidic susține
energetic începutul oricărui efort fizic.
Carbohidrații furnizează 4, 1 kcal/gram și se găsesc în alimente sub
formă de monozaharide (ex. glucoză, fructoza), dizaharide (ex. sucroza,
maltoza) și polizaharide (celuloză și fibre). Utilizarea carbohidraților pentru
susținerea energetică a eforturilor fizice presupune metabolizarea
lor prealabilă până la glucoză, proces care se realizează prin digestie și
prelucrare hepatică. În condiții de repaus, mușchii și ficatul preiau glucoza și
o convertesc într-o moleculă glucidica mai complexă numită glicogen.
Sadava et al (2011) defineşte glicogenul ca o polizaharidă poliramificată
care serveşte ca depozit de energie la animale. Sub această formă glucoza
este depozitată în citoplasma celulară până în momentul în care este utilizată
ca sursă energetică.
- 34 -
Pentru extragerea energiei din molecula de glucoză, aceasta
traversează o serie de reacții biochimice cunoscută sub denumirea de
glicoliză, al cărei rezultat sunt molecule cu înalt conținut energetic numite
ATP (adenozin-trifosfat). Sub formă de ATP energia este pusă la dispoziția
sistemului miofibrilar intramuscular care o utilizează pentru realizarea
contracției musculare. Este important să menționăm faptul că glucoza este
singurul substrat energetic care poate fi utilizat atât în prezența oxigenului
(glicoliza aerobă) cât și în condiții anaerobe, adică în absența oxigenului
(glicoliza anaerobă). Lipidele și proteinele pot elibera energia numai în
prezența oxigenului (lipoliza și proteinoliza sunt întotdeauna procese
aerobe). Posibilitatea unei metabolizări anaerobe face din glucoză singura
sursă energetică ce poate fi utilizată la începutul efortului, când
suplimentarea cu oxigen a musculaturii încă nu s-a realizat, dar și în situația
unei intensități mari de efort a carei susținere energetica prin mecanisme
aerobe ar necesita o cantitate de oxigen care excede cantitatea maximă de
oxigen pe care o poate furniza musculaturii sistemul respirator și cel cardio-
vascular. Eforturile foarte intense, bazate pe reacții anaerobe, sunt însă foarte
scurte, mecanismele anaerobe fiind inactivate după aproximativ un minut de
efort mximal.
- 35 -
2. Lipidele
Lipidul este molecula care deține cea mai mare cantitate de energie per
moleculă: 9 kcal (glucidele și proteinele au 4, 1 kcal per moleculă) ceea ce
face din lipid, cel mai „economic‖ combustibil de care dispune organismul.
Efortul susținut de lipide nu poate avea însă intensitatea celui susținut
energetic de glucide deoarece „arderea‖ lipidelor în ciclul Krebs (lipoliza)
este un proces mai îndelungat decât glicoliza. În plus, extragerea energiei
din lipid necesita o cantitate mai mare de oxigen decât extragerea energiei,
tot pe cale aerobă, din molecula de glucoză. În consecință, efortul susținut
energetic de lipide este de intensitate mai mică decât cel susținut de glucide
și este un mai mare consumator de oxigen. Avantajul incontestabil al acestui
tip de combustibil este faptul că el poate fi stocat în organism în cantități
practic nelimitate, țesutul adipos, formă de depozit a lipidelor, neavând
o limită de acumulare. Un adult înmagazinează o energie de aproximativ 70
000-100 000 de kcal sub formă de țesut adipos, în funcție de greutatea sa
corporală.
Grăsimile sunt mai întâi transformate dintr-o formă complexă,
trigliceridele, în elemente bazale: glicerolul și acizii grași liberi. Doar acizii
grași liberi sunt utilizați pentru formarea de ATP în timp ce glicerolul poate
fi transformat în glucoză la nivelul ficatului. Epuizarea rezervelor de glucide
obligă organismul la comutarea energogenezei pe lipoliza, moment care
corespunde aproximativ sfârșitului primei jumătăți de oră de la începutul
efortului fizic în condițiile unei intensități mari de efort.
Obligativitatea prezenței oxigenului pentru derularea lipolizei face
imposibilă utilizarea lipidelor la începutul efortului fizic, moment
caracterizat de o „insuficiență‖ de oxigen în periferie adică la nivelul
musculaturii aflate în efort. Condițiile anaerobe caracterizează întotdeauna
primul minut de efort deoarece inerția aparatului respirator și cardio-
vascular întârzie suplimentarea cu oxigen a musculaturii, atât de necesară
proceselor energogene aerobe. Lipidele sunt sursa principală de energie
pentru eforturile de intensitate submaximala, medie și mica și durata lungă
(mai mult de 30 de minute).
- 36 -
3. Proteinele
Rolul plastic al proteinelor îl excede cu mult pe cel energetic și de
aceea organismul folosește acest substrat ca sursă energetică doar în condiții
excepționale. Într-un efort de anduranța foarte mare, organismul recurge la
potențialul energetic al proteinelor, cantitatea de energie depozitată într-o
moleculă proteică fiind echivalentă cu cea a unei molecule de glucoză (4, 1
kcal). Utilizarea aceastei surse energetice rămâne însă o ultimă alegere
pentru organism, în condițiile unei depleții severe a celorlalte surse
energetice. Chiar și în acest caz, proteinele pot suplini numai 10-15% din
totalitatea cheltuielilor energetice ale efortului respectiv.
Rezistența pe care o opune organismul la utilizarea proteinelor ca
susținătoare energetice pentru efort este resimțită subiectiv de către
alergătorul de maraton ca o senzație de oboseala extremă, cunoscută sub
denumirea de „punct mort‖ sau „breaking the wall‖ și care corespunde
comutarii energogenezei pe proteinoliza. Momentul respectiv este punctul
critic al cursei în care se produc cele mai multe abandonuri. Terminarea
cursei se poate realiza ulterior pe seama proteinelor, după depășirea acestui
punct critic printr-un efort volitiv serios al sportivului. Un moment
asemănător dar de intensitate mai mică se înregistrează și după prima
jumătate de oră de efort și corespunde epuizării rezervelor de glicogen cu
initierea lipolizei.
- 37 -
Tabel nr. 1. Sursele energetice ale efortului fizic
TIPURI
SURSE MOMENTUL
DE CARACTERISTICI REZUMAT
ENERGETICE INTERVENȚIEI
EFORT
- Metabolizare
Efort de
aerobă și anaerobă
intensitate Combustibi
- Eliberează cea - Prima
mare lul preferențial
Glucide mai mare cantitate de jumătate de oră de
Începutu al
energie pe unitatea de effort
l oricărui organismului
timp
efort
- Cantități limitate
Eforturi
- Metabolizare
de
aerobă
intensitate - După prima
-Înmagazinează cea Cel mai
medie sau jumătate de oră de
Lipide mai mare cantitate de „economic‖
mică dar la începutul
energie per moleculă combustibil
durată efortului
- Sunt rezerve
mare de
practic nelimitate
timp
Eforturi
- Cruțate în mod
de Doar
normal de organism - Anduranță peste
Proteine anduranță „combustibil
deoarece au rol 30 km
foarte de rezervă„
plastic important
lungă
SISTEMELE ENERGETICE
Energia generată prin metabolizarea macronutrientilor alimentari
servește la formarea unui component cu potențial energetic ridicat, molecula
de Adenozin Trifosfat (ATP). ATP-ul reprezintă o formă de stocare și
conservare intracelulară a energiei considerată „monedă energetică‖ a
organismului. Această energie este utilizată pentru cuplarea filamentelor de
actina cu cele de miozina care realizeaza scurtarea fibrei musculare. Fără
cantități adecvate de ATP, contracția musculară nu ar fi posibilă.
- 38 -
(ATP-CP), sistemul glicolitic anaerob și sistemul oxidativ (glicoliza aerobă,
lipoliza și proteinoliza). Formarea ATP via sistemul fosfagen și glicoliza
anaerobă nu necesită oxigen și sunt deci anaerobe. Formarea ATP-ului pe
cale oxidativă necesita oxigen fiind un proces aerob.
Fiecare dintre cele două căi metabolice (aeroba și anaeroba) prezintă
anumite caracteristici care le fac utile organismului în momente și situații
diferite, în funcție de cerințele specifice efortului respectiv (intensitatea și
durata efortului). Eforturile explozive (ex: sprint 100 metri, aruncari,
sarituri, etc.) necesită o rata rapidă de eliberare a energiei și sunt susținute de
sistemul anaerob AT-CP, în timp ce altele, de durata lungă și intensitate mai
scăzută (ex. maraton, mars, ski fond, etc.) folosesc sistemul energetic aerob
care este mai eficient pe termen lung.
Capacitatea de generare a energiei variază cu fiecare sistem în parte și
prezintă particularități individuale. Astfel, sistemul ATP-CP generează 36
kcal/min, glicoliza anaerobă doar 16 kcal/min în timp ce sistemul oxidativ
are cea mai mică rată energetică, de numai 10 kcal/min (Stager și Tanner,
2005).
- 39 -
1. 1. Compușii fosfat-macroergici
Într-o cursă maximală, prima parte corespunde celei mai mari
intensități de efort și se bazează pe existența unui sistem energetic extrem de
rapid, sistemul fosfagen, care folosește doi compuși cu înalt conținut
energetic numiți compuși fosfat-macroergici: moleculele de ATP și fosfo-
creatina (CP).
a). ATP-ul
Susținerea energetică a primelor secunde de efort se face pe seama
moleculelor de ATP. Aceste molecule (adenozintrifosfat) sunt instabile,
procesul de desfacere al atomilor de fosfor sub acțiunea unei enzime numite
ATP-aza eliberând aproape instantaneu energie. Moleculele de ATP
depozitate în mușchi sunt cea mai rapidă rezerva de energie pe care o deține
organismul. Reacția energogena de scindare a ATP-ului se realizeaza fără
consum de oxigen, cu eliberarea unei molecule de fosfor și a uneia de ADP
(adenozin difosfat). Capacitatea celulelor de a hidroliza ATP-ul în condiții
anaerobe generează energia pentru uzul rapid, orice mișcare a corpului fiind
astfel imediat posibilă fără a necesita o suplimentare prealabilă cu oxigen a
organismului.
Din păcate însă, celulele stochează o cantitate mică de ATP (80-100g)
care disponibilizează aproximativ 2, 4 mmoli ATP pe secundă pe kilogram
de țesut muscular, suficiente pentru a susține numai câteva secunde de efort
exploziv. Pentru continuarea efortului, organismul resintetizează ATP-ul din
alte surse folosind căi metabolice diferite: hidroliza fosfocreatinei (celălalt
compus fosfat-macroergic), glicoliza anaerobă și fosforilarea oxidativă
(glicoliza aerobă, lipoliza și proteinoliza).
- 40 -
deoarece fosfocreatina nu are receptor specific pe punțile miozinice, dar este
folosită pentru refacerea ATP-ului, CP fiind considerată un „rezervor fosfat-
macroergic‖. Creșterea ADP-ului intracelular ca urmare a utilizării ATP- ului,
activează o enzimă denumită creatin-kinaza care hidrolizează CP-ul.
Stocul celular de CP este de șase ori mai mare decât cel de ATP (20-
30mmoli/kg țesut muscular), energia disponibilizată prin hidroliza CP fiind
utilizată la reconstituirea moleculelor de ATP prin fosforilarea ADP-ului
(adenozin-difosfat). O moleculă de fosfocreatina poate furniza doar o
moleculă de ATP. Reacția nu necesită oxigen și asigură energia efortului
maximal pentru aproximativ încă 5 - 10 secunde. Dacă efortul maximal
continuă și după epuizarea fosfocreatinei musculare, resinteza ATP-ului
trebuie inițiată dintr-o sursă mai puțin rapidă: stocurile de macronutrienti
alimentari (inițial glucoză, apoi lipidele și în condiții extreme proteinele).
1. 2. Glicoliza anaerobă
Glucoza este următoarea sursă energetică implicată în susținerea
energetică a efortului după epuizarea rezervelor musculare de compuși
fosfat-macroergici. Degradarea glucozei are loc în două etape. În prima
etapă, glucoza este transformată rapid în două molecule de piruvat cu
eliberarea de molecule de ATP, proces biochimic care nu necesită prezența
oxigenului (glicoliza anaerobă). În a doua fază, piruvatul este degradat mai
departe până la dioxid de carbon și apă, cu eliberarea consecutivă a altor
molecule de ATP, transferul energetic în această a doua fază necesitând
oxigen (glicoliza aerobă).
- 41 -
prezența oxigenului. Glicoliza anaerobă generează numai 5% din totalul
ATP-ului eliberat prin metabolizarea completă a glucozei, restul fiind
obținut prin metabolizarea aerobă. Al doilea dezavantaj este ca în absența
oxigenului, acidul piruvic, produs final al glicolizei anaerobe se transformă
în acid lactic. Acesta generează o acidoză musculară care inactivează
enzimele glicolizei anaerobe și obliga organismul să utilizeze în continuare
glicoliza aerobă pentru menținerea efortului. Aceasta a doua etapă a efortului
anaerob, bazată pe glicoliza anaerobă generatoare de acid lactic se numește
faza anaerobă lactacid. Faza inițială a efortului, susținută de asemenea
anaerob dar prin sistemul fosfagen care nu produce acid lactic este
denumită faza anaerobă alactacida.
2. 1. Glicoliza aerobă
Este denumită și glicoliza lentă. Acidul piruvic, produs final al
glicolizei anaerobe, în prezența oxigenului (adică în condiții aerobe) este
convertit mai departe într-o substanță denumită „acetil coenzima A‖. Acetil
coenzima A intra în ciclul Krebs unde este utilizată pentru refacerea
moleculelor de ATP prin degradarea sa până la dioxid de carbon și apă, cu
eliberare consecutivă de energie. Hidrogenul produs în ciclul Krebs,
- 42 -
împreună cu cel rezultat din glicoliza anaerobă se combină cu două enzime
(NAD și FAD) și este transportat de lanțul transportorilor de hidrogen,
sistem biochimic prin care hidrogenul se combină cu oxigenul pentru a
forma apă, prevenind în acest fel acidoza țesutului.
2. 2. Lipoliza (betaoxidarea)
Ciclul Krebs și lanțul transportorilor de electroni pot metaboliza și
lipidele pentru producția de ATP. Lipoliza este termenul utilizat pentru a
descrie metabolizarea trigliceridelor în glicerol și acizi grași liberi (Baldwin
et al, 2005). Înainte de a intra în ciclul Krebs, acizii grași liberi trebuiesc
întâi degradați până la acetil coenzima A și hidrogen, proces care are loc prin
parcurgerea unui lanț de reacții denumit beta-oxidare. Din momentul formării
Acetil coenzimei A, metabolismul lipidic urmează aceeași cale ca și cea a
carbohidraților.
Utilizarea lipidelor produce o cantitate mai mare de ATP decât cea a
carbohidraților deoarece acizii grași liberi conțin mai mulți atomi de carbon decât
glucoza, dar necesită și o cantitate mai mare de oxigen. În consecință, pentru
a utiliza lipidele ca sursă energetică în susținerea efortului, organismul
trebuie să dispună de cantități suficiente de oxigen. Dacă exercițiul este
foarte intens și sistemul cardiovascular nu este capabil să suplinească rapid
cu oxigen celulele musculare, carbohidrații vor fi utilizați pentru a produce
ATP. Dacă efortul a fost de durata lungă și rezervele de glicogen au fost
epuizate, atunci organismul trebuie să scadă intensitatea efortului pentru a
utiliza lipidele ca și combustibil.
2. 3. Proteinoliza
Se consideră că proteinele au o contribuție mică (de obicei nu mai mult
de 5%) la producția de energie. Aminoacizii pot fi convertiți în glucoză sau
în alți produși intermediari de metabolism utilizați în ciclul Krebs, cum ar fi
acetil-coenzima A. Proteinele au o contribuție semnificativă doar în
eforturile de anduranța foarte lungă (10-15%).
- 43 -
Tabel nr. 2 Sistemele energetice care susțin efortul fizic
Sursă Momentul
Tip efort Intensitate Durata
energetică desfășurării
Intensitate 5 – 10
ALACTACID ATP 0 - 5 sec.
ANAEROB maximală sec.
Compuși fosfat
Primele Intensitate 10 – 15
macroergici CP 5 - 10 sec.
60sec ale maximală sec.
efortului LACTACID Intensitate 40 – 45
Glucide 10 - 60 sec.
Glicoliză anaerobă maximală sec.
Intensitate
60 sec. - 30 submaximală, 1 – 30
Glicoliza aerobă Glucide
min. medie sau min.
mica
AEROB Intensitate
După primul submaximală, > 30
Lipoliză Lipide > 30 min.
minut de medie sau min.
effort mică
Intensitate
submaximală,
Proteinoliza Proteine
medie sau
mică
- 44 -
Eforturi predominant anaerobe
Sunt eforturi de intensitate maximală și durată scurtă (sub un minut),
care se bazează energetic pe compușii fosfat-macroergici și glicoliza
anaerobă, se desfășoară în condițiile unui deficit de oxigen și sunt
determinante pentru calitățile biomotrice de forță, viteza și putere. Exemplu:
sărituri, aruncări, sprint 100m, etc.
- 45 -
Calităţi
Forţă, viteză, putere Anduranţă
biometrice
Sărituri, aruncări, atletism şi
Exemple Maraton, marş, ski fond
probe scurte
În literatura de specialitate au fost publicate numeroase studii care
precizează ponderea sistemelor energetice anaerobe și aerobe în funcție de
cerințele probei sportive.
- 46 -
Tabel nr. 5 Contribuția sistemului anaerob și aerob la energogeneza
efortului fizic maximal (după Paul Gastin, 2001)
- 47 -
Evenimente scurte (10-60 sec)
Implica întregul sistem enzimatic anaerob (alactacid și lactacid), iar în
cazul probelor care se apropie de un minut, într-o oarecare măsură și pe cel
aerob. Calitatea biomotrica importantă este viteza în regim de forță ceea ce
presupune, în afara unei compoziții foarte bune în fibre albe a musculaturii și
o capacitate crescută de tamponare a acidului lactic și o toleranță mare a
organismului la acidoza.
Bibliografie
1. Baldwin, Kenneth David Sutherland; Brooks, George H.; Fahey,
Thomas D. (2005). Exercise physiology: human bioenergetics and its
applications. New York: McGraw-Hill
2. Brooks, G. A., T. D. Fahey, and T. P. White. (1996) Exercise
Physiology: Human Bioenergetics and Its Applications;second edition.
Mayfield Publishing, Mountain View, CA
- 48 -
3. Gastin PB. (2001) Energy system interaction and relative
contribution during maximal exercise. ", Sports Med 31 (10): 725-741
4. McArdle, W. D., Katch, F. I., & Katch, V. L. (2010). Exercise
physiology: Energy, nutrition, and human performance. Wolters
Kluwer/Lippincott Williams & Wilkins Health.
- 49 -
CAPITOLUL 4
CAPACITATEA DE EFORT
1. Definiție
Reprezintă capacitatea organismului de a produce un lucru
mecanic cât mai mare și de a-l menține un timp cât mai îndelungat în
condițiile unui deficit de oxigen. Este direct determinată de viteza de
eliberare a ATP-ului prin căi metabolice anaerobe din fibrele musculare
rapide.
2. Deficitul de oxigen
Deficitul de oxigen reprezintă diferența între oxigenul consumat în
fapt în timpul exercițiului și cel care ar fi trebuit consumat dacă exercițiul s-
ar fi efectuat de la început în condiții de metabolism aerob. „Deficitul de
oxigen‖ este urmarea unui dezechilibru între necesarul de oxigen și aport și
apare în două situații: la începutul efortului și în eforturile de intensitate
maximală.
La începutul exercițiului, sistemul de transport al oxigenului
(dependent de aparatul respirator și cel cardiovascular) nu suplinește imediat
cerința crescută de oxigen pentru o susținerea aerobă a activității musculare.
Consumul de oxigen necesita câteva minute pentru a atinge nivelul la care
procesele aerobe sunt în întregime funcționale deși nevoia de oxigen crește
marcat chiar de la începutul exercițiului. Datorită diferenței dintre cerință de
oxigen și aportul său în timpul tranziției din starea de repaus în cea de
activitate, deficitul de oxigen se produce chiar la un nivel scăzut de
intensitate a exercițiului. Din acest motiv, primul minut de efort se bazează
întotdeauna pe surse energetice anaerobe, indiferent de intensitatea efortului.
Pe de altă parte, fiecare organism are o limită în ceea ce privește
cantitatea de oxigen pe care o poate transporta către musculatura. Consumul
- 50 -
maxim de oxigen sau VO2max, este „cantitatea maximă de oxigen pe care o
poate transporta organismul‖. Când intensitatea efortului ar necesita un aport
de oxigen care depășește această limită a organismului, singura soluție pentru
susținerea unui efort de intensitate așa de mare sunt mecanismele anaerobe.
Este exemplul unui alergător care execută la un moment dat un sprint, al
unui baschetbalist care „sare la coș‖ sau al unui fotbalist care șutează la
poartă. Toate aceste acțiuni necesita intervenția mecanismelor anaerobe de
efort deoarece sunt de intensitate foarte mare, intensitate care depășește
capacitatea maximă a organismului în ceea ce privește suplimentarea cu
oxigen.
Deși mecanismele anaerobe permit susținerea unui efort în condițiile
unui deficit de oxigen, procesul se desfășoară creând o „datorie de oxigen”
care se plătește la sfârșitul efortului. Datoria de oxigen este evidentă la
sfârșitul unui efort anaerob când, deși musculatura nu mai este activă,
consumul de oxigen este crescut (respirațiile sportivului sunt rapide și ample,
pulsul accelerat, etc.). Această diferență între consumul de oxigen postefort
și consumul normal de oxigen în repaus constituie „deficitul de oxigen‖ creat
în timpul exercițiului (EPOC- excess post-exercise consumption) sau „datoria
de oxigen‖ (Stainsby și Barclay, 1970).
Datoria de oxigen se plateste la sfarstul efortului și este necesara
pentru refacerea rezervelor energetice, reparatiile tisulare, oxidarea acidului
lactic, acoperirea nevoilor crescute produse de intensificarea anabolismului
post-efort cauzat de cresterea temperaturii corporale (Saladin, 2012).
Transcrierea grafică a consumului de oxigen în exces post-efort
(EPOC) înregistrează o curbă cu două componente distincte: una inițială
rapidă și alta secundară, lentă. S-a considerat că prima parte ilustrează
consumul de oxigen necesar pentru refacerea ATP-ului și CP-ului utilizate în
timpul exercițiului, în timp ce partea a doua reprezintă oxigenul folosit
pentru înlăturarea acidului lactic din țesuturi. Ambele componente
ar reflecta astfel activitatea anaerobă din timpul efortului.
Studii mai recente au arătat însă că explicația clasică a curbei EPOC
este prea simplista întrucât consumul de oxigen postefort nu implică doar
- 51 -
oxigenul folosit pentru refacerea rezervelor de compuși fosfat-macroergici și
„curățarea‖ lactatului produs de glicoliza anaerobă ci și cel produs de
creșterea metabolismului ca urmare a creșterii temperaturii corporale sau cel
utilizat pentru refacerea rezervelor inițiale de oxigen din hemoglobina și
mioglobina, etc. (Bahr, 1992; Froberg și Lammert, 1996).
4. Lactatul
Reacțiile glicolitice anaerobe eliberează și două perechi de atomi de
hidrogen. În condiții aerobe, aceștia se combină cu NAD și formează NADH
care este oxidat în mitocondrii cu producerea a trei molecule de ATP pentru
fiecare moleculă de NADH. În exercițiile intense, când necesarul de
- 52 -
oxigen depășește capacitatea de transport a organismului, lanțul respirator nu
poate procesa tot hidrogenul legat în NADH. În consecință, hidrogenul
neoxidat se combină temporar cu acidul piruvic, sub acțiunea lactat-
dehidrogenazei, formând acidul lactic.
Acidul lactic (C3H6O8) este rapid disociat, eliberând ioni de
Hidrogen care produc acidoza, în timp ce radicalii rămași se combină cu
atomi de sodium sau potasiu formând saruri (Raju, The Nobel Chronicles
1922). Odată format în mușchi, lactatul difuzează rapid în spațial interstițial și
în sânge pentru a fi neutralizat și pentru a elibera locul unde se desfășoară
reacțiile metabolismului energetic întrucât acidoza provocată de acumularea
acidului lactic inhiba activitatea enzimelor glicolitice, permițând astfel
glicolizei să continue pentru furnizarea de energie anaerobă. Această luptă
pentru extraenergie anaeroba este pierdută întrucât viteza de tamponare a
lactatului este depășită de cea a producției sale, ajungându-se la acumulare.
Acidoza provocată de acumularea acidului lactic inhiba activitatea
enzimelor glicolitice oprind derularea glicolizei anaerobe. Tot acidoza
descrește și capacitatea fibrelor de legare a calciului cu consecințe negative
asupra contracției musculare.
- 53 -
piruvatul resintetizat, fie este și el oxidat pentru obținerea de energie, fie este
utilizat pentru sinteza de glucoză (gluconeogeneza) în ciclul Cori. Ciclul
Cori nu doar îndepărtează lactatul ci îl și utilizează pentru a reumple
rezervele de glicogen golite de eforturile intense. Studiile cu izotopi marcați
au arătat că lactatul produs în fibrele musculare rapide poate circula către
fibrele lente pentru conversia în piruvat utilizat în metabolismul energetic
aerob. Acest lucru face din musculatura nu numai un loc de producție a
lactatului dar și primul țesut care intervine în îndepărtarea lactatului via
oxidare (Wilmore și Costill, 2005). Mai mult decat atat, sunt autori care
sustin ca lactatul, și nu glucoza, reprezinta principala sursa de energie a
tesuturilor și ca este metabolizat preferential în neuronii cerebrali la cateva
specii de mamifere, incluzand omul. (Zilberter et al, 2010 și Wyss et al,
2011).
Pragul Lactat
Concentrația acidului lactic din mușchi și sânge poate fi considerată un
punct de referință pentru interacțiunea dintre metabolismul aerob și cel
anaerob în timpul activității fizice. După cum am arătat, valori de repaus de
1 mmol/l sânge în repaus pot depăși 25 mmoli/l sânge în eforturile de mare
intensitate (Kindermann și Keul, 1977; Whiters et al, 1991).
- 54 -
doilea punct de cotitură al lactatului‖. Valoarea sa standard a fost stabilită
arbitrar la 2-4 mmoli lactat/litru de oxigen consumat. Primul autor care a
raportat acest prag de crestere a lactatului a fost Owles în anul 1930 care l-a
descoperit prin analizele sanguine pe care și le-a facut dupa plimbari facute
la diferite viteze.
- 55 -
În consecință, un efort aerob se poate realiza numai în condițiile unui
efort de intensitate submaximala, medie și mică și la mai mult de un minut
de la începerea efortului. Spre deosebire însă de efortul anaerob,
mecanismele aerobe permit susținerea eforturilor submaximale pentru durate
foarte mari de timp.
- 56 -
parte din ce în ce mai mare din energia obținută prin căile metabolice aerobe
este utilizată pentru evitarea hipertermiei și produce ruperea stării de
echilibru (cardiac drift).
- 57 -
organismului de a transporta oxigenul către musculatura și capacitatea
musculaturii de a-l utiliza. Ambii factori se îmbunătățesc odată cu
antrenamentul. VO2max este considerat în general cel mai bun indicator al
anduranței cardiorespiratorii deoarce el este influetat mai ales de capacitatea
de transport a oxigenului, capacitate dependentă în mod direct de
funcționalitatea aparatului cardio-vascular și respirator. Consumul maxim de
oxigen depinde însă și de factorul periferic, de capacitatea de utilizare a
oxigenului în fibrele musculare: cu cât un organism este mai antrenat în
anduranța, cu atât proporția de fibre lente a sistemului său muscular este mai
mare iar sistemul enzimatic oxidativ mai bine reprezentat, astfel încât va fi
capabil să extragă și să folosească o cantitate mai mare de oxigen din sânge
decât un organism neantrenat.
- 58 -
medii pentru barbatii neantrenati de 35-40ml/kgmin. Pentru femeile
neantrenate, Heywood (2004) considera valori medii inferioare celor ale
barbatilor: 27-31ml/kgmin. Valori foarte mari de 94ml/kg la bărbați și
77ml/min la femei au fost inregistrate de Astrand și Rodhal, 1986, ambii
atleți fiind schiori la probele de fond.
- 59 -
Odată ce s-a atins platoul de creștere a VO2max, performanță mai poate
fi îmbunătățită doar prin creșterea intervalului de timp în care atletul poate
susține un efort aerob de intensitate crescută care se realizeaza prin
modificarea pragului lactat și eficientizarea economiei de efort) (Midgle,
McNaughton și Wilkinson, 2006).
- 60 -
Timpul maxim la care se poate menține vVO2max, depinde de pragul
lactat (Gaiga și Docherty, 1995; Billat și Koralsztein, 1996). O valoare bună
a consumului de oxigen este o condiție necesară pentru atingerea
performanței în anduranța dar alți indicatori, cum ar fi pragul lactat, sunt
predictori mai buni pentru performanță (Maud și Foster, 1995). Viteza la care
se atinge pragul lactat are o semnificație mai mare decât pragul lactat în sine
și se poate exprima ca fracție din vVO2max deoarece se afla într-o relație
pozitivă cu aceasta.
4. Pragul aerob-anaerob
Reprezintă intensitatea de efort care nu mai poate fi susținută doar prin
mecanisme aerobe și presupune comutarea pe cai metabolice anaerobe.
Termenul de prag anaerob a fost introdus pentru prima data de Wasserman
și McIlroy în 1964.
Aceasta intensitate de efort nu corespunde însă consumului maxim de
oxigen deoarece la un nivel ridicat al efortului (dar sub
VO2max există întotdeauna câteva celule musculare care au un deficit
relativ de oxigen și care produc acid lactic. Consumul maxim de oxigen nu
corespunde deci unui efort a cărui ergogeneza să fie 100% aeroba,
intensitatea efortului fizic echivalentă atingerii consumului maxim de
oxigen fiind susținută și de mecanisme anaerobe.
Pentru un organism neantrenat, mecanismele anaerobe își încep
intervenția la intensități de efort corespunzătoare unui consum de oxigen care
reprezintă aproximativ 50% din VO2max. Peste această valoare a
intensității, efortul se desfășoară în condițiile unui echilibru aparent între
- 61 -
cerința și aportul de oxigen. Din acest motiv a fost propus și un alt „prag‖ de
efort, numit „aerobic threshold” care corespunde momentului în care încep
să opereze mecanismele anaerobe, fără ca acestea să fi ajuns la nivelul la
care să producă acumulare semnificativă de acid lactic Sub valoarea acestuia
există un echilibru real între cerința și aportul de oxigen, peste această
valoare însă instalându-se un echilibru doar aparent (Skinner și McLellan,
1980) oglindit de o acumulare scazuta de lactat în sange (valori ale lactatului
mai mari decat în repaus dar sub 4mmol/l). Echilibrul aparent este perturbat
la intensitati de efort care depasesc cel de-al doilea prag, numit pragul
anaerob (Aunola și Rusko, 1992; Davis, 1985) caracterizat de cresteri bruste
ale lactatului sanguin.
Pe măsură ce crește starea de antrenament, mecanismele anaerobe
intervin la intensități din ce în ce mai mari de efort astfel încât, la sportivii
antrenați pragul aerob-anaerob apare la intensități de efort corespunzătoare
unui consum de oxigen de 80-90% din VO2max.
Intervenția mecanismelor anaerobe are drept consecință acumularea
lactatului, proces care se evidențiază prin punctul de deflexiune de la care
valorile lactatului capilar, relativ constante anterior, vor înregistra o creștere
exponențială. Valoarea lactatului corespunzătoare acestei deflexiuni se
numește Pragul lactatului (lactate threshold-LT) și reprezintă un facor
important pentru performanata aeroba.
Pragul Lactat
Reprezintă nivelul performanței fizice (intensitatea efortului fizic) de
la care în musculatura începe acumularea de acid lactic. În literatura
universala de specialitate, pentru pragul lactat se folosesc termenii de
„maximal lactate steady state‖ sau „onset of blood lactate acumulation-
OBLA‖. Acest nivel al lactatului se consideră „prag‖ deoarece sub acest nivel
există un echilibru între producția și eliminarea sa, peste acest nivel, lactatul
produs, datorată intensității prea mari a efortului care se realizează
predominant anaerob, excede posibilitățile organismului de a-l utiliza și
acesta se acumulează rapid.
- 62 -
Pragul lactat este considerat un indicator foarte important pentru
performanta deoarece corespunde intensității maxime a efortului pe care
atletul îl poate menține o perioadă mare de timp fără să trebuiască să-l scadă.
Cea mai mică creștere a intensității efortului peste acest punct, determina o
creștere accelerată a lactatului sangvin care va forța sportivul să oprească
efortul (sau să-l scadă), uneori după câteva minute, altădată după o perioadă
puțin mai mare. .
- 63 -
Pragul lactat este cel mai bun indicator pentru performanta cunoscut
până acum. Atleții cu un prag al lactatului mai mare pot efectua un efort de
intensitate mai mare pe o perioadă mai lungă decât ceilalți. Dacă VO2max
poate exprima limita superioară a capacității aerobe, pragul lactat este
determinant pentru cât de bine poate fi utilizată această limită superioară
aeroba. Este și un parametru pentru estimarea eficienței antrenamentului prin
testări repetate, de obicei la 4-5 săptămâni. Antrenamentul care urmărește
îmbunătățirea pragului lactat folosește intensități ale efortului
corespunzătoare pragului, sau imediat sub el.
Mecanismele fiziologice care explica creșterea pragului lactat
proporțional cu adaptarea organismului la efortul de anduranța sunt:
scăderea formării lactatului: Lactatul se formează din piruvatul
rezultat din glicoliza anaerobă, componenta lactacida a efortului. Cantitatea
suplimentară de oxigen care ajunge la țesutul muscular ca urmare a adaptării
la efortul aerob (adaptarea aparatului respirator și cardiovascular precum și
îmbunătățirea randamentului proceselor oxidative prin multiplicarea
enzimelor oxidative mitocondriale) fac posibilă utilizarea unei cantități
suplimentare de piruvat ca sursă energetică de susținere a efortului aerob. În
consecință, mai puțin piruvat va fi transformat în acid lactic. Pe de altă parte,
are loc și scăderea cantității de piruvat format ca urmare a facilizarii utilizării
lipidelor (în defavoarea glucidelor) ca substrat energetic în eforturile aerobe,
pe care o produce adaptarea la anduranța.
Creșterea clearance-ului lactatului muscular și transportul
acestuia către alte organe unde poate fi metabolizat, prin creșterea circulației
periferice ca urmare a intensificării fluxului sangvin muscular și a
neovascularizatiei.
- 64 -
folosind alura ventriculara ca parametru indirect (Conconi et al, 1982;
1996).
Pragul aerob-anaerob corespunde unei aluri ventriculare de 170-180
bătăi/min sau, mai exact, unei valori de 70-80% din alura ventriculară
maximă. O expresie de calcul aproximative a alurii Ventriculare Maxime
(MHR) este MHR = 220-varsta. O formulă mai exactă, apărută în urma unui
studiu publicat în revista Medicine & Science în Sports & Exercise (Jackson
et al, 2007) este: MHR = 206. 9 - (0. 67 x age). Determinarea precisă a
acesteia prin teste graduale de efort este necesară în practică sportivă.
Pragului aerob îi corespunde o frecvență cardiacă de 65% din MHR, cu
aproximativ 40batai/minut inferioară celei corespunzătoare pragului
anaerob.
- 65 -
evaluarea pragului individual aerb-anaerob). Studiul efectuat pe 15
alergători de maraton a validat ipoteză (Simoes et al, 2006).
5. Economia de efort
Doi atleți pot avea același VO2max, aceeași valoare a pragului lactat și
totuși să înregistreze rezultate diferite. În acest caz, atletul câștigător este cel
cu o economie a exercițiului mai bună, înțelegând prin aceasta cel care
consumă mai puțin oxigen pentru aceeași încărcătură a exercitului. Noakes
(2003) descrie mai multe variabile care pot influenta economia de alergare:
miscarea verticala în timpul alergarii, abilitatea musculaturii de a absorbi
socul aterizarii, factori biomecanici, tehnica de executie, greutatea hainelor,
conditiile de mediu, sexul sportivului, varsta, etc. Kenney și Wilmore (2011)
au aratat ca alergatorii de maraton au miscari mai economice decat cei de
sprint sau de distante medii.
- 66 -
II. Testarea capacitatii aerobe de efort
2. 1. Alura ventriculara de repaus
2. 2. Determinarea consumului maxim de oxigen
2. 2. 1. metoda directa - Spiroergometria
2. 2. 2. metode indirecte
Testul Astrand-Rhming
Testul INMS
Testul Bruce
Testul Balke
Testul Cooper
Testul David-Swain
2. 3. Determinarea pragului aerob-anaerob
2. 3. 1. determinarea Pragului-Lactat
2. 3. 2. determinarea frecventei cardiace la prag (testul
Concini)
2. 3. 3. alti indicatori ai pragului aerob-anaerob
- 67 -
din acest motiv, cea mai utilizata metoda de testare a capacitatii anaerobe de
efort.
- 68 -
cel care poate dezvolta și mentine o putere cat mai mare pe toata durata
alergarii (aspectul de anduranta de putere sau „power endurance‖). Acest
aspect este redat mai fidel de marimi fizice ca „puterea medie‖ a probei sau
lucrul mecanic total realizat pe o perioada de timp specifica probei. (P =
L/t).
- 69 -
Majoritatea protocoalelor de testare a capacitatii anerobe de efort
realizeaza testarea defalcata a celor doua substraturi energetice anaerobe
(compusii fosfat-macroergici și glicoliza anaeroba). Avand în vedere
maniera secventiala în care se succed mecanismele metabolice anaerobe în
efort, este rezonabil ca evaluarea capacitatii anaerobe de efort să se realizeze
într-o scala temporala.
Astfel, se poate descrie:
Puterea Maxima
Acest parametru este o expresie a fortei explozive fiind dependent atat
de viteza și amploarea mecanismelor energogene anaerobe, de
particularitatile fibrelor musculare implicate dar și de viteza de recrutare a
fibrelor musculare. Reprezinta cea mai mare valoare a puterii dezvoltata de
un sportiv într-un exercitiu de maxima intensitate.
- 70 -
Spre deosebire de travaliul total realizat care investigheaza global
lucrul mecanic anaerob, puterea anaeroba maxima se refera la maximul de
forta care poate fi produsa la un moment dat. Viteza cu care pleaca mingea
din racheta jucatorului de tenis sau din piciorul celui de fotbal, înaltimea
maxima la care se poate înalta jucatorul de baschet, etc. pot fi investigate
prin aceasta marime fizica, în timp ce distanta maxima pe care o poate
parcurge un sportiv la viteza maxima, este obiectivata mai exact prin
parametrul precedent (travaliul total realizat). Se exprima în Watt.
- 71 -
ca produsul dintre forta (rezistenta în kg aplicata pe roata), numarul de
rotatii și circumferinta rotii impartit la 5 sec. Se exprima în Watt. Este
considerata o expresie a capacitatii anaerobe alactacide.
Puterea Medie (Average Power - AP) = este media puterii dezvoltata
în cele 30 sec de testare. Este considerata o expresie a capacitatii anaerobe
lactacide.
Indicele de oboseala (Fatigue Index- FI) = este calculat ca rata
procentuala de scadere a puterii (Power Drop - PD) pe toata durata testului
(diferenta între valoarea maxima și cea minima a puterii înregistrate pe cele
30 de secunde de efort maximal, exprimata ca procent din puterea maxima).
Discutii: Parametrul testului Wingate denumit „Putere Maxima‖ nu
este rezultatul unei determinari directe a puterii musculare maxime (varful
de putere), care este o marime instantanee, ci se calculeaza ca medie a
puterii pe un interval de 5 secunde, cuantificand de fapt aspectul de
anduranta a puterii (power endurance) bazat pe sistemul compusilor
fosfatmacroergici. McArdle et al, (2004) considera ca Puterea Maxima
reprezinta capacitatea energetica a compusilor fosfat-macroergici în timp ce
AP oglindeste capacitatea glicolitica. Vanderwalle et al. (1987) au aratat ca
Puterea Maxima (PP) obtinut în testul Wingate reprezinta rata maxima de
catabolism a compusilor fosfat-macroergici și ca Puterea Medie reprezinta
în principal, metabolismul glicolitic anaerob sau „capacitatea anaeroba‖.
Consideram ca „Puterea Medie‖ (AP) exprima aspectul de anduranta a
puterii sustinute pe toata durata testului (30 secunde) și deci depinde atat de
glicoliza anaeroba cat și de contributia energogenezei bazate pe compusii
fosfatmacroergici din primele secunde de efort.
- 72 -
de înteles deoarece însasi definitia capacitatii de efort presupune folosirea
notiunii de „travaliu‖.
Testarea defalcata pe intervale de timp de 10, 20, 45 și 60 de secunde a
fost propusa de catre autorii TTTR deoarece s-a pornit de la premisa ca
primele 20 de secunde ale efortului sunt anaerobe alactacide (energogeneza
bazata predominant pe compusii fosfatmacroergici în primele 10 secunde și
o productie încă redusa de acid lactic prin glicoliza anaeroba în urmatoarele
10 secunde), pentru ca, abia dupa 20 de secunde glicoliza anaeroba să
devina predominanta și să înceapa acumularea semnificativa de acid lactic.
Pentru autorii testului, performanta la 45 și 60 de secunde depinde în mare
masura de capacitatea organismului de a suporta acumulari mari de lactat.
Aceasta toleranta crescuta la nivele ridicate ale lactatului muscular a fost
considerata de catre Szogy și Cherebetiu un aspect important al capacitatii
anaerobe de efort.
Parametrii testati: TTR defalcat pe 10, 20, 45, 60 sec
Protocol: Sportivul efectueaza o pedalare la intensitate maximala pe
un cicloergometru careia i se aplica o forta de franare cunoscuta. Szogy și
Cherebetiu au propus o încărcatura crescatoare și nu constanta cum este cea
recomandata în testarea Wingate. Încărcarea la cicloergometru creste linear
cu numarul rotatiilor pe unitatea rezistentei în regim de viteza.
Cicloergometrul se fixeaza la 90 rotatii/min, aplicandu-se o încărcatura de 0,
4kgm/kgc la baieti și 0, 3kgm/kgc la fete. Se notează frecvența ciclilor
pedalați pe fiecare unitate de timp propusă a fi urmărită 10sec, 20 sec, 45sec,
60 sec apoi numarul ciclilor se multiplica cu valoarea încărcaturii
obtinandu-se astfel lucrul mecanic efectuat în kgm adica travaliul total
realizat. Valoarea obținută se apreciază pe greutatea corporală și comparativ
procentual cu modelul biologic.
Rezultate:
Primele 10sec corespund evaluării calităților de forță și viteza
(sistem anaerob alactacid sustinut de ATP)
- 73 -
Intervalul de 20sec evalueaza global sistemul compusilor fosfat
macroergici (ATP+CP) cu o contributie redusa a glicolizei anaerobe și
corespunde calitatii biomotrice de viteza în regim de forta.
Intervalul 45sec obiectiveaza glicoliza anaeroba și adaptarea la
acumularea de lactat, foarte importantă în probele ce reclamă rezistență în
regim de forță și viteză.
Determinarea travaliului total realizat în 60 de secunde este
importanta în viziunea autorilor mai ales pentru stabilirea gradului de
toleranta al sportivului la acumularile mari de lactat.
Wattul maxim pe 5sec reprezinta puterea maxima anaeroba.
- 74 -
Testarea capacitatii de efort se realizeaza în INMS numai dupa
efectuarea în prealabil a unei anamneze medico-sportive amanuntite și a
examenelor medicale de medicină internă, ortopedie, cardiologie,
neurologie, etc. pentru stabilirea diagnosticului de sanatate și a celui
functional. De asemenea, anterior testarii, subiectilor li se efectuaza
masuratori somatometrice ale greutatii, taliei, compozitiei corporale, etc. În
cadrul testarii INMS, anterior probelor de efort se efectueaza o proba clino-
ortostatica Schelong: sportivii sunt întinsi pe pat timp de 5 minute, timp în
care li se efectueaza o scurta anamneza medico-sportiva. Dupa perioada de
repaus li se recolteaza alura ventriculara și tensiunea arteriala în
clinostatism. Sportivul se ridica apoi în picioare și dupa aproximativ un
minut i se recolteaza alura ventriculara și tensiunea arteriala în ortostatism.
Modificările alurii venticulare și ale tensiunii arteriale la trecerea din clino în
ortostatism sunt apoi interpretate pe baza protocolului descris de Schelong.
Participa la testarea capacitatii de efort doar sportivii care nu prezinta
modificări anormale de adaptare a aparatului cardio-vascular la trecerea din
clino în ortostatism precum și valori normale ale tensiunii și alurii
ventriculare de repaus.
- 75 -
inertia rotii. Imediat dupa aceea, asistentul da drumul cosului cu greutati iar
softul începe colectarea datelor. Toti subiectii raman asezati și pedaleaza cat
pot de repede pe durata a 45 de secunde.
- 76 -
valorile optime pentru obtinerea performantei în proba sportivă la care
participa sportivul respectiv. Aceste valori „ideale‖, considerate valori
standard, au fost obtinute prin numeroase teste efectuate pe sportivii de
înalta performantă cu rezultate foarte bune în diferite probe sportive. Pe
baza acestor rezultate au fost obtinute cate patru ecuatii pentru TTR ideal
sau optim, ecuatiii care se folosesc diferit în functie de cerintele probei
respective (vezi tabelul). Parametrul „G‖ din ecuatii reprezinta greutatea
sportivului. Au fost descrise ecuatii diferite la femei fata de barbati deoarece
și cerintele probelor difera în functie de sex. Travaliul Total Realizat masurat
pe 10, 20 și 45 de secunde se exprima în kgm / kilogram-corp și dar și
procentual fata de valoarea ideala.
- 77 -
Exprimarea procentuala a valorilor obtinute de sportiv fata de cerintele
ideale ale probei sportive respective se interpreteaza astfel: peste 75% din
valoarea ideala se considera un calificativ „conform cerintelor‖, o valoare
mai mica de 75% din ideal fiind interpretata în general ca „sub cerinte‖. Este
important să amintim aici ca pregatirea fizica și deci capacitatea de efort se
modifica odata cu antrenamentul. Astfel, daca la începutul etapei de
pregatire sau dupa o perioada de repaus, un calificativ de „sub cerinte‖ este
acceptabil, este foarte important ca TTR să cresca astfel încât în perioada
competitionala să ajunga aproape de ideal. Analiza comparativa a valorilor
TTR înregistrate pe parcursul etapelor de pregatire ale sportivului permite
medicului de lot și antrenorilor să observe daca sportivul se afla într-un trend
ascendent în ceea ce priveste capacitatea de efort sau dimpotriva, caz în care
este nevoie să se modifice structura sedintelor de antrenament.
- 78 -
Protocol: Subiectul execută continuu timp de 15 s (Ts) o serie de
sărituri pe o platformă prevazuta cu o instalație pentru măsurarea timpului
de zbor (Ft) și a timpului pe platformă
Rezultate: Interpretarea rezultatelor se face astfel:
Testul Sargent
Parametru testat: evaluarea puterii maxime anaerobe alactacide prin
măsurarea detentei în cm.
Protocol: subiectul execută trei sărituri maxime măsurându-se detenta
pe verticală (în cm). Se ia în consideratie cea mai bună săritură.
- 79 -
Rezultate: Valoarea detentei se exprima raportandu-se la valori
standard. Lewis a propus o formula de calcul a puterii anaerobe plecand de
la marimea sariturii:
- 80 -
Se pot calcula indicele alactic (cu cat indicele este mai mare de 0.8 cu atat
rezevele alactacide sunt mai mari ) după formula:
- 81 -
II. TESTAREA CAPACITATII AEROBE DE EFORT
2. 2. Testarea VO2max
Exista metode directe și indirecte de determinare a consumului maxim de
oxygen
- 82 -
vârf maxim al posibilitatilor aerobe. în cazul bandei rulante, cresterea
încărcaturii se realizeaza fie prin moidificarea unghiului de înclinare al
pantei fie prin cresterea vitezei de pedalare.
- 83 -
echivalentul ventilator pentru oxigen creste dramatic constituie o alternativa
neivaziva de evaluare a pragului anaerob.
c). Economia metabolica de efort se determina cu ajutorul
lactacidemiei (BE) raportat la wattajul de efort. Recoltarea lactatului se face
la trei minute dupa efort:
- valori sub 2 = excelent;
- între 2 - 3 = foarte buna;
- între 3-4 = buna;
- între 4 - 5 = medie;
- peste 5 = slabă.
Datorita compozitiei chimice specifice, fiecare nutrient presupune în
timpul oxodarii sale complete o valoare diferita a consumului de oxigen.
Raportul dintre dioxidul de carbon produs și oxigenul consumat este denumit
coeficient respirator (RQ) și furnizeaza informatii privind proportia
alimentelor catabolizate pentru producerea energiei. RQ pentru carbohidrati
este 1, pentru lipide 0. 70 iar pentru proteine 0. 82. Comparad rezultatele
obtinute cu valorile standard putem calcula energia cheltuita pe litru de
oxigen consumat.
În ultimii ani, datorita progreselor tehnologice realizate s-au creat
dispozitive fixe (de laborator) și portabile de spiroergometrie care fac
posibile masuratori realizate cu rapiditate și precizie a scimburilor
pulmonare, metabolice și raspunsului fiziologic la efort. Sistemele mobile de
spiroergometrie, a caror greutate nu depaseste 800-1000 grame, permit
efectuarea determinarilor sportivilor aflati în miscare, în timpul efortului
specific. Aparatele efectueaza masuratori în timpul fiecarei respiratii analiza
gazelor respiratorii facandu-se cu zirconiu pentru oxigen și infrarosii pentru
bioxid de carbon. În acest fel rezultatele sunt de o mare acuratete chiar în
timpul efortului de mare intensitate, cand este atinsa o fecventa respiratorie
mare. Fluxul respirator este colectat prin intermediul unei masti portabile și
este imediat analizat în interiorul componentelor mobile ale aparatului
rezultatele fiind stocate pe o cartela interna de memorie. Pentru aparatele
- 84 -
mobile informatia este simultan transmisa, pana la o distanta de 1000m, prin
telemetrie catre unitatea fixa. Informatiile transmise pot fi analizate și
înmagazinate într-un PC performant. Pe baza acestor informatii, medicii pot
să monitorizeze cu eficienta subiectii și să controleze testarea efectuata.
Unitatea de telemetrie permite comunicarea cu subiectul și modificarea
secventei de test dupa cum e necesar.
Exista și posibilitatea efectuarii unui EKG în 12 derivatii în timpul
testarii și analiza paralela pe computer a acestora cu parametrii
spiroergometrici. Optional se poate face și pulsoximetrie.
- 85 -
primelor minute (3-4 min), crestere care reprezinta „deficitul de O 2‖ apoi
înregistreaza un platou și ramane stabil pana la sfarsitul exercitiului
„steadystate‖. În faza de revenire organismul consuma mai mult oxigen
pentru a plati datoria de oxigen (alactacida crespunzatoare refacerii
fosfagenelor și lactacida corespunzatoare oxidarii acidului lactic în exces).
Valoarea consumului de O2 se obtine, în metoda spiroergometrica, direct,
prin calcularea diferentei dintre O2 în aerul inspirat și cel din aerul expirat.
Analizorii de O2, ca și cel de CO2, trebuiesc însa calibrati la începutul
fiecarei testari, tinand cont de faptul ca valorile concentratiilor de O 2 și CO2
în aerul ambiental sunt usor diferite. Astfel, calculul exact al VO 2 se face
dupa urmatoarea formula:
- 86 -
Evaluarea nutritionala. Masurarea cheltuielilor energetice
individuale se poate face prin calorimetrie directa, metode de înalta
acuratete dar cu costuri ridicate, motiv pentru care se foloseste numai în
protocoale de cercetare. Exista și alte tehnici care folosesc chestionare,
metode factoriale, alura ventriculara ca indicator indirect, etc, cu costuri mai
mici dar au și acuratete scazuta. Noile spiroergometre portabile pot fi o
varianta la aceasta metoda. Avand o greutate mica, design portabil, putand fi
ajustate pentru diferite capacitati respiratorii și diferite frecvente respiratorii
pot fi folosite pentru determinarea atat a metabolismului bazal cat și a
consumului de energie la exercitiu (EE), inclusiv cu diferentierea între
glucide, lipide și proteine. Masurarea VO 2 și VCO2 din gazele pulmonare
este corelata direct cu arderile tisulare (cheltuielile energetice le nivel
tisular). Consumul de energie la exercitiu poate fi raportat la timp sau la
suprafata corporala.
- 87 -
fel ambele forme ale capacitatii de efort pot fi imbunatatite ceea ce este
esential pentru performanta sportivă.
Testul ASTRAND-RHYMING
Aceasta metoda de testare se bazeaza pe existenta unei relatii între
alura ventriculara de efort și consumul maxim de oxigen, demonstrata de
Astrand și exprimata prin normograma Astrand -Rhming. Urmareste
evaluarea capacitatii aerobe de efort prin estimarea indirectă a VO 2max. în
funcție de frecvența cardiacă din minutul 6 al unui efort submaximal
(cicloergometru sau scăriță).
Subiectii efectueaza un efort de pedalare constant cu durata de 6
minute (menținând acul turometrului la valoarea impusă). Cicloergometrului
i se aplica o rezistenta constanta individualizata pentru fiecare sportiv în
parte în functie de greutatea corporala și de cerintele probei în care este
antrenat subiectul, astfel încât să se obtina o alura ventriculara stabila în
intervalul indicat de Astrand (130-170batai/minut). În general, pentru
sortivii de performanta se folosesc încărcaturi de peste 2W/kgc, la sportivii
antrenati pentru cursele de fond fiind necesare încărcaturi de 3 W/kgc și
chiar mai mari.
- 88 -
repaus. Este indicat ca aceste valori să fie consemnate pentru a verifica daca
refacerea postefort se realizeaza în limite fiziologice (3 minute).
Interpretarea VO2max. se face în valori absolute și relative.
- 89 -
Cerințe Barbati Femei
EXCEPȚIONALE 110,0 – 0,40 x G 91,60 – 0,332 x G
FOARTE BUNE 104,5 – 0,38 x G 87,00 – 0,315 x G
BUNE 92,6 – 0,34 x G 77,13 – 0,280 x G
MEDII 77,0 – 0,28 x G 64,10 – 0,232 x G
- 90 -
Obstacole M M B B B B
CĂLĂRIE Proba completă B M B B B B
Dresaj M
CULTURISM FB FB
DANS SPORTIV B B B B B B
DECATLON FB FB FB FB FB FB
Sportivă B B B B FB FB
GIMNASTICĂ Ritmică B M B B FB FB
Aerobică FB B B FB FB FB
HALTERE M Exc Exc
HEPTATLON FB FB FB FB FB FB
50-100m B FB FB FB FB FB
200-400m FB B B B B B
ÎNOT 800-1500m Exc B B B B B
Sărituri M FB FB FB
Polo FB FB FB FB FB FB
JUDO B FB FB FB FB FB
Jucător FB FB FB FB FB FB
JOCURI
Portar M B B Exc Exc Exc
LUPTE B B B B FB FB
Motocros FB B B B B B
MOTO Speedway B B B B B B
Viteză B M M M
ORIENTARE TURISTICĂ FB
Artistic B B B B B FB
PATINAJ Viteză Exc FB FB FB FB FB
Shrt track B FB FB FB FB Exc
PENTATLON FB B B B B B
POPICE M B B B
SANIE M B B FB FB Exc
Alpin B FB FB FB FB FB
SCHI
Fond Exc FB FB FB FB FB
- 91 -
Sărituri M B FB FB FB Exc
SCRIMĂ B B B B B FB
TENIS DE CÂMP FB FB FB FB FB FB
TENIS DE MASĂ B FB FB FB
TIR M
YAHTING B B B B B B
Dupa corecţiile pentru vârstă și sex, valoarea STT este apreciată din
tabele în funcţie de greutatea corporală a sportivului.
- 92 -
unde T este timpul petrecut pe pista fara inclinatie, exprimat în minute, T2
pe pista inclinata la 5% si T3 timpul de alergare cu inclinatia pistei de
10%..
Testul BALKE
Se utilizeaza o pista de 400 metri, sportivul alergand constant timp de
15 minute. VO2max se interpreteaza conform urmatorului tabel, în functie
de distanta parcursa în cele 15 minute
6000 80,0
5600 75,0
5200 70,0
4800 65,5
4400 61,0
4000 56,5
Testul COOPER
Se alearga constant pentru 12 minute tot pe o pista de 400 metri. Se
masoara distanta totala parcursa în acest timp și se aplica formula:
- 93 -
2. 3. Teste de determinare a pragului aerob-anaerob
- 94 -
(neuromuscular fatigue threshold-NMFT) poate fi un indicator al
performantei musculare și al predictiei performantei. (Maestu et al, 2006)
- Yges și col. (1999) au aratat ca determinarea amoniemiei
sangvine poate fi un indicator al performantei, înregistrandu-se un prag al
acesteia înalt corelat cu cel al lactatului.
- În timpul exercitiilor cu încărcatura progresiva, lactatul sangvin,
cathecolaminele și cortizonul cresc exponential cu intensitatea efortului.
Din moment ce acesti hormoni determina cresterea glicemiei sangvine, s-
a presupus ca glicemia poate fi un indicator corelat cu lactatul (util pentru
evaluarea pragului individual aerb-anaerob). Simoes et al au validat
aceasta ipoteza printr-un studiu din 2006, efectuat pe 15 alergatori de
maraton.
Bibliografie
1. Apostol A, (2013) „Studii comparative privind dinamica
parametrilr capacitatii aerobe si anaerobe de efort la sporturi cu
energogeneza mixta‖ Teza de doctorat
2. Astrand PO, Rodahl K. (1986) Text Book of Work Physiology:
Physiological basis of exercise. New York: McGraw Hill.
3. Bahr R. (1992) Excess postexercise oxygen consumption. Acta
Physiol. Scand. 144: 3–70.
4. Billat LV, Koralsztein JP (1996) Significance of the velocity at
VO2max and time to exhaustion at this velocity. Sports Med. Aug;22 (2):
90-108.
5. Bosco C, Luhtanen P, Komi PV (1983) A simple method for
measurement of mechanical power în jumping. European Journal of
Applied Physiology 50: 273-282.
6. Bouchard C, Ping An, Treva Rice, James S. Skinner, Jack H.
Wilmore4, Jacques Gagnon1, Louis Pérusse1, Arthur S. Leon8, and D. C.
Rao (1999) Familial aggregation of O2 max response to exercise training:
results from the HERITAGE Family Study 2,6 PubMed Vol. 87, Issue 3,
1003-1008.
- 95 -
7. Brukner P., Khan K., (2012) Clinical Sports Medicine. McGraw-
Hill Medical (4th edition)
8.Conconi, F., Grazzi, G., Casoni, I., Guglielmini, C., Borsetto, C.,
Ballarin, E., Mazzoni, G., Patracchini, M., & Manfredini, F. (1996). The
Conconi test: Methology after 12 years of application. International Journal
of Sports Medicine, 17, 509-519.
9. Dragan I., 2002 „Medicină sportivă‖, Ed. Medicală, București
10. Guyton, A. & Hall, J. E. (2011). „Textbook of Medical
Physiology”, 12th Ed. ". pp. 1035–1036
11. Inbar O, Bar-Or O, Skinner JS. (1996) The Wingate anaerobic test.
Human Kinetiks, Chapaign IL.
12. Ingham, S. A., B. W. Fudge, et al. (2011). Training monitoring;
training delivery; middle distance running. American College of Sports
Medicine, Denver, CO.
13. Ionescu A M (2005) „Capacitatea de efort”, Editura
Universitaria, Craiova.
14. Jackson, A. S. et al. (2007) Estimating Maximum Heart Rate From
Age: Is It a Linear Relationship? Medicine & Science în Sports & Exercise,
39 (5), p. 822-829
15. Jones AM, Carter H. (2000) The effect of endurance training on
parameters of aerobic fitness. Sports Med. Jun;29 (6): 373-86.
16. Kenney, W. Larry; Wilmore, Jack H.; Costill, David L. (2011)
[1994]. "Energy Expenditure and Fatigue". Physiology of Sport and
Exercise (5th ed.). Champaign, Illinois: Human Kinetics. p. 111.
17. Maestu J, Cicchaella A, Purge P, Ruosi S, Jurimae J, Jurimae T
(2006) Electromyographic and neuromuscular fatigue threshold as concepts
of fatigue. - J Strength Cond Res. nov;20 (4): 824-8)
18. Margaria, R., P. Aghemo and E. Rovelli. (1966). Measurement of
muscular power (anaerobic) in man. Journal of Applied Physiology. 21: 5, p.
1662-1664.
19. McArdle W D, Katch F I, Katch V L 2004 „Essentials of exercise
physiology”, 2nd edn with Primal CD-ROM. Lippincott, Williams and
Wilkins, New York
- 96 -
20. Midgley AW, McNaughton LR, Wilkinson M. (2006) Is there an
optimal training intensity for enhancing the maximal oxygen uptake of
distance runners? Empirical research findings, current opinions,
physiological raționale and practical recommendations Sports Med. 36 (2):
117-32.
21. Noakes, Tim. 2003. The Lore of Running. (4th edition) Oxford
University Press
22. Saladin, Kenneth (2012). Anatomy & Physiology: The Unity of
Form and Function. New York: McGraw Hill. p. 425.
23. Sargeant AJ. (2000) Anaerobic performance. In: Armstrong N,
VanMechelen W (eds), Paediatric exercise science and medicine. Oxford
University Press, Oxford, 143−151.
24. Simoes HG, Grubert Campbell CS, Kokubun E, Denadai BS,
Badissera V, (2006) Blood glucose responses în humans mirror lactate
responses for individual anaerobic threshold and for lactate minimum trak
tests J Sports Med Phys Fitness, jun;46 (2): 189-96)
25. Szogy A, Cherebetiu G (1974) ” A one-minute bicycle ergometer
test for determination of anaerobic capacity‖. European Journal of Applied
Physiology and Occupational Physiology Volume 33, Number 2 (1974),
171-176
26. Wilmore JH and Costill DL. (2005) Physiology of Sport and
Exercise: 3rd Edition. Human Kinetics, Champaign, Illinois
27. Wyss MT, Jolivet R, Buck A, Magistretti PJ, Weber B (May
2011). "In vivo evidence for lactate as a neuronal energy source". J.
Neurosci. 31 (20): 7477–85.
- 97 -
CAPITOLUL 5
- 98 -
FCmaximă variază întotdeauna cu vârsta, dar corelația nu este în
permanență lineară. Londeree și Moeschberger, 1982, prezintă o
formulă alternativă pentru formula lui Fox: 206,3 - (0,711 x vârsta).
- 99 -
Valoarea obținută poate fi folosită în atletism (alergări). Dacă va
fi utilizată pentru alte sporturi, pentru canotaj, se vor scade 3 b / min; pentru
ciclism, se vor scade 5 b / min; pentru performerii de elită, în vârstă de peste
30 ani, se vor scade 3 b / min.
- 100 -
Ecuația a fost semnificativă indiferent de sex, vârstă sau
activitate sportivă. Tabelul urmator prezintă corespondența / conversia
valorilor de % VO2max. în % FCmax. și de % FCmax. în % VO2max.
- 101 -
determinând succesul. Frecvența cardiacă, ca parametru de monitorizare
a intensității efortului, este binecunoscută și utilizată pe scară largă. Trebuie
spus, ca în ciuda aparentei sale versatilități, frecvența cardiacă, de
repaus sau de efort suportă o serie de influențe externe care o pot modifica,
ducând astfel la evaluări incorecte.
Starea de antrenament
Modificările frecvenței cardiace induse de antrenamentele de
anduranță sunt:
- scăderea valorilor frecvenței cardiace de repaus
- creșterea frecvenței cardiace la punctul de deflexiune.
În marea majoritate a cazurilor, frecvența cardiacă maximă nu se
modifică.
- 102 -
Frecvența cardiacă măsurată în condiții bazale - sportivii de mare
performanță, bine antrenați, au frecvențe cardiace bazale scăzute. Un subiect
sănătos, neantrenat are o frecvență cardiacă de repaus în jurul a 70 - 80 b /
min. În urma unei pregătiri specifice de anduranță, frecvența cardiacă scade,
putând ajunge la 45 - 50 b / min., uneori și sub 40 b / min. La aceeați vârstă
și în urma aceluiași program de pregătire, femeile au o frecvență cardiacă de
repaus cu 10 b / min. în plus față de bărbați.
Supraantrenamentul / refacerea
Supraantrenamentul și refacerea post-efort incompletă reduc temporar
atât frecvența cardiacă maximă cât și frecvențele cardiace de prag. În paralel
are loc o creștere a frecvenței cardiace de repaus. În efort, uneori este dificil
de „ținut‖ frecvențe cardiace reduse, corespondente zonelor de intensitate
scazută și este foarte dificil de susținut eforturile intense (implicit și
frecvențele cardiace crescute)
- 103 -
Când este cald, se transpiră; transpirația este de fapt un mijloc
de pierdere a căldurii generate în efort. Au loc pierderi lichidiene și de
electroliți care dacă nu sunt corectate, duc la creșterea frecvenței cardiace.
Este de remarcat că fără o nutriție corectă, adecvată tipului de efort
făcut, frecvența cardiacă crește.
Medicamentele
Diverse tratamente medicamentoase pot modifica frecvența cardiacă.
Din aceasta cauză, trebuie avut în vedere dacă subiectul investigat a utilizat
sau utilizează medicamente care pot modifica reacția frecvenței cardiace la
efort. Pentru precizări referitoare la acest aspect, medicul trebuie să consulte
un ghid referitor la prescrierea efortului și testare în efort, în care se poate
afla un apendix cu lista medicațiilor și efectele lor asupra comportamentului
în efort.
Condițiile de mediu
Este cunoscut faptul ca FC este influențată de schimbările
de temperatură, în special de valorile extreme. Temperaturi scăzute sau
crescute pot modifica frecvența cardiacă. Când un efort fizic de intensitate
fixă se desfășoară în condiții de temperatură crescută, frecvența cardiacă
este mai mare; dacă temperaturile scad, frecvența cardiacă este și ea
mai scazută.
Un studiu din 1998, Stannard și Thompson, urmărește valoarea FC ca
index al intensității efortului fizic, atunci când acesta are loc în diferite
condiții de mediu (cu referire specială la temperatura mediului). Au
fost studiați sportivi de performanță; testul avea o durată de 50 minute
respectiv 5 segmete a 10 minute fiecare cu intensități succesive de 150, 250,
350, 250, 150 W. Testul a fost efectuat de două ori, la interval de 2 ore și
jumatate, la temperaturi de 37° respectiv 20°C. Ordinea de efectuare a
testelor a fost aleatorie.
- 104 -
Temperatura de 37°Ca indus apariția unor valori de FC mai mari
în comparație cu cele înregistrate la 20°C. Astfel, la finalul nivelului IV, FC
a fost cu 26 b / min mai mare decât corespondenta măsurată la 20°C; în fine,
tot la 37°C, FC înregistrată după al doilea (și ultimul segment din test!)
150W a fost cu 18 b / min mai mare decât cea înregistrată după primul
150W. La 20°C, nu s-au observat diferențe între FC măsurate
după segmente de putere egale, chiar în succesiunea testului.
Temperatura corporală
O creștere a temperaturii corporale, ceea ce se produce în mod normal
pe parcursul efortul fizic intens, poate duce la creșterea frecvenței cardiace.
Revenirea la normal a temperaturii corporale se însoțește de scăderea
frecvenței cardiace.
- 105 -
Poziția corpului
Poziția corpului influențează valoarea frecvenței cardiace măsurate.
Este frecvent descris experimentul în timpul căruia un subiect pedalează pe
o bicicletă ergometrică, având jumătatea superioară a corpului paralelă cu
orizontala, mâinile fiind lăsate liber în cădere. Se pedalează la o frecvență
cardiacă impusă de experiment. Dacă se revine la poziția normală, cu
jumătatea superioară a corpului în poziție verticală, efectuându-se
același efort fizic la aceeași intensitate, frecvența cardiacă măsurată crește cu
5 - 10 bătăi / min.
Bolile
Când acuză o afecțiune virală sau infecțioasă acută, sportivii sunt puși
frecvent în situația de a renunța la antrenamente sau la participarea în
competiții. Efortul fizic făcut în aceste condiții, afectează starea generală și
duce la modificări negative ale performanței. Dacă starea generală
modificată și starea de contagiozitate sunt de resortul strict al medicilor,
vom lua în discutie afectarea performanței fizice.
Boala acută influentează negativ multe dintre sistemele organismului;
funcția cardiacă este cea mai afectată, mai ales dacă episodul este însoțit de
febră. Debitul cardiac și volumul-bătaie scad, inducând astfel o creștere a
frecvenței cardiace pentru a susține un debit cardiac cerut de efort. S-
au descris nivele de VO2 mai mari pentru a susține același efort submaximal
la
- 106 -
fel ca și frecvențe cardiace crescute. Au fost întâlnite modificări
electrice (ECG) și modificări de contractilitate miocardică în special în
afecțiunile virale.
Altitudinea
Expunerea acută sau prelungită la altitudine duce la valori crescute ale
frecvenței cardiace bazale dar și a frecvenței cardiace în efort.
Momentul de măsurare
Răspunsurile fiziologice la efort prezintă variații circadiene. În
acest fel, pot să apară diferențe de 5 - 10 b /min. la același tip de
frecvență cardiacă, masurată însa în momente diferite ale zilei.
- 107 -
Drift-ul cardiovascular
Este un fenomen care apare în eforturile de lungă durată. Dacă se
începe, de ex. efectuarea unui efort de 90 min. în steady-state. După 10
minute, FC este 150 b / min. Dacă se continuă monitorizarea
frecvenței cardiace, chiar în condițiile păstrării riguroase a parametrilor
de efort, se descoperă o creștere a frecvenței cardiace (drift) care
ajunge 170 b / min. Există două explicații: prima ar fi apariția
deshidratării care ar justifica astfel o frecvență cardiacă mai mare. A
doua explicație ar fi că în unele unități musculare începe să se producă o
depletie de glicogen. Când aceasta atinge un nivel care poate influența
executarea efortului cerut, sunt recrutate și mai multe unități motorii, pentru
a compensa deficitul; în paralel are loc și o creștere a frecvenței cardiace.
Astfel, efortul început la 150 b / min se poate încheia la 175 - 180 b /
min chiar dacă viteza nu s-a modificat în niciun fel!
Monitorizarea frecvenței cardiace este o metodă obișnuită de evaluare a
intensității efortului și de apreciere a performanței. Este important ca
antrenorul să ințeleagă mecanismul prin care răspunsul frecvenței cardiace la
efort se modifică prin antrenament fizic și mai ales, care sunt factorii interni
și externi care pot afecta raspunsul fiziologic al frecvenței cardiace în efort.
Un alt aspect foarte important este acela că zonele / intervalele de frecvență
cardiacă descrise la clasificarea intensității efortului fizic se modifică
odată cu instalarea efectelor pozitive ale antrenamentului.
- 108 -
procentaj din pragul lactat (exprimat ca FC la prag sau ca nivel lactat
sanguin la prag) ori ca nivel de putere (W). Cu toate că parametrii enumerați
reprezintă valori obiective, măsurabile, nu toți sunt indicatori suficient
de semnificativi fie pentru intensitatea efortului, fie pentru costurile
energetice ale acestuia.
- 109 -
intensitatea efortului depus și cu costurile energetice nu este întotdeauna
prea clară. Este menționat întotdeauna exemplul unui ciclist care coboară o
pantă, având o viteză mai mare decât la urcarea aceleiași pante. Costul
energetic nu este mai mare la coborâre!!
Intensitatea efortului este definită ca fiind cantitatea de energie
utilizată în unitatea de timp, pentru a efectua un efort dat. Atât VO2max
cât și debitul de putere sunt parametri fideli ai procesului, dar sunt dificil de
măsurat în afara unui laborator specializat.
- 110 -
realizarea creșterii performanței și evitarea over-training-ului, stabilirea unui
plan de antrenament de lungă durată.
Monitorizarea frecvenței cardiace este utilizată frecvent în
evaluarea intensității antrenamentului sportiv, mai ales în sporturile de
anduranță. Procedura implică luarea în considerare a unei multitudini de
factori. Se pun o serie de intrebări:
- Există corelaţia FC de efort - costuri energetice de efort, are această
corelație legatură cu intensitatea efortului?
- Cum se calculează frecvențele cardiace la diversele „praguri‖?
- Ce se încearcă să se stabilească prin monitorizarea frecvenței
cardiace în timpul efortului fizic?
- Este pulsometrul o sursă reală și corectă de date?
- Care sunt factorii care afectează frecvența cardiacă în efort?
Același Gilman, în 1996, gradează din nou FC, obținând tot trei nivele
de intensitate ușoara, moderată și grea în funcție de OBLA. El descrie un
punct inferior de referință, adică o frecvență cardiacă de 150 b / min. care
corespunde unui nivel de lactat sanguin de 2mM/L. S-a apreciat că la acest
nivel domină metabolismul aerob, punctul fiind considerat limita superioară
- 111 -
a zonei de intensitate ușoare. Limita inferioară a zonei de intensitate grea a
fost dată de o FC = 177 b / min, ceea ce corespunde unui nivel sanguin de
lactat de 4 mM / L. Acest nivel este numit și prag anaerob.
Frecvențele cardiace cuprinse între limitele descrise anterior, caracterizează
zona de intensitate moderată de efort.
Cu toate acestea, unul din cele mai confuze aspecte care apar în cazul
utilizării monitorizării frecvenței cardiace este stabilirea zonelor de
intensitate a efortului având ca reper valoarea frecvenței cardiace maxime. S-
au realizat diverse formule de estimare; formulele oferă însă rezultate cu un
grad de eroare.
O metodă mai precisă de determinare a acestor zone (de fapt nivele de
intensitate) este calcularea lor folosind ca reper inițial pragul lactat. Pragul
lactat este intensitatea efortului, la care lactatul (acidul lactic) începe să se
acumuleze în sânge, producția fiind mai mare decât metabolizarea.
Sub nivelul acestui prag, orice cantitate de lactat produsă, este eliminată,
fiind exclusă acumularea în sânge. Pragul este de fapt punctul de echilibru
dintre
- 112 -
producția și capacitatea de eliminare a lactatului (acud lactic). Acest prag a
fost stabilit la valoarea de 4 mM/L lactat. La același prag, are loc ruperea
acestui echilibru, apărând acumularea lactatului (producția > eliminarea).
- 113 -
Zona 2 - Anduranță 86% 90%
Zona 3 - Ritm 91% 96%
Zona 4 - Sub nivelul pragului lactat 97% 99%
Zona 5a - Peste pragul lactat 100% 102%
Zona 5b - Capacitate aerobă 103% 106%
Zona 5c - Capacitate anaerobă 107 % și peste
(Bush D, 2005)
Explicând mai pe larg, zonele pot fi descrise astfel:
- 114 -
zonă pentru a-și ameliora calitățile fibrelor musculare lente. Antrenamentele
aerobe nu trebuie făcute la intensități mai mari decât cele cerute, existând
pericolul depletiei rezervelor de glicogen din fibrele musculare rapide.
Este zona de antrenament care este suportată cel mai ușor. Frecvent,
sportivii se întreabă dacă acest tip de efort reprezintă un antrenament! Este
dificil să se păstreze intensitatea efortului la nivele atât de joase.
Atenție: eforturile fizice de intensitate mai mare decât cea necesară, făcute în
zilele considerate „ușoare‖, nu aduc niciun beneficiu. În plus, ele reprezintă
cauza nr. 1 de supraantrenament!
Zona 4 - (97% - 99% FC. LT) - Pragul lactat (LT sau pragul AA).
Este cel mai înalt nivel de intensitate la care organismul mai poate
încă să recicleze lactatul pe măsură ce acesta este produs. Aici producția de
lactat este egală cu eliminarea sa. În aceasta zona 4, producția aeroba
de energie se află în echilibru cu producția anaerobă de energie.
Metabolismul anaerob este încă suficient de redus astfel ca acidul lactic
produs să poată fi
- 115 -
eliminat. La acest nivel, efortul depus este mare, sportivul muncește din
greu, dar efortul poate fi susținut o peroada destul de lungă de timp, pentru
ca lactatul format este și eliminat concomitent, aparind astfel o stare de
steady-state lactic. În acest moment, creșteri chiar mici ale intensității
efortului, duc la acumulări de lactat, oboseală și refacere post-efort mai
dificilă (producția > eliminarea; începe acumularea de lactat).
Antrenamentul făcut la nivele de intensitate sub pragul lactatin duc la
scăderea lactatului produs și creșterea eliminarii sale. La acest nivel de
intensitate, fibrele rapide sunt antrenate să producă mai puțin lactat iar
fibrele lente sunt pregătite să utilizeze / elimine mai mult acid lactic.
Realizarea celor două scopuri induce și realizarea celui de al treilea, care
este de fapt cel mai important, creșterea vitezei și debitului de putere la
nivelul pragului. Dacă nivelele de lactat pot fi ținute în intervalul de valori
cerut, refacerea dupa antrenamente la acest nivel este cea mai rapidă. Se
poate spune ca antrenamentul la nivelul zonei 4 este antrenamentul cu raport
cost / beneficiu cel mai mare.
Limita inferioară a zonei 4 este favorabilă segmentelor de
antrenamente lungi (20 - 60 minute) în ritm steady-state. Rezultatele
antrenamentelor la acest nivel de intensitate este creșterea
anduranței fibrelor musculare FOG (fast oxidative - glycolitic), ceea ce
permite o mai mare durată a efortului în zona pragului anaerob. Limita
superioară a zonei 4 ameliorează cel mai bine intervalele sau segmentele de
efort cu durată medie - lungă (12 - 30 minute). Intervalele sunt segmente
scurte de efort (ritm) de 4 - 6 minute, cu pauze de 1 - 2 minute în care se
face un efort ușor cu efect de refacere. Acest gen de antrenamente crește
debitul de putere al fibrelor musculare FOG.
- 116 -
acumuleze în mușchi dar și în sânge. La această intensitate, acumularea este
încă lentă, efortul putând fi susținut pe o perioadă relativ mare de
timp. Antrenamentele la acest nivel de intensitate sunt eficace și în creșterea
toleranței la lactat, a capacității de a produce / de a susține viteza și puterea
cerută de efortul făcut, în ciuda acumularii de lactat care are loc în paralel.
- 117 -
perioade de refacere. Antrenamentele în aceasta zonă pregătesc capacitatea
de sprint, ameliorând și eficiența actului sportiv specific.
Descrierea zonelor de intensitate capată aspecte practice și mai
detaliate în momentul în care la același nivel de prag lactat se asociază și
valorile de lactat sanguin care au fost determinate în paralel.
Iată un exemplu de descriere a zonelor, asociind frecvența cardiacă și
lactatul sanguin determinate la nivelul pragului lactat:
1. Zona 1:
Efort foarte uşor; > 40 bpm sub FC de prag lactat;
Nivel lactat, 2 - 3 mM/L sub nivelul de prag lactat.
Durata: 20 - 40 minute.
Obiective: efort utilizat în încălzire, în revenirea post-efort sau
după curse. Refacerea corectă permite supracompensarea!
Exemple: alergări ușoare, cu durata până la 20 min.
2. Zona 2
Efort ușor; pragul aerob.
~ 20 - 35 bpm sub FC de prag lactat;
Nivel lactat: 1,5 - 2,5 mM/L sub nivelul de prag lactat.
Durata: 45 minute - 2 ore; se va crește treptat durata, ajungând în
final la 2 ore. Rata de creștere, 10 - 15 % pe săptămână.
Obiective: zona optimă pentru creșterea anduranței generale și a
rezistenței la oboseală. Se ameliorează utilizarea grăsimilor.
Exemple: alergări lungi.
3. Zona 3:
Efort moderat; anduranță.
10 - 25 bpm sub FC de prag lactat;
Nivel lactat de 0,5 - 1,5 mM/L sub nivelul de prag lactat.
Durata: 30 min. - 1,5 ore.
Obiective: ameliorarea transportului și transferului de oxigen și
utilizarea surselor aerobe de energie. Adaptările specifice induse sunt:
- 118 -
creșterea mărimii și numărului mitocondriilor (metabolismul aerob);
creșterea gradului de capilarizare musculară; creșterea nivelului
enzimelor aerobe mitocondriale
4. Zona 4:
Efort uneori dur; tempo, ritm;
2 - 5 bpm sub nivelul FC prag lacta; nivel lactat 0,5 - 0 mM/L sub
nivelul de prag lactat.
Durata: 15 - 40 minute de efort continuu sau intervale lungi de 8 -
12 minute cu un total în final de 30 - 45 min.
Obiective: antrenamentul la această intensitate va ameliora
capacitatea de a menține un ritm înalt pentru un timp mai lung
Exemple: 8000m în ritm susținut. Cu încălzire și revenire
obligatorii.
5. Zona 5a
Pragul lactat (anaerob);
Efort dur, foarte dur; la FC de prag sau ~ 5 bpm peste acest nivel;
nivel lactat de prag anaerob sau ~ 0,5 mM/L peste acest nivel.
Durata: intervale de 5 - 12 minute, cu o durată totală de 20 - 30
minute. Refacerea va fi egală cu timpul de efort.
Obiective: antrenamentul la acest nivel va ameliora % din VO 2max
pe care-l reprezintă pragul anaerob; crește viteza la prag; ameliorează
economia funcțională de efort; crește capacitatea de a suporta nivele
înalte de lactat. Pentru eforturile de anduranță, pragul anaerob
(lactat) reprezintă un criteriu foarte bun de prediciție a performanței.
Exemple: 3 x 2000m la nivel de prag.
6. Zona 5b
VO2max * (Consum maxim de O2); Efort foarte dur; FC de 90 -
95% din FCmax.; nivel sanguin de lactat, cu 2 - 6 mM/L peste nivelul de
prag anaerob.
- 119 -
Durata: intervale de 2 - 5 minute, cu un echivalent de timp de
refacere. Durata totală a efortului, 10 - 20 minute.
Obiective: este tipul de antrenament care ameliorează optim
VO2max. Adaptările induse de antrenament includ creșterea volumului-
bătaie (cantitatea de sânge care este pompată de inimă printr-o singură
contracție cardiacă) și imbunătațirea toleranței la lactat (capacitatea de
tamponare)
Exemple: 4 x 800m, alergare pe pistă, cu 400 m mers vioi sau
jogging după fiecare interval.
7. Zona 5c
Viteza 1; Efort extrem de intens; FC nu mai reflectă intensitatea
efortului depus!; nivel lactat sanguin 2 - 15 mM/L peste nivelul de prag
anaerob (lactat).
Durata: eforturi SCURTE 20 - 60 sec. cu refacere completă, sau
LUNGI, de 1 - 2 minute, cu refacere completă.
Obiective: ameliorarea capacității anaerobe dar și a capacității de
tamponare (toleranță la lactat)
Exemple: sprinturi, alergări în pantă, piste.
Timpul de refacere va fi mai lung decât deobicei! Atenție la
monitorizarea semnelor precoce de supraantrenament!!
În fine, o descriere mai detaliată, care reunește criteriile metabolice,
frecvența cardiacă, consum de oxigen și parametrii de echilibru
acido- bazic:
Zona de
FC % VO2 max. - Ac. lactic
putere pH
(b / min) contribuția aerobă (mM / L)
Metabolic
Aerobic – 1 120 - 140 50 - 60% 7,42 - 7,40 0,9 - 2,0
1
Aceste eforturi sunt deosebit de intense și nu ar trebui facute decit dupa crearea
sau restabilirea unei baze aerobe solide.
- 120 -
Aerobic –
160 - 170 70 - 90% 7,37 - 7,33 4,0 - 8,0
anaerobic
Anaerobic –
170 - 180 90 - 100% 7,32 - 7,28 8,0 - 10,0
aerobic
185 - 190 75 - 85%
Glicoliza – A 7,27 - 7,20 9,0 - 13,0
(200) (cererea de O2, 110 - 120%!)
60 - 70%
Glicoliza – B 190 - 210 7,20 - 7,14 12,0 - 16,0
(cererea de O2, 120 - 130%!)
50 - 60%
Glicoliza – C ≥ 210 - 230 7,14 - 6,95 14,0 - 20,0
(cererea de O2 ≥ 140%!)
Creatinfosfat
- - - -
(CP)
- 121 -
antrenamentului și timpul de odihnă / refacere să fie optim, ceea ce va
permite păstrarea unei capacități de performanță cât mai mari.
- 122 -
ușor, tot dimineața. Ele pot fi măsurate și după zile cu antrenamente intense,
însă interpretarea lor va trebui să țină cont de acest aspect.
Măsurătorile vor fi făcute, de preferat, în același moment al zilei, fiind
cunoscute variațiile circadiene ale valorilor de frecvență cardiacă.
Se vor reduce, pe cât posibil, toate acele influențe exterioare cum ar fi
lumina sau temperatura camerei, dacă s-a consumat cafea, alcool, dacă s-a
fumat ori s-a luat masa, dacă se fac tratamente medicamentoase, etc. Multe
din aceste influențe pot fi eliminate dacă vom face determinarile în condiții
bazale de testare.
Tehnica determinărilor
Este simplă: se face o măsurare de frecvență cardiacă, cu sportivul în
decubit dorsal, în repaus, după care urmează un test clino-ortostatic simplu.
Măsurarea valorilor de frecvență cardiacă se face în decubit
dorsal, dimineața, când sportivul de abia s-a trezit, moment în care
se face măsurarea manuală a pulsului, pe 10 secunde, după care se
multiplică cu 6
- 123 -
sau se masoară pe un minut. Există și a doua posibilitate, când se utilizează
un pulsometru, care poate fi purtat peste noapte selectând apoi intervalul de
măsurare. Daca însă pulsometrul este instalat dimineața, se va încerca
aducerea subiectului la acele condiții bazale; se va pastră un repaus de 5 - 15
minute, după care se va porni înregistrarea valorilor de frecvență cardiacă,
pentru cel puțin 3 minute! Cu datele obtinuțe se va calcula apoi o valoare
medie, care va putea fi considerată cu siguranță valoarea cautată.
Va urma apoi un test clino orto-static, când subiectul se va ridica în
picioare, la finalul unui minut (tehnica manuală) sau a celor 3 minute de
înregistrare electronică. Dupa alte 3 minute, înregistrarea se va încheia (la
trecerea unui minut de la ridicarea în ortostatism, se va măsura din nou
valoarea frecvenței cardiace, făcându-se și o urmărire a dinamicii valorilor
până la finalul monitorizării, evoluție care este considerată un indice valoros
al stării funcționale a organismului).
Vom prezenta un test funcțional, descris de finlandezul H. Rusko, un
test ușor de realizat, folosit de mulți sportivi. Testul este simplu, tot ceea ce
are de făcut sportivul investigat este să stea în repaus pentru câteva minute,
după care să se ridice în picioare, pentru alte câteva minute. Trecerea din
clino în ortostatism produce o modificare de frecvență cardiacă, ca raspuns
la trecerea în poziția ortostatică. Testul se execută cel putin o dată pe
săptămână, de preferat în aceeași zi și în același moment al zilei adică
imediat după trezire. Există două modalități de execuție, în funcție dacă
avem sau nu un pulsometru. Secvența măsurătorilor este aceeași și într-un
caz și altul.
Utilizând un pulsometru, sportivul se află în repaus cliostatic, pe pat,
pentru 8 minute. În ultimele 2 minute ale acestui interval, se face
monitorizarea frecvenței cardiace. Cu valorile obținute se va calcula o
valoare medie pentru acest interval. La incheierea repausului de 8 minute,
sportivul se ridică, urmând să stea în această poziție încă 2 minute. Se
înregistreaza valorile de frecvență cardiacă în continuu, punctindu-
se valoarea masurată la 15 secunde de la trecerea în ortostatism. Rămânând
în continuare în picioare, se vor măsura valorile de frecvență cardiacă
între
- 124 -
secundele 90 și 120, obținându-se o nouă valoare medie. Testul va avea deci
o durată de 10 minute: 8 minute de repaus în clinostatism și 2 minute de
ortostatism.
Analiza rezultatelor
Facind o comparatie intre valorile de referinta și valorile obtinute dupa
perioade mai scurte sau mai lungi de antrenament, dinamica valorilor de
frecventa cardiaca poate aprecia evolutia procesului de adaptare la
- 125 -
antrenament. În afara raspunsurilor normale, vom prezenta raspunsurile
frecventei cardiace la efort în paralel cu gradele starii de supraantrenament,
cauza a acestor aspecte.
Efectul pozitiv - valorile de frecventa cardiaca sunt nemodificate sau
mai mici;timpul de refacere dupa efort a fost suficient. Sportivul poate
continua antrenamentele planificate.
Oboseala acuta - antrenamentul din ziua sau zilele precedente au fost
intense, depasind capacitatea functionala a subiectului, producind o stare de
oboseala pe 1 - 2 zile, stare semnalata de valori bazale de frecventa cardiaca
crescute. În mod normal, dupa 1-2 zile de odihna sau antrenamente de
refacere, valorile revin rapid la normal.
Supraincarcarea - este oboseala care survine 1 -2 saptamini de
antrenamente sustinute, în care starea de oboseala reziduala de la o zi la alta
a fost acceptata ca stimul de supracompensare, dar care a dus în final la
oboseala. Valorile bazale masurate cresc de la o zi la alta, impunindu-se o
perioada de odihna sau de antrenamente de refacere de 1 saptamina.
Deobicei perioada de supraincarcare trebuie o perioada egala ca durata, în
care să aiba loc refacerea și revenirea la normal a valorilor bazale de
frecventa cardiaca.
Supraantrenamentul - este de acum o stare patologica complexa,
generata de antrenamentele intense facute pe fondul în crestere al unei stari
de oboseala care nu ajunge să fie compensata. Aceasta stare reprezinta un
capitol aparte al patologiei efortului sportiv excesiv, stare care trebuie
evitata cu orice prêt. Diagnosticarea ei, cel putin precoce, se poate baza pe
evolutia valorilor de frecventa cardiaca masurate în conditii bazale sau în
acele teste functionale simple (care au o mare capacitate de predictie).
- 126 -
zonele de intensitate care au la baza valori de frecventa cardiaca), putind
astfel să se realizeze un fel de bio-feedback, determinarea și aprecierea
valorilor de frecventa cardiaca în efort permitind o reglare pe loc a
intensitatii efortului în curs de desfasurare, ceea ce face ca rezultatul
antrenamentului să fie cit mai aproape de ce s-a cerut.
Grafic, curbele valorilor de frecventa cardiaca iau « aspectul »
intensitatilor și duratei efortului, fiind de dorit ca aceste valori inregistrate să
se incadreze în intervalele de valori stabilite (zone). Toate aceste val; ori și
evolutii pot fi reprezentate grafic și ulterior contabilizate, pentru analize
ulterioare, pe un calculator, folosind softuri puse la dispozitie de firmele
producatoare de pulsometre (Polar).
Prezentam mai jos, câteva exemple de inregistrari de frecventa
cardiaca, facute în conditii specifice de efort, pe durata unor antrenamente.
Aspectul curbei descrie durata și intensitatile efortului și permite și
aprecierea duratei pauzelor de odihna dar și nivelul revenirii și refacerii pe
moment.
Antrenament cu intervale; intervale urmate de pauze de revenire (colecție
personală)
- 127 -
Sugestive pentru desfasurarea unui test de efort în conditii specifice,
inregistrarea frecventei cardiace « delimiteaza » fazele efortului, aratind și
intensitatea efortului (fig. nr)
- 128 -
Posibilitate software de reprezentare (in zone %) a distributiei FC (de fapt
nivele de intensitate) atinse pe durata efortului test, prezentat anterior (colecție
personală)
- 129 -
concrete referitoare la capacitatea de efort dar și la calitatea revenirii dupa un
efort de antrenament, curba valorilor fiind aproape paralela cu durata și
nivelul refacerii. Daca acestea sunt obtinute, putem concluziona, indirect, și
asupra capacitatii functionale generale a organismului testat. Se poate
aprecia nivelul reducerii frecventei cardiace în primul minut de la incheierea
efortuuli (considerat un indice valoros de performanta cardiaca). Se accepta
ca o scadere cu cel putin 60% a valorii frecventei cardiace de efort este un
indice al unei refaceri bune. Graficul urmator este sugestiv pentru aceste
afirmatii.
- 130 -
care identifica semnalele electrice cardiace pe care le transmite catre un
receptor aflat intr-un ceas de mina digital. Pe afisajul acestuia se va putea
citi frecventa cardiaca exprimata în batai / minut. Tot aici vor putea fi setate
și afisate limitele inferioara și superioara de frecventa cardiaca care sunt
acceptate pentru efortul ce urmeaza a fi facut de purtatorul sau. În acest fel
se asigura o asistare permanenta, asigurind o dozare corecta a intensitatii
efortului. Pulsometrele din generatii mai recente poseda capacitate de
transfer al datelor recoltate catre calculatoare facind astfel posibila o analiza
mai detaliata a acestora.
- 131 -
Monitorizeaza intensitatea antrenamentului; aspect important mai ales
în acele sporturi care se desfasoara afara, în medii diferite și implicit conditii
diferite: teren variat, masuratori care nu sunt intotdeauna corecte,
temperaturi diferite, umiditate, etc. În aceste conditii, monitorizarea
frecventei cardiace permite o apreciere mai precisa a efortului facut.
- 132 -
cardiovascular în special. Se poate insa realiza și designul unui plan de
antrenament, plan care poate fi adaptat capacitatilor functionale. Pentru
aceasta, este necesar să se calculeze asa-numitele zone de intensitate, care
pot fi stabilite fie pe baza valorilor de frecventa cardiaca, fie pe criteriul
valorilor de lactat sau a parametrilor de echilibru acido-bazic. Aceste
aspecte vor fi detaliate intr-un alt capitol.
Daca ne vom referi la zonele de intensitate „formate‖ pe criteriul
frecventei cardiace, este de mentionat ca toata aceasta structura, porneste de
la doua valori de frecventa cardiaca, importante penjtru calculele ulterioare,
și anume frecventa cardiaca maxima (FCmax) și frecventa cardiaca de
repaus (FC rep).
Pasul I - Stabilirea frecventei cardiace maxime.
Pasul II - Stabilirea frecventei cardiace de repaus.
Pasul III - Calcularea nivelelor de intensitate.
Calcularea nivelelor de intensitate realizeaza individualizarea efortului
de antrenament, adaptarea lui la forma fizica, la nivelul capacitatii
functionale de moment a sportivului. Daca nu se realizeaza aceasta adaptare
la nivelul individual, utilizarea pulsometrului devine inutila, pierzindu-se
tocmai acele atuuri care aduceau cele mai mari avantaje.
Se poate da și un exemplu:
- nivel intensitate 95 %
- FCmax = 190 b/min.;
- FC rep = 50 b/min;
- 133 -
- 95 % = 0, 95
- 134 -
Majoritatea pulsometrelor pot afisa pe display o mare varietate de
functii ale unui ceas sportiv, dar și functia de limita de frecventa cardiaca
inferioara sau superioara, setabile, și cu sistem de alarmare sonora la
depasirea lor, astfel incit să poata asigura o incadrare în limitele de
intensitate ceruta.
Bibliografie
1. American College of Sports Medicine (1995) - Guidelines for
exercise testing and prescription. (5th ed. ) Baltimore: Williams and
Wilkins
- 135 -
2. Boulay MR, Simoneau JA, Lortie G, Bouchard C (1997) -
Monitoring high intensity endurance exercise with heart rate and
thresholds. Medicine and Science in Sports and Exercise 29: 125-132.
3. Doubt TJ and Hsieh SS (1991) - Additive effects of caffeine and
cold water during submaximal leg exercise. Medicine and Science in Sports
and Exercise 23: 435-442.
4. Gellish, R. L. et al. (2007) Longitudinal Modeling of the
Relationship between Age and Maximal Heart Rate. Medicine & Science in
Sports & Exercise, 39 (5), p. 822-829
5. Gilman MB (1996) - The use of heart rate to monitor the intensity
of endurance training. Sports Medicine 21: 73-79.
6. Gilman MB and Wells CL (1993) - The use of heart rate to monitor
exercise intensity in relation to metabolic variables. International Journal
of Sports Medicine 14: 339-344.
7. Gisolfi CV and Cohen JS (1979) - Relationships among training,
heat acclimation, and heat tolerance in men and women: the controversy
revisited. Medicine and Science in Sports 11 (1): 56-59.
8. Gnehm P, Reichenbach S, Altpeter E, Widmer H, Hoppeler H
(1997) - Influence of different racing positions on metabolic cost in elite
cyclists. Medicine and Science in Sports and Exercise 29: 818-823.
9 Gulati, M. et al. (2010) Heart Rate Response to Exercise Stress
Testing in Asymptomatic Women. Exercise Physiology
10. Jackson, A. S. et al. (2007) Estimating Maximum Heart Rate From
Age: Is It a Linear Relationship? Medicine & Science in Sports & Exercise,
39 (5), p. 822-829
11. King CN and Senn MD (1996) - Exercise Testing and
Prescription. Sports Medicine 21 (5): 326-336.
12. Kuipers H and Keizer HA (1988) - Overtraining in elite athletes.
Sports Medicine 6: 79-92.
13. Jeukendrup A and Van Diemen A (1998) - Heart rate monitoring
during training and competition in cyclists. Journal of Sports Sciences 16:
91-99.
14. King CN and Senn MD (1996) - Exercise Testing and
Prescription. Sports Medicine 21 (5): 326-336.
- 136 -
15. Leger L and Thivierge M (1988) - Heart rate Monitors: Validity,
stability, and functionality. Physician and Sportsmedicine 16: 143-151.
16. Londeree, Moeschberger (1982) 'Effect of age and other factors on
HRmax' - Research Quarterly for Exercise & Sport, 53 (4), 297-304
17. McArdle WD, Katch FI and Katch VL (1996) - Exercise
physiology: energy, nutrition and human performance. (4th ed. ) Baltimore:
Williams and Wilkins.
18. Miller et al (1993) - 'Predicting max HR' - Medicine & Science in
Sports & Exercise, 25 (9), 1077-1081
19. Noakes TD, Lambert MI and Gleeson M (1998) - Heart rate
monitoring and exercise: Challenges for the future. Journal of Sports
Sciences 16: 105-106.
20. Polar Precision Performance Software, 2002.
21. Powers SK and Dodd S (1985) - Caffeine and Endurance
Performance. Sports Medicine 2: 165-174.
22. Stannard S, Thompson M (1998) - Heart rate monitors: Coaches'
friend of foe? Sports Coach 21: 36-37.
23. Stevens GH, Graham TE, Wilson BA (1987) - Gender differences
in cardiovascular and metabolic responses to cold and exercise. Canadian
Journal of Physiology and Pharmacology 65: 165-171.
24. Sink KR, Thomas TR, Araujo J, Hill SF (1989) - Fat energy use
and plasma lipid changes associated with exercise intensity and
temperature. European Journal of Applied Physiology 58: 508-513.
25. Therminarias A, Flore P, Oddou-Chirpaz MF, Pellerei E, Quirion
A (1989) - Influence of cold exposure on blood lactate response during
incremental exercise. European Journal of Applied Physiology 58: 411-418.
26. Uusitalo A, Vaananen I, Harkonen M, Pakarinen A, Rusko H:
Overtraining in young male skiers during an intensified training period.
Abstract. American College of Sports Medicine Annual Meeting, Seattle,
1993.
27. Whyte, G. P. et al. (2008) Training Induced Changes in Maximum
Heart Rate. Int J Sports Med, 29 (2), p. 129-133
- 137 -
CAPITOLUL 6
Acidul lactic
Pentru antrenori și în special pentru sportivi, notiunea de acid lactic
este cel mai frecvent asociata cu oboseala și cu senzatiile dureroase aparute
la finalul unor eforturi fizice epuizante iar termenii „acid lactic‖ și „lactat‖, in
ciuda diferentelor biochimice, sunt frecvent folositi ca echivalenti.
- 138 -
limiteze acest proces; acidul piruvic accepta H+, transformindu-se în acid
lactic. Acesta disociaza în lactat și H+. Lactatul difuzeaza în singe ‗luand‖ cu
el și o parte din ionii H+. În acest fel se realizeaza o scadere a nivelului H+,
deci a acidozei musculare. pH-ul muscular (normal7, 1), scade în conditii de
efort maximal la 6, 5 daca acumularea de H+continua. Efectul acumularii de
H+ este reducerea capacitatilor contracțile musculare și prin stimularea
terminatiilor nervoase de la acest nivel, are loc și aparitia senzatiei de durere
intensa (Robergs, Ghiasvand, Parker 2004). Debutul acestuiproces
(acumularea lactatului, acumularea H+) este denumit prag anaerob sau
debutul acumularii sanguine de lactat (OBLA). productia de lactat, care
multi ani a fost considerata cauza oboselii și a opririi efortului, este în
prezent considerata un beneficiu metabolic, o posibilitate de a reduce nivelul
modificărilor de pH (Robergs, Ghiasvand, Parker 2004). Coreland cu
%FCmax, poate fi localizat undeva intre 80 - 90% din aceasta valoare pentru
sportivii antrenati și la 50-60% pentru amatori.
Acumularea lactatului
Lactatul produs în timpul efortului fizic de intensitate mica sau
moderata, este metabolizat la nivelul ficatului, inimii sau a musculaturii care
nu participa la efortul fizic. Se realizeaza astfel o stare de echilibru (steady-
state) intre productie și eliminare.
- 139 -
Sportivii cu o capacitate de anduranta dezvoltata, au și un nivel crescut
al consumului maxim de O2, fiind prezente și celelalte efecte ale
antrenamentului de anduranta: creste numarul, dimensiunile și eficienta
activitatii mitocondriale, se mareste gradul de capilarizare musculara, creste
concentratia enzimelor implicate în metabolismului energetic (Mader 1979;
Keskinen, 1989). La acesti subiecti, punctul în care debuteaza acumularea
lactatului sanguin (OBLA, 4mM/L) se va situa la intensitati mai mari. În
acest fel, contributia energetica aeroba creste, fiind necesara o contributie
anaeroba mai mica. Printr-o mai bunamobilizare a acizilor grasi, prin
ameliorarea capacitatii celulare de preluare a lactatului la nivelul
musculaturii scheletice, a miocardului și a ficatului, se imbunatateste
dinamica lactatului (Tomlin, Wenger, 2001).
Dinamica lactatului.
Concluzionand, „soarta‖ lactatului este urmatoarea:
- 140 -
- 65% din total, se transforma în CO2 și apa;
- 20% este metabolizat și transformat în glicogen;
- 10% se transforma în proteine;
- 5% se transforma în glucide.
Dupa cum se poate vedea, 35% redevine substrat metabolic.
Ionii de H+
Utilizarea glucozeii şi a glicogenului în conditii anaerobe determina
producerea de lactat și aparitia H+. Ionii de H+, prin acumulare, modifica
pH-ul intracelular și tisular, producind acidoza. Valorile mari de acidemie
pot bloca functia contracțila musculara; activitatea enzimatica scade pina la
nivele minime, glicoliza la fel; terminatiile nervoase sunt iritate declansind
senzatia de durere. Sistemul nervos central este și el implicat, aparind
dezorientarea, confuzia.
Toate aspectele descrise mai susafecteaza intr-o masura mai mica sau
mai mare capacitatea aeroba de producere a energiei. Aceasta serie de
aspecte negative sunt diminuate de existenta capacitatii de anduranta.
Ameliorarea acestei capacitati reprezinta cheia succesului în sport dar și
scopul multor antrenamente. Cresterea capacitatii de anduranta inseamna
mai mult oxigen disponibil, inseamna aminarea momentului de debut a
acumularii sanguine de lactat, la o intensitate data.
Daca pragul anaerob se afla la nivele scazute de intensitate, contributia
sistemului energetic aerob la debitul energetic general este redusa. Acidoza,
dezvoltata prematur, isi arata efectele. Cauzele ar fi:
- cantitatea de O2 care „intra‖ în muschi este redusa;
- concentratia enzimelor aerobe este diminuata; cantitatile mari de
piruvat, aparute în urma metabolismului anaerob, nu pot fi metabolizate,
ceea ce duce la cresterea rapida a lactatului;
- numarul mitocondriilor din tesutul muscular este redus;
- capacitatea de clearence a lactatului este scazuta.
- 141 -
Lactatul fiind produs la nivel muscular, iar valorile sale variind în
functie de intensitatea efortului fizic facut, el poate fi considerat un indice
credibil a ceea ce se produce la nivel energetic celular. Informatiile astfel
obtinute descriu, în special, angajarea sistemului energetic anaerob, dar și
contributia sistemului energetic aerob la realizarea debitului de putere
necesar.
În acest fel, nivelul sanguin de lactat, la fel ca și intensitatea de efort
atinsa, arata care este gradul de dezvoltare al celor doua sisteme energetice.
Lactatul este un martor putin sensibil la acțiunea unor factori de influenta,
ceea ce reprezinta un mare avantaj atunci cind este comparat cu frecventa
cardiaca de efort, stiut fiind faptul ca aceasta din urma se modifica sub
influenta unor factori interni și externi despre care am discutat.
- 142 -
Daca pana aici suntem de acord ca lactatul sanguin poate fi considerat
ca unul dintre cei mai fideli indici deintensitate ai efortului, trebuie spus ca
în ultimii ani costul investigatiei a scazut, accesibilitatea investigatiei fiind
în crestere. Costurile mari și metodele greoaie au dus la aparitia unor
indicatori indirecti ai valorilor de lactat sanguin, cum ar fi valorile de
frecventa cardiaca. Gradul de corelatie frecventa cardiaca - lactat sanguin
scade la sportivii de performanta, fiind supus influentelor antrenamentelor,
dar și acțiunii multor factori interni și externi. În prezent, costurile
investigarii lactatului au diminuat, dezvoltindu-se o serie de mini aparate,
testere, care pot fi utilizate oriunde, de oricine, dupa ce s-a facut un
instructaj minim.
- 143 -
Cresterea eficientei programului de antrenament aplicat - Trebuie
aratat ca și dupa adaptarea programului de antrenament la capacitatile
energetice individuale, efectele difera, cauza diferentelor fiind tot capacitati
individuale, de asta data, de refacere post - efort. Fiecare sportiv raspunde în
felul sau unui stimul de antrenament. În consecinta:
- trebuie să existe un program sistematic și continuu de
monitorizare biochimica a raspunsurilor energetice pe care organismul le
da ca urmare a stimulilor de antrenament. Se vor observa în acest fel
adaptarile produse, felul și intensitatea lor. Se vor evalua în paralel și
procesele de revenire / refacere care au loc dupa efort, care evolueaza tot
individualizat.
- daca adaptarile urmarite nu se produc intocmai, programul de
antrenament se va modifica.
- în acest fel se va defini maniera optima de antrenament, specifica
fiecarui sportiv implicat în antrenamente.
- o singura determinare a valorilor de lactat aduce multe informatii,
dar e surprinde doar elemente de moment. Reiese ca sunt necesare o serie
de determinari secventiale, unele care să evalueze intensitatea stimulului
de antrenament și altele care să aprecieze rezultatele aplicarii acestui
stimul, dupa ce a avut loc refacerea post - efort. Avind aceste puncte de
reper, se poate aprecia beneficiul obtinut dupa antrenamentele facute.
- 144 -
sanguin. De multe ori, concluziile sau raspunsurile date erau eronate. Lipsa
unor analize alternative cit și inconvenientele tehnice ale metodelor de
determinare, la care s-a adaugat și aparitia pulsmetrelor, au directionat
eforturile catre o directie diametral opusa: determinarea lactatului sanguin
nu mai era necesara! Aceeasi evolutie a avut-o insa și utilizarea frecventei
cardiace ca index al intensitatii efortului: s-au descoperit factorii limitativi și
limitele metodei. Ambele metode au continuat insa să se dezvolte.
Determinarea lactatului a suferit modificările cele mai importante, tehnica
determinarii lactatului sanguin devenind un gest de o mare simplitate,
accesibil atit medicului dar și sportivului sau antrenorului. Precizia
determinarilor a crescut mult, apropiindu-se de datele reale.
Persista insa, atit printre sportivi dar și printre antrenori și chiar medici,
o serie de pareri gresite referitoare la lactatul sanguin. Ele apar și în
literatura de specialitate. Fara a avea pretentia prezentarii unei liste
complete, sunt de mentionat o serie de aspecte:
- prezenta lactatului sanguin este asociata cu oboseala, durerile
musculare și cu datoria de oxigen;
- lactatul este considerat ca un produs final al metabolismului
glucidic, aparut în conditii de anaerobioza;el este un produs nociv.
- ar exista o trecere brusca, gen comutare, de la utilizarea surselor
energetice aerobe la cele anaerobe, intr-un punct (prag), atunci cind
intensitatea efortului depaseste un nivel.
- scadereavalorilor de lactat sanguin, este rezultatul exclusiv al
modificărilor aparute la nivelul sistemului energetic aerob.
- ca pragul anaerob reprezinta un nivel de efort extrem de util în
efectuarea antrenamentelor.
- ca scopul antrenamentelor intense este acela de a mari toleranta
organismului uman la valorile mari de lactat dar și de a mari capacitatile
de clearence a lactatului.
- ca sistemul energetic anaerob nu este antrenabil.
- 145 -
- ca cele doua sisteme de producere a energiei sunt independente,
separate unul de celalalt, și ca dezvoltarea unuia nu influenteaza evolutia
celuilalt.
- ca nivelele de intensitate a antrenamentului, inseamna acelasi
lucru pentru toti sportivii.
Șirul conceptiilor incorecte se refera și la notiunea de prag: predomina
ideea conform careia determinarea valorilor de lactat sanguin nu ar avea
decit un singur scop precis: determinarea pragului anaerob. Daca aceste
nivele de prag pot fi determinate și prin alte metode alternative, mai putin
costisitoare sau mai putin traumatizante, ar fi mai bine să se renunte la
determinarea lactatului sanguin.
Utilizareapragului anaerob ca unic reper al construirii unui program de
antrenamnet reprezinta o abordare cu un grad de risc ridicat.
Nivelele de prag sunt rezultatul final al activitatii mai multor factori
reglatori. Pragurile reflecta activitatea acestor factori, dar ele sunt oglinda
sistemelor aerob și anaerob. Exista mai multe situatii metabolice care pot
duce în final catre acelasi prag; pe cai diferite și cu costuri diferite, chiar
daca rezultatul este acelasi. Fiecare din aceste cai necesita o abordare
tehnica complet diferita, din punct de vedere al antrenamentului. Abordarea
aceluiasi program de pregatire poate fi favorabila unora, indiferenta sau
nociva altora.
- 146 -
frecventa cardiaca ca și criteriu de atingere a pragului. Raspunsul final nu a
fost acelasi și nici cel dorit.
Conceptul de prag
În conditii de repaus dar și în eforturi desfasurate în stare de echilibru
metabolic (steady state) productia de lactat este egala cu metabolizarea
acestuia. Acest moment, este insa descris destul de confuz, printr-o serie de
definitii care trebuie explicate.
Pragul lactat (LT) reprezinta acea intensitate de efort în care incepe
acumularea. Lactatului. Valoarea sa este un excelent predictor al
performantei aerobe (McArdle, Katch, Katch 2000)
Pragul anaerob (AT) - este punctul în care cererea de energie (in speta
ATP) este mai mare decit ceea ce poate oferi energogeneza aeroba; pragul
poate fi « exprimat » fie prin %VO2max fie prin 4 mM/L lactat sanguin.
Aproape la fel este definit și debutul acumularii lactatului sanguin (OBLA),
considerat a fi intensitatea efortului corespunzatoare valorii de 4 mM/L
concentratie sanguina a lactatului (Mader 1991). Pragul anaerob
individualizat (IAT) -reprezinta cea mai inalta rata metabolica (intensitate
de efort) la care productia și implicit concentratia lactatului pot fi mentinute
în steady state cu metabolizarea, intr-un efort prelungit (Baldarie, Guidetti
2000). Pragul poate fi « exprimat » fie prin %VO 2max fie prin 4 mM/L
lactat sanguin. Aproape la fel este definit și debutul acumularii lactatului
sanguin (OBLA), considerat a fi intensitatea efortului corespunzatoare
valorii de 4 mM/L concentratie sanguina a lactatului (Mader 1991).
- 147 -
instaleaza, transforma piruvatul în lactat (piruvatul accepta H). Se evita în
acest fel instalarea unei acumulari masive de H, cu efecte severe pentru fibra
musculara și contractilitatea acesteia.
- 148 -
de captare și preluare a lactatului în ficat, inima și musculatura, capacitati
care maresc și mai mult capacitatea aeroba de producere a energiei,
consecinta fiind o intirziere și mai mare a momentului aparitie OBLA.
Pragul anaerob este intensitatea de efort la care are loc o crestere
abrupta a nivelului sanguin de lactat (Robergs, Robergs 1977). Daca factorii
fiziologici determinanti sunt încă în dezbatere, citeva mecanisme sunt direct
incriminate. Astfel:
- o metabolizare scazuta a lactatului;
- in efort are loc o „recrutare‖ mai mare, predominanta, a fibrelor
musculare fast-twich (anaerobe);
- se produce un dezechilibru evident intre glicoliza anaeroba și
aerobioza mitocondriala;
- se produce un grad de ischemie (flux sanguin în scadere) sau de
hipoxie (O2 scăzut în sânge).
O metabolizarea scazuta a lactatului - Cresterea lactatului, proces care
este încă privit ca fiind unul negativ, reprezinta insa o modalitate de
protectie în timpul și conditiile unui efort de intensitate. Dupa cum am mai
spus, lactatul este produs chiar și în repaus. Odata produs, urmeaza calea
metabolica descrisa, transformindu-se prin gluconeogeneza. Daca vom privi
pragul anaerob prin prisma proceselor de productie și de preluare pentru
metabolizare a lactatului, pragul anaerob reprezinta un dezechilibru intre «
preluarea »lactatului, care scade si« productia » care poate creste pana la
nivele mari - Katz, Sahlin 1988.
- 149 -
În eforturile de mare intensitate, în care productia de piruvat blocheaza
practic prin rata și cantitate metabolizareape cai aerobe, transformarea în
lactat devine singura optiune de moment (Wasserman, Beaver, Whipp
1986). Reiese clar necesitatea unei capacitati aerobe importante în eforturile
de mare intensitate!
Ischemia și hipoxia, considerate ani de zile cauze ale productiei de
lactat, nu au fost «confirmate» - (Brooks, 1985).
- 150 -
În fine despre interpretarea rezultatelor si
- despre aplicarea lor în practica
- despre conditii speciale de testare.
- 151 -
Corespondenta intre cele doua clasificari este urmatoarea:
- 152 -
Zona Glicoliza - A (anaeroba 1): zona de capacitate glicolitica.
Efortul este sustinut prin glicoliza și activitate cardio-respiratorie maxima.
Durata unui efort (sau a unei singure repetari intr-un set) este de 1 - 3 min.
Tot aici alti autori includ o alta zona, zona Glicoliza - B: efortul se face
aproape de capacitatea glicolitica maxima, cu o contributie aeroba minima.
Durata unei repetari este de 30 sec. pana la 1, 5 min.
Zona Glicoliza - C (anaeroba 2): zona de capacitate glicolitica
maxima. Efort pe seama capacitatii dar și puterii anaerobe. Durata unei
repetari de 30 sec. - 2 min, dar de intensitate maximala sau supramaximala.
Aerob - anaerob (Mix 1): 70 - 90% din VO2max; pH-ul sanguin este
acidotic, 7,37 - 7,33, lactatul sanguin atinge valori de 4,0 - 8,0 mM/L.
Anaerob - aerob (Mix 2): se ajunge la 90 - 100% din nivelul
VO2max; acidoza metabolica este definita de un pH sanguincu valori 7,32 -
7,28 și un lactat de 8,0 - 10,0 mM/L
Glicoliza A (Anaerob 1): contributia aeroba scade la 75 - 85% din
VO2max (nevoia reala de O2 ar fi de 110 - 120%). pH-ul scade la 7,27 -
7,20, iar lactatul creste la 9,0 - 13,0 mM/L.
- 153 -
Anaerob 2 - care cuprinde: GlicolizaB - contributia aeroba scade la
60 - 70% din VO2max (nevoia reala de O2 fiind de 120 - 130%). pH-ul scade
la 7,20 - 7,14, iar lactatul creste la 12, 0 - 16, 0 mM/L. Glicoliza C -
contributia aeroba scade și mai mult, la 50 - 60% din VO 2max (nevoia reala
de O2 este mai mare de 140%). pH-ul scade la 7,14 - 6,95, iar lactatul creste
la 14,0 - 20,0 mM/L. Acidoza metabolica severa!
Creatinfosfatul - Utilizarea acestui compus nu implica modificări de
pH, aparitia unei acidoze sau cresterea lactatului sanguin. Durata sa de
activitate este foarte scurta!
- 154 -
supus unui stress de anternament, a avut capacitatea functionala să raspunda
dar și capacitatea de a se reface.
Folosirea frecventelor cardiace masurate și utilizate ca parametru au
urmatoarele inconveniente:
utilizarea frecventei cardiace nu poate oferi date referitoare la
cpacitatile energetice utilizate în efort.
Frecventa cardiaca nu poate aduce date despre mixajul energetic
al unui antrenament: cit % aerob și cit % anaerob
Frecventa cardiaca nu poate aprecia corect un exercitiu sau un
set de exercitii din componenta unui antrenament. Reacțiile frecventei
cardiace se succed, se suprapun, rezultind în final o scadere a gradului de
corelatie (semnificatie).
Modificările valorilor de frecventa cardiaca, produse de acelasi
tip de efort, dar monitorizate secvential, nu pot da amanunte referitoare la
adaptarea fiziologica care a avut loc.
Evolutia frecventei cardiace nu permite o evaluare corecta a
efectelor în timp produse de antrenamentul facut; ea nu poate preciza
care antrenamente au avut efecte pozitive și care negative.
Unele exemple controversate sunt prezentate mai jos.
- 155 -
Conconi). În studiu, se determina la un numar de sportivi, punctul de
deflexiune (testul Conconi) dupa care aceeasi sportivi, ciclisti de
performanta, au executat un test în trepte (durata de 3 minute), pe
cicloergometru, la 60, 70, 80, 90, 100% din intensitatea de punct de
deflexiune Conconi. Rezultatele au fost sugestive. Astfel:
la o intensitate a efortului de 60 - 70% din cea a punctului, toti
subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3 minute.
Valorile de lactat: 1, 5 - 6 mM/L!
la o intensitate a efortului de 70 - 80% din cea a punctului, 64%
din subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 2 - 9 mM/L;36% din sportivi nu reusesc să
mentina starea de steady - state.
la o intensitate a efortului de 80 - 90% din cea a punctului, 48%
din subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 2. 6 - 9 mM/L;52% din sportivi nu reusesc să
mentina starea de steady - state.
la o intensitate a efortului de 90 - 100% din cea a punctului, 17%
din subiectii reusesc să atinga și să mentina intensitatea, pe durata a 3
minute. Valorile de lactat: 2. 6 - 9 mM/L;83% din sportivi nu reusesc să
mentina starea de steady - state.
Rezultatele testului efectuat arata cit se poate de clar ca punctul de
deflexiune (pragul Conconi) nu este un nivel de echilibru (steady - state)
pentru cei mai multi sportive.
% prag Conconi (%) Lactat sanguin (mM/L) % mai mare decât MLSS
60 – 70% 1.5 – 6 mM / L 0
70 – 80% 2.0 – 9 mM / L + 36%
80 – 90% 2.6 – 9 mM / L + 52%
90 – 100% 3.0 – 11 mM / L + 83%
- 156 -
Pe durata a numeroase teste de efort s-au facut inregistrari de
frecventa cardiaca; a urmat studiul datelor; s-a observat ca variatii mici ale
frecventei cardiace pot corespunde unor mari variatii în raspunsul fiziologic
în efort. De exemplu, un sportiv a efectuat în cinci zile succesive, în conditii
identice de desfasurare (modalitate testare, conditii laborator, etc.) cinci
teste de efort similare (durata de 28 minute, viteza constanta). Dupa cinci
zile de testari de efort, diferenta dintre prima zi - primul test (cea mai usoara
testare) si cea de a cincea (cea mai intensa testare) a fost de doar 9 batai /
min la frecventa cardiaca și de 5 mM/L lactat! Daca diferentele de puls sunt
mici, difernta de 5 mm/L este semnificativa. Determinarea intensitatii prin
frecventa cardiaca, la sportivii de performanta, este incerta!
- 157 -
sustinut este caracterizat de o viteza de deplasare corelata cu puterea aeroba
a subiectului testat. Cu cit capacitatea de eliminare a lactatului este mai
mare, cu atit este mai mare contributia aeroba la productia de energie. În
ciuda valorii sale, determinarea este dificila, costisitoare și laborioasa.
Metodologiile propuse pina acum sunt controversate.
Concluzii
Exista multe argumente pro sau contra utilizarii monitorizarii valorilor
de frecventa cardiaca ca metoda de control a intensitatii antrenamentului:
inregistrarea valorilor de frceventa cardiaca este ieftina, usor de realizat din
punct de vedere tehnic, fiind deci accesibila. Nu este o metoda invaziva, asa
cum este determinarea lactatului sanguin sau a echilibrului acido-bazic.
Metoda este deci simpla, fiabila putind fi realizata și în afara mediului de
laborator, în acele conditii specifice diferitelor sporturi, aspect care le creste
mult valoarea și semnificatia. Dezavantajul e ca pot interveni factori de
influentare a frceventei cardiace (temperatura, altitudine, boli, drift cardiac,
etc.).
- 158 -
Bibliografie
1. The Science of Winning; Planning, Periodizing and Optimizing
Swim Training - Olbrecht J, 2000; ch. 3 - Metabolic activity durring
swimming; ch. 4 - Determining training intensity and content.
2. Olbrecht J, Madsen O, Mader A, Liesen H, Hollmann W. -
Relationship between swimming velocity and lactic concentration during
continuous and intermittent training exercises. Int J Sports Med 1985: 6: 74-
77
3. Essentials of Exercise Physiology (2nd Edition) - W. D. McArdle et
al - p. 108
4. Disposal of Lactate during and after Strenuous Exercise in Humans,
Journal of Applied Physiology, Vol 61 (1), pp338-343, 1986.
5. Monitorizarea antrenamentului: puls sau lactate?- Stoian I, Petrache
A, Ed. Lighthouse, 2007.
- 159 -
CAPITOLUL 7
- 160 -
teritorii alveolare neutilizate în repaus, dar și a vitezei de circulatie a
sangelui, prin cresterea debitului cardiac
• cresterea vitezei de transport a oxigenului la tesuturi și a
dioxidului de carbon spre plamani
• cresterea extracției oxigenului la nivel celular.
- 161 -
Volume pulmonare ventilate voluntar şi debite ventilatorii
Spirometrie, teste de bronhodilatatie, teste de bronhoconstrictie,
peakflowmetrie
Volume pulmonare statice
Pletismografie, diluția unor gaze inerte prin respirație unică
sau respirații multiple, metode radiologice
Difuziune alveolo-capilară
Rezistenţă la flux
Pletismografie, metoda ocluziei, metoda oscilațiilor forțate
Elasticitate şi complianţă pulmonară
Presiunile musculaturii respiratorii
Măsurarea funcţionalităţii diafragmului
Gaze sanguine şi echilibru acido-bazic
Gazometrie arterială, pulsoximetrie
Distribuţia ventilaţiei şi perfuziei
Teste de control al ventilaţiei
Testare simplă sau complexă la efort
Teste cardio-respiratorii de efort (incrementale sau de nivel constant),
teste de mers
Markeri ai inflamaţiei în aerul expirat
Măsurarea oxidului nitric în aerul expirat, a altor substanţe volatile
sau nevolatile (gaze, citokine, etc).
- 162 -
• Evaluarea riscului unor intervenţii chirurgicale sau terapeutice.
- 163 -
• Personalul care efectuează testele funcţionale - pregătire corectă,
capacitatea evaluării stării pacientului şi a funcţionării corecte a
echipamentelor
• Echipamentele de explorare funcţională - starea tehnică și
calibrarea periodică
• Controlul de calitate a testărilor
• Controlul infecţiilor.
Spirometria
Cea mai frecvent folosită investigaţie funcţională respiratorie,
spirometria măsoară volumul şi debitul aerului ventilat voluntar:
• în timpul respiraţiei forţate (spirometria forţată) sau a respiraţiei
lente (spirometria lentă)
• în timpul inspirului şi expirului, sau doar în timpul expirului
(expirograma forţată)
Spirometrele pot avea principii de funcţionare diferite: fie măsoară
- 164 -
direct aerul ventilat (debitul calculându-se prin raportarea la timp), fie
măsoară direct debitul aerului ventilat (volumele fiind calculate prin
integrarea debitelor măsurate în fiecare unitate de timp). Oricât de sofisticat
ar fi, un spirometru incorect folosit induce erori semnificative, care se traduc
în diagnostice și tratamente eronate.
- 165 -
O sesiune corectă de spirometrie cuprinde mai multe curbe corecte din
punct de vedere tehnic (acceptabile), cu valori repetabile ale principalilor
parametri spirometrici.
- 166 -
MEF l/
sec. 4,06 2,21 3,15 77,8 3,15 77,7 3,36 82,9
50%
FET100
sec. 5,4 6,3 4,4
%
VEXT ml 42 58 43
MEF50
% 89,37 89,75 96,39
/ FVC%
l(btp
VC 3.59 3.55 3.65
s)
Figura 2. Valori repetabile ale parametrilor obţinuţi în sesiunea de
spirometrie prezentată în figura 1: se observă valori similare ale capacităţii vitale
(forced vital capacity, FVC) și VEMS (forced expiratory volume în the first
second, FEV1). Valorile obţinute în cele trei teste prezentate sunt raportate la
valorile prezise (coloana Pred. ) şi la limita inferioară a normalului (lower limit of
normal, LLN).
Valorile parametrilor măsuraţi se raportează la valorile prezise
potrivite populaţiei din care provine subiectul testat; acestea ţin cont de gen,
înălţime, vârstă şi rasă.
Valorile sunt considerate patologice dacă se află sub limita inferioară
a normalului (LIN) pentru parametrul respectiv (limite pe care spirometrele
moderne le afişează, sau se pot găsi în tabele, cărţi, etc.). Interpretarea
trebuie corelată cu datele clinice. În tabelul 2 este prezentat un algoritm de
interpretare a spirometriei şi diagnosticul funcţional sugerat de modificările
parametrilor măsuraţi. Tabelul este orientativ; în practică pot exista cazuri
care nu se încadrează perfect în acest algoritm.
Tabelul 2: Algoritm de interpretare a spirometriei
Valoarea
VEMS/CVF < LIN VEMS/CVF > LIN
VEMS/CVF
Valoarea CVF CVF >LIN CVF <LIN CVF >LIN CVF <LIN
Diagnostic Obstrucţie* Disfuncţie Valori
Restricţie**
funcţional sugerat bronşică mixtă normale
LIN: limita inferioară a normalului (în mod simplist aceasta este
considerată a fi 70% pentru VEMS/CVF și 80% din prezis pentru VEMS şi
CVF).
- 167 -
Restrictia se caracterizeaza prin reducerea volumelor pulmonare
ventilate (CVF) și a volumului pulmonar total (capacitatea pulmonara totala,
CPT, care nu poate fi masurat spirometric!). Debitele ventilatorii pot fi
normale sau scazute proportional cu scaderea de volum, cu pastrarea unui
raport VEMS/FVC în limite normale (figura 3).
Sindromul restrictiv se intalneste în afectiuni pulmonare diverse
(fibroze pulmonare, pneumonii, neoplazii pulmonare, rezectii pulmonare,
atelectazii), dar și în afectiuni extrapulmonare, ale cavitatii pleurale, ale
cutiei toracice sau neuromusculare.
Obstructia se caracterizeaza prin reducerea debitelor ventilatorii și
volume pulmonare ventilate normale. Diagnosticul obstructiei este dat de
valoarea scazuta a raportului VEMS/CVF, cu sau fara scadere a VEMS și cu
CVF normala. Curba flux-volum are un aspect concav (figura 4).
Sindromul obstructiv se intalneste în afectiuni ale cailor aeriene: astm,
BPOC, bronsiectazii, etc.
Disfunctia ventilatorie mixta asociaza restrictia și obstructia, cu
inregistrarea de volume și debite scazute, în consecinta și raport
VEMS/FVC scazut (figura 5). Aceasta apare în afectiuni care afecteaza atat
caile aeriene (cu scaderea debitelor ventilatorii fortate) cat și parenchimul
pulmonar (cu scaderea volumelor ventilate). O situatie aparte este cea a
sindromului obstructiv insotit de hiperinflatie pulmonara, în care cresterea
volumului rezidual determina scaderea consecutiva a capacitatii vitale și
inregistrarea spirometrica a unei disfunctii mixte.
- 168 -
disfunctii ventilatorii sunt redate în figurile 3, 4 și 5.
Figura 3. Restrictie la un pacient cu pneumopatie interstitiala difuza.
Capacitatea vitala (FVC pe grafic) 1, 14 litri (33% din prezis), VEMS
1, 08 litri (36% din prezis), VEMS/CVF 94% fata de 83% prezis. Pe rezultat
sunt marcati și alti parametri functionali, debitele expiratorii instantanee
(maximal expiratory flows, MEF), a caror importanta nu va fi discutata în
lucrarea de fata
- 169 -
Figura 5. Disfunctie ventilatorie mixta, asociază restrictia și obstrucţia.
Capacitatea vitala (FVC pe grafic) 3,04 litri (73%), VEMS 1,88 litri (58%),
VEMS/CVF 62% fata de 85% prezis.
Evaluarea functiei ventilatorii la un moment dat nu este de multe ori
suficienta pentru caracterizarea afectiunii respiratorii a unui subiect.
Raspunsul parametrilor ventilatori (in principal al VEMS) la administrarea
de substante inhalatorii este evaluat în cadrul testelor bronhomotorii.
Acestea sunt de doua tipuri, teste de bronhodilatatie și teste de
bronhoconstrictie.
Testele de bronhodilatatie presupun efectuarea unei spirometrii
initiale, administrarea unei substante inhalatorii cu efect rapid de
brohodilatatie (cel mai adesea salbutamol) și evaluarea raspunsului printr-o
noua spirometrie, efectuata la un interval de timp care depinde de substanta
administrata (intre 15-30 min pentru salbutamol). Se considera ca a fost
obtinut un raspuns bronhodilatator semnificativ daca VEMS a crescut cu cel
putin 200 de mililitri și 12% din valoarea initiala. O creştere amplă a VEMS
este sugestivă pentru astm.
Testele de bronhoconstrictie urmaresc demonstrarea efectului de
inductie a spasmului bronsic de catre diversi stimuli inhalatori specifici
(alergeni respiratori) sau nespecifici (metacolina) sau a efortului fizic,
fenomen denumit hiperreativitate bronsica. Sunt indicate la subiectii care
relateaza simptome sugestive pentru bronhospasm și au functie ventilatorie
normala.
- 170 -
funcţională (CRF), volumul rezidual (VR) şi capacitatea pulmonară totală
(CPT) sunt mai dificil de măsurat şi necesită echipamente costisitoare, dar
asigură diagnosticul funcţional corect în majoritatea cazurilor, de exemplu:
• Confirmarea restricţiei: capacitatea vitală doar sugerează
restricţia, diagnosticul fiind asigurat de scăderea CPT sub limita
inferioară a normalului
• Confirmarea hiperinflaţiei printr-o valoare a CRF >140% din
valoarea prezisă
• Diagnosticarea cazurilor cu asociere a restricţiei cu hiperinflaţie:
anumite patologii interstiţiale, asocierea afectării interstiţiale cu BPOC,
etc.
Masurarea volumelor pulmonare se poate face prin mai multe metode,
cele mai folosite fiind pletismografia și dilutia unui gaz inert prin respiratie
unica.
Pletismograful (body-pletismograph / body-box) este o cabină de mari
dimensiuni care conţine sisteme de măsurare a volumelor, debitelor și
presiunilor. Pacientul respiră în cabina închisă etanş, iar măsurarea
volumului şi presiunilor gazului din cabină şi gazului intra-toracic are loc:
• în timpul respiraţiei de repaus
• în timpul manevrelor spirometrice lente sau forţate
• în timpul blocării accesului aerului prin piesa bucală cu ajutorul
unui robinet (shutter), la finalul unui expir de repaus - moment în care
presiunea măsurată la nivelul gurii egalează presiunea alveolară,
permiţând calcularea capacităţii reziduale funcţionale (CRF).
Calibrarea corectă și calitatea măsurătorilor sunt esenţiale pentru
obţinerea unor pletismografii de încredere. Valorile parametrilor sunt
repetabile dacă media aritmetica a valorilor (obţinute din teste acceptabile)
nu diferă cu mai mult de 5% faţă de valorile individuale În general sunt
necesare 3-5 înregistrări pletismografice pentru obţinerea unei sesiuni de
calitate.
Diluţia unui gaz inert prin respiraţie unică: după inhalarea unui
- 171 -
amestec gazos conţinând o concentraţie cunoscută a unui gaz inert (heliu,
argon, metan, etc.) se menţine o perioadă de apnee inspiratorie la nivelul
CPT, timp în care gazul inert se distribuie în toate teritoriile pulmonare
ventilate (v. și schema difuziunii alveolo-capilare care se poate masura
printr-un montaj comun, figura 7). Concentraţia gazului inert în aerul expirat
după perioada de apnee inspiratorie va reflecta volumul pulmonar în care a
fost distribuit.
Măsurarea volumelor pulmonare statice se face în domeniul respiraţiei
de repaus, fără manevre respiratorii forţate, de folos la copii sau pacienţi cu
obstrucţie severă. Se calculează capacitatea reziduală funcţională (CRF), cu
ajutorul căreia putând fi calculate celelalte volume pulmonare. CRF
reprezintă poziţia de echilibru elastic a sistemului toraco-pulmonar (pozitia
expiratorie de repaus).
Metodele care folosesc dilutia unui gaz inert tind să subestimeze CRF
la pacientii cu obstructie, care prezinta regiuni pulmonare slab ventilate.
CPT masurata prin pletismografie poate fi mai mare cu pana la 2-3 litri la
pacientii cu BPOC, fata de valorile obtinute prin dilutie.
Parametrul care semnaleaza reducerea volumului pulmonar și defineste
restrictia este capacitatea pulmonara totala (CPT). Valori de mai putin de
80% din valoarea prezisa sau sub limita inferioara a normalului sunt
considerate scazute. Cresterea anormala a volumelor pulmonare
(hiperinflatie) este afirmata la valori ale CRF de peste 140% din prezis.
- 172 -
hemoglobina. Deficientele cantitative (anemie) și calitative
(hemoglobinopatii) ale hemoglobinei vor determina o scadere a difuziunii,
iar poliglobulia va avea efectul opus.
Masurarea directa a capacitatii de difuziune a oxigenului este extrem
de dificila tehnic, în timp ce masurarea capacitatii de difuziune a
monoxidului de carbon (DLco) este mai usoara și reflecta în mod valid
difuziunea oxigenului.
Cea mai folosită metodă pentru măsurarea difuziunii alveolo-capilare
este metoda respiratiei unice (single breath, SB), care se bazează pe analiza
unui eşantion de aer expirat. Sunt necesare un sistem de măsură a volumelor
și debitelor, sursă de amestec gazos conţinând monoxid de carbon (0, 3%) și
un gaz inert pentru măsurarea concomitentă a volumului alveolar (ex. heliu,
metan), precum și analizori ai concentraţiei acestor gaze în aerul expirat.
Schema testării este prezentată în figura 7. Sunt măsurate:
• capacitatea de difuziune DLco (SB) - în funcţie de scăderea
concentraţiei monoxidului de carbon în aerul expirat faţă de cea din aerul
inhalat
• volumul alveolar VA - în funcţie de concentraţia în aerul expirat a
gazului inert, după distribuţia sa la nivel pulmonar în teritoriile deschise
pentru ventilaţie.
- 173 -
Figura 7. Reprezentarea schematică a metodei de măsurare a difuziunii alveolo-
capilare şi a volumelor pulmonare prin respiraţie unică (single breath). Pe curba
volum-timp se observă etapele necesare: efectuarea unei capacităţi vitale
inspiratorii concomitent cu inhalarea amestecului gazos (monoxid de carbon și un
gaz inert), apneea inspiratorie, expirarea capacităţii vitale cu recoltarea unui
eşantion de aer expirat, în care se analizează concentraţia monoxidului de carbon și
a gazului inert.
- 174 -
trebuie să se încadreze în intervalul de 1 mmol· min-1·kPa-1 una faţă de alta
(sau 3 mL·min-1·mm Hg-1) sau în intervalul de 10% faţă de valoarea cea mai
mare.
- 175 -
aprox. 40 mmHg la nivelul sangelui arterial și de aprox. 46 mmHg la nivelul
sângelui venos.
Gazometria arterială măsoară în mod direct mai multe aspecte ale
funcţionării sistemului respirator:
• oxigenarea (PaO2, PA-aO2)
• eficacitatea ventilaţiei (PaCO2)
• echilibrul acido-bazic (pH, PaCO2).
Eşantionul de sânge arterial (de obicei din artera radială) este recoltat
într-o seringă heparinată şi trebuie analizat imediat. Valorile obţinute din
sângele capilar „arterializat‖ (ex. din lobul urechii, după aplicarea unui
vasodilatator local) trebuie interpretate cu prudenţă, pentru că nu reflectă
întocmai valorile din sângele arterial.
Valorile normale ale parametrilor gazometriei arteriale pentru un
subiect sănătos care respiră aer ambient la nivelul mării sunt:
• PaO2 75-100 mm Hg
• PaCO2 35-45 mm Hg
• SaO2 94-100%
• bicarbonat (HCO3) 22-26 mEq/l
• pH 7, 35-7, 45
- 176 -
hipoventilaţie determină acidoza respiratorie. Scăderea PaCO2 (hipocapnia)
determinată de hiperventilaţie duce la alcaloză respiratorie.
Pulsoximetria reprezintă măsurarea transcutanată neinvazivă a
saturaţiei arteriale a oxigenului (SpO2) după aşezarea unui senzor pe un
deget, lobul urechii sau frunte. Citirea poate fi incorectă în prezenţa lacului
de unghii sau a tulburărilor locale ale circulaţiei. Dispozitivele noi permit
raportarea valorilor hemoglobinei, carboxi-hemoglobinei (CO-Hb), met-
hemoglobinei (Met-Hb) şi a conţinutului de oxigen, permiţând astfel
evaluarea corectă a oxigenării; valorile crescute ale CO-Hb și Met-Hb duc la
supraestimarea SpO2.
- 177 -
expiratorie maximă.
Peakflow-metria
Este o investigaţie simplă şi ieftină prin care se măsoară cel mai mare
debit obţinut în timpul expiraţiei forţate (peak expiratory flow, PEF).
Efectuarea ei nu este recomandată de rutină datorită variabilităţii foarte mari
inter-individuale şi a posibilităţilor mari de eroare.
Mǎsurarea PEF poate veni în sprijinul diagnosticului şi monitorizării
astmului:
• demonstrarea reversibilităţii şi a variabilităţii caracteristice a
obstrucţiei bronşice din astm
◦ creşterea PEF cu 60 l/min după administrarea de
bronhodilatator
◦ variabilitate diurnǎ a PEF de >20% (măsurat pentru o perioadă
de 1-2 săptămâni, (Fig. 10)
◦ identificarea cauzelor profesionale sau de mediu ale astmului
prin măsurarea PEF în perioade de expunere la alergenul bănuit și în
perioade fără expunere
• furnizarea unui criteriu de apreciere a severităţii unei exacerbări a
astmului
◦ PEF <25% din prezis sau <100 l/min.
Valorile PEF trebuie folosite doar dacă sunt măsurate corect!
- 178 -
Figura 10. Măsurarea PEF timp de două săptămâni poate surpinde variabilitatea
tipică astmului.
Concluzii
Explorarea functiei respiratorii este indispensabila în evaluarea
sportivilor care prezinta simptome respiratorii și trebuie realizata de catre
tehnicieni antrenati, cu respectarea normelor de calitate în utilizarea
sistemelor și efectuarea testarilor. Obtinerea unor rezultate în afara limitelor
normalului poate semnala prezenta unei afectiuni pulmonare sau
extrapulmonare semnificative și indica necesitatea consultarii unui specialist
în afectiuni respiratorii. Nu sunt disponibile date care să sustina
obligativitatea evaluarii functionale respiratorii în cadrul evaluarii de rutina
a sportivilor de performanta asimptomatici.
Bibliografie
1. American Thoracic Society/European Respiratory Society.
ATS/ERS Statement on respiratory muscle testing. Am J Respir Crit Care
Med 2002; 166: 518-624.
2. Crapo RO, Casaburi R, Coates AL, et al. Guidelines for
methacholine and exercise challenge testing-1999. Am J Respir Crit Care
- 179 -
Med 2000; 161: 309-29.
3. Cummiskey J, Bachl N, Debruyne A, Dickhuth HH, Ergen E,
Pereira De Almeida JP, Poyaev B, Pigozzi F. Position Statement. Asthma
diagnosis and treatment. J Sports Med Phys Fitness 2007; 47: 208-9.
4. Hyatt RE, Scanlon PD, Nakamura M; Interpretation of Pulmonary
Function Tests. A Practical Guide; Lippincott Williams & Wilkins, 2003.
5. Ioniţă D, Strâmbu I. Explorarea funcţională modernă in patologia
respiratorie. www. e-pneumologi. ro.
6. Macintyre N, Crapo RO, Viegi G, et al. Standardization of the
single-breath determination of carbon monoxide uptake in the lung;
ATS/ERS Task Force: Standardization of lung function testing. Eur Respir J
2005; 26: 720-735.
7. Marciniuk D. Pulmonary function testing. American College of
Chest Physicians Board Review 2009; 187-204.
8. Miller MR, Crapo R, Hankinson J, et al. General consideration for
lung function testing; ATS/ERS Task Force: Standardisation of lung
function testing. Eur Respir J, 2005; 26: 153-161.
9. Miller MR, Hankinson J, Brusasco V, et al. Standardisation of
spirometry; ATS/ERS Task Force: Standardisation of lung function testing.
Eur Respir J, 2005; 26: 319-338.
10. Wanger J, Clausen JL, Coates A, et al. Standardisation of the
measurement of lung volumes. ATS/ERS Task Force: Standardisation of
lung function testing. Eur Respir J 2005; 26: 511-22.
11. Pellegrino R, Viegi G, Brusasco V, et al. Interpretative strategies
for lung function tests; ATS/ERS Task Force: Standardisation of lung
function testing. Eur Respir J, 2005; 26: 948-968.
12. Weiler J. M. Allergic and Respiratory Disease in Sports Medicine.
Clinical Allergy and Immunology Series #11. Informa Healthcare 1997.
13. West JB. Respiratory Physiology. The Essentials. Lippincott
Williams & Wilkins 2005.
- 180 -
CAPITOLUL 8
ASTMUL LA SPORTIVI
- 181 -
(astmul cu manifestari doar în timpul efortului fizic). La aceeasi intalire s-a
stabilit și necesitatea identificarii celor mai bune teste care să certifice
diagnosticul astmului.
- 182 -
mai mare la schiori fata de subiectii control (sedentari).
- 183 -
Demonstrarea bronho-motricitatii prin testul bronhodilatator
inhalator se poate face masurand parametrii spirometrici inainte și dupa
inhalarea corecta a substantei bronhodilatatoare (cel mai adesea salbutamol).
Raspunsul pozitiv este asigurat de cresterea VEMS cu cel putin 200 de
mililitri și cel putin 12% din valoarea pre-test; cresterea ampla a VEMS
dupa bronhodilatator, cu >400 mililitri, este tipica pentru astm (figura 1).
- 184 -
Testarea cu bicicleta ergometrica are, insa, mai multe avantaje:
puterea efortului este mai usor de cuantificat, artefactele induse de miscare
sunt mai putine, echipamentul este mai putin costisitor.
- 185 -
valoarea iniţialǎ - PC20 (sau PD20). Hiperreactivitatea bronşică este definitǎ
ca PC20 <8mg/ml.
Un test negativ corect efectuat şi care respectă precauţiile pre-test
poate exclude, în general, astmul persistent la pacienţii fǎrǎ corticoterapie.
Un test pozitiv corect efectuat (figura 2) certificǎ diagnosticul de astm
doar în cazul unei HRB ample (la o doză mică de substanţă
bronhoconstrictoare) sau după excluderea altor patologii însoţite de HRB de
mai mică amploare.
- 186 -
semnificativa.
- 187 -
alveolo-capilara și inegalitatilor ventilatie-perfuzie. Difuziunea incompleta
apare datorita trecerii rapide a globulelor rosii prin capilarul pulmonar.
Antrenamentul fizic imbunatateste forta musculara și anduranta, creste
capacitatea inotropa și cronotropa a sistemului cardiovascular, dar la nivel
respirator nu se produce nici o modificare ca urmare a antrenamentului fizic.
Astfel, capacitatea de difuziune și volumul capilar pulmonar raman
neschimbate dupa antrenament, în timp ce debitul sanguin pulmonar creste,
cu cresterea consumului maxim de oxigen.
- 188 -
medicatie: (a) de urgenta / salvare și (b) de control.
- 189 -
• medicatia anti IgE
• corticosteroizii orali.
Tabelul 1. Criteriile și gradele de control al astmului (din Ghidul de
Management al Astmului)
- 190 -
Cromonele. Efectul acestei clase de medicatie antiastmatica asupra
bronhoconstrictiei induse de efort este unul partial. Au fost efectuate
numeroase studii clinice pentru determinarea efectului cromonelor pe BIE și
nu a fost remarcata nici o diferenta în acest sens intre cromoglicat și
nedocromil.
- 191 -
Tabelul 3. Criterii de clasificare a astmului și de stabilire a schemei
terapeutice la un pacient nou diagnosticat (din Ghidul de Management al
Astmului, preluat din GINA 2006)
Consumul
Simptome Funcţia
Astm Simptome de beta 2
nocturne pulmonara
agonişti
Simptome mai
VEMS sau
rar de 2 ori /
Treapta 1 PEF ≥80% din Mai rar de
săptămână ≤ 2 ori /
Astm prezis 3-4 ori pe
Asimptomatic, lună
intermitent Variabilitatea săptămână
cu PEF normal
PEF < 20%
intre exacerbari
Simptome mai VEMS sau
Treapta 2 des de 2 ori / PEF ≥ 80% din
De mai
Astm săptămână > 2 ori / prezis
multe ori pe
persistent Exacerbarile lună Variabilitatea
săptămână
uşor pot afecta PEF intre 20 -
activitatea 30%
Simptome
zilnice
VEMS sau
Treapta 3 Exacerbările
PEF intre 60 -
Astm afecteaza > o dată /
80% din prezis Zilnic
persistent activitatea săptămână
Variabilitate
moderat Exacerbări mai
PEF > 30%
des de 2 zile /
săptămână
Simptome
VEMS sau
Treapta 4 continue
PEF ≤ 60% din De mai
Astm Activitate
Frecvente prezis multe ori pe
persistent fizică limitată
Variabilitate zi
sever Exacerbări
PEF > 30%
frecvente
- 192 -
trebuie să fie gestionat de medicul de medicină sportivă în colaborare cu
medicul pneumolog.
Concluzii
Prevalenta astmului, a bronhospasmului indus de efort și a hiper-
- 193 -
reactivitatii bronsice la atleti este mai mare comparativ cu populatia
generala. Astmul este mai frecvent intalnit la atletii care practica sporturi de
anduranta.
Bibliografie
1. Adir Y, Shupak A, Gil A, et al. Swimming-induced pulmonary
edema: clinical presentation and serial lung function. Chest 2004; 126: 394-
399.
2. Backer V, Lund T, Pedersen L. Pharmaceutical treatment of
asthma symptoms in elite athletes - doping or therapy? Scand J Med Sci
Sports 2007; 17: 615-22.
3. Billen A, Dupont L. Exercise induced bronchoconstriction and
sports. Postgrad Med J 2008; 84: 512-7.
4. Bogdan MA, Bumbăcea D (coordonatori), Bătăiosu M, et al. Ghid
de management al astmului. Ordin al Ministrului Sănătăţii pentru aprobarea
ghidurilor de practică medicală, nr. 1059/2009. Monitorul Oficial al
României, 177 (XXI), nr. 608bis, p3-63, 3sept 2009.
- 194 -
5. Carlsen KH, Anderson SD, et al. European Respiratory Society,
European Academy of Allergy and Clinical Immunology, GA (2) LEN.
Treatment of exercise-induced asthma, respiratory and allergic disorders in
sports and the relationship to doping: Part II of the report from the Joint
Task Force of European Respiratory Society (ERS) and European Academy
of Allergy and Clinical Immunology (EAACI) in cooperation with GA (2)
LEN. Allergy 2008; 63: 492-505.
6. Carlsen L, Delgado L, and S. R. Del Giacco (ed). Diagnosis,
Prevention and Treatment of Exercise-Related Asthma. Respiratory and
Allergic Disorders in Sports. European Respiratory Society Monograph,
Vol. 33, 2005.
7. Elers J, Pedersen L, Backer V. Asthma in elite athletes, Expert Rev
Respir Med 2011; 5: 343-51.
8. Fisk MZ, Steigerwald MD, Smoliga JM, et al. Asthma in swimmers:
a review of the current literature. Phys Sportsmed 2010; 38: 28-34.
9. Ghid actualizat pentru Managementul Astmului, 2008. Ghidul
Societatii Romane de Pneumologie.
10. Global Initiative for Asthma (GINA). http: //www. ginasthma. org/
(accesat noiembrie 2011).
11. Hofstra WB, Neijens HJ, Duiverman EJ, et al. Dose-responses
over time to inhaled fluticasone propionate treatment of exercise- and
methacholine-induced bronchoconstriction in children with asthma. Pediatr
Pulmonol 2000; 29: 415-423.
12. Karjalainen EM, Laitinen A, Sue-Chu M, et al. Evidence of airway
inflammation and remodeling in ski athletes with and without bronchial
hyperresponsiveness to methacholine. Am J Respir Crit Care Med 2000;
161: 2086-2091.
13. Kemp JP. Exercise-induced bronchoconstriction: The effects of
montelukast, a leukotriene receptor antagonist. The Clin Risk Manag 2009;
5: 923-33.
14. Krafczyk MA, Asplund CA. Exercise-induced
bronchoconstriction: diagnosis and management. Am Fam Physician. 2011;
84: 427-34.
15. Laursen LC, Johannesson N, Weeke B. Effects of enprofylline and
theophylline on exerciseinduced asthma. Allergy 1985; 40: 506-509.
- 195 -
CAPITOLUL 9
CORDUL SPORTIV
- 196 -
ADAPTAREA CARDIOVASCULARĂ LA EFORT
Adaptarea cardiovasculară la efortul fizic constă în: modificări
miocardice morfofuncţionale, modificări ale circulaţiei periferice, modificări
cantitative și calitative ale sângelui
- 197 -
Influentele genetice și endocrine se constituie ca factori aditionali în
determinarea modificărilor anatomice ale cordului.
Modificările miocardice morfologice sunt reprezentate de hipertrofia
miocardică şi dilatarea cavităţilor cordului.
Hipertrofia miocardică se realizează prin două mecanisme: sinteza
elementelor contractile (proteinele celulare) concomitent cu o scadere a
degradării acestora. Accelerarea sintezei proteice este probată de
conţinutului crescut de acid ribonucleic (ARN) din musculatura antrenată
prin efort fizic. Numărul proteinelor contractile creşte concomitent cu
îngroşarea miofibrilelor. Studii relativ recente (Donglas 1989; Gottdeiner
1990; Michelsen 1990;) au arătat că masa cardiacă este semnificativ asociată
cu presiunea sanguină maximală şi submaximală. Hipertrofia cardiacă
reprezintă o adaptare biologică fundamentală a musculaturii la un efort
crescut. Când suprasarcina presională este cronică, cordul reacţionează prin
îngroşarea septului interventricular (SIV) și al peretelui posterior al
ventriculului stâng (PPVS) pentru a normaliza stresul miocardic, realizându-
se astfel hipertrofia cardiacă concentrică. În eforturile de rezistenţă,
izometrice, care implică suprasarcină hemodinamică presională, există
perioade scurteîn care este necesară creşterea debitului cardiac (DC) pentru
a compensa presiunea din aortă care poate atinge 300 mmHg. În consecinţă
adaptarea cardiacă morfologică a sportivilor de rezistenţă (ex. haltere) este
atât de distinctă faţă de sportivi de anduranţă la care eforturile sunt
predominant izotone. Această hipertrofie cardiacă concentrică - în cazul în
care nu este în relaţie uzul de steroizi anabolizanţi nu este totuşi foarte mare
dacă valorile gasite se raportează la dimensiunile corporale (greutate,
suprafaţă corporală) și mai ales la masă slabă (Fleck 1998; Roy 1998).
- 198 -
(wallstress), cordul reacţionează prin creşterea diametrului telediastolic al
ventriculului stâng (DDVS) şi o îngroşare proporţională a SIV și PPVS.
Creşterea diametrelor interne ale cavităţilor cardiace (în principal ale VS)
poate fi considerată ca un mecanism de compensare la suprasarcina
hemodinamică volumetrică plasată în faţa cordului sportivilor al căror efort
necesită valori crescute ale debitului cardiac (DC). Dilatarea ventriculară
permite un volum rezidual crescut - ca volumul sistolic de rezervă - care
poate fi rapid mobilizat în momentele cand necesităţile periferice sunt
crescute. Dilatarea cavităţilor cardiace sau hipertrofia cardiacă excentrcă
este determinată prin creşterea volumului sanguin central care apare după
câteva zile de antrenament de anduranţă (Lnetkemeier 1994), alături de
scăderea frecvenţei cardiace (FC) şi creşterea complianţei miocardice.
- 199 -
PPVS). Remodelarea cardiacă a sportivilor antrenaţi de performanţă
reprezintă un subiect contraversat și în medicina sportivă și în cardiologie. În
timp ce remodelarea VS este un element esenţial, remodelarea atriului stâng
(AS) este o adaptare adiţională.
Mulţi sportivi de performanţă, campioni olimpici şi mondiali au
dimensiuni cardiace în limite normale, în timp ce alţii prezintă o hipertrofie
cardiacă notabilă. Aceste date sugerează că reacţia cardiacă la efortul fizic
nu este doar de natură hemodinamică. Alţi factori precum stimulii
hormonali şi o anume susceptibilitate genetică pot avea un rol adiţional.
Predispoziţia de dezvoltare a hipertrofiei cardiace este parţial determinată
genetic, efortul fizic acţionând ca un factor declanşator. Există date despre
gena ACE și este posibil ca și alte polimorfisme să influenţeze reacţia
hipertrofică la efort; de exemplu DD genotip pare să predispună la o mai
mare hipertrofie cardiacă.
- 200 -
SUPRASARCINĂ SUPRASARCINĂ
ÎNGROȘAREA
ÎNGROȘAREA PEREȚILOR
PEREȚILOR CAVITĂȚII
CAVITĂȚII DILATARE CAVITATE. ÎNGROȘARE SLABĂ PER
NEMODIFICATE
- 201 -
Cavitate ventricul stâng Grosime perete ventricul stâng
Stenoză aortică
sau
hipertensiune
Fig-19Relatia ipotetica intre dimensiunile cardiace și tipul de
conditionare fizica (George 1991, adaptare dupa Morganroth și Maron 1977
și Alpert 1989)
Această transpunere a datelor din patologia cardiovasculară în
explicarea cordului mare al sportivilor este valabilă doar parţial, deoarece în
hipertrofia cardiacă fiziologica secundară eforturilor fizice stresul
hemodinamic este intermitent, funcţia sistolică și diastolică fiind conservată,
în timp ce în hipertrofia crdiacă patologică stresul hemodinamic este
permanent şi funcţia sistolo-diastolică este alterată. Parametrii morfologici
estimaţi echocardiografic sunt sensibil mai modificaţi în bolile cardiace în
comparaţie cu datele similare întâlnite în cordul sportiv.
- 202 -
normalului dacă se raportează la dimensiunile corporale: talie, greutate,
suprafaţă corporală, masă slabă. În special creşterea masei VS se asociază
cu creşterea masei slabe. Raportul SIV/PPVS, normal unitar, creşte în
special la sportivii de rezistenţă putând ajunge 1, 3 sau 1, 5, dar septul
interventricular este simetric și variază cu perioadele de antrenament,
regresând semnificativ la decondiţionarea de efort.
Deşi este evident că specificul efortului determină diferiţe structurale
și dimensionale la nivelul cordului (Snoecks 1982; Effron 1989; Pelliccia şi
Maron 1991, 1994), antrenamentul modern, care combină eforturile statice
și cele dinamice, face ca diferenţele enunţate să fie uneori atenuate.
Dimensiunile corporale influenţează dimensiunile cardiace, astfel că pentru
sportivii cu greutăţi extreme (copii, suprarponderali) ca şi pentru gigantoizi
este absolut necesar să se efectueze corecţii. Relaţia sex - dimensiuni
cardiace este dependentă de diferenţele biologice și mai ales homonale
(George 1991; Urhausen 1992), la femei găsindu-se valori mai mici ale
diametrelor telediastolic şi telesistolic ale VS, precum și al peretelui
posterior al VS.
- 203 -
Cordul mare sportiv poate fi evaluat prin echocardiografie şi prin
examen radiologic (telecord). Echocardiografia permite diagonosticul
diferenţial dintre cordul mare sportiv și cordul mare patologic, evidenţierea
influenţei diferitelor tipuri de efort precum și estimarea influenţelor pe care
vârsta, sexul, dimensiunile corporale le au în determinarea unor modificări
la nivelul sistemului cardiovascular. Cel mai dificil diagnostic diferenţial al
cordului mare sportiv este cu cardiomaiopatia hipetrofică (CMH). Pentru
hipertrofia fiziologică pledează contextul medico - sportiv (volumul,
intensitatea și specificul efortului), performanţa fizică crescută, funcţia
sistolică buna, funcţia diastolică normală, hipertrofie septală simetrică. În
CMH există, de regulă, elemente specifice: hipetrofie septală asimetrică,
raport SIV/PPVS peste 1, 5, alterări în arhitectura miocardică, deplasare
sistolică anterioară a valvei mitrale (în CMH obstructivă). Totuşi
diagnosticul diferenţial poate fi dificil, mai ales în CMH neobstructivă, dar
absolut necesar, deoarece această maladie, având determinare genetică şi
agregare familială, a fost identificată ca cea mai frecventă cauză de moarte
subită la tineri, inclusiv la sportivi. (Maron 1982; 1990). Diagnosticul este
îngreunat deoarece, în forma neobstructivă, lipseşte simptomatologia
subiectivă, capacitatea de efort este prezervată, moartea subită fiind primul
și singurul eveniment. În ultimii ani a fost descrisă CMH izolată a
ventriculului drept (VD) având acelaşi etiopatogenie și istorie naturală. În
Institutul Naţional de Medicină Sportivă din București, pe o perioadă de 27
ani au fost depistate 3 cazuri de CMH la tinerii sportivi complet
asimptomatici. Punctul de plecare pentru investigaţii suplimentare l-a
constituit aspectul ECG cu anomalii ale repolarizării ventriculare pe peretele
anterior (unde T inversate, profunde, ascuţite, segment ST supradenivelat şi
uneori unde Q adânci în derivaţiile V1 - V6). Alt diagnostic diferenţial care
se impune este cel cu hipetrofia concentrică din hipertensiunea arterială de
lung stagiu. Contextul clinic, atriul stâng (AS) dilatat, funcţia distolică
alterată, creşterea undei A la echigardiografie Doppler reprezintă elemente
care sugerează hipertrofia concentrică hipertensivă.
- 204 -
Estimarea anatomică a cordului sportiv prin metoda radiologică este
utilă dar nu poate fi efectuată frecvent. Volumul cardiac astfel estimat este
de 700-800 ml și depinde de dimensiunile corporale şi sex. În literatura
medico sportivă au fost semnalate cele mai mai mari volume cardiace la
sportivii de anduranţă cu greutate corporală mare: 1700 ml (ciclişti), 1500
ml (canotori); la femei, cel mai mre volum cardiac a fost 1100 ml, raportat
de Medved în 1991. Raportul volum cardiac / greutate corporală furnizează
date mai corecte, fiind și un element de predicţie pentru performanţa și
longevitate sportivă. Acest raport variază între 10 şi 20 ml/Kg, fiind mai
mare la sportivii de anduranţă şi cu vechime mai mare în activitatea
sportivă. Raporturile dintre volumul cardiac estimat radiologic (prin
telecord) și Vo2/puls maxim este un indicator pentru rezervele cardiace.
Corelarea unui factor dimensional cu un parametru funcţional al capacităţii
de efort constituie, în medicina spotivă, un element de evaluare al capacităţii
funcţionale actuale, precum și un element de predicţie pentru performanţa
viitoare.
- 205 -
reprezintă cel mai rapid mecanism de adaptare la efort, fiind determinată de
influenţe nervoase şi neurohumorale. Acest control extrinsec al funcţiei
cardiace explică creşterea FC înainte de începerea efortului fizic („starea de
start‖ sau „starea de anticipare‖). În esenţă, la începutul efortului şi pe tot
parcursul menţinerii unei intensităţi moderate a acestuia, creşterea FC se
realizează prin scaderea stimulării parasimpatice și creşterea activităţii
simpatice datorate activării receptorilor din articulaţii şi musculatură (Petro
1970). Pe măsură ce creşte gradul de intensitate a efortului, FC accelerată
este determinată de activarea directă a nervilor simpatici cardio-acceleratori,
fiind direct proportională cu intensitatea și durata efortului (Nobraga 1993;
Seals 1994). Creşterea gradului de antrenament realizează un dezechilibru
între activitatea simpatică și parasimpatică, în favoarea unei dominante
vagale (Kenney 1985; Smith 1989). În plus, antrenamentul sportiv pare să
scadă frecvenţa intrinsecă a nodului sino - atrial (Scheuer 1977; Katone
1982; Schaeber 1992). Creşterea FC reprezintă cel mai rapid mecanism de
adaptare la efort, prin creşterea DC reclamat de activitatea fizică; între 120-
170 bătăi/minut, această creştere este direct proporţională cu consumul
maxim de oxigen (VO2max). FCmaximă variază cu vârsta, fiind - în general
- estimată prin formula: 235 - ani vârstă.
- 206 -
la poziţia verticală (clinostatism), precum și în unele activităţi sportive
(înotul). Poziţia corpului influenţează în mod semnificativ dinamica
circulatorie; astfel DC și debitul bataie au valorile cele mai mari și cele mai
stabile în clinostatism - golirea sistolică crescută se produce în pofida
rezistenţei sanguine crescute şi este posibilă datorită volumului de sânge
rezidual funcţional. În repaus, în ortostatism, aproximativ 40 % din totalul
volumului de sânge din telediostolă rămane în ventriculul stâng după
contracţia cardiacă (Mc Ardle 1996); în efort creşterea progresivă a
debitului bătaie se realizează prin efectul combinat al celor doua mecanisme
descrise. Ejecţia sistolică este crescută sub influenţa sistemului simpatic.
- 207 -
circulaţiei colaterale și o perfecţionare a capilarizării (concept controversat
care implică dilatarea capilarelor existente, deschiderea capilarelor de
rezervă şi posibil o proliferare reală de noi capilare. În timpul efortului se
produce o redistribuire a fluxului sanguin regional cu creşterea lui în
musculatura activă și organele vitale (miocard, creier), scurtcicuitând
teritoriul splahnic. Astfel, fluxul sanguin coronarian poate creşte de 6 ori
faţă de repaus (Mc Ardle 1996) iar fluxul sanguin cerebral poate creşte cu
aproximativ 25-30% (Herlhof 1987; Thomas 1989), în timp ce fluxul
sanguin renal este redus la numai 250 ml/minut faţă de 1100 ml/minut cât
este în repaus (Rowell 1994). Eforturile dinamice, aerobe determină
creşterea fluxului sanguin coronarian şi capabilitatea capilară de schimb.
Aceşti factori sunt rezultatul unei posibile remodelări vasculare dar și a unui
control efectiv crescut a rezistenţei vasculare. În efort se produc: modificări
ale fluxului sanguin regional care optimizează aportul de sânge către
teritoriile cu necesităţi de O2 crescute; - scăderea rezistenţei periferice; -
creşterea suprafeţei capilare de schimb.
- 208 -
Sintetizând cele expuse se poate afirma că la începutul efortului
modificările adaptative cardiovasculare sunt iniţiate prin comandă central
nervoasă şi creşterea activitătii simpatice care determină cresterea FC și a
contractilităţii miocardice. În acelaşi timp apar modificări ale fluxului
sanguin regional care optimizează circulaţia în organele vitale și musculatura
în activitate. Factori metabolici locali acţionează direct asupra vaselor
sanguine determinând vasodilataţie la nivelul musculaturii în activitate.
Această scădere a rezistenţei periferice permite o aprovizionare crescută cu
sânge şi oxigen a organelor și ţesuturilor active, concomitent cu o
vasoconstricţie în teritoriile mai puţin active (piele, muşchi, musculatura
inactivă). Factorii care afectează întoarcerea venoasă sunt la fel de
importanţi ca și factorii care determină modificările fluxului sanguin
regional. Actiunea musculaturii, a pompei ventilatorii şi rigiditatea vaselor
de capacitanţă creşte întoarcerea venoasă. Astfel în timp ce DC creşte,
tonusul venos creşte proporţional atât în musculatura activă cât și în cea
inactivă. (Cox 1987). Aceste ajustări permanente menţin echilibrul dintre
debitul cardiac și întoarcerea venoasă. Sângele arterial transportă
aproximativ 200 ml O2 / litru la o persoană cu un nivel normal de
hemoglobină. La un DC de repaus normal (aproximativ 5l / minut) o
cantitate de 1000 ml O2 este transportată, în vreme ce consumul de O2 în
repaus este de aproximativ 250 ml / minut. Diferenţa de O 2 neutilizată (750
ml / minut) reprezintă o rezervă de siguranţă la care organismul poate apela
în momentul în care apare o necesitate metabolică crescută.
- 209 -
cardiac spre musculatura activă, fenomen perfectibil prin procesul de
antrenament (Musch 1987). Microcirculaţia în musculatura scheletală este
ameliorată prin antrenamnet aerob (exerciţii izotone) conform observaţiilor
lui Morganroth 1975, 1977, fapt confirmat prin biopsiile musculare care au
demostrat o creştere semnificativă a raportului capilar / fibră musculară, cu
creşterea interspapţiului de schimb. Deasemeni aparatul mitocondrial lărgit
contribuie la creşterea capacităţii de producere a ATP.
- 210 -
eficientizarea distribuţiei sanguine intramusculare, creşterea elasticităţii
membranei eritrocitare.
- 211 -
A. Evaluarea clinică a stării de sănătate.
Suflurile sistolice sunt destul de frecvente la copii şi tineri. De cele
mai multe ori sunt inocente, fără semnificaţie patologică. Dar sunt și cazuri
când pot fi expresia unui defect septal interatrial, a unui prolaps de valvă
mitrală sau chiar a unei CMH. Este corect că aceste sufluri sistolice, chiar
etichetate clinic ca inocente, să fie investigate suplimentar, echocardiografia
fiind de necesitate.
Tensiunea arterială (TA) este în general la limite normale,
remarcându-se de multe ori o TA diferenţială mare. Valori mai ridicate ale
TA sistolice prezintă sportivii cu dereglări vegetative, frecvente la tineri în
special la pubertate. În aprecierea unei HTA la sportivi trebuie avut în
vedere posibilitatea unei TA de graniţă (întrunind criteriile cunoscute), HTA
secundară (renală, endocrină) dar și faptul că HTA primară poate debuta la
vârste tinere. Sportivii supraponderali (harterofili, aruncătorii) prezintă de
multe ori valorile TA la limita superioară a normalului (TA normal înaltă),
concomitent cu o dislipidemie, ambele dispărând la decondiţionarea de efort
şi scăderea în greutate. În orice caz, supraponderea corporală necesară în
unele sporturi, la care se adaugă dieta alimentară hipercalorică, pierderile de
electroliţi (în special K+) antrenate de efort, scăderea HDL- Colesterol
(uneori secundară folosirii steroizilor anabolizanţi) constituie factori
favorizanţi pentru instalarea unor valori crescute ale TA. Stresul
psihoemoţional legat de competiţie poate fi alt factor favorizant, explicându-
se astfel faptul că valorile TA crescute se corelează mai mult cu
complexitatea unor sporturi decât cu volumul și intensitatea efortului.
Bradicardia de repaus (FC < 60 bătăi / minut) este întâlnită mai
frecvent la spotivii de anduranţă cu nivel superior de antrenament.
Bradicardia este consecinţa scăderii tonusului simpatic și creşterii tonusului
parasimpatic (Pelliccia 1985, 1988) determinată de antrenamentul fizic
sistematic și repetat. La aceste cauze se poate asocia o scădere a frecvenţei
intrinseci a nodului sino-atrial (Schener 1977; Katona 1982; Schaefer 1992).
Bradicardia de repaus este expresia unei economii funcţionale
- 212 -
cardiovasculare. La sportivii de performanţă cele mai accentuate bradicardii
se întâlnesc la alergătorii de fond şi demifond, ciclişti, etc. FC putând fi 40-
45 bătăi / minut. La sportivii bine antrenaţi reglarea FC și TA la tranziţia de
la clinostatism la ortostatism (care scade temporar DC) se realizează fără
variaţii mari. La unii sportivi cu brardicardie marcată se pot întâlni sufluri
sistolice de ejecţie, expresie posibilă a unui debit bătaie crescut.
Evaluarea clinică a stării de sănătate şi economie funcţională
cardiovasculară posibilă în orice situaţie și în orice locaţie, este absolut
necesară, obligatorie pentru medicul sportiv care poate aprecia atât gradul
de pregătire sportivă cât și dacă sunt necesare investigaţii suplimentare.
- 213 -
În ambele cazuri aspectul de BRD complet a dispărut după o perioadă de
decondiţionare de efort. Blocurile intraventriculare stângi (BRS) complete
sunt mult mai rare: în 40 de ani de activitate, am întâlnit un singur sportiv cu
BRS complet apărut spre sfârşitul carierii sportive (la 32 ani). În acest caz s-
au efectuat echogardiografie şi coronarografie care au fost normale, BRS
putând fi expresia unei HVS.
În general, se admite că mecanismul de apariţie a modificărilor ECG
în cordul sportiv este secundar modificărilor sistemului nervos autonom şi /
sau hipertrofiei cardiace.
- 214 -
performaţa sportivă. Nivelul de pregătire sportivă pare a fi mai bine corelat
cu curba de revenire a FC după efort. Alte aritmii hipokinetice care se
intâlnesc sunt: aritmia respiratorie, ritmul ectopic atrial (pace - maker
vagabond, ritmul sinusului coronar (Zahn), ritmurile joncţionale (nodale), şi
foarte rar ritm idio ventricular pasager.
- 215 -
% după Carre și Chignon), dar modificările tonusului vegetativ antrenate de
efort ar putea demasca căile accesorii. Apariţia sau descoperirea sindromelor
preexcitaţie la sportivi necesită investigaţii cardiace suplimentare.
- 216 -
Explicaţiile apariţiei anomaliilor de repolarizare în cordul sportiv sunt:
- modificări în tonusul simpatic - parasimpatic
- hipertrofia cardiacă
- tulburări electrolitice
- oboseală acută
- supraantrenament
Zeppilli şi Caselli au propus 4 criterii de clasificare:
- 217 -
Ca și tulburările de ritm cardiac, anomaliile repolarizării ventriculare
pot apare în cazul sindromului de supraantrenament, caz în care medicul
trebuie să aprecieze capacităţiile de efort, performaţă sportivă, stare generală
subiectivă.
Nu se poate afirma că există aspecte ECG specifice în funcţie de tipul
efortului, totuşi sportivii de anduranţă prezintă mai frecvent bradicardie
sinusală, BRDI, criterii ECG de hipertrofie ventriculară stângă și
prelungirea intervalului QT corectat, în timp ce sportivii de rezistenţă
prezintă mai frecvent aritmie ventriculară şi anomalii de repolarizare
ventriculară marcată.
- 218 -
Pelliccia şi Maron au propus o clasificare folositoare privind
semnificaţiia anomaliilor ECG la sportivi:
- 219 -
- Relaţia dintre Ecg cu rasa: BJ Maron a efectuat în 2008 un studiu
privind aspectul ECG la jucătorii de fotbal american (1959 sportivi): 20
% din cei studiaţi au prezentat modificări ECG din care 30 % au fost
sportivi de culoare, 13 % albi şi 15 % alte rase. Se pare că anomaliile
ECG sunt mai frecvente la jucătorii de culoare, rasa neagră fiind un
factor de predicţie independent pentru ECG anormal.
Tot un studiu efectuat de Pelliccia şi Maron în 2008 a evidenţiat o
serie de efecte la sportivii cu anomalii ECG marcate; valoarea predictivă a
anomaliilor ECG a fost de 6% pentru CMH. Toţi sportivi cu displazie
aritmogenă a VD nu au fost diagnosticaţi în timpul vieţii. Astfel, anomaliile
ECG marcate pot reprezenta expresia iniţială, subclinică a unor boli
cardiace, cu consecinţe nefavorabile pe tremen mediu și lung. Invers,
anomaliile ECG pot fi expresia benigna a remodelării cardiace, ca reacţie la
antrenamentul fizic, în special efortul de anduranţă.
- 220 -
faţă de disponibilităţile organismului la un moment anume poate fi cauza
modificărilor ECG ischemice sau pseudoischemice se bazează pe studii
experimentale histopatologice, chimice și enzimatice (Bing 1981) care au
evidenţiat la animalele supraantrenate modificări degenerative ale celulelor
miocardice, bombarea mitocondriilor, necroză locală, anomalii în activitatea
markerilor enzimatici mitocondriali. Dealtfel controversa priviind cauzele
limitării capacităţii de efoart dependente de transportul de O2 (debit cardiac,
HB) utilizare intracelulară a O2 (dependentă de competenţa funcţională a
echipamentului enzimatic intracelular) este mereu actuală.
- 221 -
Evaluarea Echocardiografica a starii de sanatate si a cordului
sportive
Echocardiografia - metodă neinvazivă care poate fi repetată fără
niciun risc, este utilă pentru estimarea clinică, funcţională și anatomică. Prin
această metodă se pot evidenţia unele boli şi anomalii cardiovasculare care
pot evolua mult timp asimptomic ca: defect septal interatrial, CMH, prolaps
de valvă mitrală.
Estimarea funcţională permite calcularea volumelor telediastolic şi
telesistolic ale VS, debitul bătaie și debitul cardiac, fracţia de ejecţie (EE),
fracţia de scurtare.
Estimarea anatomică permite vizualizarea diametrelor endocavitare:
diametrul telediastolic şi telesistolic ale VS, diametrele atriilor stâng şi
drept, grosimea septului interventricular şi a peretelui posterior VS.
Evaluarea anatomică a dimensiunilor cordului prin echografie nu poate fi
substituită prin nicio altă metodă, estimarea radiologică fiind limitată iar
estimarea hipertrofiei cardiace după criteriile ECG relativă.
- 222 -
3. EVALUAREA CAPACITĂŢII DE EFORT
Parametrul cel mai fidel pentru capacitatea de efort aerob, de
anduranţă, efort care necisită o adaptare cardiovasculară complexă, este
consumul maxim de O2 (VO2max), dependent de debitul bătaie, frecvenţa
cardiacă și diferenţa arterio-venoasă de O2 (ecuaţia lui Fick). Deci factorii
care deremină un VO2max crescut necesar performanţei sportive sunt
cardiaci (morfofuncţionali) și extracardiaci (perfecţionarea hemodinamicii
periferice și cantitatea de HB).
Frecvenţa cardiacă este cel mai rapid factor de adaptare la efort, dar
neeconomic şi limitat în timp. FC > 180 bătăi / minut nu mai conduce la
creşterea debitului cardiac (DC), scurtarea diastolei nepermitând o admisie
de sânge în atrii care apoi poate fi ejectat în timpul sistolei. Debitul bătaie
este principala modalitate de creştere a DC. La sportivii de anduranţă
antrenaţi, debitul bătaie este superior atât în repaus putând ajunge la 80 - 90
ml cât și în efort: 200 - 230 ml.
- 223 -
rezistenţă cresc moderat VO2max; DC dar cresc substanţial TA, rezistenţa
vasculară periferică şi FC.
Reacţia pe termen lung la efortul de anduranţă constă în creşterea VO2,
DC, şi a diferenţei arterio venoase; la efortul de rezistenţă VO 2 creşte puţin
sau deloc.
Transmiterea ereditară a capacităţii aerobe este discutabilă deşi unii
autori o admit. Mai aproape de adevăr pare a fi faptul că se pot moşteni nişte
deprinderi motrice și în special un stil de viaţă în care activitatea fizică
ocupă un loc important.
VO2max care poate creşte semnificativ prin antrenament specific este
condiţionat totuşi de factori fixi: FCmaximă, diametrul arterelor centrale și
factori modificabili: dimensiunile anatomice ale cordului şi diametrul
arterelor periferice.
- 224 -
În hipertrofia concetrică (halterofili aruncători) se realizează
îngroşarea SIV și PPVS dar şi în eforturile de anduranţă SIV este moderat
îngroşat, aproximativ până la 13mm. În eforturile de rezistenţă SIV apare
mai îngroşat, cea mai mare valoare găsită a fost raportată tot de japonezi:
19mm.
- 225 -
suprasarcina hemodinamică diferită a eforturilor fizice;
de factori genetici (DD genotip, pare să predispună la o mai mare
hipertrofie);
factori hormonali (hormonul natriuretic cerebral crescut în DD
genotip predispune deasemenea la hipertrofie);
alţi factori asociaţi ca sex, vârstă, mediu rasă.
CONCLUZII
Cordul sportiv reprezintă expresia fiziologică adaptativă la
antrenamentul fizic sistematic.
- Cordul sportiv este armonios anatomic şi performant funcţional
- Cordul mare sportiv regresează la decondiţionarea de efort, dar
revenirea la valorile iniţiale este totuşi rară, foştii sportivi de performanţă
prezentând majoritar dimensiuni cardiace mai mari comparativ cu
populaţia nesportivă de sex și vârstă similare
- Diagnosticul de cord sportiv impune interpretarea corectă a
tuturor modificărilor clinice, anatomice și funcţionale în corelaţie cu
întreg contextul medico - spotiv: vârstă, sex, caracteristici antropometrice
(talie, greutate, masă slabă), tip de efort, volum şi intensitate de efort,
performanţa sportivă, stagiu de activitate sportivă de nivel superior,
calităţi psihice, stil de viaţă. Explicaţia majoritară după care remodelarea
cardiacă, în particular HVS, este o adaptare pur fiziologică este totuşi
controversată
- Diagnosticul de „cord sportiv‖ trebuie să fie un diagnostic prin
excludere, deoarece sportivii de performanţă reprezintă un segment de
- 226 -
populaţie care poate fi doar aparent sănătoasă, absenţa simptomologiei
clinice nefiind în toate cazurile similară cu absenţa unor boli sau anomalii
cardiace. La unii sportivi modificările morfofuncţionale din cordul
sportiv pot fi expresia unei stări de tranziţie spre patologia
cardiovasculară; din acest punct de vedere sunt cercetători care sunt de
părere că diagnosticul de cord spotiv este discutabil (Oakley 2001, Mc.
Cann 2001).
- 227 -
- există și o minoritate care prezintă anomalii ECG marcate şi o
grosime a PPVS ≥ 13-15 mm care poate fi încardrată într-o „zonă gri‖ sau
de graniţă dintre normal și patologic.
Bibliografie
1. Alpert J. S. et al. Athletic heart syndrome. Physician and Sports
medicine. 1989; 17:103
2. Huston T.P, Puffer, J.C, Mac Millan Rodney W.M. The athletic heart
syndrome. N. Engl. J. of Medicine 1985; 313:24-32
3. George K.P, Wolfe L.A, Burggraf G.W. Athletic heart syndrome.
Sports Medicine, 1991; 11:303
4. Mc Ardle, W. D, Katch F.I. Exercise Physiology 4th Ed. 1996;
Williams and Wilkins
5. Dickhuth H. H, Hoestman T. Staiger J, Reindell H, Keul J. The long
lerm involution of physiological cardiomegaly and cardiac hypertrophy.
Med. Sci. in Sports and Exercise 1989; 21:244
- 228 -
6. Pelliccia A, Maron B.J et al. The upper limit of physiologic cardiac
hypertrophy in higlhly
trained elite athletes. N. Engl. J Med. 1991; 324:295
7. Urhausen A, Kindermann W. Echogardiographic findings in strength and
endurance trained athletes. Sports Med. 1992; 13:270
8. Mitchell J.H et al. How to recongnife ―athletes heart‖. Phys. Sportsmes.
1992; 81:87
9. Karpman V.L. et al. Different types of miocardial hypertrophy in athletes.
International J. Sports Cardiol. 1988; 3:103
10. Pelliccia A. et al. Morphologic evaluation of the athlete‘s heart: statistical
examination of echocardiographic telemetic and electrocardiographic
parameters. Medicine Dello Sport. 1985; 38:105
11.Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial area in
elite athletes. Cong. Mondial Cardiol. Amsterdam 1992
12. Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial area in
Top athletes. Electrocardiographic and echocardiographic study. Preol.
Congres of Sports Medicine, Malaga 1992.
13.. Pufulete E. Carp C. Right ventricular dysfunction – a possible limiting
factor of the exercise capacity. XXIII Word Congress of Sports Medicine,
Dallas, 1996
14. Morganroth J, Maron B.J. The athlete‘s heart syndrome: a new
perspective. Annals of the New York Academy of Science 1997; 301:931
- 229 -
CAPITOLUL 10
- 230 -
Cauzele morţii subite la spotivi.
Diagnosticul cert al cauzelor de moarte subită este anatomopatologic
şi în toate studiile, indiferent de ţară, a arătat că 90% din totalul morţilor
subite îl reprezintă etiologia cardiovasculară. Frecvenţa cea mai mare a fost
înregistrată la fotbalişti, ciclişti, practicanţi ai tenisului de câmp. Repartiţia
pe sexe este aproximativ 93% la bărbaţi şi 7% la femei.
Maron BJ și colaboratorii găsesc un raport bărbaţi/femei de 10: 1;
prevalenţa morţii subite la sportivii bărbaţi poate fi explicată parţial prin
numărul mai mare al acestora faţă de sportive și prin antrenamentul de
volum şi intensitate mai mare. Recent sexul masculin a fost indentificat prin
el însuşi ca factor de risc independent pentru moartea subită relaţionată de
efortul fizic, probabil ca o censecinţă a prevalenţei şi/sau a expresiei
fenotipice a barbaţilor pentru bolile cardiovasculare cu risc de aritmii sau
stop cardiac, cardiomiopatii (8;9) și boală coronariană prematură.
Cauzele generale ale morţii subite sunt cardiace (90%) și
noncardiace (10%). Cauzele noncardiace ale morţii subite sunt de natură
cerebrală; hemoragie subarahnoidină, de obicei secundară unor malformaţii
vasculare cerebrale şi mai rar, cauze digestive: hemoragia digestivă acută şi
brutală.
- 231 -
- anomalii congenitale ale arterelor coronare;
- boala coroniară prematură aterosclerotică silenţioasă;
- anomalii ale căilor de conducere;
- valvulopatia aortică (în special stenoza aortică);
- punte musculară miocardică cu stenozare sistolică semnificativă;
- miocardite virale (adesea cu expresie clinică minimă);
- displazia aritmogenă a VD;
- CMH izolată a VD
- boli congenitale cu potenţial de instabilitate electrică: sindromul QT
lung, sindromul Brugada, unele forme de prolaps de valvă mitrală (PVM),
sindromele de preexcitaţie: PR scurt, sindrom WPW;
- anomalii ale sistemului de conducere;
- tahicardia ventriculară polimorfă catecholaminică;
- PVM cu regurgitare semnificativă;
- cardiomiopatia dilatativă;
- predispoziţia ereditară pentru fibrilaţie ventriculară şi moarte subită;
- traumatismul cardiac penetrant (cu rupturi de sept şi valve) și
nepenetrant (commotio cordis). În aceste cazuri MS se produce prin
fibrilaţie ventriculară cauzată dacă impactul asupra inimii survine în timpul
scurt de 15 milisecunde simultan undei T cunoscut ca zona vulnerabilă.
Marc Estes a publicat 16 cazuri iar Maron BJ 25 cazuri de morţi subite
secundare impactului cu pucul de hochei şi mingea de hanbal.
- hipertrofia cardiacă şi hipertrofia ventriculară stângă (HVS)
idiopatică sau dobândită.
În cazul miocarditelor nediagnosticate prezenţa aritmiilor este un
factor de predicţie mai ales dacă apar după o stare virală. S-a semnalat
posibilitatea ca miocarditele virale să evolueze spre cardiomiopatie
dilatativă. Disfunţia ventriculară dreaptă este cel mai puternic factor de
predicţie a morţii subite, putând dezvolta o disfuncţie biventriculară severă.
Eliberarea crescută de factor vasoactivi și mitogeni poate interactiona
explicând precipitarea morţii subite la tineri.
- 232 -
Cauzele favorizante ale morţii subite cardiace specifice efortului
sportiv:
- intensitatea crescută (riscul de MS este mai mare în frecvenţa
cardiacă depăşeşte 85% din FCmaximă teoretică);
- supra şi subantrenamentul;
- acidoza metabolică;
- tulburările electrolitice secundare deperdiţiei de cationi K+, Mg+
+, Ca++, cu perturbarea consecutivă a calităţilor fizico- chimice, ale
spaţiilor intra şi extra celulare;
- efortul practicat în condiţii de macro sau micro climat excesiv
(temperaturi > 37°C, < 0°C);
- stresul psihoemoţional determinat de caracterul de competivitate
cararacteristic sportului de performanţă;
- angrenarea brutală în efort şi întreruperea bruscă a acestuia;
- fumatul imediat după efort, responsabil de instalarea unor
tulburări de ritm cu sau fără spasm coronarian, având drept cauză
creşterea concentraţiei de catecolamine determinată de tutun care se
adaugă catecolaminelor circulante secundare efortului fizic;
- hidroterapie fierbinte imediat după efort care favorizează MS prin
„dezamorsajul‖ pompei cardiace şi/sau insuficienţă coronară acută
secundară scăderii întoarcerii venoase şi vasodilataţiei arteriale
periferice;
- dopajul cu amfetamină și substanţe anabolizante (prin mecanism
insuficient cunoscut);
- prestarea efortului fizic (antrenamente sau competiţii) în stări
infecţioase şi febrile, cazuri în care există posibilitatea unei miocardite
virale subclinice. Alte cauze favorizante sunt vârsta (risc crescut peste 25
de ani) şi personalitatea de tip A.
Alte caracteristici ale MS la sportivi sunt:
- frecvenţa crescută în sporturile cu efort mixt aerob-anaerob,
caracterizate prin complexitate, solicitarea atenţiei distributive şi a
analizorilor şi care necesită adaptarea rapidă la situaţii neprevăzute;
- 233 -
- frecvenţa mai mare a MS la începutul prestării efortului;
- frecvenţa crescută în situaţiile de concurs faţa de efortul din
antrenament.
În România un studiu statistic efectuat pe 25 de ani (E. Pufulete,
Stoian I., Orha I. ) şi prezentat la congresul european din Granada - Spania
(1996) și conferinţă mondială CIO din Orlando - Florida (1998) e relevat o
incidenţă de 0, 045%, prevalenţa netă pentru sportivii de sex masculin,
frecvenţa crescută în situaţii de concurs. Cauze: miocardita virală subclinică
(3), infarctul miocardic acut sau recent (3), CMH (3). În toate cazurile de
MS examenul anatomopatologic a relevat cardiomegalie şi ca un fapt de
constatare insuficient elucidat, în 2 cazuri cardiomegalia s-a asociat cu
persistenţa de timus.
Moartea subită a sportivilor de performanţă şi în general a sportivilor
competitori reprezintă o problemă majoră nu numai pentru medicii sportivi
ci şi pentru medicii cardiologi, neurologi, internişti, tehnicieni de sport,
psihologi, sociologi. Prevalenţa crescută a MS de cauze cardiovasculare a
determinat recent o propunere de protocol comun european pentru
screeningul cardiovascular necesar a fi efectuat tuturor sportivilor care
participă la competiţii şi sunt angrenaţi într-o activitate fizică organizată.
Acest protocol a fost elaborat de Grupul de Studiu de Cardiologie Sportivă
care face parte din Grupul pentru Rebilitare şi Fiziologia Efortului din
Societatea Europeană de Cardiologie. Acest grup de studiu este alcătuit din
mari personalităţi medicale din Italia, Marea Britanie, Norvegia, Suedia,
Olanda, Germania, Grecia și se bazează şi pe experienţa acumulată în SUA
și Italia. Protocolul european de screening cardiovascular obligatoriu pentru
participarea la competiţii cuprinde:
- 234 -
trebuie să ia în consideraţie orice disconfort sau durere precordială, sincope,
palpitaţii, tulburări de respiraţie, oboseala nejustificată prin gradul de efort.
2. examenul clinic: elementele musculo-osoase şi oculare sugestive
pentru sindromul Marfan, scăderea pulsului arterial femural, clicurile
telesistolice, suflurile cardiace (orice suflu diastolic și suflurile sistolice >
2/6), ritm cardiac neregulat, TA > 140-90 mmHg.
ECG în 12 derivaţii
De remarcat că în Italia aplicarea acestui protocol a fost sponsorizată
de guvern şi a cuprins evaluarea a 6 milioane de sportivi care practică
activitate fizică organizată la orice nivel. Scopul principal al acestui protocol
este efectuarea screeningului obligatoriu la toţi tinerii care practică efort. În
primul rând acest protocol are drept obiectiv identificarea CMH (priocipala
cauză de moarte subită la tineri în efort) şi prevenirea accidentelor fatale
prin detectarea altor boli cardiovasculare care pot fi sugerate de modificările
ECG.
ECG este anormal în mai mult de 95% din subecţii cu CMH; de
asemenea anomalii ECG au fost prezente la majoritatea sportivilor care au
decedat prin displazie aritmogenă a VD. ECG înregistrat pe 12 derivaţii
evidenţiază şi alte cauze potenţiale de MS ca: cardiomiopatia dilatativă,
sindrm QT lung, boala Lenegre, sindrm Brugada, sindrm de preexcitaţie cu
toate formele sale, anomalii de ritm și conducere, tulburări ale repolarizării
ventriculare. Posibilitatea diagnosticului coronaropatiei aterosclerotice
premature sau malformaţiilor arterelor coronare prin sceeningul ECG este
limitată, totuşi s-a raportat că 25% din sportiviii decedaţi au prezentat
anterior anomalii ECG. Centru de Medicină Sportivă din Padova a raportat
după 17 ani de aplicare a acestui protocol că din 33. 735 sportivi examinaţi
un număr de 1058 au fost orpiţi de la practicarea efortului: 621 (1, 8%
anomalii cardiovasculare diagnosticate clinice, 38, 3% anomalii de ritm și
conducere, 27% HTA, 21, 4% valvulopatii, inclusiv PVM, 3, 6% CMH. În
aceşti 17 ani de monitorizare activă a tututror sportivilor competitori s-au
- 235 -
înregistrat 49 morţi subite (44 bărbaţi; 5 femei), CMH fiin cauza de moarte
doar a unui sportiv. Celelalte cauze de moarte subită au fost: displazia
aritmogenă a VD, 11 cazuri (22, 4%), boala coronariană aterosclerotică 9
cazuri (18, 5 %), anomalii congenitale ale arterelor coronare 8 cazuri (16,
3%).
- 236 -
asociată investigaţia ecocardiografică. Nu trebuie neglijată nicio investigaţie
clinică sau paraclinică în cazurile dubioase care poate evidenţia stări
morbide oculte, silenţioase cu risc potenţial pentru MS. ECG de repau şi
efort, ecocardiografia, scintigrama, rezonanţa magnetică, coronarografia,
investigaţia electrofiziologică sunt utile şi trebuie să fie folosite atunci când
este necesar.
2. Selectarea cazurilor care prezintă risc familial de MS printro
anamneză minuţioasă şi repetată, ştiută fiind tendinţa sportivilor de a
ascunde orice situaţie personală sau familială care i-ar putea descalifica
pentru practicarea sportului.
3. Interzicerea efortului în stări febrile și infecţioase
4. Dozarea corectă a efortului fizic ca volum, intensitate şi
complexitate în funcţie de pobilităţile generale şi de moment ale sportivului
5. Evitarea efortului în condiţii de macroclimat excesiv.
6. Antrenarea progresivă în efort şi întreruperea lentă, gradată a
acestuia
7. Combaterea unor practici neindicate ca: hidroterapia fierbinte
imediat după efort, precum şi a unor deprinderi nocive ca fumatul după efort
8. Limitarea stresului psihoemoţional legat de competiţie prin
realizarea unei pregătiri adecvate prin antrenament, consiliare psihică,
educaţie.
9. Întreruperea efortului fizic când acesta nu este bine tolerat
CONCLUZII
1. Moartea subită la sportivii de performanţă este rară, dar nu
exceptională, implicând un impact social mare, fiind vorba de tineri aparent
sănătoşi, cu capacitate de efort bună, iar evenimentul fatal având loc în
marea majoritate a cazurilor în condiţii de concurs în prezenţa unei
numeroase asistenţe (exemplu competiţiile de fotbal)
- 237 -
2. Cauzele MS la sportivi sunt cardiace (90%) și noncardiace
(neurologice, digestive10%)
3. MS este mult mai frecventă la bărbaţi
- 238 -
BIBLIOGRAFIE
1. Mc Ardle, W. D, Katch F. I. Exercise Physiology 4 th Ed. 1996;
Williams and Wilkins
2. George K. P, Wolfe L. A, Burggraf G. W. Athletic heart syndrome.
Sports Medicine, 1991; 11: 303
3. Scheuer J, Tipton C. M Cardiovascular adaptations to physical
training. Annu. Rev. Physiol 1997; 39: 221
4. Rowell L. B. Human Cardiovascular Control. Cary, NC, Oxford
University Press. 1994
5. Morganroth J, Maron B. J. The athlete‘s heart syndrome: a new
perspective. Annals of the New York Academy of Science 1997; 301: 931
6. Riley Hagen M, et al. Left ventricular dimensions and mass using
magnetic resonance imaging in female endurance athletes. Am J. Cardiol
1992; 69: 1067
7. Pelliccia A, Maron B. J et al. The upper limit of physiologic cardiac
hypertrophy in highly trained elite athletes. N. Engl. J Med. 1991; 324: 295
8. Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial
area in elite athletes. Cong. Mondial Cardiol. Amsterdam 1992
9. Pufulete E. Stoian I. Carp C. Inverted T-waves in right precordial
area in Top athletes. Electrocardiographic and echocardiographic study.
Preol. Congres of Sports Medicine, Malaga 1992.
10. Pufulete E. Carp C. Right ventricular dysfunction - a possible
limiting factor of the exercise capacity. XXIII Word Congress of Sports
Medicine, Dallas, 1996
11. Costin Carp. Tratat de Cardiologie. Ed. Medicala Nationala 2003
12. Bianco M, Bria S, Gianfelici A, Sanna N, Palmieri V, Zeppilli P.
Does early repolarization in the athletes have analogies with the Brugada
syndrome? Eur Heart J 2001; 22: 504-10
13. Nesbit A D, Cooper P J, Kohl P. Rediscovering commotio cordis.
Lancet 2000; 21: 321-6
14. Grollau R, Leclercq F L, Pascuie J L, et all. Le syndrome de
Brugada. Arch Mall Coeur. 2000;93 (III): 57-63
15. Serra-Grima R, Estorch M, Crrio I et all. Marked Ventricular
repolarization abnormalities in Highly Trained Athletes Electrogardiograms:
- 239 -
Clinical and Prognostic implications. J Am Coll Coardiol 2000;36: 1310-
1316
16. Carre F, Chignon J C. Electrocardiography in Elite Athletes. Word
count 4367
17. Kascioglu E, Hulya A. Echocardiographic limits of left ventricular
remodeling in athletes. J Am Coll 2004;44: 469-470
18. Puffer C. The athletic heart syndrome. 2002 vol 30: 1-10
19. Maron BJ. How should we screen competitive athletes for
cardiovascular disease? EHJ 2005;26: 428-30
20. Maron BJ, Pelliccia A. The Heart of Trained Atheletes and the
Risk of Sports, including Sudden Death. Circulation 2006; 114: 1633-1644
21. Osborn R Q and all. Echocardiographic characterisation of left
ventricular geometry of professional male tennis players. B J of Sports
Medicine 2007; 41: 789-792
22. Pelliccia A, Fernando M Di Paolo and all. Outcomes in Athletes
with Marked ECG Repolarization Abnomalities. NEJM 2008; 358: 152-161
23. Kyoko Soejima, Stevenson W. Athletes and arrhythmias; The
cardiologist‘s dilemma. J Am Coll Cardiol 2044; 44: 1059-1061
24. Pelliccia A, Franco Culasso and all. Prevalence of abnormal
electrogardiogram in a large, unselected population undergoing pre-
participation cardiovascular screening. Eur Heart Journal 2007; 10: 1-12
25. Maron B J. Cardiovascular disease in Athletes. in Heart Disease.
Braunwald Zipes Libby 6th Ed 2001; 59: 2052-2057
26. Corrado D, Basso C, Rizolli G, Schiavon M, Thiene G. Does
Sports activity enhance the risk of sudden death in adolescents and young
adults? J Am Coll Cardiol 2003; 42: 1059-63
27. Kascioglu E. Sudden cardiac death in sports. Turk Arch Pediatr
2004; 39: 146-149
- 240 -
CAPITOLUL 11
1. Cresterea și dezvoltarea
1. 1. Factorii care influenteaza cresterea și dezvoltarea
1. 2. Legile cresterii
1. 3. Etapele cresterii
1. 4. Aprecierea dezvoltarii somatice
1. 5. Estimarea cresterii staturale
2. Studiul dezvoltarii fizice
2. 1. Antropometria - parametri, indici, evaluarea și interpretarea
lor
2. 2. Compozitia corporala - greutatea optima
2. 3. Somatoscopia
2. 4. Evaluarea calitatilor fizice
3. Biotipul somatic
4. Examenul de dezvoltare fizica în selectia medico-sportiva
5. Influenta efortului fizic asupra dezvoltarii somatice
6. Deficientele fizice în sport
7. Evaluarea cresterii și dezvoltarii fizice la sportivi
- 241 -
Evaluarea dezvoltarii somatice la sportivi este deosebit de importanta,
deoarece exista corelatii intre biotipul somatic și performanta sportivă.
Dezvoltarea fizica optima constituie un element al starii de sanatate,
fiind reprezentata de indicii normali de crestere ai dimensiunilor corporale,
potrivit cu varsta și sexul, de proportionalitatea optima dintre marimea și
forma segmentelor, de starea ponderala optima și de corectitudinea pe care o
prezinta fiecare segment în parte și corpul în intregime.
1. Cresterea și dezvoltarea
Prin crestere și dezvoltare intelegem un complex dinamic de procese
biologice prin care trece organismul omenesc în evolutia sa pana la
maturitate.
Cresterea și dezvoltarea fizica sunt notiuni strans corelate și deci greu
de analizat în mod separat. Cresterea organismului reprezinta sporul treptat
în greutate și volum, precum și marirea dimensiunilor corpului (acumulare și
amplificare cantitativa), iar dezvoltarea organismului reprezinta diferentierea
în caracterele morfologice și functionale ale celulelor și tesuturilor, adaptarea
progresiva a aparatelor și sistemelor și integrarea coordonata a lor intr-un tot
unitar (diversificari structurale și modificări functional-adaptative). Aceste
procese calitative au loc paralel cu procesul de crestere în copilarie și
adolescenta, dar continua și dupa incetarea cresterii staturale, în perioada de
maturitate și reproducere avand loc modificări calitative de dezvoltare fizica
ce pot prezenta mari variatii în raport direct cu conditiile de mediu,
alimentatie, activitate fizica, starea de sanatate. Odata cu perioada de
imbatranire, procesul de dezvoltare cedeaza treptat locul procesului de
involutie.
- 242 -
Cresterea și dezvoltarea sunt conditionate de factori interni (genetici și
endocrini) și factori de mediu (alimentatia, factorii climatici, sociali și
exercitiile fizice).
- 243 -
Nivelul de trai material și cultural, mediul social și conditiile de igiena
exercita influente hotaratoare asupra evolutiei cresterii copiilor și tinerilor.
O alimentatie corecta, care să cuprinda în cantitate suficienta și în
proportii optime toate elementele nutritive este indispensabila pentru o
crestere și dezvoltare armonioasa. S-a constatat ca, dereglarile prin carente
alimentare se manifesta mai mult asupra cresterii decat asupra dezvoltarii și
mai mult asupra greutatii decat asupra taliei.
1. 2. Legile cresterii
Cresterea și dezvoltarea organismului se desfasoara dupa anumite legi,
intr-o anumita succesiune și este predictibila. Cresterea incepe din momentul
conceptiei, continua în perioada copilariei, este intensa la pubertate, scade
treptat în adolescenta și se termina la instalarea maturitatii.
Legea cresterii inegale și asimetrice a tesuturilor și organelor.
Tesuturile și organele cresc și se dezvolta inegal și în perioade variate de
timp, pe parcursul evolutiei. Unele se dezvolta continuu, altele cunosc
perioade de stationare sau pot chiar involua. Exista asimetrii corporale
considerate fiziologice prin pozitia și forma organelor interne sau prin
solicitarea predominanta a unui membru fata de celalalt (la dreptaci,
membrul superior drept e mai lung și mai gros, umarul drept e mai coborat).
Legea ritmului diferit de crestere și dezvoltare. Diferitele segmente
ale corpului (cap, trunchi, membre) au ritmuri diferite de crestere și
- 244 -
dezvoltare. Majoritatea elementelor somatice urmeaza ritmul de crestere al
taliei și greutatii corpului.
Legea proportiilor. Cresterea corpului e rezultatul cresterii
segmentelor care il compun. Ritmul diferit de crestere și dezvoltare al
acestora atrage dupa sine modificări permanente privind proportiile dintre
diferitele parti constitutive ale organismului. Exista trei perioade în evolutia
variatiilor de proportie intre statura și lungimea și latimea celorlalte
segmente: 4-6 ani, 6-15 ani și dupa 15 ani. Fiecare segment are felul sau
propriu de a se comporta fata de inaltime în diferite perioade de evolutie.
Daca un segment al corpului are o crestere proportionala celei staturale,
segmentele imediat superioare sau inferioare celui considerat vor avea o
crestere proportional inferioara celei staturale. Unele proportii difera dupa
sex: centura scapulara predomina în dezvoltare la barbat, centura pelvina
predomina în dezvoltare proportional fata de statura la femeie.
- 245 -
de alungire, iar dupa pubertate procesul de ingrosare a oaselor. Inainte de
pubertate predomina procesele de crestere în lungime a oaselor, iar dupa
pubertate se dezvolta masa musculara.
1. 3. Etapele cresterii
1. Perioda embriofetala
- 246 -
zero și este negativ pe toata perioada antepubertara și pubertara (varsta
toracelui ingust).
4. 2. Perioada de scolar mijlociu (pubertara): 11-13 ani la fete, 12-14
ani la baieti, se produce maturatia sexuala sub influenta fluxului crescut al
hormonilor gonadici, care determina aparitia caracterelor sexuale secundare
și a unor modificări somatovegetative și psihice. Este etapa de varf a
cresterii staturale, cand se realizeaza o crestere anuala de 6-8 cm pentru cei
de statura medie și 10-15 cm pentru cei de statura inalta.
- 247 -
ani, se constata o incetinire a ritmului dezvoltarii somatice. Oasele
membrelor cresc lent și isi definitiveaza osificarea. Toracele se dezvolta ca
volum mai mult decat membrele. Muschii cresc în volum, forta musculara
crescand proportional cu cresterea suprafetei de sectiune. Tonusul muscular
și rezistenta la efortul static cresc. La 16-17 ani, statura, greutatea corporala
și perimetrul toracic se apropie de valorile adultului. La 18-19 ani,
dezvoltarea atinge aproape complet valorile adultului. Incheierea completa a
cresterii staturale se realizeaza la 20-22 de ani la fete și 23-25 de ani la
baieti.
- 248 -
talia unui copil este sub - 4σ vorbim de nanism. Cand talia copilului se
situeaza peste + 2σ sau peste percentila 95 copilul are talie mare și crestere
accelerata.
- 249 -
- anamneza corecta privind nasterea, lungimea și greutatea la
nastere, modul cum s-a desfasurat nasterea, eventualele incidente;
- varsta parintilor, statura parintilor și bunicilor;
- cresterea și dezvoltarea pana în momentul examinarii;
- aparitia dentitiei, strans legata de starea de sanatate a copilului și
de sex, fetele avand un mic avans.
Estimarea cresterii staturale se poate face cu ajutorul metodelor
statistice, folosind standardele nationale pentru evaluarea dezvoltarii fizice
sau prin folosirea diverselor formule de calcul:
(Statura mamei + Statura tatalui +5): 2, pentru baieti
(Statura mamei + Statura tatalui - 5): 2, pentru fete
(Suma staturii parintilor): 4 + (Suma staturii bunicilor): 8
Evolutia osificarii scheletului constituie un indice foarte pretios pentru
stabilirea varstei fiziologice și aprecierea sperantei de crestere. Varsta osoasa
se determina pe radiografii (mana, picior, genunchi, creasta iliaca), care pun
în evidenta aparitia nucleilor de crestere osoasa. La fete dezvoltarea osoasa
se face mai repede decat la baieti, asa încât fetele ajung cu aproape 2 ani mai
repede la pubertate decat baietii.
Dezvoltarea osoasa este un indicator al varstei biologice mai obiectiv
decat varsta calendaristica sau cresterea somatica, cu ajutorul caruia putem
prevedea evolutia pubertatii. Cand osificarea se produce mai devreme poate
să apara pubertatea precoce, care duce la inchiderea mai rapida a cartilajelor
de crestere și la o statura finala inferioara celei estimate.
- 250 -
să reprezinte un avantaj sau un dezavantaj, cel putin temporar, pentru
sportul practicat. Monitorizarea staturii și a procesului de crestere staturala
da informatii despre procesul de maturizare, utile în activitatea sportivă.
- 251 -
normale și anormale, determinarea tipurilor constitutionale și pentru
precizarea modificărilor obtinute prin practicarea sportului.
Studiul dezvoltarii fizice se face prin examenul antropometric,
examenul somatoscopic, determinarea compozitiei corporale și evaluarea
calitatilor fizice.
2. 1. Antropometria
Examenul antropometric furnizeaza date obiective privind marimea,
forma și proportiile corpului, starea de nutritie și compozitia corporala. Prin
examenul antropometric se evalueaza cresterea și dezvoltarea fizica a
copiilor și adolescentilor. Examenul antropometric permite evaluarea
parametrilor antropometrici ai biotipului sportivului și compararea cu
biotipul somatic al probei respective.
Masuratorile antropometrice se efectueaza cu aparatura relativ simpla:
taliometru, banda metrica, compas antropometric, adipocentimetru,
dinamometru, miotonometru, goniometru, scarita de mobilitate, cantar
medical.
Masuratorile antropometrice cuprind urmatoarele caracteristici
antropometrice: dimensiunile longitudinale (statura, bustul, lungimea
membrelor), dimensiunile transversale (anvergura, diametrele biacromial,
bitrohanterian, toracice), dimensiunile circulare (perimetrele toracice,
abdominal, fesier și ale membrelor), dimensiunile anteroposterioare
(diametrele toracice), dimensiunile masei somatice (greutatea corporala).
Tehnica de masurare a caracteristicilor antropometrice este
standardizata.
- 252 -
Interpretarea valorilor obtinute se face direct și prin calcularea unor
indici antropometrici, în valori absolute sau relative. Indicii antropometrici
reprezinta relatia dintre doua sau mai multe caracteristici antropometrice și
au valoare orientativa.
Statura este reprezentata de distanta de la vertex la planul de sprijin al
membrelor inferioare. Statura este intens conditionata genetic, influenta
ereditara fiind mult mai puternica decat a conditiilor de mediu. Conditiile de
mediu și efortul fizic intens pot influenta intr-o oarecare masura dezvoltarea
staturii.
La adulti, statura este una din dimensiunile cele mai stabile ale
corpului. Statura poate prezenta totusi variatii fiziologice tranzitorii de pana
la 3 cm în diferite momente ale zilei, datorita marii plasticitati a discurilor
intervertebrale care se pot aplatiza sub influenta greutatii. Statura se reduce
la varstnici prin involutia senila a discurilor intervertebrale și prin
accentuarea curburilor coloanei vertebrale.
Statura caracterizeaza destul de bine dezvoltarea individului și este
marimea fata de care se pot raporta toate celelalte masuratori
antropometrice.
Înaltimea globala a corpului determina proportiile dintre segmente: la
scunzi predomina proportiile infantile, trunchi lung și membre scurte, iar la
cei inalti predomina proportiile juvenile, trunchi scurt și membre lungi.
- 253 -
Bustul reprezinta distanta de la vertex la planul de sprijin al feselor, la
subiectul asezat pe un scaun, cu spatele lipit de taliometru. În medie, bustul
reprezinta 52%-54% din statura la barbat și 53%-55% din statura la femeie.
- 254 -
Tipul ginoid se caracterizeaza prin diametru biacromial mic și
diametru bitrohanterian mare, nefiind favorabil pentru performanta.
Tipul android se caracterizeaza prin dimetru biacromial mare și
diametru bitrohanterian mic, fiind favorabil pentru performanta.
Pentru natatie este importanta calcularea indicelui hidrodinamic a
carui valoare trebuie să fie peste 25. IH = (j x 100): statura (cm), unde j =
media aritmetica a celor 2 diametre.
- 255 -
se executa cu toracele blocat (haltere, culturism, atletism-aruncari), pot să
contribuie la scaderea elasticitatii toracice.
Indicele de armonie Erissmann se calculeaza din relatia perimetrul
toracic - statura/2. Acest indice atinge un maxim la ambele sexe la varsta de
6-9 luni, apoi scade pana la pubertate; atinge valoarea 0 la 5 ani la fete și la 6
ani la baieti, apoi continua să scada, fiind negativ la pubertate (-4, 4 la 12
ani la fete și -4 la 14 ani la baieti), dupa care incepe să creasca, pozitivandu-
se la 17 ani la fete și la 18 ani la baieti. În general, indicele Erissman negativ
caracterizeaza toracele insuficient dezvoltat la varsta adulta, iar un indice
mare poate fi datorat unor depozite adipoase în exces la nivelul trunchiului.
- 256 -
o coapsa cu perimetrul peste 60 cm este o coapsa puternica) și prin
aprecierea diferentei contractie-relaxare, care trebuie să fie cat mai mare (la
culturisti se intalnesc valori de 8-10 cm).
- 257 -
inregistrarea valorilor initiale ale diversilor parametri antropometrici și
urmarirea lor în dinamica.
- 258 -
- obezitate gr. II 35-40
- obezitate gr. III > 40
BMI poate supraestima adipozitatea la cei cu masa musculara crescuta
(sportivi) sau o poate subestima la cei cu masa musculara redusa (varstnici).
La copii și adolescenti greutatea corespunzatoare staturii se determina
cu ajutorul tabelelor statistice. În copilarie și adolescenta, proportiile
corpului, statura și greutatea se schimba cu varsta și de aceea este necesar să
se compare individul cu populatia de referinta de aceeasi varsta și sex.
Pentru aceasta folosim standardele nationale pentru aprecierea dezvoltarii
fizice elaborate periodic de Institutul de Sanatate Publica. Copiii și tinerii cu
greutate corespunzatoare staturii pentru sex și varsta sunt socotiti
normoponderali, cei cu greutate mai mare decat greutatea corespunzatoare
staturii pentru sex și varsta sunt supraponderali, cei cu greutate mai mica
decat greutatea corespunzatoare staturii pentru sex și varsta sunt
subponderali.
2. 2. Compozitia corporala
Compozitia corporala este unul din factorii care contribuie la
performanta sportivă, determinarea sa constituind o componenta importanta
a monitorizarii în dinamica a sportivilor de performanta, interesati sa-si
amelioreze performantele maximale.
Determinarea compozitiei corporale este utila pentru aprecierea
corecta a starii de nutritie, analiza variatiilor fiziologice în raport cu varsta și
activitatea fizica, aprecierea metabolismului energetic și monitorizarea
tratamentului dezechilibrelor nutritionale, optimizarea performantelor fizice.
- 259 -
Corpul uman este o structura complexa, formata din organe și tesuturi
cu compozitie chimica și densitate diferite (proteine, apa, os, grasimi, etc.).
Conceptul de compozitie corporala se refera, în general, la caracterizarea
compozitiei corporale prin exprimarea cantitatii absolute și relative de masa
grasa și masa non-grasa (impropriu numita masa slaba).
Masa grasa este alcatuita din grasimile esentiale (din maduva oaselor,
inima, plamani, ficat, splina, rinichi, sistemul nervos central) și grasimile de
depozit (acumulate în tesutul adipos, localizat în jurul organelor și
subcutanat). Procentul de masa grasa inregistreaza variatii în functie de sex,
varsta, activitate fizica.
Masa slaba reprezinta greutatea muschilor, oaselor, ligamentelor,
tendoanelor, organelor interne, dintilor. Masa slaba difera de masa non-
grasa, masa slaba incluzand un mic procent de grasimi esentiale (din
maduva osoasa și organele interne). Din aceasta masa slaba (masa activa),
componenta care inregistreaza cele mai mari variatii este tesutul muscular
(masa musculara). Masa activa este cea care realizeaza efortul, iar tesutul
adipos în exces are efecte negative asupra sanatatii și performantei sportive.
Compozitia corporala poate fi evaluata prin metode directe și
indirecte. Masurarea directa a compozitiei corporale se face experimental,
pentru cercetare și consta în analiza anatomica și biochimica pe cadavru.
Pentru evaluarea indirecta a compozitiei corporale exista metode care
folosesc cantarirea sub apa, masurarea plicilor de tesut subcutanat, razele x,
impedanta, tomografia computerizata, ultrasunetele, rezonanta magnetica,
pletismografia.
Cantarirea sub apa (densitometria, cantarirea hidrostatica) este o
metoda de determinare a densitatii corporale prin care se estimeaza
procentul de tesut adipos. Se bazeaza pe principiul lui Arhimede conform
caruia se poate calcula masa elementelor componente ale unui corp, daca se
cunoaste masa și densitatea corpului și densitatea elementelor componente.
Metoda presupune masurarea greutatii corporale a subiectului în timpul
- 260 -
submersiei în apa și pe uscat, determinarea volumului pulmonar rezidual și a
densitatii corporale.
Cantarirea sub apa are la baza modelul cu doua componente, care
considera corpul uman format din masa grasa și masa fara grasime (non-
grasa), ale caror densitati sunt considerate constante de la un individ la altul:
0, 9g/cm³ pentru grasime (reprezentata aproape în intregime din trigliceride)
și 1, 1g/cm³ pentru masa slaba (care include apa, proteine, glicogen și
minerale, a caror densitate variaza de la 0, 994g/cm³ pentru apa pana la 3,
04g/cm³ pentru minerale). Deasemenea se considera ca volumul gazului
intestinal este de 100 ml, ca proportia elementelor non-grase (muschi, oase,
articulatii, organe) este fixa și ca un individ difera de standardul de referinta
numai prin cantitatea de tesut adipos. În realitate, aceste „constante‖ (in
special compozitia și densitatea masei slabe) difera intre indivizi și grupuri
populationale și pot determina erori în estimarea compozitiei corporale.
S-au dezvoltat diverse ecuatii (in functie de rasa, varsta, sex) care
estimeaza procentul de tesut adipos pornind de la densitatea corporala. Cele
mai cunoscute și folosite ecuatii sunt:
Siri (1961) % TA = [ (4, 95 / D) - 4, 50] x 100
Brozek (1960) % TA = [ (4, 570 / D) - 4, 142] x 100, unde D este
densitatea corpului.
Cantarirea sub apa este laborioasa și necesita echipament complex și
cooperare activa din partea pacientului, fiind folosita mai ales în cercetare.
Pana nu demult, cantarirea sub apa a fost considerata metoda etalon dupa
care erau validate celelalte metode de analiza a compozitiei corporale.
DEXA (dual energy x-ray absorptiometry) este o metoda
computerizata de determinare a compozitiei corporale totala sau segmentara,
inclusiv a continutului și densitatii minerale osoase, cu multiple aplicatii în
clinica și cercetare. Este o metoda rapida, simpla, relativ non-invaziva,
nivelul de expunere la raze x fiind extrem de redus. Sunt studii care o
considera o alternativa la cantarirea sub apa și la metoda plicilor. Totusi
- 261 -
necesita echipament sofisticat și nu se utilizeaza de rutina la sportivi. E utila
mai ales în cercetare, pentru validarea altor metode indirecte.
BIA (bioelectrical impedance analysis) determina compozitia
corporala totala și segmentara, masurand rezistenta diferitelor structuri
corporale la aplicarea curentului electric alternativ de joasa intensitate. Se
bazeaza pe faptul ca masa slaba (reprezentata în principal de masa
musculara) este un bun conducator de electricitate, datorita continutului
ridicat de apa (aproximativ 73%), iar masa grasa este slab conducatoare de
electricitate. Aparatul masoara apa corporala totala și estimeaza procentul de
tesut adipos. Este o metoda raspandita și usor de utilizat, dar rezultatele nu
sunt totdeauna concludente. Aparatele mai simple folosesc 2 electrozi
(pentru membrele superioare sau inferioare), iar cele mai sofisticate
utilizeaza 4 electrozi (pentru cele patru membre) și masoara, în acelasi timp,
și greutatea corporala. BIA este inferioara altor metode, inclusiv metodei
plicilor de tesut subcutanat, fiind influentata de nivelul de hidratare, ingestia
de alimente, efortul fizic, temperatura ambianta, rezervele de glicogen
muscular, etc.
- 262 -
BMI. În timp ce, BMI ia în considerare doar statura și greutatea unei
persoane, BVI include atat statura și greutatea, cat și perimetrul abdominal și
raportul perimetru abdominal/ perimetru fesier. Spre deosebire de BMI, care
se bazeaza pe masurarea masei corporale totale, BVI se bazeaza pe relatia
dintre distributia volumului corporal și a masei corporale.
- 263 -
În aceasta privinta INMS are o experienta de peste 50 de ani, metoda
de calcul dovedindu-si valabilitatea. Masuratorile se fac cu ajutorul
adipocentimetrului la nivelul unor regiuni specifice, pe partea dreapta a
corpului (abdomen, flanc, subscapular, triceps brahial, coapsa). Rezultatele,
exprimate în mm, se introduc în formula și se obtine procentul de tesut
adipos (TA%) și de masa activa (MA%).
- 264 -
La sportivii de performanta, valoarea tesutului adipos se modifica
direct proportional cu cantitatea de efort fizic efectuata, starea de sanatate,
perioada de pregatire, varsta biologica, vechimea în sport, etc. În general,
dinamica evolutiei tesutului adipos este oglinda fidela a gradului de
pregatire sportivă.
- 265 -
Sporturile în care conteaza impresia artistica (gimnastica, sariturile în
apa, patinajul artistic) sunt în esenta sporturi cu categorie de greutate, în care
greutatea corporala mica și compozitia corporala optima sunt cerinte
esentiale, desi nu sunt impuse prin regulament.
În probele favorizate de greutate și forta musculara mare (atletism
aruncari, categorii grele la lupte, box, haltere, judo), greutatea optima
corespunde unui anumit grad de supraponderalitate, excesul ponderal fiind
realizat prin hipertofie musculara, iar tesutul adipos nu ar trebui să
depaseasca 20% din greutatea corporala.
2. 3. Somatoscopia
Somatoscopia este metoda clasica de evaluare a posturii și dezvoltarii
corporale si consta în evaluarea clinica a dezvoltarii fizice globale și
segmentare, prin observarea vizuala a sportivului la cadrul antropometric, în
- 266 -
vederea aprecierii formei corpului, posturii, starii de nutritie, simetriei
corporale, armoniei în dezvoltare, deficientelor fizice și compararii cu
biotipul somatic al sportului, probei.
Examinarea se face la cadrul antropometric, din fata, din profil și din
spate, în pozitie statica, dinamica și în pozitie specifica, urmarind:
- talia și starea de nutritie
- gradul de dezvoltare și repartizarea tesutului subcutanat
- gradul și armonia dezvoltarii musculaturii
- atitudinea globala a corpului
- pozitia capului și gatului;
- pozitia umerilor, claviculelor, omoplatilor;
- conformatia toracelui, simetrie, aspect
- spatiile brahiotoracice
- forma abdomenului, tonus, volum, dispozitia tesutului adipos;
- pozitia coloanei vertebrale, eventualele deficiente, musculatura
paravertebrala;
- pozitia bazinului, plicilor subfesiere;
- pozitia membrelor superioare și inferioare, proportii, simetrie;
- pozitia labei piciorului și dimensiunile boltii plantare.
Din fata, corpul este simetric, capul și gatul sunt verticale, umerii
situati la acelasi nivel, membrele superioare atarna vertical pe langa corp,
cele doua jumatati ale trunchiului apar egale și simetrice.
Din profil, postura este ideala atunci cand linia mediana a cadrului
antropometric coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex,
lobul urechii, articulatia umarului, marele trohanter, usor anterior fata de
mediana genunchiului și fata de maleola laterala.
Din spate, postura este ideala atunci cand linia mediana a cadrului
antropometric coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex,
protuberanta occipitala externa, apofizele spinoase vertebrale, pliul
interfesier, printre condilii femurali interni, maleolele tibiale și se
proiecteaza în mijlocul bazei de susținere.
- 267 -
Cele mai importante segmente ale corpului din punct de vedere al
simetriei frontale sunt bazinul și membrele inferioare, inclinarea sau
translatia bazinului sau diferenta de lungime și pozitie a membrelor
inferioare determinand o atitudine asimetrica în plan frontal a intregului
corp, dar mai ales a coloanei vertebrale.
- 268 -
echilibrata, daca el cade în afara santului interfesier, coloana este
dezechilibrata.
Analiza conturului suprafetei spatelui cu ajutorul unui aparat special
(scoliometru) permite masurarea indirecta a curburii scoliotice sau cifotice.
Datele examenului somatoscopic se coroboreaza cu examenul
radiologic. Masurarea exacta a deviatiilor atat în plan sagital cat și în plan
frontal, se face pe radiografii ale coloanei vertebrale, efectuate în
ortostatism, în suspensie sau în pozitie inclinata.
Dinamometria
Forta musculara reprezinta capacitatea de a efectua eforturi de
invingere, mentinere sau cedare, în raport cu o rezistenta externa sau interna,
prin contractia unui muschi sau a unui grup muscular.
Contractile musculare pot fi statice sau dinamice. În timpul unei
contractii musculare exista momente de forta maxima, care apar în anumite
unghiuri articulare, specifice fiecarei articulatii, și la anumite viteze de
contractie.
Dinamometria reprezinta o metoda obiectiva de masurare a fortei
musculare statice maxime de contractie a unui grup muscular, cu ajutorul
dinamometrului.
Dinamometrele au dimensiuni, forme și puteri diferite, adecvate
grupelor musculare testate și sunt actionate prin compresiune sau tractiune.
- 269 -
În practica sportivă se determina forta muschilor flexori ai mainii și
degetelor, scapulari și lombari, interpretarea facandu-se în valoare absoluta
sau prin calcularea unor indici de forta segmentara sau globala. Forta
musculara trebuie corelata cu varsta, sexul, greutatea corporala și specificul
probei sportive. Exprimarea se face în kg-forta.
- 270 -
sportivi, dinamometria izokinetica este utila profilactic, pentru depistarea
eventualelor deficite musculare care ar putea favoriza aparitia leziunilor
musculo-articulare și tendinoase. Evaluarea izokinetica este foarte
importanta în recuperarea posttraumatica la sportivi, fiind indispensabila în
realizarea și monitorizarea programului de recuperare și în stabilirea
momentului optim pentru reluarea, fara risc de recidiva, a activitatii
sportive.
Miotonometria
Tonusul muscular este o stare de tensiune activa, permanenta și
variabil adaptabila a muschiului, caracterizata printr-o contractie tonica de
lunga durata, realizata cu consum energetic redus.
Miotonometria este o metoda obiectiva, sensibila de apreciere a
tonusului muscular, atat în stare de relaxare cat și în stare de contractie.
În cadrul examenului de dezvoltare fizica, deosebit de utile sunt
investigatiile indirecte ale starii musculaturii, masurarea tonusului muscular
în relaxare și contractie.
Tonusul muscular de repaus reprezinta starea functionala musculara
de baza, iar cel de efort, starea functionala musculara în actiune.
Tonusul muscular se masoara cu ajutorul miotonometrului Szirmayer,
la nivelul maselor mari musculare ale membrelor, în relaxare și contractie.
Tonicitatea musculara prezinta variatii în limite fiziologice legate de
varsta, sex, activitatea fizica și sport si, în cadrul acestuia, de disciplina
sportivă practicata.
- 271 -
valorilor în contractie ne indica o stare de antrenament scazuta, lipsa
pregatirii fizice sau oboseala musculara.
Miotonometria este utila în dirijarea antrenamentului sportiv și
monitorizarea recuperarii posttraumatice.
Mobilitatea și elasticitatea
Mobilitatea articulara reprezinta capacitatea de a realiza miscari în
articulatii, sub influenta unei forte mobilizatoare. Mobilitatea poate fi activa
sau pasiva. În clinica, ea se poate masura prin goniometrie, inclinometrie,
masuratori centimetrice, inregistrari video.
Mobilitatea articulara este o calitate fizica care depinde de elasticitatea
muschilor și a ligamentelor. Mobilitatea este influentata de varsta (este mai
mare la copii, scade la adulti și varstnici), sex (este mai mare la fete decat la
baieti), activitatea fizica (se constata limitarea sau cresterea mobilitatii
articulare sub influenta exercitiilor fizice).
Mobilitatea și elasticitatea musculara sunt calitati indispensabile în
activitatea sportivă. Prin cresterea mobilitatii articulare se amelioreaza
coordonarea motrica, tehnica, viteza și forta de executie, scad tensiunile
musculoligamentare și riscul de accidentare.
În practica sportivă se cerceteaza mobilitatea anterioara a coloanei
vertebrale dorso-lombare cu ajutorul scaritei de mobilitate. Testarea se
realizeaza prin flexia anterioara a coloanei din pozitie ortostatica, fara flexia
genunchilor. Rezultatele se exprima în centimetri. Mobilitatea se apreciaza
ca fiind: buna (valori pozitive), foarte buna (>20-25), medie (0), redusa
(valori negative).
Mobilitatea are valori bune și foarte bune la sportivi. Cele mai mari
valori se inregistreaza la gimnastica, sarituri în apa. Mobilitatea poate
scadea la sportivi prin dezvoltarea masiva a maselor musculare de vecinatate
cu insertii puternice și mai putin mobile pe articulatiile respective (haltere,
lupte, atletism aruncari).
- 272 -
În practica sportivă trebuie facuta diferenta dintre mobilitatea
articulara și hiperlaxitatea articulara, care nu este favorabila practicarii
sportului (probelor de forta).
3. Biotipul somatic
Forma corpului este rezultanta proportiilor scheletului și a cantitatii și
distributiei tesuturilor moi, în special tesutul muscular și tesutul adipos
subcutanat și de aceea la aceeasi statura și greutate aspectul somatic poate fi
diferit.
Prin tip constitutional se intelege totalitatea caracterelor morfologice,
functionale și psihice care definesc o anumita fiinta umana. Conceptul de tip
constitutional dateaza încă din antichitate și a evoluat pana în zilele noastre,
el ingloband initial doar morfologia corpului uman, apoi cuprinzand și sfera
functionalului, pentru ca în viziunea lui Tanner, el să contina atat
morfofiziologicul cat și psihicul.
W. H. Sheldon a dezvoltat sistemul tipurilor umane bazat pe conceptia
conform careia în fiecare individ apar, în proportii diferite, 3 elemente ale
constructiei: endomorfia, mezomorfia și ectomorfia. Tipul endomorf se
caracterizeaza prin dominatia tesuturilor grase și a viscerelor, dezvoltare
preponderenta a trunchiului fata de extremitati. Tipul mezomorf se
caracterizeaza printr-o dezvoltare armonioasa a intregului corp, schelet și
musculatura puternice. Tipul ectomorf se caracterizeaza printr-o constructie
supla și gracila, musculatura slab dezvoltata. Evaluarea celor 3 componente
se face pe o scara de la 1 la 7 și din combinatia lor rezulta o desfasurare
continua de tipuri de constructie a corpului.
- 273 -
interactiunii dintre organism și mediu, un proces care se desfasoara în
ritmuri inegale. În timpul procesului de crestere și diferentiere sexuala,
biotipul poate suferi modificări importante, diferentiindu-se biotipuri ale
copiilor, ale adolescentilor, ale adultilor.
Tipul somatic se refera la totalitatea parametrilor morfologici care
definesc organismul uman la un moment dat. Unele insusiri morfologice
(marimea generala a corpului, statura, lungimea segmentelor) sunt puternic
conditionate genetic, modificarea lor facandu-se greu, și de aceea servesc ca
puncte de reper în selectia sportivilor.
- 274 -
calitati inascute sau dobandite depinde succesul practicarii unor discipline
sportive.
- 275 -
Aprecierea corecta a varstei biologice, fata de varsta cronologica,
reprezinta un element de care trebuie să se tina seama în selectia secundara,
pentru a doza corect efortul, tinind cont de particularitatile somatice.
- 276 -
stimuleaza si, în unele imprejurari, chiar dirijeaza cresterea și dezvoltarea,
influentand intreaga evolutie individuala.
Practicarea metodica a exercitiilor fizice are o influenta favorabila
asupra cresterii și dezvoltarii armonioase a copiilor și tinerilor, este un factor
cu puternic efect echilibrant, în special în perioada de crestere accentuata de
la pubertate, diminuand efectele negative ale fenomenului de neotenie.
Pentru realizarea unei cresteri și dezvoltari armonioase și pentru a
evita supra sau subsolicitarea este necesara dozarea corecta a exercitiului
fizic în functie de particularitatile morfofunctionale și psihice ale copilului.
- 277 -
performanta a copiilor care practica un asemenea gen de antrenament. În
acest sens, putem cita numeroase cazuri de sportivi care în adolescenta au
realizat performante de nivel mondial, dar, care nu s-au mai regasit ca
performeri în perioada de adult. În general, la varsta mica pregatirea fizica
generala și pregatirea specifica ar trebui să fie egale ca pondere în cadrul
antrenamentului. Din pacate, nerespectarea acestor reguli metodice reduce
sansa de performanta a unor copii talentati.
- 278 -
aceluiasi corp în pozitii controlate. Mentinerea unei pozitii controlate se face
cu consum energetic mai mare și de aceea este obositoare și evitata
instinctiv în viata de toate zilele.
- 279 -
produce modificări, mai intai functionale, iar apoi chiar structurale ale
sistemului osos și ale celui muscular. De aceea este importanta evaluarea
posturii și depistarea viciilor de postura încă de la selectia primara și pe tot
parcursul activitatii sportive.
Deviatiile coloanei vertebrale sunt cele mai frecvente deficiente
intalnite la sportivi, cu implicatii privind efortul fizic și cu risc de accentuare
pe toata perioada de crestere si, în special, în timpul puseului de crestere
pubertara.
- 280 -
aspectul radiologic fiind caracteristic. Apare ca o tulburare de crestere a
corpilor vertebrali, care, în perioada pubertara, se deformeaza sub forma de
con, producand o cifoza de cele mai multe ori ireductibila. Durerea este cel
mai obisnuit simptom prezent, desi în multe cazuri, în care diformitatea
exista, durerea lipseste. Cifoza Scheuermann reprezinta o contraindicatie
pentru toate probele în care se cere forta, rezistenta, sarituri.
Scoliozele sunt deformari ale coloanei vertebrale în plan frontal și
constau intr-o inclinare laterala, care se poate complica cu o rotatie
vertebrala, ce duce la aparitia gibozitatilor costomusculare. Sunt mai
frecvente la fete în perioada pubertara.
- 281 -
Deficientele piciorului sunt importante deoarece influenteaza statica și
dinamica articulatiilor supraiacente- genunchi, sold, coloana vertebrala.
Piciorul plat e mai frecvent la copii supraponderali și obezi, la baieti și
la prescolari. Este dat cel mai des de o hipotonie musculoligamentara,
necesitand sustinator plantar și gimnastica medicala pentru modelarea boltii.
Piciorul plat reprezinta contraindicatie pentru sarituri, alergari, schi, ciclism.
Recunoasterea și evaluarea posturilor vicioase și a deficientelor fizice
are mare importanta în activitatea sportivă de performanta, deoarece
deficientele fizice preexistente pot constitui factori limitativi ai
performantei, alteori, insasi practicarea sportului poate duce la o deficienta.
- 282 -
Nomograma duBois & duBois pentru determinarea suprafetei
corporale la adult.
- 283 -
Nomograma duBois & duBois pentru determinarea suprafetei
corporale la copil.
- 284 -
Bibliografie:
- 285 -
CAPITOLUL 12
- 286 -
- lipoproteinlipaza sintetizeaza trigliceridele d în glicerol și acizi
grasi liberi;tesutul adipos nu dispune de glicerokinaza, și ca urmare,
glicerolul în exces este transportat în ficat.
c). caile de metabolizare a substraturilor în tesutul muscular în faza
anabolica: prin membrana celulara au loc reactii de intrare a substraturilor
simple și de conversie a lor în substraturi de rezerva.
2. Faza catabolica a metabolismului
c). în ficat
- glucogeneza prin glicogenoliza;
- glucogeneza prin gluconeogeneza din alanina, lactat, glicerol;
- ureogeneza dependenta de gluconeogeneza din aminoacizi;
- cetogeneza dependenta de betaoxidarea acizilor grasi liberi;
- lipoproteinogeneza.
- 287 -
Disfunctia digestiva indusa de efortul intens sau de lunga durata
necompensat de o refacere adecvata sta la baza factorului metabolic al
supraantrenamentului și isi gaseste expresia în alterarea functiei hepatice.
- 288 -
În timpul exercitiilor musculare de intensitate scazuta sau moderata,
energia este produsa în parti echivalente din grasimi și glucide, în principal
din glicogen.
- 289 -
Cand competitia este de foarte lunga durata, este indicat să se
consume o cantitate moderata de glucide inaintea exercitiilor de incalzire. În
timpul unei curse de ski fond de 50 km, sportivii pot consuma pana la 1 litru
dintr-o solutie zaharata (400 g zahar) repartizat în 7-8 prize la fiecare 5-6
km. Acest procedeu este recomandat tuturor probelor comparabile: ciclism,
mars, maraton.
Absorbtia glucozei, apei, a diferitelor elemente minerale necesare
bunei functionari a celulei hepatice și musculare, nu este afectata de
exercitiul care nu depaseste 70% din puterea maxima aeroba. Într-o ora de
exercitiu intens, stomacul poate evacua spre intestin cel putin 50 g glucoza,
acesta reprezentand 25- 50% din cantitatea consumata de organism în acest
timp, privand ficatul de acest aport.
- 290 -
asemenea scadere a glicemiei, trebuie să existe o bariera care să impiedice
patrunderea glucozei în celula musculara și utilizarea integrala la acest nivel.
Permeabilitatea membranei celulare pentru glucoza este sub dependenta
insulinei care scade în timpul exercitiilor intense. De asemenea, hexokinaza,
enzima necesara fosforilarii glucozei pentru ca aceasta să penetreze
membrana celulara, este inhibata de produsii de degradare ai glicogenului.
Glicogenul pare deci mai usor de utilizat în celula decat glucoza din
exterior pentru furnizarea de energie. Acest lucru reprezinta un avantaj
pentru SNC care altfel ar putea fi lipsit de glucoza.
- 291 -
Stocarea bilei în canaliculii biliari determina încărcarea cu pigmenti a
celulelor Kuffer și a celulelor hepatice urmata de modificări degenerative ce
pot merge pana la ciroza biliara.
- 292 -
referire pe care o facem desigur pentru persoanele care nu sunt implicate în
efort fizic sustinut.
- 293 -
caldura. Aceasta decuplare duce la cresterea precursorilor ciclului Krebs,
ceea ce forteaza accelerarea acestui cilclu.
Lipsa NADP inhiba formarea pentozelor necesare sintezei ARN.
- 294 -
C. Tulburari în metabolismul proteic
Aceste tulburari se caracterizeaza prin orientarea metabolismului
proteic spre catabolism.
Biosinteza proteinelor fiind un proces endergonic este deficitara.
Sinteza nucleoproteinelor, prin lipsa pentozelor din ciclul pentozofosfat este
alterata.
Prin lipsa glicocolului și a succinatului activ nu se sintetizeaza acidul
gama aminolevulinic.
Coproporfirina nu poate fi transformata în protoporfirina.
- 295 -
Toxicitatea neurotropa a amoniacului se explica prin dereglarea
catenei de oxidare, prin consum de acid alfa cetoglutaric, proces cu
activitate intensa în teritoriul nervos.
- 296 -
Substraturile favorabile peroxidarii sunt acizii grasi polinesaturati și
bazele pirimidinice, de aceea membranele celulare în a caror componenta
intra acizii grasi polinesturati și aparatul genetic celular bazat pe acizii
nucleici vor fi principalele tinte ale peroxizilor.
Toxicitatea O2 incepe din momentul activarii, radicalii intermediari
trec unul în altul și fiecare poate initia o reactie în lant autooxidanta.
Pentru fiecare specie reactiva exista cel putin un sistem enzimatic de
protectie, cu exceptia OH.
- 297 -
Actiunea formelor active ale O2 și ale peroxizilor nu se margineste la
oxidarea gruparilor S H și hem, se va extinde și la alte molecule: cicluri
aromatice ale unor aminoacizi sau pirimidinice, steroizi.
- 298 -
Un criteriu mai corect ar fi aprecierea modificărilor produse de
peroxizi asupra unor sisteme enzimatice, cum sunt citocromoxidaza și
citocromii fosforilarii oxidative, care scad la cei cu deficit de vitamina E.
- 299 -
Formarea peroxizilor lipidici a fost confirmata de multi cercetatori,
folosind absorbtia gruparii dien, formarea malonic dialdehidei sau cresterea
în aerul expirat a etanului rezultat din descompunerea peroxizilor.
- 300 -
În plus peroxizii lipidici au fost observati în ficat, splina, plamani la
cateva ore dupa inflamatiile produse experimental.
În vivo, fiziologic trebuie să existe peroxizi în cantitati extrem de
mici, dar cantitatea lor creste rapid în cazul unor leziuni ale membranei
celulare.
- 301 -
Superoxiddismutaza (SOD) reprezinta pima linie de aparare
enzimatica contra speciilor reactive ale O2, fiind determinata indirect,
spectrofotometric.
5. Concluzii
Activitatea sportivă de performanta presupune modificări ale mediului
biologic, care favorizeaza procesele de peroxidare și anume:
microtraumatisme și traumatisme complexe, stari de inflamatie ale
diverselor organe, modificări de Ph acid, prezenta ionilor metalici
prooxidanti fier, cupru proveniti din diversele sustinatoare administrate,
leziuni de uzura, solicitarea deosbita a ficatului care ar putea declansa aceste
procese.
- 302 -
BIBLIOGRAFIE
1. Radu OLINESCU: „Peroxidarea în chimie, biologie și medicină‖,
Editura Științifică și Enciclopedică, București - 1982. 2. RADAK și K.
ASANO:
2. Superoxidismutaze, derivative prevents oxidative damage in liver
and kidney of rats, inducedby exhausting exercise‖ în „European journal of
apllied psysiology - Republique Federale D‘Allemagne - 1996, t72, n3, pp
189-194, 6p, ill 44 ref.
3. Kenney-jl;Carlberg-Ka - The effect of choline and myo-inositol on
liver and carcass fat liver in anaerobically trained rats. In: International
journal of sports medicine Etats-Unis D‘Amerique 1995, t16, n2, pp, 114-
116
4. Nagel-D; Seile-d; Frantz-h; Jung-k - Ultra long distance running
and the liver. In: International Journal of sports medicine RFA 1990, n6,
pp441-445, 5p, ill35ref.
- 303 -
CAPITOLUL 13
- 304 -
Insuficiența renală acuta datorată efortului fizic
Rabdomioliza și mioglobinuria
Rabdomioliza este cea mai importantă afecțiune asociată eforului fizic
ce influențează sistemul renal. Ca urmare a distrugerii celulelor musculare
din timpul efortului, în concordanță cu creșterea permeabilității glomerulare,
mioglobina (o proteină transportoare de oxigen) ajunge în urină. Pot apărea
sechele importante, iar în unele cazuri afecțiunea este mortală. Se poate
ajunge la insuficiență renală acută asociată cu hiperpotasemie.
- 305 -
În mare măsură rabdomioliza poate fi anticipată. Dintre factorii de risc
recunoscuți menționăm efortul fizic extrem la sportivi neantrenați
corespunzător, mai ales în condiții de temperatură crescută când apar
deshidratarea și hipovolemnia. Activitățile în care predomină contracția
excentrică sunt asociate cu o mai mare distrugere a celulelor musculare și a
benzilor Z. Infecțiile virale, bolile metabolice (de ex. diabetul), și anumite
medicamente (de ex. statinele sau diureticele) sunt asociate rabdomiolizei.
- 306 -
durere de gât, aceasta putând preceda glomerulonefrita post-streptococică.
La examinarea fizică, îndreptați-vă atenția spre semne de edem sau
hipotensiune. Verificați dacă există sensibilitate la nivelul flancurilor, sau
urme ale unei posibile traume uretrale. Investigațiile se pot rezuma, de multe
ori, numai la sumarul de urină și urocultură, nefiind necesare altele decât
dacă tabloul clinic le sugerează.
Recontrolul pacientului cu hematurie se efectuează la două-trei zile
după apariția sângelui în urină, când de cele mai multe ori acest simptom se
remite. Acest lucru indică faptul că hematuria s-a datorat unei cauze benigne
legate de activitatea fizică cum ar fi pseudonefrita sportivilor. Această
denumire a fost atribuită de Gardner la început maratoniștilor, observând că
20% dintre aceștia prezentau după cursă microhematurie și proteinurie. Apoi,
au aparut teste efectuate pe urina post-efort a jucătorilor de fotbal și rugby,
care au evidențiat aceeași hematurie tranzitorie.
- 307 -
Sportiv cu posibilă hematurie
Test dipstick negativ pentru hematurie Test dipstick pozitiv pentru hematurie
Da Diagnostic clar
Investigaţii suplimentare
(secţie de nefrologie)
Urografie intravenoasă (UIV) Cistoscopie
Management
Clearance-ul adecvat
creatininei Excreţie urinară de proteine Imagistică renală (CT) Biopsie rena
- 308 -
Evaluarea sportivilor cu proteinurie
La sportivi, proteinuria este de obicei detectată la controalele medicale
periodice. Proteinuria într-o cantitate mică este normală (până la 200 mg/zi).
Testul dipstick poate detecta ‖urme‖ de proteine în urină la o valoare de
100 mg/L. Proteinuria ortostatică este frecvent întâlnită la persoane cu
vârsta sub 30 de ani. Dacă raportul proteine/creatinină este sub valoarea de
0. 2, iar sumarul de urină este normal în rest, atunci se confirmă diagnosticul
de proteinurie ortostatică.
Odată cu activitatea fizică, se observă creșterea filtrării macro-
moleculelor, în special a albuminei, și descreșterea reabsorbției tubulare a
proteinelor cu greutate moleculară mică. Totuși, în majoritatea cazurilor
proteinuria este tranzitorie, și se remite în primele patru ore după încetarea
activității fizice. Protocoalele actuale recomandă repetarea sumarului de
urină după 24-48 de ore. Dacă urina conține în continuare proteine, atunci se
recomandă analizarea proteinelor, creatinei și electroforeza proteinelor din
urina colectată în 24 de ore. Trebuie efectuate și determinările serice ale
creatininei, ureei, electroliților și glucozei. Dacă proteinuria depășește 3
g/zi, este indicată sesizarea unui nefrolog, deoarece probabilitatea unei
afecțiuni renale grave este foarte mare.
- 309 -
Sportiv cu posibilă proteinurie
Alte investigaţii
Sumar de urină şi urocultură
Determinarea proteinelor din urină
Negativ Pozitiv în orto- şi clinostatiam
Electroforeza proteinelor
urinare Creatinina şi proteinele
din urina colectetă în 24h
Uree, creatinina şi electroloţi serici
Da Diagnostic clar
Nu
- 310 -
Traumatismele renale in sport
Rinichii, deși sunt protejați parțial de perechile 11 respectiv 12
decoaste, sunt expuși traumatismelor pe durata activității fizice.
Traumatismele renale pot apărea în urma unei lovituri directe cum se
întâlnește frecvent în box, sau a unei coliziuni cum se întâmplă la rugby,
fotbal sau handbal. Atletismul poate provoca mici șocuri ce sunt transmise
rinichilor. Multe din traumatismele renale se pot rezolva non-chirurgical,
dar cele care implică lezarea pediculului renal necesită tratament chirurgical
de urgență pentru a reasigura fluxul sanguin necesar rinichiului.
- 311 -
- Gradul IV - Lacerație parenchimatoasă importantă, care se
extinde până la joncțiunea corticomedulară și în sistemul colector (ruptură
renală completă), leziunea vaselor renale principale (arteră sau venă) cu
hemoragie localizată. UIV arată separarea sistemului pelvicaliceal cu
extravazarea intrarenală și extrarenală a substanței de contrast.
Tratamentul este unul chirurgical. Rar întâlnit la sportivi.
- Gradul V - Multiple lacerații importante ce conduc la spulberarea
rinichiului și leziuni ale pediculului renal. Pacientul este de obicei în șoc
hipovolemic. Pe UIV de obicei nu se poate vizualiza rinichiul.
Arteriograma renală selectivă evidențiază leziuni ale sistemului vascular
renal. Tratamentul este întotdeauna unul chirurgical. Rar întâlnit la
sportivi.
- 312 -
vasodilatația normală a arteriolelor aferente, contribuind astfel la apariția
oliguriei și insuficienței renale. În plus, se produce retenția potasiului
datorită activității scăzute a reninei plasmatice și scăderii aldosteronului.
- 313 -
Apoi, pe măsură ce funcția renală scade se poate asocia
hipertensiunea. Aceasta necesită o atenție deosebită, altfel se poate
accelera pierderea nefronilor funcționali rămași.
În sfârșit, cazurile mai severe de insuficiență renală duc la
scăderea producției de eritropoietină ceea ce va provoca o anemie a
sportivului. Aceasta la rândul său va duce la scăderea capacității de a face
efort fizic, asfel încât vor trebui modificate perioadele de angrenare în
activități fizice.
Cea mai întâlnită cauză a declinului funcției renale este înaintarea în
vârstă. Majoritatea organelor și sistemelor organismului, incluzând sistemul
renal, funcționează la un nivel optim în perioada de adult tânăr (vârsta de 20-
30 de ani). Odată cu trecerea fiecărei decade peste vârsta de 30 de ani, se
produce o scădere a funcției cu câte 10%. Dacă există și alte afecțiuni cum ar
fi hipertensiunea arterială sau diabetul zaharat (tip I sau II), atunci acest
declin va fi accelerat. Împreună, aceste schimbări fac astfel încât o persoană
de 80 de ani să aibă doar un sfert din funcția renală a unui tânăr.
Insuficiența renală avansată se asociază cu supraîncărcare lichidiană,
dezechilibre electrolitice, slăbiciune musculară, disfuncție cardiacă,
neuropatie periferică și osteodistrofie renală. Dializa poate ameliora unele
dintre aceste probleme, dar tratamentul definitiv este transplantul renal.
- 314 -
slăbiciunea musculară, și durerea de cap sunt indicații pentru oprirea
activității fizice.
La fel ca recomandările privind exercițiul fizic după transplantul de
rinichi, sfatul profesionist pentru persoanele cu rinichi unic este să evite
sporturile de contact. Totuși, cercetări recente arată că persoanele cu rinichi
unic au un risc scăzut de traumatism renal prin sport de contact, iar
restricționarea lor nu este susținută de dovezi clinice. Participarea pacienților
în sporturile de contact rămâne o problemă controversată și trebuie
manageriat fiecare caz în parte printr-o evaluare individualizată.
- 315 -
Dacă este angrenat într-o activitate fizică intensă, să nu-și
restricționeze aportul de săruri.
Bibliografie
1.Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed., McGraw Hill,
Australia 2012
2.Chan K.M., Micheli L., Smith A., Rolf C., Bachl N., Frontera W.,
Alenabi T. – F.I.M.S. Team Physician Manual, 2nd ed., F.I.M.S., Hong
Kong 2006
3.Drăgan I, Medicină Sportivă, Editura Medicala, Bucuresti 2002
4.Madden C., McCarthy E., Putukian M., Young C. – Netter‘s Sports
Medicine, Saunders Elsevier, USA 2010
5. Schwellnus M. – The Olympic Textbook of Medicine in Sport, Wiley-
Blackwell, USA 2008
- 316 -
CAPITOLUL 14
- 317 -
3. Presiunea oxigenului (PO2). La nivelul mǎrii este de 159 mmHg şi
înseamnǎ 21% O2, la altitudine medie este de 125 mmHg, adicǎ 16,4% O2.
4. Umiditatea relativǎ scade.
5. Cresc radiaţiile ionizante.
6. Cresc radiaţiile ultraviolete.
7. Creşte ionizarea negativǎ.
Toţi aceşti factori de mediu creazǎ un mediu excitant, utilizat cu efecte
benefice în antrenamentul modern pentru creşterea capacitǎţii de efort.
- 318 -
Acomodarea la altitudine
Expunerea la altitudine induce reacţii adaptative din partea
organismului unui sportiv, prima crizǎ de adaptare apare în zilele 7-10.
Durata optimǎ de antrenament la altitudine este de 21-28 de zile și cuprinde
faza de adaptare (3-4 zile), faza de antrenament (11-14 zile) si faza de
refacere (2-4 zile). Aceata se aplica daca s-a ajuns la performanta dorita,
daca nu etse amanata pentru ses
Încă din primele zile pot aparea tulburări de comportament (tulburari
de somn, scaderea apetitului, oboseala marcata dupa efort, nervozitate,
euforie, etc)
Este un proces dinamic care se obţine prin modificǎri fiziologice
imediate şi pe termen lung.
Efecte Fiziologice:
Creșterea ventilatiei și a capacitatii de transport a oxigenului
Creșterea DS și a fractiei de ejectie
Creșterea activ. enzimatice mitocondriale, a concentratiei de
mioglobina
- 319 -
Creșterea depozitelor glicogen muscular și a abilitatii de a le
utiliza
Acidul lactic (val cu 3-5 mmol/l mai mari ca la ses la aceeași
intensitate), creșterea tolerantei la lactat
Scăderea producției de lactat (2mmol/l pe sapt)
Corelație între creșterea intensității de antrenament și scăderea
lactatului = predicție pentru o bună performanță la ses!
Evaluare răspuns:
Creșterea VO2max, Functia cardio-respiratorie si metabolica
evaluata prin: FC, EKG, echografie cardiaca, spiroergometrie si a
capacitatii aerobe de efort
Hematologic (cel mai important mecanism de adaptare la
hipoxie) - He, Hb, Ht
EPO (2 ore – 2/4 zile)
Creșterea cortisol, și a 17-cetosteroizi
Creșterea raportului cortizol/testosteron este corelată cu creșterea
sintezei de proteine și a rezervei de reticulocite
Ureea (nivel crescut după antrenament și scăzut după refacere
indică antrenament optim – criteriu pentru antrenament excesiv sau
insuficient
Forța musculara și viteza cresc după 7 zile
Psihoterapie
Alimentație: 3 Mese pricipale+ 1 Gustare
NORMOCALORICĂ
HIPERGLUCIDICA (60%)
NORMO/UȘOR HIPOPROTIDICĂ
- 320 -
NORMOLIPIDICĂ (25%)
Revenire:
Primele 48 de ore-stare fizică bună
Zilele 3-10 „criză de reaclimatizare‖
Zilele 10-21 „fază de randament crescut‖ cu o „perioadă optimă‖
între zilele 14-21‖
- 321 -
- creşterea numǎrului mitocondriilor celulare
- creşterea enzimelor oxidative (de duratǎ, peste 3 sǎptǎmâni);
- modificǎri endocrine care depǎşesc 3 sǎptǎmâni în special
hormonal tiroidian şi cortizolul;
- reactivitatea sistemului imunitar.
Frecvenţa cardiacǎ
În primele zile la altitudine, frecvenţa cardiacǎ de repaus şi din
eforturile submaximale, este crescutǎ comparative cu cea de la nivelul mǎrii.
(Grover et al 1976, 1986; Klausen 1966; Vogel et al 1967, 1974; Welch
1987). În schimb frecvenţa cardiacǎ din timpul eforturilor maximale este
similarǎ sau chiar mai scǎzutǎ decât cea de la nivelul mǎrii. Cunoscând
aceste aspecte mulţi tehnicieni şi sportivi ştiu sǎ-şi adapteze zonele de lucru
la altitudine astfel încât folosirea frecvenţei cardiace sǎ fie corectǎ şi utilǎ.
Volumul bǎtaie
Este dependent de volumul sanguin total (volumul plasmatic
+volumul eritrocitar), mǎrimea ventriculului stâng, întoarcerea venoasǎ şi
contractilitatea miocardicǎ. În primele ore ale expunerii la altitudine,
volumul bǎtaie de repaus şi cel din efortul submaximal şi maximal, este
similar sau uşor mai mic decât la nivelul mǎrii. O reducere dramaticǎ apare
în primele 2 zile atât în repaus cât şi în efort (Alexander et al 1967;Moore
1986) şi este urmarea scǎderii volumului sanguine total secundar
descreşterii volumului plasmatic. Volumul bǎtaie poate continua sǎ scadǎ
timp de mai multe zile la altitudine.
- 322 -
Debitul cardiac
Este condiţionat de frecvenţa cardiacǎ şi de volumul bǎtaie. Descreşte
în timpul primelor zile de expunere la altitudine, descreşterea volumului
bǎtaie fiind principala cauzǎ
Frecvenţa cardiacǎ ↑↓ ↑ ↔↓
Volumul bǎtaie ↓ ↓ ↓
Debit cardiac ↓ ↓ ↓
Semnificaţia notaţiilor:
↔ = similar; ↑ = creştere; ↓ = descreştere.
Funcţia cardiacǎ
Studii relativ recente (Shave et al 2002; White et al 2002) sugereazǎ
cǎ eforturile de anduranţǎ prelungite desfǎşurate la altitudine medie ar putea
avea efecte adverse asupra funcţiei cardiace. Testele fǎcute pe ciclişti foarte
bine antrenaţi la presiune atmosfericǎ normalǎ şi oxigenare normalǎ, la
presiune atmosfericǎ normalǎ şi hipoxie sau la o altitudine simulatǎ de
2000m au arǎtat o reducere semnificativǎ a fracţiei de ejecţie sistolicǎ a
ventriculului stâng şi a fracţiei de scustare la grupa de sportivi care s-au
antrenat în presiune atmosfericǎ normalǎ dar în hipoxie. Revenirea la
normal s-a fǎcut dupǎ 48 ore dupǎ efort.
2. Rǎspunsul ventilator
La expunerea acutǎ la altitudine unul din primele rǎspunsuri este
creşterea ventilaţiei pulmonare (VE) în efort pentru a oferi ţesuturilor şi
organelor sficient oxigen. Acest rǎspuns apare în câteva minute şi este iniţiat
de chemoreceptorii periferici ca rǎspuns la hipobarism. Aceastǎ creştere
iniţialǎ a ventilaţiei pulmonare se atenueazǎ cam în 30 minute iar în
- 323 -
urmǎtoarele ore şi zile de expunere la altitudine este gradual dependentǎ de
timp.
Câteva studii (Garcia 2000; Katayama et al 1998) au arǎtat cǎ
rǎspunsul ventilator hipoxic creşte dupǎ expunerea acutǎ la altitudine şi ar
putea fi beneficǎ pentru sportivi chiar dupǎ coborârea la nivelul mǎrii
deoarece ar putea fi o potenţialǎ creştere a eliberǎrii de oxigen cǎtre muşchii
în activitate în timpul unui efort maximal în sporturile de anduranţǎ.
- 324 -
PaO2 şi SaO2 sunt uşor reduse la altitudine în ciuda creşterii reflexe a
ventilaţiei pulmonare. În timpul eforturilor submaximale şi maximale
efectuate la altitudine PaO2 şi SaO2 sunt reduse comparativ cu valorile
înregistrate la acelaşi tip de efort la nivelul mǎrii. Acest efect poate fi
explicat prin faptul cǎ altitudinea induce reducerea PaO2 rezuntând
descrşterea timpului de difuziune în capilarele pulmonare (Dempsey et al.
1984, Torre Bueno et al 1985, Wagner et al 1986). Cu alte cuvinte deoarece
PaO2 se reduce la altitudine, timpul de difuziune în capilarele pulmonare nu
este sufficient pentru a permite oxigenarea optimǎ a sângelui arterial,
rezultând astfel o scǎdere a SaO2. Descreşterea SaO2 este mai pronunţatǎ la
sportivii bine antrenaţi în timpul eforturilor de tip maximal şi submaximal.
4. Rǎspunsul hematologic
Rinichiul uman produce în mod natural eritropoietina care la rândul ei
stimuleazǎ mǎduva roşie sǎ producǎ eritrocitele. Reacţia normalǎ a
eritropoietinei la hipoxia de altitudine este sǎ creascǎ, dar dupǎ o sǎptǎmânǎ
de expunere la altitudine începe sǎ scadǎ. Unele studii au arǎtat cǎ creşterea
producţiei de hematii începe dupǎ 4-7 zile de expunere acutǎ la altitudine.
Hematiile trǎiesc în medie 120 de zile dupǎ care sunt distruse de fagocitele
din ficat şi splinǎ. În fiecare secundǎ în organismul uman sǎnǎtos mor cam
3.000.000 de hematii. Valoarea medie normalǎ a numǎrului de hematii este
la femei de 4.800.000, iar la bǎrbaţi de 5.500.000 şi este influenţatǎ de
vârstǎ, stare de sǎnǎtate, altitudine. În Peru valorile medii la un bǎrbat pot
ajunge la 8.300.000.
Molecula de hemoglobinǎ este constituitǎ din 4 polipeptide (2 lanţuri
α şi 2 lanţuri β) fiecare fiind ataşat la o grupare prosteticǎ denumitǎ grupare
hem.
Fiecare hem conţine un atom de fier care va lega O2 şi devine
oxihemoglobinǎ. În 1966 cercetǎtorii au descoperit cǎ hemoglobina în
- 325 -
contact cu O2 şi CO2, produce un al 3-lea gaz denumit oxid nitric (regleazǎ
TA şi relaxeazǎ pereţii vaselor sanguine mǎrindu-le debitul).
Valoarea PaO2 poate devein criticǎ pentru hematopoiezǎ când scade
sub 65 mmHg.
Volumul plasmatic scade în primele 2-3 zile datoritǎ migrǎrii fluidelor
intravasculare spre spaţiul intersiţial şi intracelular. Aceste reacţii sunt
induse de activitatea hormonului antidiuretic, de umiditatea scǎzutǎ a aerului
inspirat şi de hiperventilaţie.
5. Metabolismul fierului
Fierul este deosebit de important în valorificarea beneficiilor
altitudinii. Feritina forma de depozitare a fierului este o componentǎ
necesarǎ a sintezei hemoglobinei. Acest fapt este foarte important pentru
sportivii de anduranţǎ în perioadele de antrenament intensive la altitudine,
influenţând potenţialul eritropoiezei în condiţii hipoxice.
Unii autori (Stray- Gunderson et al 1992) au arǎtat cǎ la sportivii bine
antrenaţi diagnosticaţi cu deficit de fier, eritrocitemia indusǎ de altitudine nu
s-a modificat înainte de 4 sǎptǎmâni la o altitudine de 2500m.
- 326 -
Existǎ de asemenea riscul ca hormonii de stres sǎ inducǎ o relativǎ
depresie în mǎduva roşie, în particular în prima parte a expunerii la
altitudine, când existǎ o adaptare minimǎ şi reacţia la acest stres de
neadaptare este mai accentuatǎ.
- 327 -
valorilor VO2max. În concluzie descreşterea VO2max la altitudine se
datoreazǎ în mare parte hipoxiei, aceasta inducând reducerea
oxihemoglobinei arteriale şi secundar limitarea timpului de transit al aerului
prin capilarele pulmonare.
Saturaţ
ie oxi- Saturaţia
Altitudin Descreştere
Metod Testul Hb la oxi-Hb la
Autor e Subiecţi a saturaţiei
a efectuat nivelul altitudin
(m) oxi-Hb %
mǎrii e%
%
Ciclişti
Ciclo
Gore et bǎrbaţi
580 ch
SaO2 ergometru 90,4 86,5 4*
al 1996 antrenaţi
VO2 max
(n = 9)
Ciclişti:
- femei
antrenate Ciclo
Gore et 92,1 89,7 3*
580 ch (n =10); SaO2 ergometru
al 1997 92,0 90,1 2*
- bǎrbaţi VO2 max
antrenaţi
(n = 10)
Squires Bǎrbaţi
915 ch Pistǎ
şi alergǎtori
1220 SpO2 rulantǎ 90,7 87,2 4*
Buskirk antrenaţi
1525 VO2 max
1982 (n = 12)
Bǎrbaţi
Roberts Pistǎ
schi fond
et al 1800 agh
SaO2 rulantǎ 90,6 77,8 14*
(n = 9)
1998 VO2 max
EN Aus
Ciclism
Brosna
femei 3 x 10
n et al 2100 SpO2 95,4 92,9 3*
(n =8) min.
2000 EN Aus
Squires
Bǎrbaţi Pistǎ
and
2286 alergǎtori SpO2 rulantǎ 90,7 79,1 13*
Buskirk
(n = 12) VO2 max
1982
Atleţi de
Lawler anduranţ Ciclo
et al 3000 ǎ SpO2 ergometru 90,1 77,3 14*
1988 antrenaţi VO2 max
(n = 7)
Semnificaţia notaţiilor:
ch = camerǎ hipobaricǎ
* = descreştere semnificativǎ (p < 0,05) a saturaţiei oxi Hb arteriale la altitudine faţǎ de nivelul mǎrii.
EN Aus = echipa naţionalǎ a Australiei
- 328 -
7. Lactatul sanguin
Valorile de lactat înregistrate la altitudine sunt adesea denumite „lactat
paradoxal‖. Reevrs et al în 1992 au descris lactatul paradoxal ca un rǎspuns
fiziologic al concentraţiei sanguine de lactat în timpul unui efort maximal
sau submaximal care creşte la o expunere acutǎ la altitudine, dar scade odatǎ
cu aclimatizarea la altitudine. Kayser în 1996 a presupus cǎ reducerea
indusǎ de aclimatizare a acumulǎrii de lactat în timpul eforturilor
submaximale şi maximale, este mediatǎ de cel puţin douǎ mecanisme
potenţiale:
a). o descreştere a cantitǎţii maxime de substrat energetic metabolizat
pe calea glicolizei aerobe, datoritǎ reducerii VO2 max la altitudine;
b). alterarea la nivel celular al controlului metabolic al glicogenolizei
şi glicolizei, datoritǎ schimbǎrilor rǎspunsului sistemului nervos simpatic ce
apar odatǎ cu aclimatizarea la altitudine.
Nivelul ridicat de lactat însoţit de o concentraţie crescutǎ de ioni de
hidrogen contribuie la apariţia oboselii musculare prin împiedicarea formǎrii
punţilor de actinǎ-miozinǎ, prin reducerea sensibilitǎţii troponinei pentru
calciu şi prin inhibarea enzimei fosfo-fructokinaza. În consecinţǎ se reduce
producerea energiei prin glicolizǎ anaerobǎ.
- 329 -
urmare poate avea efecte adverse asupra capacitǎţii de efort maximal şi
supramaximal.
8. Utilizarea carbohidraţilor
Studiile inţiale au adus în discţie utilizarea cu predilecţie a lipidelor ca
substrat energetic la aexpunerea acutǎ la altitudie (Young et al. 1982, 1987).
Creşterea în ser a acizilor graşi liberi şi a nivelului de glicerol la expunerea
acutǎ la altitudine dar şi dupǎ 18 zile a susţinut afirmaţia de mai sus
(Young). Aceste efecte au fost observate atât în repaus cât şi în timpul
eforturilor submaximale. S-a observat de asemenea o reducere a utilizǎrii
gliogenului muscular şi a lactatului din ser în eforturile submaximale în 18
zile de şedere la altitudine. (Young). Împreunǎ aceste date au sugerat cǎ la
expunerea acutǎ la altitudine şi apoi prin aclimatizare, se iniţiazǎ o mai mare
utilizare a lipidelor decât a glucidelor ca substrat energetic atât în repaus cât
şi în efort.
Studii din 1991, 1996 (Brooks şi Roberts), au folosit izotopi
radioactivi şi au sugerat cǎ de fapt utilizarea carbohidraţilor este crescutǎ la
altitudine, iar a lipidelor este redusǎ. În primele 4 ore de expunere la o
altitudine de 4300 m consumul acizilor graşi în musculatura membrelor
inferioare nu a fost diferitǎ de valorile înregistrate la nivelul mǎrii atât în
repaus cât şi în efort. În schimb procentajul de oxidare a glucozei a fost
semnificativ mai mare decât la nivelul mǎrii atât în repaus cât şi în efort.
Dupǎ 21 de zile de aclimatizare la altitudine consumul de acizi graşi în
repaus şi efort a fost mai mic comparativ cu nivelul mǎrii.
În 2000 şi 2002 douǎ studii au sugerat cǎtiparul utilizǎrii unui anumit
substrat energetic este mai puţin dominant la femei decât la bǎrbaţi.
Alte studii au evidenţiat un nivel mai mare al glucozei plasmatice la
alergǎtorii de anduranţǎ bǎrbaţi şi femei, care s-au antrenat la 1800 m
comparativ cu nivelul mǎrii. Cert este cǎ s-a evidenţiat o creştere a utilizǎrii
carbohidraţilor în timpul eforturilor de mare intensitate efectuate la altitudini
în jur de 1800 m. De aceea se face o recomandare pentru sportivii care se
- 330 -
pregǎtesc la altitudine sǎ-şi refacǎ depozitele de glicogen cât mai rapid dupǎ
efort folosin alimente şi bǎururi cu un înalt indice glicemic.
9. Performanţa aerobǎ
Descreşterea capacitǎţii aerobe la altitudine a fost asociatǎ cu
descreşterea VO2 max indus de altitudine şi secundar de reducerea saturaţiei
arteriale a oxihemoglobinei (Gore 1997). Modificǎrile par sǎ aparǎ la
altitudini începând de la 580m. Experimentele fǎcute pe atleţi britanici de
anduranţǎ au arǎtat o descreştere a vitezei de deplasare (test de alergare
1000 m la nivelul mǎrii şi apoi la altitudine) semnificativǎ de 3% (la nivelul
mǎrii 5,67m/sec respectiv 5,52m/sec laaltitudine) şi 4% la nivelul mǎrii
5,79m/sec, respectiv 5,55m/sec la altitudine) dupǎ 14 zile de antrenament la
1500m şi la 1640m
Se pare cǎ Mexico City a rǎmas un reper în aprecierile performanţelor
la altitudine. Media descreşterii vitezei la aceastǎ altitudine a fost de
aproximativ 2% la 800m, 4% la 1500m, 6% la 5000m şi 7% la maraton atât
la fete cât şi la bǎieţi. Probele de vitezǎ sunt avantajate de reducerea
densitǎţii aerului şi a rezistenţei aerodinamice (Hahn şi Gore 2001).
- 331 -
11. Capacitatea de antrenament
Deoarece altitudinea induce odescreştere a saturaţiei arteriale cu
oxigen şi a VO2 max, sportivii din probele de anduranţǎ fac faţǎ cu greu
solicitǎrilor din antrenament pentru a menţine volumul şi intensitatea de
lucru de la nivelul mǎrii. În 1997 Levine şi Stray-Gundersen au efectuat un
experiment cu atleţi de performanţǎ care au fost împǎrţiţi în trei grupe:
a). Primul grup a locuit şi s-a antrenat la nivelul mǎrii;
b). Al doilea grup a locuit la altitudine medie şi s-a antrenat la nivelul
mǎrii;
c). Al treilea grup a locuit şi s-a antrenat la altitudine medie;
Rezultatele sunt cuprinse în tabelul următor:
Timpul
Procent din
Altitudine (ore,
An Locație performanţa de la Sportiv
(m) min.,
sec.) nivelul mǎrii
Dinsamo
1998 Rotterdam 0 2:06:50 100
(Ethiopia)
Mexico Ceron
1993 City 2240 2:14:47 94
(Mexico)
Carpenter
1994 Tibet 4300 2:56:08 72
(USA)
Carpenter
1995 Tibet 5200 3:22:25 62
(USA)
Radcliffe
2003 Londra 12 2:15:25 100
(Anglia)*
Gebrselassie
2008 Berlin 34 2:03:59 100
(Eth)*
Wanjiru
2008 Beijing 44 2:23:14 100
(Kenia)**
Takahashi
2008 Beijing 44 2:06:32 100
(Jap)**
Semnificaţia notaţiilor:
* = cea mai bunǎ performanţǎ mondialǎ ** = recorduri olimpice M si
F
- 332 -
12. Cortizolul
Este un hormon glucocorticoid secretat de cortexul adrenal ca rǎspuns
la o agresiune fiziologicǎ sau psihologicǎ. Cortizolul mentine nivelul
constant al glicemiei prin gluconeogenezǎ, împreunǎ cu epinefrina
stimuleazǎ lipoliza. Creşterea valorilor de cortizol în ser este asociatǎ cu un
catabolism crescut muscular dupǎ eforturi fizice foarte grele, cu
imunosupresia post-efort. Studii fǎcute la altitudini medii de 1885 m au
arǎtat creşteri semnificative ale cortizolului dupǎ 5 sǎptǎmâni de 51% (p<
0,05). Nivelul cortizolului din ser creşte cu 8% în primele 24-36 ore la
altitudine faţǎ de valorile de la nivelul mǎrii. Experimente efectuate
comparativ pe schiori suedezi (nativi de la şes) şi atleţi kenieni (nativi de la
altitudine) au arǎtat diferenţe între cele douǎ grupuri, valorile mai mari ale
nordicilor fiind puse pe seama stresului oxidativ mai puternic.
- 333 -
ultraviolete. Toate studiile efectuate au arǎtat cǎ pe termen lung
antrenamenrul la altitudine poate creşte stresul oxidativ la sportivi. Folosirea
suplimentelor de antioxidanţi în stagiile de pregǎtire la altitudine, poate
diminua descreşterea performanţeiaerobe la altitudine medie.
- 334 -
striate. Aceste douǎ enzime foarte active în timpul contracţiei musculare
permit producerea rapidǎ şi eficientǎ a energiei mecanice. (Green 2000).
Activitatea lor este însǎ redusǎ la altitudine mare şi au un posibil rol în
descreşterea VO2 max, a performanţelor de anduranţǎ, a capacitǎţii de efort
- 335 -
Debitul cardiac maxim se
menţine acelaşi sau uşor Desccreşte debitul cardiac maxim
scǎzut
Volumul plasmatic creşte dar
Descreşte volumul
rǎmâne scǎzut dupǎ stagiul de
plasmatic
altitudine
Creşte producerea de celule roşii
Hematologic Creşte hematocritul
şi se menţine hematocritul ridicat
Nu se schimbǎ sau poate scǎdea
Creşte vâscozitatea sângelui vâscozitatea faţǎ de expunerea
acutǎ la altitudine
Descreşte concentraţia
Creşte concentraţia
submaximalǎ de lactat
Metabolic lactatului la efort
comparativ cu expunerea acutǎ la
submaximal
altitudine
Creşte densitatea capilarelor în
ţesuturile locale
Ţesutul local -
Creşte numǎrul mitocondriilor
Creşte numǎrul enzimelor aerobe
Descreşte VO2 max deşi poate fi
Performanţa Descreşte VO2 max crescutǎ prin comparaţie la
acelaşi grup
Tabel nr. 5. Rezumatul reacţiilor acute şi cronice după expunereea la
altitudine
Tendinţe actuale
La început s-a vorbit despre „sǎ trǎieşti la altitudine şi sǎ te antrenezi
la altitudine‖, dar dificultǎţile legate de locaţii, anotimp, condiţii meteo şi nu
în ultimul rând problemele de adaptare şi aclimatizare au determinat o
schimbare: „sǎ traieşti la altitudine şi sǎ te antrenezi la şes‖. Totuşi coborârea
pe vǎi la altitudini în jur de 1500m pentru antrenament poate deveni
obositoare şi uneori dificil de realizat aşa încât specialiştii au adus în
discuţie „sǎ trǎieşti la şes şi sǎ te antrenezi la şes‖ prin folosirea de noi
strategii şi aparate care sǎ simuleze condiţiile de la altitudine (Wilber 2001):
- hipoxie normobaricǎ prin diluţie de azot;
- suplimentare de oxigen;
- unitǎţi hipoxice pentru dormit;
- expunere intermitentǎ la hipoxie;
- 336 -
Hipoxia normobaricǎ prin diluţie de azot
Mulţi sportivi de elitǎ din câteva ţǎri folosesc apartamente în care este
hipoxie normobaricǎ cu scopul de a simula condiţiile de mediu de la
altitudine. Petrec aici 8-18 ore /zi şi se antreneazǎ în condiţii apropiate de
nivelul mǎrii. Studiile fǎcute au arǎtat schimbǎri în concentraţia sericǎ de
EPO, numǎrul reticulocitelor, al hematiilor, acestea ducând la o creştere a
capacitǎţii performanţiale. Studii limitate au sugerat o îmbunǎtǎţire şi a
calitǎţilor anaerobe folosind aceste condiţii.
Suplimentarea cu oxigen
Câteva studii au evaluat eficienţa suplimentǎrii cu oxigen asupra
VO2max şi a performaţelor din antrenament la nivelul mǎrii. Hamalainen a
raportat un studiu asupra unor alergǎtori care timp de 4 sǎptǎmâni au folosit
oxigen la 3 antrenamente pe sǎptǎmânǎ: o îmbunǎtǎţire a rezultatelor pe
3000m la nivelul mǎrii cu 3%. Au fost fǎcute multe e: o îmbunǎtǎţire a
rezultatelor pe 3000m la nivelul mǎrii cu 3%. Au fost fǎcute multe
experimente legate de folosirea suplimentǎrii cu oxigen în timpul stagiilor
de pregǎtire pentru creşterea capacitǎtii de anduranţǎ şi dezvoltǎrii unei
velocitǎţi în competiţie care sǎ permitǎ rezultate competitive pe plan
mondial.
- 337 -
Expunerea intermitentǎ la hipoxie
Se face cu scopul de a îmbunǎtǎţi performanţa sportivǎ şi se bazeazǎ
pe scurte expuneri la hipoxie (1,5- 2 ore), acestea stimulând eliberarea
eritropoietinei (Schimidt 2002). Ertropoietina eliberatǎ este suficientǎ ca sǎ
aducǎ creşteri ale eritropoietinei serice, a concentraţiei de globule roşii, VO 2
max şi a capacitǎţii de anduranţǎ. Expunerea intermitentǎ la hipoxie permite
ca sportivii sǎ trǎiascǎ la şes şi sǎ se antreneze la altitudine. Se poate folosi
camera hipobaricǎ sau hipoxicatorul gen „Go2 altitudineTM‖.
Folosirea stagiilor de pregǎtire la altitudine medie este o problemǎ de
strictǎ individualizare, de experienţǎ a antrenorului şi sportivului şi a echipei
medicale, de alegere corectǎ a altitudinii, a duratei stagiului de altitudine şi
aprecieri asupra zilelor benefice pentru competiţie dupǎ coborârea la nivelul
mǎrii.
- 338 -
- reducerea volumului de la nivelul mǎrii cu 10-20%, gradual se
creşte volumul în fiecare sǎptǎmânǎ la altitudine cu 3-5%. Unii sportivi
cu experienţǎ pot sǎ atingǎ la sfârşitul stagiului valori ale volumului şi
intensitǎţii comparabile cu cele de la nivelul mǎrii;
- antrenamentele cu intervale trebuie sǎ fie corect dozate ca
intensitate duratǎ şi pauzǎ;
- întoarcerea la nivelul mǎrii este variabilǎ şi programul trebuie
fǎcut dupǎ fiecare sportiv în parte, dupǎ experienţa acumulatǎ;
- 339 -
grele, fie obosealǎ şi refacere încompletǎ. Important este ca cel puţin în
ultimele zile înainte de coborâre sǎ se evite antrenamentele de mare
întensitate. Unii autori susţin oportunitatea unei etapizǎri şi dupǎ coborârea
la nuvelul mǎrii pentru a evita antrenamentele de mare volum şi intensitate
în primele zile.
Etapa III – 2
Etapa I – 2 zile Etapa II – 17 zile
zile
- adaptare; - antrenamente;
- regenerare;
- rǎspunsurile - creşterea încǎrcǎturii în
- refacere.
imediate. antrenamente.
- 340 -
Etapa II se detaliază astfel
- 341 -
Alergǎri de duratǎ de intensitate
moderatǎ;
1
Aclimatizarea Reducerea volumului faţǎ de nivelul
sǎptǎmânǎ
mǎrii de 20%;
Fǎrǎ antrenament cu intervale.
Introducerea antrenamentului cu
intervale, dar sub intensitǎţile de la
nivelul mǎrii;
Dublarea duratei de refacere în
antrenamentul cu intervale faţǎ de
Antrenamentele
4-5 nivelul mǎrii;
principale ce urmeazǎ
sǎptǎmâni Gradual se vor modifica intensitǎţile
etapei de aclimatizare
de lucru şi durata pauzei;
Sǎptǎmânal antrenament de dealuri:
- 10x100 m;
- 15-16 km alergare la 2560 m-2590
m.
Programul optim trebuie determinat
prin „încercǎri şi greşeli‖, adicǎ
adaptarea dupǎ fiecare sportiv:
- la 1-2 zile înainte de competiţie;
Revenirea la nivelul
2-10 zile - la aproximativ 7 zile înainte de
mǎrii
competiţie;
- la 7-10 zile înainte de competiţie;
- performanţa poate fi îmbunǎtǎţitǎ
uneori la 2 sǎptǎmâni dupǎ coborâre.
Datele de mai sus au fost consemnate dupǎ experienţa alergǎtorilor de
fond în Boulder, Colorado la 1770m altitudine.
Bibliografie
1. Arsac, LM 2002. Effect of altitudine on the energetics of human
best performances
În 100 m running: A theoretical analysis. European Journal of
Applied Physiology 87: 78-84.
2. Chic, TW, D. M. Stark, and G. H. Murata, 1993. Hiperoxic training
increaseswork capacity after maximal training at modarate altitude. Chest
104: 1759-1762;
3. Drǎgan Ioan, Medicina Sportivǎ, Ed. Medicalǎ, 2002.
- 342 -
5. Gore, K. J., A. G. Hahn, R. J. Aughey, DT. Martin, M. J. Ashenden,
S. A. Clark, A. P. Garnhan, A. S. Roberts, G. J. Slater, and M. J. McKena.
2001. Live igh train low increases muscle buffer capacity and submaximal
cycling efficiency, . 173: 275-286;
6. Hendriksen IJM, and T. Meeuwsen. 2003. The effect of intermittent
training in hypobaric hypoxia on sea- level exercise: A cross-over study in
humans. European ajournal of Applied Physiology 88: 396-403;
7. Katayama, K., Y. Sato, Y. Morotome, N. Shima, K. Ishida, S. Mori,
and M. Miyamura 2001. Intermitent hypoxia increases ventilation and SaO2
durin hypoxic ecercise and hypoxic chemosensitivity. Journal of applied
Physiology 90: 1431-1440;
8. Kinsman, TA, A. G. Hahn, C. J. Gore, B. R. Wilsmore, D. T.
Martin, and C. -M. Chow. 2002. Respiratory events and periodic breathing
in cyclists sleeping at 2600 m simulated altitude. Journal of Applied
Physiology 92: 2114-2118;
9. Mathieu-Costello, O 2001. Muscle adaptation to altitude. Tissue
capillarity and capacity for aerobic metabolism. High altitude medicine and
Biolfy 2: 413-425;
10. Rodriguez, F. A., J. I. Ventura, M. Casas, T. Pages, R. Rama, A.
Ricart, I. Palacios and G. Viscor. 2000. Erythropoietyn acute reaction and
hematological adaptations to short intermitent hypobaric hypoxia. European
Journal of Applied Physiology 82: 170-177;
11. Saltin, B., C. K. Kim, N. Terrados, H. Larsen, J. Svedenhag, and
C. J. Rolf. 1995. Morphology, enzyme activities and buffer capacity in leg
muscles of Kenyan and Scandinavian runners. Scandinavian Journal of
Sport Medicine and Sciencin Sport 5: 222-230;
13. Stray-Gundersen, J., RF Chapman, and BD Levine. 2001. ‖Living
high-training low‖ altitude training improves sea level performance in male
and female elite runners. Journal of applied Physiology 91: 1113-1120;
14. Wilber, RL, 2004. Altitude training and athletic performance.
Human kinetics Publishers, Inc
15. Wilber RL, P. L. Holm, D. M. Morris, GM Dallam and SD Callan,
2003 a. Effect of FIO2 on oxidative stress during high-intensity interval
training at moderate altitude. Medicine and Science in Sport and Exercise 35
(Suppl. 5): S115.
- 343 -
CAPITOLUL 15
SUPRAANTRENAMENT
- 344 -
1. Cauze de apariție ale supraantrenamentului
Sunt încriminate mai multe cauze posibile în apariția
supraantrenamentului:
Greșeli de antrenament: antrenament excesiv, creșterea bruscă a
intensității său volumului acestuia, schimbarea tipului de antrenament,
antrenament lipsit de periodizare;
Lipsă refacerii sau refacere insuficienta
Competiții importante frecvente;
Nutriție inadecvată, deshidratare, diferite patologii acute sau
cronice;
Stresul psihologic: diferite evenimente apărute în viața
sportivului precum probleme familiale, examene, probleme sentimentale,
schimbarea domiciliului, temperaturi extreme, altitudine mare, umiditate.
- 345 -
Există două forme clinice de supraanatrenament:
3. Diagnostic
Sindromului de supraantrenamenteste bines a fie diagnosticat în faza
preclinică, de suprasolicitare, când domină semnele generale, în special
manifestările psihice. În această fază intervenţia mediclului este mult mai
eficientă iar manifestările la nivelul unui aparat sau sistem se corectează mai
repede şi eficient.
3. 1. Semne și simptome:
Scăderea performanței sportive este principalul simptom dar din
pacate este un semn tardiv!;
- 346 -
Oboseala locala apoi generalizata. Sportivul nu mai poate susține
antrenamentul pe care anterior îl efectua fără nici o problema. Scăderea
pragului de lactat;
Scăderea în greutate și pierderea apetitului (Prokop susține că
orice scădere nemotivată în greutae mai mare de 3 % trebuie suspectată
de supraantrenament);
Timpul de refacere este prelungit, refacerea naturală din ce în ce
mai scăzută;
Insomnie diurnă sau nocturnă, somn de proastă calitate, agitat,
sportivul se trezeşte mai obosit decât s-a culcat;
Cefalee, rebelă la medicaţia uzuală; are caracter migrenos sau
apare ca o simplă senzaţie de greutate. Se poate accentua la efort şi ceda
în repaus;
Astenie fizică şi psihică, dureri articulare, parestezii cu senzaţii
de amorţeli în extremităţi;
Cresterea fecventei cardiace de repaus, dureri precordiale,
dispnee, tahipnee;
Tulburări vizuale, auditive, vestibulare, tulburări de dinamică
sexuală
Apariția depresiei, anxietății, instabilitate emoțională și scăderea
proceselor cognitive (memorie, atenţie, percepţie, concentrare). Mai
multe studii au sugerat ca semnele psihologice si timpurii si preced
modificarile neuro-endocrine;
Infectii minore mai ales de tract respirator superior.
De foarte multe ori aceste semne și simptome sunt insuficiente pentru
stabilirea diagnosticului dar simpla prezență a unuia dintre ele trebuie să ne
ducă cu gândul si la diagnosticul acestui sindrom.
- 347 -
3. 2. Evaluari paraclinice
CARDIO-VASCULAR: tulburări EKG (aritmii extrasistolice de
repaus/efort), reacții de tip hipoton (patognomonic) mai ales în efort
specific, Sistolic Tension Time (STT) cu valori medii sau mici, proba clino-
ortostatica cu dereglări neuro-vegetative.
NEURO-MUSCULAR: modificări EEG (microvoltata, dispar undele
alfa, traseu plat), modificari EMG (amplitudinea potentialului muscular
evocat scazuta, cresterea latentei distale, viteza de conducere motorie mica),
hiperreactivitate reflexe ostr-tendinoase, tulburări de coordonare, de
echilibru.
BIOCHIMIC: teste hepatice-renale funcționale modificate,
hipocalcemie, hipomagnezemie, Hipoproteinemie, cresterea vascovitatii
sangelui si hematocritului (contrar efectelor antrenamentului).
- 348 -
3.3 Funcția hormonală
Este cert faptul că hormonii joacă un rol important în adaptarea
cardio-vasculară și metabolică la efort. Persoanele care au patologie
endocrină prezintă frecvent astenie fizică și intoleranță la efort care dispare
odată cu corectarea nivelului hormonal respectiv. Cei mai mulți autori
consideră supraantrenamentul ca o disturbare a adaptării axului hipotalamo-
hipofizo-corticosuprarenalian (Keizer 1998; Lehmann et al. 1993a, 1998a,
1999b, 2001; Meeusen 1998, 1999;Meeusen et al. 2004, Urhausen et al.
1995, 1998b)
Parametrii hormonali ai sportivilor depind de foarte mulți factori
(intensitatea, durata și tipul efortului, nutriție, vârsta, sex, ritmul circadian,
intervalul de timp dintre recoltarea probei biologice și efort sau aportul
alimentar, metoda de dozare etc)
Mai mulți autori au propus diagnosticarea supraantrenamentului prin
investigarea răspunsului hormonal al sportivului la teste de efort de
intensitate mare (Urhausen A, Flynn MG, Lehmann M, Vervoorm C, et al).
Demn de retinut este protocolul de testare hormonala propus de Meeusen et
al. (2004):
Se investigheaza funcția hormonala după două teste de efort maximal
efectuate la un interval de 4 ore. In stadiul de sindrom de Supraantrenament
se constata răspuns exagerat la primul test și o supresie severă a răspunsului
hormonal la cel de-al doilea test.
Cortizolul
Este un hormon care crește în timpul efortului, într-o proporție și mai
mare la persoanele antrenate. În supraantrenament se observă scăderi ale
secreției de cortizol în efort fiind perturbat ritmul circadian cortizonic.
- 349 -
Catecolaminele
La persoanele antrenate în anduranța au loc secreții crescute în efortul
maximal cu diminuarea receptorilor β- adrenergici (nivel crescut de
catecolamine urinare dar alură ventriculară scăzută).
În supraantrenament sunt remarcate scăderi ale secreției urinare
nocturne de catecolamine cu diminuarea receptorilor β-adrenergici
limfocitari indusă de antrenamentul de anduranța fiind redusă.
Testosteronul
La persoanele antrenate sunt remarcam creșteri ale testosteronului în
antrenamentul de forță și scăderi în antrenament de anduranța. În
supraantrenament sunt remarcate valori scăzute post efort maximal.
Hormonul de creștere
La persoanele antrenate crește față de persoanele sedentare (de fapt
intermediarul sau, IGF1)
În supraantrenament se observa scăderea concentrației plasmatice
(tot de IGF1) – prin inhibiția realizată de producția crescută de citokine
declanșată de rectiile inflamatorii musculare
Hormonii tiroidieni
În efort scade nivelul hormonilor tiroidieni dacă apare un dezechilibru
energetic produs de un aport energetic insuficient în timp ce la persoanele
antrenate și cu un aport alimentar ajustat nu se modifică.
- 350 -
3. 4. Metabolismul glucidic
Efortul favorizează inițial transportul intracelular de glucoză (insuline-
like effect) ducând la hipoglicemie. Efortul intens inițiază glicogenoliza în
timp ce efortul prelungit inițiază gluconeogeneza ceea ce are ca rezultat
apariția hiperglicemiei. După un ultra-maraton, se înregistrează timp de
câteva zile un veritabil „diabet‖ tranzitoriu care este fiziologic (Pestell RG,
Ward GM, Galvin P, Best JD, Alford FP 1993)
La persoanele antrenate metabolismul glucidic suferă modificări astfel
încât glicemia să se mențină constantă în ciuda consumării rezervelor de
glucide.
În supraantrenament mecanismele de reglare sunt depășite apărând
hipoglicemii. Sportivii cu supraantrenament au înregistrat adevărate
profiluri de gluco-dependenta (Aloulou I, Manetta J, Dumortier M, Brandou
F, Varlet-Marie E, Fédou E, et al 2003)
3. 5. Metabolismul lipidic
Eforturile de anduranța se bazează pe lipoliză. La persoanele antrenate
în efortul de anduranța este favorizată utilizarea lipidelor, acesta fiind indicat
că metodă terapeutică de ameliorare al profilului lipidic.
În supraantrenament are loc depășirea mecanismelor ducând la
hipocolesterolemii asociate uneori cu trigliceride crescute.
3. 6. Hematologic
La persoanele antrenate apar: hemodiluție aparentă printr-o creștere a
volumului plasmatic superioară celei de eritrocite (pseudoanemia
sportivilor), elemente tinere cu volum eritrocitar la limita superioară (crește
turn-over-ul eritrocitar), nevoia crescută de fier acoperită de rezerve.
În supraantrenament: feritina scăzută, anemie microcitara în
epuizarea rezervelor de fier. Deficienta fierului poate potenta varful
sindromului de supraantrenament.
- 351 -
3. 7. Sistemul Imunitar
În timpul efortlui contracția musculară produce microleziuni
musculare care declanșează reacții inflamatorii. În supraantrenament:
hormonii de stress inhibă reacția imunitară celulară (Th1) și o stimulează pe
cea umorală (Th2) ceea ce duce la creșterea frecvenței afecțiunilor
infecțioase (mai ales ICRS) și a alergiilor;
Microleziunile repetate determină apariția unui răspuns inflamator
cronic (citokinele produc modificări umorale, psihice și hormonale care
obligă organismul la repaus) și scăderea glutaminei plasmatice (amino-acid
important în sinteza celulelor sistemului imunitar, produsă și depozitată în
musculatură de unde este eliberată în condiții de stres)
4. Tratament
Tratamentul supraantrenamentului necesită o abordare holistică.
Odihna și refacerea, masajul, hidroterapia, dieta adecvată, vitamine,
suplimente nutritive sunt elementele cheie în tratament. Schema de
tratament depinde de tabloul clinic, în general fiind necesare 12-16
săptămâni pentru reabilitare.
Tratamentul Suprasolicitării:
Reducerea antrenamentului fără încetare completă a acestuia; primele
2-3 zile sportivul se odihnește fără a mai face deloc antrenament după care
antrenamentul este de intensitate și volum scăzute (până la 30-40%) iar
refacerea este prelungita si diversificata pentru 1-2 săptămâni;
Tratamentul Supraantrenamentului:
Cel mai important mijloc terapeutic este profilaxia realizată prin
controalele medico-sportive, prin evitarea stărilor de stress şi conflictuale,
prin psihoterpia adecvată, urmărirea jurnalului de autocontrol zilnic,
asanarea focarelor de infecţie (când există), asigurarea refacerii
- 352 -
corespunzătoare post-efort si păstrarea formei sportive maxime 4-6
săptămâni.
Când diagnosticul este pus cu certitudine tratametnul este complex: se
recomandă scoaterea sportivului din activitatea sportiva şi trimiterea lui într-
o staţiune subalpină (600-800m) pentru 3-4 săptămâni. Aici alimentaţia
trebuie sa fie hiperproteică, hiperglucidică, hipolipidică si bogată în
vitamine şi minerale. Se adaugă medicaţie alcatuită din: complexe
vitaminice, multiminerale, neurotrofe, antioxidante si sedative. Dacă este
cazul se apelează si la medicaţia antidepresivă. Trebuie să se asigure un
somn satisfăcator din punct de vedere atat cantitativ cat si calitativ.
Importanta in timpul zilei este si odihna activă. Ca psihoterapie se
recomandă sugestia, autosugestia, consilierea psihologică, trainingul
autogen Schultz, alte tehnici de relaxare iar ca mijloace fizioterapeutice se
recomandă hidroterapia cu plante, sare de Bazna, aeroionizarea negativă,
naturală sau artificală.
- 353 -
5. Recomandări pentru profilaxia supraantrenamentului
Refacere post efort corespunzătoare ca si metode de refacere și
timp alocat;
Antrenamentul trebuie individualizat. Fiecare atlet tolereză
diferit antrenamentul și stresul competiției. Un antrenament foarte dificil
pentru un sportiv poate fi insuficient pentru altul;
Monitorizarea sportivului in cazul scăderii performanței!
Eficiența antrenamentului poate fi apreciată prin monitorizare. Sunt
urmărite aspecte precum: frecvența cardiacă submaximala și maximală
pentru o anumită putere (reducerea frecvenței cardiace este semn de
adaptare la efort), greutatea corporală, forțe, stare generală, stare
psihologică;
Crearea unui jurnal de autocontrol: sunt trecute recordurile
sportivului, percepția zilnica antrenamentului (greu, mediu, ușor), stare
generală, FC de efort și repaos, chestionar psihologic;
Hidratare corespunzătoare;
Dietă echilibrată și corectă în funcție de tipul de antrenament,
sportul practicat și necesitățile fiecărui sportiv;
Periodizarea și individualizarea antrenamentului cu atenție
deosebita asupra intervalului intensiv de antrenament.
Bibliografie
1. J.-C. Chatardc, X. Bigardb, A. Favre-Juvina, „Position de
consensus: apport des examens biologiques dans le diagnostic de
surentraînement”, Science & Sports 21 (2006) 319–350
2. Brukner P., Khan K., „Clinical Sports Medicine”, McGraw-Hill
Medical2012 (4th edition)
3. Budgett R., „THE OVERTRAINING SYNDROME”, BMJ
VOLUME 309 13 AUGUST 1994 pg 465-468
- 354 -
4. Chan K. H., Micheli A., Rolf C., Bachl N., Frontera W., Alenabi T.,
„FIMS Team Physician Manual”International Federation of Sports
Medicine, 2nd Edition, Hong Kong, 2006
5. Dragan I., Medicina Sportivă, Editura Medicala, București 2002
6. Gazzano F., „Training Monitoring Helps Optimizing Performance
and Recovery While Preventing Overtraining and Injurie‖, www.
athletemonitoring. com
7. Kellmann M., „Preventing overtraining in athletes in high-intensity
sports and stress/recovery monitoring‖ Scandinavian Journal of
Medicine & Science in Sports, Volume 20, Issue Supplement s2,
pages 95–102, October 2010
8. McArdle W D, Katch F I, Katch V L „Essentials of exercise
physiology”, 2nd edn with Primal CD-ROM. Lippincott, Williams and
Wilkins, 2004, New York
9. Meeusen R., Duclos M., Gleeson M., Rietjens G., Steinacker J.,
Urhausen A., „Prevention, diagnosis and treatment of the
Overtraining Syndrome ECSS Position Statement ‗Task Force‖,
European Journal of Sport Science, Volume 6, Issue 1, 2006
- 355 -
CAPITOLUL 16
- 356 -
Așa cum bine menționează prof. I. Drăgan „această componentă a
antrenamentului nu are nimic comun cu dopingul sau alte mijloace de
creștere pe cale nefiziologica, artificială a randamentului sportiv. ‖
1. Antrenamentul sportiv
În organizarea și executarea antrenamentului sportiv intervine
colectivul tehnic format din antrenori, personal medical, psihologi. Acesta
trebuie să respecte anumite principii de metodică recomandate de toți
autorii, cum ar fi: relația volum – intensitate, relația efort specific – efort
nespecific, raportul complexitate – simplitate.
- 357 -
Este utilizat ca metodă de antrenament în special în sporturile cu
componentă mare aerobă, dar și în sporturile mixte sau cu componentă
anaerobă, constatându-se numeroasele beneficii fizice și metabolice aduse de
acestea. Brooks și colaboratorii au constatat că efect al aclimatizării o
scădere a consumului glicogenului muscular pe parcursul desfășurării
efortului și o creștere a utilizării glucozei sanguine. La aceleași rezultate a
ajuns și studiul efectuat în 1996 de Roberts și colaboratorii care a
concluzionat următoarele:
- utilizarea glucozei crește la altitudine atât în repaos cât și în efort
submaximal.
- dupa aclimatizare acesta utilizare crescută se reduce, menținându-
se mai crescută decât la șes
- aceasta comutare metabolică către glucoză este mediată de un
mecanism beta-adrenergic
- rezulta că subiecții aclimatizați la altitudine se caracterizează prin
capacitatea de a cruța glicogenul muscular în efort‖.
În acest mod se obține o rezervă de glicogen muscular deci de energie
în efort. Practic s-a constatat și o îmbunătățire a calităților motrice prin
creșterea forței și vitezei. În ceeace privește VO2 max. s-a constatat o
creștere de 15% în ziuă 14 – 21 de la revenirea la altitudine joasă. Un alt
efect este creșterea valorilor biochimice în special a numărului de hematii și
a hemoglobinei ca adaptare a hipoxiei.
Dacă la începuturile utilizării acestei metode, se considera necesar
efectuarea unui efort mediu la început acum s-a ajuns la concluzia că
dimpotrivă, același rezultat se poate obține aplicând un efort intens din
primele zile de antrenament la altitudine, (de intensitate egală cu efortul
prestat la șes înainte de plecare). Beneficiul acestei noi abordări constă în
faptul că reduce perioada de aclimatizare și crește astfel, în aceleași costuri,
timpul afectat pregătirii specifice.
De aceea trebuie ținut cont de aceste lucruri în planificarea întoarcerii
în vederea participării la concurs, cât și de dozarea efortului în antrenament
- 358 -
pe parcursul stagiului la altitudine. Numai în aceste condiții organismul
sportivului va ajunge să beneficieze de acumulările scontate.
1. 2. „Antrenamentul de modelare a competiției” este o altă formă
de antrenament specific al cărui scop este de a adapta organismul sportivului
din punct de vedere biologic și psihic la cerințele competiției.
- 359 -
au în vedere aceste amănunte foarte importante în funcție de care se
structurează acest tip de pregătire.
1. 3. „Electrostimularea”, antrenament inedit, împrumutat din
electroterapie care constă în obținerea prin stimulare electrică a grupelor
musculare, a creșterii masei și forței musculare identică cu cea obținută prin
antrnament clasic, dar într-un timp mult mai scurt. Avantajul metodei consta
în faptul că economisește timp și poate fi aplicată segmentar după necesități.
- 360 -
și consumul energetic, de aproximativ trei ore, cât se considera optim pentru
organism, este insuficient să transforme energia chimică din alimente în
energie cinetică musculară.
- 361 -
menționează G. Dumitru în „Glucidele și efortul fizic‖, concluzia finală fiind
ca singurul criteriu de aplicare este „intensitatea efortului‖, astfel ca:
- in eforturi constante de intensitate redusă de până la 75% din VO2
max. -carbohidratii administrați îmbunătățesc performanța prin cruțarea
glicogenului muscular.
- in eforturi constante dar de intensitate moderată de 75% din VO2
max., îmbunătățirea performanței se datorează prevenirii instalării
hipoglicemiei.
De asemenea, s-a constatat că forma de administrare optimă este cea
lichida în cantități mici și repetate. Cele mai recomandate sunt soluțiile de
fructoza (carbohidrați non insulinic-secretor) în concentrație de 20 g ‰.
După începerea efortului s-a constatat că administrarea glucozei nu
mai pune probleme metabolice, și atunci s-a optat pentru un amestec de
fructoză+glucoză 25g ‰ în eforturi ce depășesc 1 oră, discutându-se în acest
caz de efectul ‖ergogenic‖ al ingestiei de carbohidrați, așa numită
―rație de alimentare pe parcurs‖. Practicată în sporturi de anduranța aerobă
(marathon, ciclism, schi fond, etc.) aceasta poate să mai cuprindă și proteine
ușor asimilabile în cantități mici.
În sporturile în care intervin pauze în competiție se va opta în funcție
de durată acestora la una din soluțiile următoare:
Variantă I - pauze scurte – între reprize în cazul jocurilor sau în
sporturile individuale - regim hidro-zaharat: apă plată, apă ușor mineralizată
cu adaos de carbohidrați săraci în zaharoză, cu fructoză+glucoză sau
polimeri de glucoză - maltodextrina cu gust dulce puțin pronunțat,
concentrația de preparare a soluției variind în funcție de temperatura
ambientală, astfel pentru anotimpul cald se practică hidratare cu 60g ‰ în
timp ce pentru anotimpul rece se ia în cosideratie și o suplimentare
energetică, crescând proporția la 80-100g ‰.
Varianta II -daca pauzele sunt mai lungi de 30 min. până la câteva ore
(scrimă, tenis, etc.) vor fi consummate și alimente solide de preferat în
cantități mici și fracționate. Se recomandă carbohidrati-fructe uscate,
- 362 -
banane, batoane de cereale, biscuiți, prăjituri uscate și proteine: brânză,
șuncă slabă, carne slabă. De asemenea în obținerea hidratării corecte se
apelează și la preparate tipizate cu conținut de vitamine, aminoacizi,
carbohidrați, după un studiu atent al compoziției, ca acesta să fie adecvat
scopului nostru.
- 363 -
funcție de scopul urmărit, îmbunătățirea performanțelor – metabolice,
neuromusculare, neuropsihice, etc. În acest capitol ne referim la o anumită
etapă a procesului de pregătire, aceea premergătoare competiției, în care
sportivul este sănătos, echilibrat metabolic, pregătit psihic și fizic pentru
concurs, el va efectua un efort maximal pentru realizarea căruia organismul
trebuie pregătit.
Obiectivele medico-biologice în acest ultim moment sunt:
creșterea puterii de concentrare
prevenirea accidentarilor musculare – crampe musculare, rupturi
musculare
prevenirea apariției oboselii neuropsihice, neuromusculare
- 364 -
Rol important joacă aminoacizii care intervin în creșterea masei
musculare, stimularea activității sistemului nervos central și cardiac de ex.:
* metionina, acidul glutamic - cresc viteza de reactive
* creatina - constitue depozite energetice în efortul de scurtă durată
* carnitina - determină o ameliorare a potențialului muscular evocat
* inozina - crește ATP muscular
* metionina -creste viteza de reacție
Acestea sunt doar câteva exemple, ele pot continua, important este să
știm să alegem ce este potrivit scopului nostru și momentului când le
administrăm, schematizarea fiind pur didactică. Nu există o regulă impusă,
de a folosi numai anumite produse la anumite sporturi, important este să
pregătim sportivul pentru momentul concursului din toate punctele de
vedere, psihic, metabolic, neuromuscular. De exemplu se poate să avem
nevoie de un produs de susținere neuropsihică la un sportiv din categoria
sporturilor de rezistentă dacă situația individuală o impune.
În afara produselor alopate, se folosesc pe scară din ce în ce mai largă
și produse din medicina alternativă cu efecte benefice rapide, cum sunt
remediile homeopate și produsele fitoterapice.
Remediile homeopate au avantajul că pot fi folosite atât
precompetițional cât și intracompetitional, având absorbție rapidă și
crescând fiziologic capacitatea de reacție a organismului la stresul pregătirii
și competiției. Se pot administra în scop preventiv sau de susținere a
efortului, acestea vor fi administrate conform regulilor tratamentului
homeopat și în diluțiile adecvate, strict individualizate. Iată câteva exemple:
- in scop preventiv: CUPRUM - previne crampele musculare la un
teren predispus, RUTA -previne accidentările pe tendoane și ligamente la
cei care au avut recidive, GELSEMIUM și NITRIC ACID previn stările
negative de start.
- in scop de susținere a efortului: ARNICA și AVENA SATIVA
potențează capacitatea de efort și rezistență la efortul fizic.
- 365 -
Marele avantaj al remediilor homeopate este că datorită diluțiilor
foarte înalte nu au nici o contraindicație privind starea de sănătate sau
regulile antidoping.
4. Mijloace psihologice
a). Pregătirea psihologică de concurs urmărește transformarea emoției
precompetiționale în performanța prin creșterea motivației sportivului,
combaterea stării de start negative (febră de start sau apatia de start), acest
lucru fiind posibil numai în cazul unui sportiv bine antrenat și pregătit fizic
și psihic pentru competiție.
b). Respectarea regimului de viață și muncă;
- 366 -
Pregătirea biologică de concurs se concretizează în „forma sportivă‖,
acea stare pe care dorim să o obținem în perioada competiției. Calitatea
acesteia este reflectată și se poate monitoriza prin parametrii funcționali,
cardiorespiratori, metabolici, endocrini, neuropsihici.
Cu cât acești parametrii sunt mai buni, cu atât putem spune că
pregătirea biologică de concurs și-a atins scopul.
FORMA SPORTIVĂ
Creșterea capacității funcționale a organismului, precum și
desăvârșirea mecanismelor de coordonare constituie baza fiziologică a
performanțelor superioare realizate în perioada formei sportive.
Înalta perfomanta și forma sportivă sunt două noțiuni diferite,
deoarece, în mod excepțional, se pot obține rezultate sportive înalte, în
absența unei adevărate forme sportive. Aceste rezultate se datorează unei
mobilizări de excepție la sportivii cu un înalt grad de măiestrie sportivă și o
mare motivație, dar fără a avea un substrat morfo-functional adecvat și având
un cost energetic foarte ridicat.
Starea de forma sportivă se poate aprecia după valorile unui complex
de indicatori de natură:
I. motrica- rezultatele la probele de și în concurs;
- 367 -
„vârfuri de forma sportivă‖, care trebuie să conicida cu cele mai importante
concursuri.
Sportivi de înaltă performanță, cu un grad înalt de antrenament,
măiestrie sportive și stare de sănătate, pot obține într-un an calendaristic două
vârfuri de forma sportivă, excepțional 3. Acestea, sunt rezultatul unui ciclu
de pregătire de minimum 3-4 luni, pentru fiecare vârf de forma sportivă
planificat.
- 368 -
- variații bruște ale mediului geografic;
- stări conflictuale;
- evenimente grave în familie.
STAREA DE START
Starea de start este acea stare specială, caracterizată printr-un complex
de manifestări comportamentale și vegetative, care se instalează pe măsură
ce se apropie o competiție importanta și care influențează direct randamentul
sportiv. Reprezintă reacția organismului la stresul indus de competiție. În
apropierea concursului, sportivul trăiește uneori stări emoționale deosebite,
caracteristice, cu un puternic caracter motivațional. Aceste stări se răsfrâng
nu numai asupra activității prihice, ci și asupra organelor interne prin
intermediul SNC și a verigii neuro-endocrine.
- 369 -
Condițiile variate de climat, altitudine, fus orar în care se desfășoară
competițiile, performanțele sportive în continuă creștere, creează condiții de
suprasolicitare nervoasă, însoțite de reacții somato-vegetative de
predominantă simpatică sau parasimpatica, la care se adăugă descărcări
hormonale multiple.
- 370 -
extremităţilor, hipersudoraţie, senzaţie de frig, paloarea tegumentelor.
Sportivul are rezultate slabe. În profilaxia și tratarea acestei stări trebuie să
intervină medicul, antrenorul și psihologul. Cu circa 2-3 săptămâni înaintea
competiţiei se face tratament cu, medicaţie neurotrofă de tip sedativ prin
tehnici de relaxare, training autogen, sugestie/autosugestie. Efectuarea
încălzirii înaintea antrenamentului trebuie să fie mai lungă și cu ritm mai
lent.
Bibliografie
1. Bota Cornelia-Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000
2. Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed.,
McGraw Hill, Australia 2012
3. Chan K.M., Micheli L., Smith A., Rolf C., Bachl N., Frontera
W., Alenabi T. – F.I.M.S. Team Physician Manual, 2nd ed., F.I.M.S.,
Hong Kong 2006
4. Dragan I, Medicina Sportiva, Editura Medicala 2002
- 371 -
CAPITOLUL 17
- 372 -
- refacerea naturală și dirijată se influențează reciproc
- refacerea dirijată nu poate înlocui refacerea naturală dar o
potențează
- refacerea se adresează unor organisme sănătoase afectate de efort
- refaceera este condiționată de natură și intensitatea efortului,
volumul efortului, condițiile de mediu în care se desfășoară efortul
- refacerea se poate aplica zilnic, la sfârșitul unui ciclu săptămânal
sau la sfârșit de etapă
- refacerea se poate aplica post efort sau intraefort
1. după apartenență:
mijloace balneo-kineto-fizioterapice: hidroterapie calda-dus 15
min la 36-37 gr. C, cada, jacuzzi, bazin, băi de plante, crioterapie-
impachetari cu ghiată, masaj cu ghiată, saună yoga;
masaj, oxigenare și aeroionizare negative;
cura de altitudine joasă (600-700 m);
mijloace dietetice – dieta de refacere;
mijloace farmacologice – medicația de refacere;
mijloace psihologice – tehnici de relaxare, trainingul autogen,
sugestia, autosugesti;
mijloace biologice - odihnă pasivă, odihnă activă;
- 373 -
Mijloace care accelereaza refacerea (Dragan I):
Neuro – Endocrino -
Neuro-psihică Cardio-respiratorie
muscular metabolică
- 374 -
3. după natura efortului: aeroba (necesita refacere cardio-
respiratorie si endocrino-metabolica) anaeroba (refacere neuro-psihica si
neuro-muscula) si mixta.
Nr. Mijloc de
Detaliere
crt. refacere
1. Duș cald T=36-37 gr.C; cca 15 min. sau cada-bazin
2. Sauna 15min. (2 min. sauna-80gr.C / 1 min. bazin sau duș)
10-15 min. manual sau instrumental, după fiecare
3. Masaj
antrenament sau masaj cu gheață 5 min.
300 ml. suc natural de fructe sau apă minerală ușor
4. Rehidratare
alcalină + 15g glucoză sau miere
5. Psihoterapie Consiliere, tehnici de relaxare, sugestie, autosugestie
Eleutal 4-5tab., Polimineralizant S 3-4 dj., Vitaspol -
6. Medicatie 1fiola / per oral, CoQ10 1-2 tab., Ginseng 1tb, Piracetam
1-2/tb
Bogată în crudități, legume, lactate, fructe, vitamine,
7. Alimentație minerale (crudități, legume, lactate), predominant
hidrozaharată, normoproteică
8. Odihnă activă
9. Odihnă pasivă Somn, relaxare
- 375 -
Cele mai utilizate mijloace sunt cele hidroterapice, masajul, cele
dietetice și cele farmacologice!
Masajul, ca mijloc de refacere este recomandat de specialiști atât
după efort cât și intraefort. În acest ultim caz se va folosi specific în trei
situații diferite:
1. pauzele sunt mici între un minut și 10-15 min. (box, scrimă, jocuri)
- în acest caz masajul va fii direcționat segmentar pe zonele unde sportivul
acuză oboseală, cu efectuarea manevrelor de relaxare, timpul fiind limitat.
2. pauzele sunt mai mari de 15-20 min. (atletism) - în acest caz se
practică manevre de relaxare segmentară în primele minute, urmate de o
pauză scurtă după care se aplică un masaj stimulant pentru pregătirea etapei
următoare.
3. pauze lungi de peste 1ora în competiti (serii, semifinale, finale) în
care se aplică tot două seri de masaj, relaxant la început și tonifiant la sfârșit;
caracteristic acestei perioade este faptul că se asociază și alte mijloace de
refacere și pregătire biologică, cum ar fi mijloace dietetice și farmacologice.
- 376 -
Se are în vedere îndepărtarea acidului lactic din sânge și transformarea
lui în glicogen muscular, reacție care are loc cu o rata maximă, în primele 30
min. după efort. În același timp rata cea mai înaltă a reumplerii depozitelor
de glicogen muscular se înregistrează în primele 4 ore, din care primele 15
min. sunt cele mai importante.
- 377 -
soldată cu scăderea performanțelor. Din aceste cauze un regim alimentar de
refacere trebuie să fie: hipocaloric, normoproteic, hiperglucidic, bogat în
vitamine și săruri minerale. Deoarece lipidele și fibrele alimentare încetinesc
digestia și absorbția carbohidraților și sărurilor minerale, dieta va trebui să
fie în acest moment săracă în lipide și fibre pentru a nu încetini procesul de
refacere.
Deoarece în cursul efortului 75% din energia chimică consumată de
mușchi e transformată în căldură, aceasta determină o creștere a temperaturii
corpului, care pentru a-și menține echilibrul termic recurge la
transpirație. La rândul lor aceste pierderi sudorale pot duce la deshidratare
dacă nu sunt compensate în mod constant și la momentul oportun,
deshidratarea agravându-se și putând duce la epuizare și colaps.
- 378 -
Se administrează prima masă post competiție, aceasta va fii ușor
digerabilă, hipocalorica, îndeplinind în același timp toate cerințele de care am
vorbit mai sus. Va fi compusă din parte lichida (supă, cremă de legume),
suficient sărată, îmbogățită cu brânză de vaci dulce, bogată în
metionină, urmată de un fel de bază proteic - carne slabă (vită, pește, pui) cu
garnitură de legume, orez sau paste, salată de crudități pentru aport vitaminic
și alcalinizarea mediului intern, deșert: prăjituri de casă, fructe coapte sau
compot, îndulcit cu miere de albine, pentru aport de carbohidrați cu IG
ridicat, evitându-se fructele crude care produc fermentație și balonare.
- 379 -
Refacerea organismului după un efort foarte mare depus în timp scurt,
caracterizat printr-un consum energetic foarte mare, se face greu numai pe
bază aportului alimentar. Cantitatea de alimente necesară ar depăși
posibilitățile de digestie și absorbție ale organismului și așa diminuate de
efortul fizic depus. Din aceste cauze s-a apelat la mijloace farmacologice de
sprijinire a refacerii dirijate, fiind abordate acele grupe medicamentoase
formate din produse de sinteză sau naturale care intervin în metabolism,
având un important rol compensator. Menționăm grupele:
- 380 -
căutat produși care să amelioreze acest fenomen. Cei mai utilizați sunt cei
care conțin seleniu, viț. E, coenzima Q, super oxid dismutaza.
6. PRODUȘI CU EFECTE NEUROTROPE - dintre care cel mai
utilizat este Piracetamul, cu rol în refacerea neuropsihică - datorită
capacității sale de a proteja neuronii față de diferite agresiuni.
- 381 -
9. Miotonometria – tonusul muscular de relaxare, tonusul muscular de
contracție, amplitudinea contracției voluntare care crește proporțional cu
gradul refacerii fiind un indicator al refacerii musculare
10. Tensiunea arterială diferențiala, raportată la tensiunea arterială
diastolică
În funcție de datele recoltate și analiza lor, vom face o evaluare cât mai
corectă a refacerii sportivului, vom întocmi un plan de refacere individual
care să atingă obiectivele propuse pe aparate și sisteme în funcție de nivelul
individual de refacere, de timpul necesar, de capacitatea individuală fizică,
psihică, funcțională și nivelul de pregătire.
BIBLIOGRAFIE
1. Bota Cornelia-Ergofiziologie, Editura Globus, București, 2000
2. Barth/Beck - The complete guide to fencing, 2007
3. Brooks, G. A. &Mercier, J. - Balance of carbohydrate and lipid
utilization during exercise: the ―crossover‖ concept. JAPPL PHYSIOL
76,6,1994
4. Dragan I. si colab. - Masaj, Automasaj, Refacere, Recuperare, edit.
Cucuteni 1995
5. Dragan/Stroescu - Medicatia in efortul fizic, edit. EDITIS 1993
6. Dragan I. si colab. - Medicina Sportivă, edit. Medicala-2002
7. Gh. Dumitru - Glucidele si efortul fizic, edit. Muntenia 2003
8. Girard S., Endurance sports Nutrition, ed. Human Kinetics, 2000
9. Mencinicopschi Ghe., Ovidiu Bojor, L. I. Calinesti – Compendiu de
terapie naturala, ed. Medicala, 2009
10. Nastoiu - Bazele metabolice ale medicinii Aerospatiale, edit.
Medicala-1983.
11. Stanescu/Tomescu - Practica medico-sortiva in fotbal, edit.
Stadion 1970
- 382 -
12. E. T. Rinderu si A. M. Ionescu - Alimentatia si medicatia in
efortul sportiv, edit. Universitaria Craiova, 2004.
13. Ulmeanu și colab. -Medicina culturii fizice, edit. Medicala 1965
- 383 -
CAPITOLUL 18
ASPECTUL CALITATIV
Aspectul calitativ al regimului alimentar este deseori neglijat în ciuda
programelor dezvoltate de instituţiile de sănătate publică şi ale multiplelor
avertizări din mass-media despre consecinţele negative pe care
dezechilibrele principiilor alimentare le au asupra sănătăţii. În cazul
sportivilor, ignorarea acestora are repercusiuni negative şi asupra
performanţelor sportive.
Cunoaşterea compoziţiei alimentelor şi a rolului specific pe care
fiecare tip de moleculă alimentară îl are asupra proceselor fiziologice
implicate în efortul fizic va permite medicului de medicină sportivă să
compună pentru sportivi un regim alimentar adaptat tipului, volumului şi
intensităţii efortului astfel încât aceştia să beneficieze la maxim de rolul
energogen al alimentelor. Prin modificarea compoziţiei, cantităţii şi orarului
de administrare a meselor, atât în faza care precede şedinţa de antrenament
sau competiţia (faza energogena) precum şi în perioada următoare efortului
(faza de refacere), un regim alimentar bine alcătuit este un factor care
contribuie la obţinerea performanţei sportive.
În funcţie de cantitatea în care se găsesc în alimente, constituenţii
- 384 -
alimentari (trofinele) sunt clasificaţi în două grupe mari.
I. Macronutrientii (moleculele energetice, fibrele vegetale şi apă)
II. Micronutrientii (vitaminele, mineralele, enzimele etc)
I. MACRONUTRIENTII
Macronutrientii sunt acei nutrienţi care se găsesc în cantităţi mari în
alimente. Această categorie cuprinde moleculele energetice (proteinele,
carbohidraţii şi lipidele), fibrele vegetale (solubile şi insolubile) şi apă.
A. MOLECULELE ENERGETICE
Moleculele energetice conţin legături chimice care, prin procesul de
metabolizare, eliberează în organism energie. Lipidele au cea mai mare
încărcătură energetică per moleculă (9 kcal/gr faţă de 4,2 kcal/gram cât au
proteinele şi glucidele) dar procesul de metabolizare al acestora decurge mai
încet decât cel al glucidelor, motiv pentru care ele nu reprezintă o sursă
rapidă de energie, cum sunt carbohidraţii. Proteinele, deşi au conţinut
energetic, nu sunt utilizate în mod uzual ca şi combustibil deoarece sunt
foarte importante pentru construcţia celulară, rolul plastic în cazul lor
excedându-l pe cel energetic.
a. CARBOHIDRAŢII
Glucoza reprezintă combustibilul preferenţial al celulelor
organismului. Sistemul nervos este dependent în întregime de glucoză ca
sursă energetică, celelalte tipuri de celule putând utiliza şi alte surse
energetice (lipidele şi proteinele). Carbohidraţii reprezintă un combustibil cu
―cifra octanica‖ ridicată, un combustibil de calitate superioară care
- 385 -
furnizează o cantitate mare de energie într-un timp mai scurt decât celelalte
două tipuri de molecule energetice, lipidele şi proteinele. Astfel, efortul fizic
susţinut energetic de metabolismul glucidic permite cele mai mari intensităţi
de efort comparativ cu cel bazat pe utilizarea lipidelor sau a proteinelor.
Din păcate, organismul nu dispune de resurse nelimitate din acest
combustibil de calitate superioară deoarece cantitatea de glucide din
organism este limitată: o parte este reprezentată de glucoză dizolvată în
sânge (al cărui indicator este glicemia sangvină) şi cealaltă este o formă de
depozit, numită glicogen, localizată în musculatura şi în ficat. Glicogenul
muscular asigura în principal energogeneza eforturilor anaerobe în timp ce
glicogenul hepatic furnizează energie sistemului nervos şi eforturilor aerobe
bazate pe glicoliza aerobă. Cantitatea totală de glicogen din organism nu
depăşeşte în general valoarea de 350 gr.
- 386 -
forma lipidică. Orice aport glucidic care depăşeşte capacitatea ―rezervorului
glucidic‖ al organismului este transformat rapid în grăsimi.
Este important să remarcăm aici că viteza de absorbţie a glucozei în
muşchi şi ficat este inferioară celei a ţesutului adipos ceea ce face din
creşterea bruscă a glicemiei sanguine un factor care predispune la
acumularea energiei chimice a glucozei sub forma lipidica în defavoarea
glicogenului. Din această cauză, indicele glicemic este un parametru foarte
important în stabilirea unui regim dieteic, fiecare aliment cu conţinut de
carbohidraţi fiind caracterizat de un indice glicemic specific. Indicele
glicemic este definit ca gradientul de creştere a glicemiei sangvine produsă
de ingestia alimentului respectiv sau, altfel spus, viteza de absorbţie a
glucidelor componente. Cu cât un aliment are un indice glicemic mai mare,
cu atât va declanşa o creştere mai brutală a glicemiei sangvine şi implicit, o
secreţie mai mare de insulina. O proporţie crescută din glucoză obţinută din
alimentele cu indice glicemic mare va fi înmagazinată sub formă de lipide
chiar dacă rezervoarele de glicogen nu au fost pe deplin refăcute.
- 387 -
starvante sau efort fizic mare, glucoză se obţine din proteine (sanguine şi
musculare), prin gluconeogeneza, proces descris foarte plastic ca un
adevărat ―auto-canibalism‖ al organismului.
- 388 -
glucidelor cu proteinele a căror digestie este mai dificilă şi chiar reclama o
mare cheltuială energetică de metabolizare. Pentru menţinerea unei glicemii
constante, amestecarea fructelor cu iaurt de exemplu, este preferabilă
consumului fructelor ca atare.
Menţinerea unei glicemii constante este importantă pentru energetica
organismului şi de aceea, în alimentaţia sportivilor, sunt recomandaţi la
majoritatea meselor carbohidraţii cu indice glicemic mediu şi mic.
Alimentele cu indice glicemic ridicat sunt însă de preferat imediat înaintea,
în timpul şi în prima jumătate de oră după antrenamente şi competiţii
deoarece ele pun la dispoziţia organismului o sursă energetică rapidă care
înlocuieşte glicogenul consumat de efortul fizic. Mai ales în eforturile de
anduranţa, administrarea de glucide rapide înaintea şi pe durata competiţiei
sau antrenamentului realizează un aport suplimentar de energie ―cu
cifra octanica mare‖. Gleeson et al. a demonstrat că această practică are
efecte pozitive asupra procesului de antrenament şi reduce imunosupresia
care acompaniază anternamentele prelungite. Administrarea suplimentară de
carbohidraţi înainte de competiţie creşte cantitatea de glicogen din
rezervoarele hepatice şi musculare, prelungeşte glicoliza şi încetineşte
momentul de iniţiere a lipolizei ca proces energogen, ceea ce permitere
susţinerea mai îndelungată a unei intensităţi crescute de efort. Astfel, dacă
nutriţioniştii recomanda ca 50-60% din totalul caloric să provină din surse
glucidice, cu 3 zile înaintea competiţiei se procedează la o creştere a acestui
procent până la 75-90% ceea ce corespunde unui consum de 8 g/kgc.
Studiile au demonstrat o îmbunătăţire a performanţei în eforturile de
anduranţa în cazul unei mese cu conţinut de 200-300 g de glucide luată cu 3-
4 ore înaintea competiţiei comparativ cu neadministrarea acestei mese.
- 389 -
a cărei refacere se realizează la încetarea efortului şi pe baza proteinelor
musculare. Un aport suplimentar de carbohidraţi rapizi previne catabolismul
muscular post-efort.
b. PROTEINELE
Proteinele alimentare sunt scindate sub acţiunea pepsinei intestinale în
peptide care ulterior sunt desfăcute în aminoacizi, unităţile structurale de
bază ale proteinelor. Sub această formă ele sunt eliberate în circulaţie.
Rolul principal al proteinelor nu este cel energetic ca în cazul
glucidelor sau al lipidelor, ci cel plastic. Ele reprezintă materialul de
construcţie primordial al tuturor celulelor şi ţesuturilor şi de aceea
organismul evita să-l utilizeze ca sursa calorică, îl ―cruţa‖ pentru a-l folosi ca
materie primă în turn-over-ul celular. Tot din aminoacizi se sintetizează
hormonii, enzimele şi proteinele sanguine.
Având în vedere faptul ca aminoacizii sunt cărămizile din care este
- 390 -
structurata masă musculară, în sporturile care au cerinţe mari de forţă
musculară se practică dietele hiperproteice. Astfel, dacă în dieta omului
sedentar, necesarul proteic este de 10-15% din cel caloric, în sporturile care
necesită masă musculară mare şi forţa, procentul de proteine creşte
semnificativ. Studii recente arată că administrarea concentratelor proteice în
apropierea şedinţelor de antrenament (după sau chiar înainte) influenţează
pozitiv instalarea hipertrofiei musculare (Rasmussen et al. 2000; Tipton et
al. 2001). Chiar şi cantităţi reduse de aminoacizi au acest efect de stimulare
a sintezei proteice când sunt administrate în legătură cu antrenamentele de
rezistenţă (3–6 g aminoacizi esenţiali sau ~20 g de proteine) (Tipton et al.
2001; Borsheim et al. 2002; Miller et al. 2003). O asociere a aminoacizilor
cu carbohidraţii are beneficii şi mai mari asupra sintezei proteice (Borsheim
et al. 2004). Atenţie însă! Dacă aportul proteic suplimentar nu este combinat
cu antrenamente de rezistenţă care să creeze necesitatea unei utilizări
crescute a acestei ―materii prime‖ în realizarea hipertrofiei musculare,
excesul de aminoacizi produce o hiperproteinemie sanguină care va iniţia
dezaminarea lor hepatica, cu repercusiuni negative: apariţia amoniemiei şi
creşterea ureei sanguine, stresul hepatic şi renal, deshidratarea etc. Aportul
mare de proteine impune administrarea unei cantităţi suplimentare de lichide
şi mai ales, parcurgerea unor antrenamente de forţă serioase.
- 391 -
în energie indiferent de măsurile de cruţare la care se recurge. Amploarea
procesului însă poate fi mult modulata prin manipularea dietei alimentare în
vederea menţinerii unei glicemii constante în organism. Dacă procesul de
gluconeogeneza bazat pe aminoacizi se desfăşoară pe o perioadă lungă de
timp apare riscul instalării unei acidoze metabolice şi chiar a morţii în
condiţii de starvare extremă datorată produşilor toxici rezultaţi din reacţiile
acestei căi metabolice (cetone şi uree).
Clasificare Proteinelor:
- 392 -
B. Din punct de vedere al compozitiei in aminoacizi esentiali
complete = cele de origine animala, ar trebui sa reprezinte 50-75
% din ratia de proteine
partial complete =cerealele, leguminoasele
incomplete=gelatinele
c. LIPIDELE
Grăsimile sunt emulsionate în intestin sub acţiunea lipazei şi a bilei şi
transformate în fosfolipide, trigliceride şi colesterol care vor fi
―împachetate‖ în chilomicroni, forma în care vor traversa mucoasa
intestinală. Aceştia scurt-circuiteaza ficatul ajungând prin intermediul
sistemului circulator limfatic direct în sânge. Din torentul sanguin, o parte a
chilomicronilor este preluată de către ţesutul adipos, o altă fracţiune fiind
- 393 -
transportată la nivelul ficatului unde vor constitui fosfolipidele, trigliceridele
şi colesterolul. Fosfolipidele hepatice sunt eliberate în circulaţie şi
transportate la nivelul ţesuturilor care le utilizează pentru construcţia
membranelor celulare. O parte a trigliceridelor formate în ficat este stocată
hepatic iar o altă fracţiune este eliberată în torentul sanguin, fie ca atare, fie
sub forma acizilor graşi şi glicerolului.
Acizii graşi sanguini sunt sursă energetică pentru eforturile aerobe iar
glicerolul, prin procesul de gluconeogeneza, se constituie într-o sursă de
glucoză care este fie eliberată în sânge, fie este stocată hepatic sub formă de
glicogen. Trigliceridele sanguine pot fi preluate din sânge şi depozitate de
către ţesutul adipos.
- 394 -
colesterolului sanguin la persoanele cu hipercolesterolemie, cel mai indicat
tip de efort nu este cel de anduranţa, aşa cum s-a considerat foarte mult
timp, ci efortul de intensitate mare care modifică raportul dintre fracţiunile
colesterolului în favoarea HDL-ului. Să nu uităm că valoarea totală a
colesterolului este un indicator inferior ca valoare celui al raportului dintre
fracţiunile de LDL şi HDL în prognosticul riscului de instalare al
afecţiunilor cardio-vasculare. Cu toate acestea, menţinerea colesterolului
sanguin între limitele fiziologice (<240mg/dcl) şi a unui raport LDL/HDL <
5: 1 este un deziderat important în păstrarea sănătăţii organismului. Factorii
etiologici ai hipercolesterolemiei sunt: ingestie crescută, inactivitatea fizică
şi ereditatea.
Clasificarea lipidelor:
DUPĂ ORIGINE
- animale - alimentele bogate în lipide sunt: untul, frişcă, smântână,
brânză grasă, laptele, gălbenuşul, slănină, seul, carnea grasă, creierul,
icrele, ficatul, untura de peşte;
- vegetale- se găsesc în următoarele alimente: măsline, alune, nuci,
dovleac, soia, porumb, seminţe de floarea soarelui.
- 395 -
DUPĂ TIPUL DE ACIZI GRAŞI DIN COMPOZIŢIE
acizi graşi saturaţi, (atomii de carbon sunt saturaţi cu hidrogen; se
găsesc în grăsimile animale)
acizi graşi nesaturaţi, (legături multiple între atomii de carbon; se
găsesc în general în peste şi vegetale).
O soluţie pentru scăderea colesterolului plasmatic este scăderea
procentului de grăsimi săturate din alimentaţie. Mai puţin evident însă este
faptul că şi o dietă prelungită cu un procent normal de lipide dar unul scăzut
de carbohidraţi va determina de asemenea o reducere a grăsimilor sanguine
deoarece rezervele de glicogen, în condiţiile unui aport scăzut de glucide, se
vor reface pe seama grăsimilor. Pe acest mecanism se bazează dealtfel
regimurile alimentare care permit ingestia de proteine şi lipide dar o scad
drastic pe cea de glucide (aşa-numitele ―diete disociate‖). Catabolizarea
musculaturii pentru sintetiza de glicogen pe baza proteinelor musculare nu
va avea loc decât într-un procent foarte mic deoarece gluconeogeneza din
aminoacizi se desfăşoară mai greu decât cea din lipide. Este adevărat că
organismul prefera uneori să folosească proteinele musculare în locul
lipidelor pentru constituirea glicogenului dar numai atunci când încearcă să
limiteze consumul energetic al musculaturii cum este cazul dietelor
starvante şi al eforturilor de anduranţa foarte lungă. În plus, majoritatea
dietelor de acest tip sunt hiperproteice ceea ce întârzie catabolismul
muscular.
D. FIBRELE VEGETALE
Rolul fibrelor a fost incert pentru multă vreme deoarce ele traversează
- 396 -
intestinul ca substanţe inerte care nu se absorb. Cercetări destul de recente
au evidenţiat importanta fibrelor vegetale în stimularea peristaltismul
intestinal cât şi influenţa pe care o au asupra absorbţiei şi metabolizării altor
principii nutritive: fibrele vegetale scad viteza de absorbţie a glucidelor, cu
repercusiuni pozitive asupra menţinerii constante a glicemiei sangvine.
E. APA
Apa este un constituient indispensabil al materiei vii iar rehidratarea
este foarte importantă pentru performanta sportivă. Pierderea unui procent
de 25% apa din organism este incompatibilă cu supravieţuirea iar o scădere
a fluidelor organismului de numai 2%, scădere care (atenţie!), nici măcar nu
- 397 -
este percepută ca senzaţie de sete, determina reducerea capacităţii de efort
cu 15%. Deshidratarea este inalt-corelata şi cu apariţia oboselii.
Este important să atragem atenţia sportivilor asupra faptului că setea
NU este un indicator fidel al stării de hidratare a organismului. Prin
pierderile sudorale organismul pierde şi sare şi minerale alături de apă, iar
ingestia doar de apă determina o scădere a concentraţiei sanguine de sodiu
care inhiba centrul nervos răspunzător cu declanşarea senzaţiei de sete. În
consecinţă, senzaţia de sete este stopată de scăderea natremiei sanguine
înainte ca repletia lichidelor să se fi efectuat la un nivel optim. Acest
mecanism fiziologic face ca apa să nu fie mijlocul ideal de rehidratare în
sport.
- 398 -
deshidratre care trebuie compensata cu un aport de încă 1 litru de lichid.
II. MICRONUTRIENTII
Rolul energetic al alimentelor a fost intuit încă din cele mai vechi
timpuri. Odată cu lungile călătorii pe mări şi pe oceane, apariţia unor boli
considerate iniţial epidemii la bordurile navelor care deţineau cantităţi
suficiente de alimente conservate, a ridicat oamenilor de ştiinţă suspiciunea
ca alimentele conţin şi altceva în afară de ―combustibil‖ pentru corpul uman,
―ceva‖ care este distrus de procesul de conservare al hranei. Studierea
etiopatologiei acestor maladii (beri-beri, scorbut, pelagra etc) a necesitat
cercetarea amănunţită a alimentelor şi a dus la descoperirea unor nutrienţi
aflaţi în cantităţi extrem de mici, numiţi ulterior ―micronutrienti‖.
Aceste substanţe nu au conţinut energetic dar prezenţa lor este esenţială
pentru supravieţuire deoarece sunt catalizatori în reacţiile metabolice ale
organismului.
De fapt, o mare parte dintre moleculele alimentare pot fi sintetizate în
organism, majoritatea la nivelul ficatului, pornind de la elemente de bază.
Există însă un grup de ―trofine esenţiale‖ din care fac parte şi aceşti
micronutrienti, denumite astfel deoarece organismul nu le poate produce şi
este dependent în totalitate de aportul lor extern. În afară micronutrientilor
reprezentaţi de vitamine şi minerale, din această categorie mai fac parte şi
10 aminoacizi din cei 23-25 cunoscuţi (lizina, triptofanul, fenilanina,
metionina, cistina, leucina, izoleucina, treonina, tirozina şi valina), precum
şi câţiva acizi graşi (oleic, linoleic, linolenic şi arahidonic), din cei 16-20
- 399 -
acizi graşi cunoscuţi.
Vitaminele
Se descriu două tipuri de vitamine: vitaminele hidrosolubile
(vitaminele din grupul B, vitamina C etc) şi vitaminele liposolubile (A, D,
E, K). Cea mai mare parte a vitaminelor hidrosolubile este distrusă prin
procesele de conservare şi procesare termică a hranei, ceea ce explică
apariţia deficitelor vitaminice majore la persoanele care consumă pentru
lungi perioade de timp numai alimente conservate sau îndelung procesate.
Vitaminele liposolubile nu sunt atât de sensibile la factori fizici dar, spre
deosebire de cele hidrosolubile care sunt absorbite în cantităţi care nu
depăşesc necesarul organismului, cele liposolubile au tendinţa de a se
depozita în organism atunci când aportul lor este crescut, producând
adevărate ―hipervitaminoze‖ (de exemplu, coloraţia galbenă a pielii care
apare datorită unei ingestii exagerate de caroten).
- 400 -
nervos, metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor, producţia de
hemoglobină, metabolismul muscular etc
Mineralele
Sunt implicate în aproape toate procesele biochimice şi fizice ale
organismului.
Calciul: intervine în contracţia musculară, coagularea sângelui şi
este constituient de bază al matricei osoase (conţinutul de calciu al osului
este de aproximativ 99 %). Absorbţia şi utilizarea sa necesită prezenţa
vitaminei D şi a parathormonului. Calciul şi fosforul reprezintă împreună
peste 70% din cantitatea totală de minerale conţinute de corpul uman.
Fierul: component al hemoglobinei şi al unor enzime (citocromi
şi catalaza); este implicat şi în imunitate şi în metabolismul proteic
Magneziul: activator enzimatic (trigger pentru ATP şi contracţia
musculară), esenţial pentru metabolismul calciului, potasiului, sodiului,
fosforului şi vitaminei C; previne litiazele; este catalizator în procesele de
utilizare a carbohidraţilor, proteinelor şi lipidelor; antidepresiv
Potasiul: participa la reglarea osmotică celulară şi la conversia
glucozei în glicogen, influenţează activitatea cardiacă, musculară, renala
şi nervoasă.
Sodiul: împreună cu potasiul intervine în menţinerea echilibrului
acido-bazic şi balanţei hidrice a organismului, în contracţia şi relaxarea
musculară, transmiterea sinaptică, împreună cu clorul participa la digestie
(e necesar pentru formarea acidului clorhidric gastric), menţine solubile
mineralele sanguine, contribuie a eliminarea dioxidului de carbon
Din păcate, civilizaţia actuală a creat o problemă serioasă omului
modern: modul de obţinere a hranei şi tipul acesteia s-au schimbat foarte
mult într-o perioadă scurtă de timp în condiţiile în care procesele fiziologice
ale organismului nu au reuşit să se adapteze la fel de repede unui aport
alimentar atât de diferit. Accesul la sursele energetice era dificil omului
preistoric ceea ce explică atracţia noastră obsesiva pentru sursele energetice
bogate. În plus, alimentele erau procesate minimal, fără distrugerea
- 401 -
conţinutului de vitamine şi minerale. Rafinarea excesivă este răspunzătoare
în mare parte pentru deficienţele vitaminice înregistrate astăzi în rândul
populaţiei şi pentru concentrarea calorică a alimentelor. Faină albă de
exemplu, nu mai conţine aproape deloc tarate, aportul său pentru organism
în vitamine din grupul B şi fibre vegetale (concentrate exclusiv în coaja
bobului de grâu) fiind aproape nul.
Există chiar o teorie care susţine că organismul oamenilor preistorici
nu sintetiză aproape deloc enzime deoarece alimentaţia furniza suficiente
cantităţi din aceste substanţe care intervin atât în procesul de digestie cât şi
în reacţiile metabolice ale organismului. În alimentaţia contemporană,
concentraţia acestora a scăzut dramatic forţând organismul să le producă
singur ceea ce implică suplimentarea aportului de vitamine deoarece
reacţiile de sinteză a enzimelor necesita prezenţa vitaminelor. Dar, după
cum am arătat mai sus, conţinutul vitaminic al hranei scade drastic prin
prelucrare. Deficienţele enzimatice sunt considerate un factor de scădere a
metabolismului bazal şi unul favorizant pentru instalarea obezităţii. În acest
context, creşterea proporţiei de fructe şi legume crude în dieta zilnică
explica efectul pozitiv pe care îl are asupra menţinerii greutăţii corporale
deoarece realizează un aport suplimentar de enzime şi vitamine.
Extragerea fibrelor vegetale din alimente (obţinerea fainei albe din cea
integrală, stoarcerea fructelor pentru obţinerea sucurilor, extragerea
zahărului din melasa etc) crează produse bogate caloric, uşor de masticat şi
cu consistenta plăcută ceea ce le face preferabile celor mai puţin prelucrate.
Preţul însă este un aport crescut de ―calorii goale‖ care explica de ce
obezitatea şi constipaţia s-au constituit în adevărate ―boli ale secolului‖.
ASPECTUL CANTITATIV
În esenţă, alimentele reprezintă sursa de energie pentru organism.
Dezechilibrul între cele două talere ale balanţei energetice, aport şi
cheltuieli, este obiectivat prin modificări ale masei corporale. Când aportul
caloric depăşeşte consumul, excesul energetic este înmagazinat sub formă
- 402 -
de ţesut adipos şi invers, o balanţă energética negativă produce o pierdere de
masă corporală.
Progresul tehnologic al societăţii umane a facilitat enorm accesul
omului modern la sursele de hrană. Neîndoielnic că eliberarea minţii umane
de constrângerea procurării hranei pentru supravieţuire a avut consecinţe
pozitive enorme asupra civilizaţiei umane dar şi neaşteptate efecte
secundare cum este obezitatea, cauza numărul unu de mortalitate în America
de Nord. Literatura de specialitate abundă în studii care atrag atenţia asupra
repercusiunilor negative pe care o greutate corporală mare o are asupra stării
de sănătate a individului.
- 403 -
cronice (coronaropatii, boli vasculare periferice, accidente vasculare,
retinopatii, neuropatii distale etc) creşte proporţional cu severitatea
sindromului metabolic (Costa LA şi colab. Diabet Med, 2004;21).
- 404 -
contribuie la înaintare (ski-coborare, bob etc.) dar dacă aceasta greutate este
rezultatul unei mase musculare bine reprezentate, avantajul greutăţii este
dublat de cel al unei forţe pe măsură. Din aceste considerente, la sportivii
din această categorie, greutatea optimă este mai mare dar cerinţele unei
compoziţii corporale optime nu se modifica semnificativ.
- 405 -
motiv pentru care, deseori, înainte de competiţie aceştia recurg la metode de
scădere forţată a greutăţii (ex. saună, administrarea de diuretice etc) care
realizează de fapt doar o deshidratare puternică a organismului, cu preţul
scăderii capacităţii de efort. Este sugestiv să amintim aici ca un antrenament
la altitudine, cu toate cheltuielile materiale, fizice şi psihice pe care le
presupune întrucât necesita o perioadă de antrenament de 21 de zile în
staţiuni aflate la cel puţin 1800m altitudine, produce o creştere a capacităţii
de efort cu un procent de aproximativ 15%. Mai mult decât atât, nu există
metoda doping care să producă o creştere procentuală a capacităţii de efort
mai mare de 15% iar sportivii îşi asumă uneori pentru acest beneficiu
riscurile majore pe care administrarea substanţelor doping o are asupra
sănătăţii lor. Ori practică diurezei forţate, după cum am arătat, determina
scăderea capacităţii de efort cu un procent chiar mai mare de 15%. În plus,
să nu omitem faptul, extrem de important, ca diureticele sunt substanţe
aflate pe lista substanţelor doping.
Balanţa energetică
O privire atentă asupra factorilor care au determinat apariţia unei
adevărate ―epidemii‖ de obezitate, caracteristica societăţii umane
contemporane, aduce în prim-plan noţiunea balanţei energetice a
organismului. În cazul sportivilor, obţinerea şi menţinerea unei greutăţi
corporale optime este un parametru important, ceea ce face din cunoaşterea
balanţei energetice şi a manipulării ei, un instrument cu care medicul de lot
poate contribui la obţinerea performanţei sportive.
- 406 -
Energia se măsoară în calorii, o calorie fiind definită ca energia
necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apă cu un grad Celsius,
de la 14 la 15 grade Celsius. O kilocalorie este energia consumată pentru
creşterea cu un grad a unei cantităţi de apă de un kilogram. Caloria este
unitatea internaţională de măsură a energiei calorice şi este folosită pentru
exprimarea cantitativă atât a energiei chimice conţinută de către alimente cât
şi a cheltuielilor energetice necesare funcţionării organimului.
a. Aportul energetic
Fiecare aliment conţine o anumită cantitate de energie care, introdusă
în organism, este utilizată sau stocată în funcţie de necesităţile de moment
ale organismului. Cantitatea totală de energie adusă într-o zi în organism
prin alimentaţie constituie aportul caloric zilnic şi se poate calcula prin
însumarea conţinuturilor energetice ale alimentelor ingerate în ziua
respectivă. Echivalentul caloric al alimentelor este publicat în literatura de
specialitate pentru fiecare aliment în parte. În calculul aportului caloric
zilnic trebuie să ţinem cont de faptul că o parte din conţinutul caloric al
alimentelor se pierde prin procesul de prepare a hranei (între 5-10 %) şi că o
altă parte nu se absoarbe datorită unui deficit de asimilaţie (10-15% din
caloriile ingerate).
b. Cheltuielile energetice
Nivelul minim de energie necesar pentru menţinerea funcţiilor vitale
ale organismului se numeşte ―Metabolism bazal‖. Metabolismul bazal se
măsoară în condiţii de repaus fizic, mental şi termic şi are valori de
aproximativ 1 kcal/kgcorp/oră. De exemplu, pentru un individ cu o greutate
de 70 kg, necesarul caloric bazal zilnic pentru menţinerea funcţiilor vitale
este de 70x24=1680 kcal.
Acestor nevoi energetice bazale li se adauga însă cheltuieli energetice
suplimentare, astfel:
- 407 -
a. cheltuieli energetice pentru menţinerea constantă a temperaturii
organismului Adaptarea organismului la frig (termogeneza) dar şi adaptarea
la cald (termoliza) sunt procese consumatoare de energie. Reprezintă 8-10%
din necesarul caloric zilnic.
b. cheltuieli energetice necesare proceselor de digestie
- 408 -
- Consum caloric pentru activități fizice medii: 100-300 kcal/oră
- Consum caloric pentru activități fizice grele: 300-500 kcal/oră
- Consum caloric pentru activități fizice foarte grele: peste
500kcal/oră
Există tabele care prezintă media pe oră pentru fiecare ramură sportivă
în parte. Informaţiile furnizate sunt utile medicului de lot pentru a calcula
necesarul caloric zilnic pentru sportivi.
- 409 -
timp ce exerciţiile fizice urmăresc creşterea cheltuielilor energetice.
Pozitivarea balanţei energetice prin crearea unui aport energetic superior
consumului, determina creşterea masei corporale a subiectului.
- 410 -
care presupun suplimentarea conţinutului de grăsimi (ex. prăjirea sau
adăugarea de ulei) dublează sau chiar triplează uneori conţinutul caloric al
unei mesei. De exemplu, cartofii fierţi au 80kcal/100gr, cei prăjiţi au 250
kcal/100gr iar adăugarea a 50 ml de ulei unei salate (indiferent că este de
floarea-soarelui sau de măsline) creşte conţinutul caloric al acesteia cu
400kcal.
Compoziţia alimentelor este de asemenea foarte importantă în crearea
unei diete de slăbire eficiente deoarece acestea influenţează diferit
metabolismul organismului. Înlocuirea glucidelor cu indice glicemic crescut
cu cele cu indice glicemic mic, ingestia de legume crude prin conţinutul
crescut de fibre vegetale şi enzime, utilizarea alimentelor cu efect termic
(ex. chilli) în afara faptului că au efecte benefice asupra stării de sănătate a
organismului, sunt şi adjuvante folositoare în curele de slăbire.
Restricţionarea ingestiei calorice produce o scădere în greutate care
este cu atât mai rapidă cu cât restricţia este mai severă. Însă, în încercarea de
a obţine beneficii maxime într-o perioadă cât mai scurtă de timp, oamenii
reduc atât de drastic aportul caloric încât îşi generează deficite nutritive
majore. Alimentele însă reprezintă nu doar o sursă de energie ci şi de
vitamine, minerale şi alţi nutrienţi esenţiali proceselor fiziologice ale
organismului. Preţul privării drastice de hrană este de foarte multe ori
sănătatea, majoritatea dietelor de slăbire concentrându-se disproporţionat de
mult pe aspectul cantitativ în detrimentul celui calitativ.
Mai puţin cunoscut este faptul că o dietă hipocalorica severă
compromite pe termen lung chiar şi scopul pentru care a fost adoptată şi
anume păstrarea unei greutăţi corporale optime şi se poate constitui în
primul pas către obezitate. Acest aparent paradox este explicabil: în timpul
dietelor are loc o adaptare metabolică orientată către conservarea energiei.
Scăderea greutăţii corporale şi mai ales a ţesutului adipos produce scăderea
secreţiei hormonale de leptina şi de hormoni tiroidieni cu stimularea
consecutivă a apetitului şi diminuarea ratei metabolice. Rosenbaum a
demonstrat că injectarea leptinei în acest caz poate preveni prăbuşirea ratei
metabolice.
- 411 -
Ajustarea cheltuielilor energetice este soluţia organismului de a
conservă energia atunci când suferă o scădere în greutate ca urmare a unei
privări calorice. Dar cel mai important consumator energetic al organismului
este masă musculară, fapt dovedit şi de necesarul caloric zilnic al bărbaţilor
care îl excede pe cel al femeilor datorită tocmai procentului crescut de masă
musculară. Ca urmare, în dietele hipocalorice dar mai ales în cele starvante,
apare procesul de ―autofagocitoza‖, organismul ―topind‖ nu numai grăsimea
în exces dar şi masă musculară. Cu cât o dietă hipocalorica este mai
drastică, cu atât se pierde mai multă masă musculară cu rezultate negative
asupra metabolismului bazal şi deci a cheltuielilor energetice viitoare ale
organismului care va avea un necesar caloric zilnic inferior celui anterior
dietei. Un efect al procesului de pierdere de masă musculară pe durata
programelor dietetice hipocalorice este uşor de observat pe cântar: dacă la
începutul curei de slăbire, scăderea în greutate este relativ accelerată, pe
măsură ce se avansează în timp, ea devine din ce în ce mai lentă, deşi
deficitul aportului caloric este acelaşi. Kilogramele pierdute pe cântar nu
reprezintă din păcate doar pierderea de ţesut adipos dar şi pe cea de masă
musculară iar fiecare kilogram în minus de masă activa înseamnă încetinirea
metabolismului bazal. Cu alte cuvinte, organismul aflat în dieta restrictivă
are nevoie de calorii din ce în ce mai puţine pentru a supravieţui.
- 412 -
Pentru eludarea mecanismelor prezentate, în programele de slăbire se
recomandă ca scăderea aportului caloric să nu depăşească 500 kcal/zi.
Aceasta privare calorică determina pierderea a jumătate de kilogram pe
săptămână. Orice scădere de greutate mai mare decât această valoare va
produce şi o pierdere de masă activa inacceptabilă pentru sportivi mai ales.
- 413 -
Cea mai bună variantă este ca aspectul hiperproteic să fie însoţit de un
aport normoglucidic care cruţa proteinele ingerate de a fi folosite ca sursa în
gluconeogeneza. În acest caz, întregul aport proteic poate fi utilizat în
construcţia de masă musculară, bineînţeles cu condiţia unor antrenamente de
forţă pe măsură. Aceasta cu atât mai mult cu cât insulina, a cărei secreţie
este declanşată de prezenţa carbohidraţilor, este un transportor comun pentru
glucoza şi aminoacizi către ţesuturi. Specificam faptul că vor fi utilizaţi doar
carbohidraţi cu indice glicemic scăzut care permit menţinerea unei glicemii
constante. Acest tip de dietă poate realiza conversia ţesutului adipos în masă
musculară, cu condiţia asocierii antrenamentelor de forţă.
- 414 -
genul ―mituri despre exerciţiile fizice şi scăderea în greutate‖ în care autorii
sugerează ineficienta exerciţiului fizic în scăderea greutăţii. Tema centrală a
acestor lucrări nu este în întregime falsă şi ea se referă la ―efectul de
recompensare‖, fenomenul prin care persoanele care au făcut antrenament
fizic prezintă tendinţa psihologică de a creşte aportul caloric. Profesorul
Timoth Church de la Pennington Biomedical Research Center, autorul unui
astfel de studiu spunea:
―Când le întreb pe prietenele soţiei mele care se plâng ca nu reuşesc să
slăbească deşi fac sport, ce fac după ce se întorc de la sala de gimnastică, ele
răspund că merg împreună să se recompenseze cu o brioşă la cofetăria din
colţ. Puţin oameni realizează că un consum caloric de 200-300 de calorii
obţinut într-o oră de exerciţii fizice poate fi neutralizat cu doar o jumătate de
brioşă‖.
În plus, deseori oboseala produsă de un antrenament exagerat
determina scăderea activităţii fizice obişnuite, reducându-se astfel beneficiul
asupra consumului energetic zilnic.
Cu condiţia menţinerii aportului caloric la nivelul celui anterior
programului de antrenament, efortul fizic reprezintă o cheltuială energetică
suplimentară şi este logic că va contribui în acest sens la obţinerea scăderii
corporale, din păcate însă, nu substanţială. Un studiu făcut cu câţiva ani în
urmă a comparat patru grupuri de subiecţi: primul grup a urmat un program
dietetic; al doilea grup s-a antrenat aerob 45 de minute pe zi, 5 zile pe
săptămână; al treilea grup a efectuat un program combinat; cel de-al patrulea
a fost grupul de control. Cum era de aşteptat, grupul care a combinat cele
două metode a obţinut cea mai mare scădere în greutate (8 kg) dar numai cu
0,5 kg mai mult decât grupul care a fost supus doar dietei. Antrenamentul
fizic neacompaniat de dietă a determinat o pierdere medie de greutate a
grupului 2 de numai 1,5 kg.
E nevoie de un efort fizic susţinut pentru a înregistra un consum
caloric semnificativ. De exemplu, energia utilizată în alergare poate fi
estimată la 1 kcal/kgcorp/km, indiferent de viteză de alergare, ceea ce
variază este doar durata de alergare. În consecinţă, în cazul unui bărbat de
- 415 -
80kg care aleargă 8 km, cheltuiala energetică este de 640 kcal ceea ce
corespunde unei pierderi de sub 100gr ţesut adipos. Pedalarea timp de o oră
la o încărcătură de 200w (ceea ce înseamnă de altfel un efort substanţial),
consuma numai 800kcal. O prăjitură conţine aproximativ 450 kcal şi va
necesită 120 minute de mers pe jos pentru a neutraliza aportul ei caloric.
Consumul energetic produs de efortul fizic poate fi din păcate repede
compensat de un supliment minim de alimente dar rolul exerciţiilor fizice în
scăderea în greutate derivă mai puţin din creşterea cheltuielilor energetice şi
mai mult din efectul pe care efortul fizic îl are asupra conservării masei
musculare. Remarcăm ca în studiul amintit mai devreme, scăderea
suplimentară de numai 0,5kg a grupului care a urmat un program combinat
faţă de cel care a fost supus doar restricţiei calorice poate fi explicată prin
faptul că efortul implicat a fost de tip aerob, acest tip de efort având un
impact minim asupra producerii hipertrofiei musculare.
Asocierea dietei hipocalorice cu prestarea unui efort fizic determina o
scădere a greutăţii corporale fără pierdere de masă musculară şi uneori, dacă
restricţia calorică nu este prea mare şi dacă efortul este realizat cu
încărcătură, chiar o îmbunătăţeşte. În plus, şedinţa de antrenament este
urmată de o perioadă postefort în care metabolismul este crescut iar prin
hipertrofia musculară pe care o produce, efortul fizic sistematic determina o
creştere a acestuia şi pe termen lung ceea ce are ca rezultat prevenirea
îngrăşării care urmează dietelor hipocalorice. Organismul utilizează 700-
1000 calorii/săptămână pentru a menţine un kilogram de masă musculară în
timp ce metabolismul unui kilogram de ţesut adipos este doar de 30
calorii/săptămână.
Deşi este de preferat ca antrenamentele fizice să se desfăşoare pe toată
durata programului de slăbire, este foarte important pentru menţinerea
greutăţii obţinute parcurgerea unui program de exerciţii fizice măcar după
încetarea restricţiei calorice.
Anumiţi autori susţin că efortul fizic susţinut pe nemâncate determina
o scădere în greutate accentuată prin legătura cu insulină, dar riscul
hipoglicemiei este mare iar refacerea postefort este diminuată.
- 416 -
RAŢII ALIMENTARE SPECIFICE SPORTIVILOR DE
PERFORMANŢĂ
MESELE PRE si POST-ANTRENAMENT
RAŢII ENERGOGENE
Principiul fiziologic al supracompensarii (descris de Selye) spune: în
timpul perioadei de refacere, procesul de restaurare nu se opreşte la nivelul
celui precedent antrenamentului ci îl depăşeşte. Cunoaşterea acestui
mecanism a permis crearea unor protocoale de regim alimentar combinat cu
antrenamente specifice care sunt utilizate înaintea competiţiilor principale
deoarece au efect energogenic marcat.
1. Raţia hiperglucidica
Indicaţii: sporturi de anduranţa lungă
Durata: o săptămână înaintea competiţiei
Procedura: în primele 3 zile se continua antrenamentele dure,
consumatoare de glicogen şi se scade aportul glucidic la sub 50% din
necesarul caloric ceea ce crează o carenţă a depozitelor de glicogen. În
următoarele 3 zile se scade intensitatea şi volumul antrenamentelor dar se
creşte aportul glucidic la 65%. Supracompensatia produce o acumulare
de glicogen care va depăşi valorile rezervoarelor iniţiale.
Rezultat: creşterea glicogenului muscular de 2,2 ori
(N=2,3g/100g ţesut muscular)
- 417 -
2. Raţia hiperproteica
Indicaţii: sporturi care necesită forţa şi masă musculară mare
Durata: 8 săptămâni înaintea competiţiei
Procedura: suplimentarea raţiei alimentare cu 1-1,5 g proteine/zi
asociată în paralel cu intensificarea antrenamentelor de forţă (4-5 ore/zi).
Rezultate: creşterea masei active cu 2-3 kg cu scăderea
concomitentă a ţesutului adipos
RAŢII DE CONCURS:
Raţia alimentară a unui sportiv aflat în ziua competiţiei trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- Să părăsească repede stomacul (2-3 ore) pentru a evita
―competiţia pe sânge‖ între sistemul digestiv şi cel muscular.
- Să evite senzaţiile neplăcute (foame, flatulenta, dispepsie)
- Să aibe efect energogen (administrarea unui combustibil de
calitate superioară).
În funcţie de perioada de administrare faţă de competiţie se descriu:
RAŢIA DE AŞTEPTARE (în orele premergătoare competiţiei,
inclusiv în pauzele concursului): se administrează sportivului câte 100 ml
suc de fructe îndulcit cu miere din oră în oră.
- 418 -
Bibliografie
1. Achten J, Halson ŞL, Moseley L, Rayson MP, Casey A, Jeukendrup
AE. (2004) Higher dietary carbohydrate content during intensified running
training results în better maintenance of performance and mood state. Appl
Physiol. 96: 1,331-1,340.
- 419 -
CAPITOLUL 19
HIDRATAREA ÎN SPORT
- 420
Este importanta mentinerea hidratarii în sport și a fost studiata mai
mult decat orice alt aspect al nutritiei în sport.
Aproximativ 60% din organismul uman reprezinta apa care intra în
constitutia celulelor, este necesara pentru eliminarea produsilor și
transportul nutrientilor și gazelor.
- 421
• Mediul inconjurator - mediul cu umiditate și temperatura
crescuta accelereaza pierderile de lichide; de asemenea, antrenamentul la
altitudine intensifica pierderile de lichide
• Intensitatea exercitiilor - sporturile de anduranta determina un
consum mai mare și mai frecvent de lichide
În medie, un adult sedentar are nevoie de aproximativ 2, 5 litri de
apa/zi din alimentatie și lichide pentru a inlocui apa pierduta prin urina și
respiratie. Pentru un sportiv, la aceste pierderi se adauga și pierderile de apa
prin transpiratie.
Ghidul de Hidratare în timpul efortului fizic al Colegiului American
de Medicină Sportivă (American College of Sports Medicine-ACSM)
recomanda:
• hidratare adecvata cu 24 de ore inaintea exercitiului
• consumul a 400-600 ml lichide cu 2 ore inaintea antrenamentului
• consumul a 150-350 ml lichid la fiecare 15-20 minute în timpul
antrenamentului
Hidratarea trebuie mentinuta la parametrii optimi mai ales daca
sportivul este expus la temperaturi ridicate ale mediului ambiant și umiditate
ridicata. În aceste cazuri și mai ales daca sportul practicat este unul de
anduranta, pierderea de fluide și electroliti prin transpiratie poate duce la
scaderea temperaturii corpului pana la niveluri care determina anumite
simptome.
În timpul unui exercitiu fizic intens și prelungit, unii sportivi pot
pierde pana la 2, 7- 3, 6 kg pe ora prin pierderea de apa și electroliti.
Una din metodele de determinare a pierderii de apa prin transpiratie în
timpul unui exercitiu fizic o reprezinta cantarirea sportivului inainte și dupa
antrenament.
Pentru inceput, pentru a ramane hidratat este necesar consumul a 2
litri de lichid pe zi ca referinta, la care se adauga pentru fiecare 0, 5
kilograme pierdute prin exercitiu cate 750 ml lichid. Lichidele se vor
- 422
consuma aproximativ 500 ml la fiecare 30 de minute. Daca durata
antrenamentului este mai mare de o ora, se vor adauga solutiile de
rehidratare.
Deshidratarea
Oboseala pe care o resimte sportivul și pe care o relateaza chiar
inaintea inceperii antrenamentului se datoreaza de cele mai multe ori unui
status de hidratare insuficient.
În momentul aparitiei senzatiei de sete, se considera ca organismul
este deja deshidratat, bazandu-ne pe decalajul de timp intre deshidratare și
senzatia de sete.
Alti factori care cresc riscul de crestere a temperaturii corpului în
timpul efortului, datorita deshidratarii sunt: anumite medicamente, depletia
de glicogen și glucoza din muschi, somn insuficient.
Procent de
Efecte
pierdere
Apar deficiențe în pragul de sete și pragul de termoreglare care
1%
duc la scăderea capacității de efort fizic
Setea devine mai puternică, apare un vag disconfort și
2% pierderea apetitului
3% Gură uscată, crește hemoconcentrația, diureză scazută
4% Scăderea cu 20-30% în capacitatea de efort fizic
5% Dificultăți de concentrare, dureri de cap, agitație, somnolență
Severă afectare a termoreglării, scăderea frecvenței respiratorii,
6%
apariția paresteziilor la nivelul extremităților
Posibil colaps dacă deshidratarea se asociază și cu căldură și
7% exercițiu
10% Risc letal
Adaptat dupa Greenleaf JE, Harrison MH: Apa și electroliti. Layman DK
(ed): Nutritia și exercitiul aerob. Washington, DC, American Chemical Society,
1986.
- 423
Efectul cel mai grav al deshidratarii (tabel 1. ) rezultat din
imposibilitatea de a inlocui lichidele pierdute, o reprezinta afectarea
termoreglarii, care poate duce la cresterea temperaturii de baza a corpului
(peste 40 grade C).
Pierderea de lichide la 1% din greutatea corpului afecteaza
termoreglarea; intre 3-5% afecteaza abilitatea corpului de a utiliza oxigenul
eficient și la 7% este posibila aparitia colapsului. Astfel, o pierdere de apa de
3-4 % din greutatea corporala duce la scaderea performantei, scade diureza
și apar simptome cum ar fi: gura uscata, tegumente uscate, greata și
fatigabilitate. O problema particulara a fost constatata în cazul boxerilor, la
care deshidratarea creste riscul leziunilor cerebrale.
- 424
lichide a dus la o deshidratare de 2 % (pierderea fiind echivalenta cu 2 %
din masa corporala) iar abilitatile motorii ale acestora au fost afectate.
Deshidratarea și forta musculara.
- 425
Au testat doua teorii:
- ca deshidratarea progresiva ar fi legata de cresterea temperaturii de baza
a corpului.
- ca organismele sportivilor reglementeaza în mod corespunzator
temperatura proprie a corpului și ca nu exista legatura intre statusul final de
hidratare și temperatura de baza a corpului.
- 426
O deshidratare de 5 % nu pare să afecteze negativ biochimia alergarii
și rata de percepere a efortului (RPE - rate of perceived exertion) situata la
70- 85 % din VO2max (desi exista o crestere a hormonilor de stres
circulanti). Cu toate acestea, o deshidratare de 2% afecteaza în mod negativ
abilitatile motorii în baschet de exemplu; sportivii de inalta performanta la
care abilitatile reprezinta un factor major sunt afectati de efectele negative
ale deshidratarii relativ usoare.
Solutiile de rehidratare
Pentru mai multe antrenamente pe zi și pentru exercitii de lunga durata
sunt recomandate solutiile de rehidratare. Consumul unei cantitati mari de
apa sau consumul prea rapid al acesteia, creste efectul de osmoza și duce la
diureza accentuata și la urina limpede, ceea ce face ca urina limpede să nu
fie un indicator exact al unei bune hidratari.
- 427
intestinale, diaree și greata. Astfel, reinlocuirea sodiului se va face în
principal prin alimentele ingerate bogate în sodiu.
Hidratarea este indicata a fi realizata și prin aportul unor alimente cu
continut ridicat în apa care ajuta prin continutul în carbohidrati (la fel ca și
solutiile de rehidratare care contin carbohidrati) la absorbtia apei în intestin.
- 428
Cu cat durata efortului este mai mare cu atat cantitatea de hidrati de
carbon, lichide și electroliti necesare pentru compensarea pierderilor va fi
mai mare.
- 429
În principiu, cu aproximativ 2 - 3 ore inainte de efortul fizic se
recomanda consumul a 400 - 600 ml, cu aproximativ 5 - 10 minute inainte
ingerarea a 150 - 350 ml lichid, iar la fiecare 15 - 20 minute în timpul
antrenamentului (mai ales în conditii de temperatura ridicata) se vor
consuma intre 150 și 350 ml lichide.
- 430
lichid de rehidratare conventional la fiecare ora (care sa-i asigure 6-8%
carbohidrati, echivalentul a 30-60 g/ora) impreuna cu o cantitate suficienta
de apa pentru a evita deshidratarea.
- 431
Deshidratarea creşte stresul fiziologic şi gradul de
percepere al efortului la acelaşi tip de exerciţiu, fiind
suplimentar accentuate în condiţii de temperatură ridicată.
Deshidratarea > 2% scade performanţă exerciţiului aerob,
mai ales în mediu cu temperatură ridicată. Cu cât este mai
mare gradul de deshidratare cu atât creşte stresul fiziologic şi
scade performanţa exercitului aerob.
Deshidratarea > 2% poate afecta performanţa cognitivă.
Deshidratarea (3% din greutatea corporală) în condiţii de
temperatură scăzută are o influenţă minimă asupra
performanţei exerciţiului aerob.
Deshidratarea (3 - 5%) nu afectează performanţa anaerobă
sau forţa musculară.
Pierderile importante de apă şi gradul de afectare al
performanţei fizice sunt legate de stresul hipertemic, tipul de
Efectele hidratării efort fizic şi caracteristicile biologice individuale.
Hiperhidratarea are numeroase dezavantaje.
Deshidratarea este un factor de risc atât pentru şocul termic
cu colaps cât şi pentru coma hipertermica.
Deshidratarea creşte probabilitatea şi severitatea
insuficienţei renale acute consecutive rabdomiolizei de efort.
Deshidratarea şi deficitul de sodiu se asociază cu apariţia
crampelor musculare.
Hiponatremia simptomatică este frecventă în sporturile de
anduranţă.
Hiperhidratarea este cauza principală de apariţie a
hiponatremiei.
Pierderi importante de sodiu prin transpiraţie asociate cu
scădere mică în greutate pot contribui la apariţia
hiponatremiei.
În general sexul feminin are o rată a transpiraţiei mai
scăzută decât sexul masculin.
Diferenţele între cele două sexe în ceea ce priveşte retenţia
renală de apă şi electroliţi sunt mici şi fără consecinţe clinice.
Femeile au un risc mai mare de a dezvolta hiponatremie
simptomatică.
Senzaţia de sete diminua cu înaintarea în vârstă şi astfel se
Factori încetineşte restabilirea voluntară a stării de euhidratare.
predispozanţi Persoanele în vârstă au un răspuns renal întârziat la
ingestia de apă având astfel un risc mai mare de
hiponatremie.
Copii au o rată de transpiraţie mai scăzută decât adulţii.
Pierderile de electroliţi (sodiu şi potasiu) prin transpiraţie
ar trebui înlocuite în totalitate pentru a restabili euhidratarea.
Cofeina nu modifică în mod deosebit diureza şi statusul de
- 432
hidratare.
Consumul de alcool poate creşte diureza şi intarzia
rehidratarea.
Recomandari:
Sportivii ar trebui să beneficieze de programe individualizate de
hidratare (Tabel 3 - Metode de monitorizare a hidratarii) care să previna
deshidratarea.
Consumul de solutii de rehidratare poate ajuta la mentinerea balantei
hidroelectrolitice și a performantei sportive.
Daca timpul permite, consumul de bauturi și alimente va restabili
starea de euhidratare. Persoanele care necesita o recuperare postefort rapida
și completa, în urma deshidratarii excesive pot consuma aproximativ 1, 5
litri de lichid pentru fiecare kilogram pierdut.
- 433
Bibliografie
1. Morgan, R. M. M. J. Patterson, and M. A. Nimmo. Acute effects of
dehydration on sweat composition in men during prolonged exercise in the
heat. Acta Physiol. Scand. 182: 37-43, 2004.
2. Montain, S. J., S. N. Cheuvront, and M. N. Sawka. Exercise-
associated hyponatremia: quantitative analysis for understand the aetiology.
Br. J. Sports Med. 40: 98-106, 2006.
3. Below, P. R., R. Mora-Rodriguez, J. Gonzalez-Alonso, and E. F.
Coyle. Fluid and carbohydrate ingestion independently improve
performance during 1 h of intense exercise. Med. Sci. Sports Exerc. 27: 200-
210, 1995.
4. Institute of Medicine. Water. In: Dietary Reference Intakes for
Water, Sodium, Cholride, Potassium and Sulfate, Washington, D. C:
National Academy Press, pp. 73-185, 2005.
5. Armstrong, S., C. M. Maresh, J. W. Castellani, M. F. Bergeron, and
R. W. Kenefick. Urinary indices of hydration status. International Journal
of Sports Nutrition 4: 265-279, 1994.
6. Mellion M. B., MD, Sports Medicine Secrets, 3rd Ed.,
Hanley&Belfus, INC., 2003.
7. Brukner P., Khan K., Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill
Ltd., 2007, http: //journals. lww. Com
- 434
CAPITOLUL 20
- 435
caldura, influentata în principal prin variatiile circulatiei sanguine cutanate
sunt corelate cu termoreglarea.
- 436
Termoreglarea chimica este în stransa relatie cu termoreglarea fizica.
Pentru a reduce pierderile de caldura prin convectie, se produce o
vasococnstrictie cutanata care diminua debitul sanguin cutanat.
Hipertermia
Temperaturile extreme pot conduce la depasirea capacitatii
mecanismelor de termoreglare. Organismul uman suporta temperaturi
ridicate ale mediului ambiant fara a simti hipertermia, dar aceasta impune o
supraincarcare a sistemului cardiovascular. Pana la 41 de grade, toate
mecanismele de reglare raman functionale, temperatura cea mai ridicata
compatibila cu viata este în jur de 42 de garde celsius. Dincolo de aceasta
limita apare edemul cerebral și deficit functional al sistemului nervos
central, a carei importanta depinde de durata hipertermiei.
Cand mecanismele de termoreglare sunt depasite (aceasta situatie
poate surveni cu viteze variabile în functie de individ) - se pot observa unul
din urmatoarele situatii patologice (tabel 1. ):
1. Crampele musculare
Reprezinta o problema acuta a functiei musculare caracterizata prin
contractii musculare scurte, intermitente, involuntare și dureroase. Muschii
implicati sunt cel mai adesea cei care au fost supusi unor încărcari intense.
Mecanismele fiziologice ale declansarii crampelor musculare în conditii de
temperatura ridicata nu sunt încă total elucidate. Un rol important se pare ca
il au transferurile de saruri minerale, deficitul de sodiu intracelular
(hiponatremie), efectul termic direct pe elementele celulare sau pe
mecanismele moleculare (temperatura intracelulara mai mare de 41 grade
Celsius), glicogenoliza, pierderea de apa intracelulara legata de transpiratie
(deshidratare).
Crampele musculare în sport pot fi controlate în maniera relativ
simpla și rapida prin ingestia de apa dar și prin ingestia de cantitati suficiente
de clorura de sodiu.
- 437
2. Insolatia
Este rezultatul unei expuneri prelungite la radiatiile solare, cu capul
descoperit, din cauza cresterii fluxului sanguin marcat la nivelul extremitatii
cefalice se produce excitarea meningelui care poate provoca cefalee, vertij,
greata, voma, sincopa. În cazurile grave pot aparea chiar crize convulsive.
Daca exista semne de atingere cerebrala (tulburari ale constientei, convulsii)
sau meningeala, spitalizarea este obligatorie.
Pre-critică Critică
• inconştient sau stare mentală
• conştient, vigilent
alterată (confuzionat, dezorientat,
• tº rectală < 40º C, TAs >
Clinic agresiv)
100 mmHg, AV < 100
• tº rectală > 40º C, TAs < 100
b/min
mmHg, AV > 100 b/min
• glicemie < 72 mg/dl sau > 180
• glicemie 72 – 180 mg/dl,
mg/dl, Na < 135 mmol/l sau > 148
Na 135 – 148 mmol/l
Paraclinic mmol/l
• pierdere în greutate 0 –
• pierdere în greutate > 10%
5%
• creştere în greutate > 2 %
Adaptat dupa Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill Ltd.,
2007
- 438
4. Coma hipertermica (tabel 2. )
- 439
• corectarea deshidratarii hipertermice induse de efort, acidozei
metabolice și insuficientei renale de cauza vasculara tipica comei
hipertermice
• normalizarea parametrilor cardiovasculari.
Hipotermia (tabel 3. )
- 440
amnezie EEG modificat Scăderea
activităţii
electrice pe EEG
Bradicardie
progresivă
Tahicardie, neresponsiva la Hipotensiune,
debit cardiac atropină, scăderea debit cardiac
crescut, creşterea debitului cardiac şi scăzut, fibrilaţie
Cardiovascular rezistenţei tensiunii arteriale, ventriculară (<
vasculare aritmii ventriculare şi 28ºC) şi asistola
periferice atriale (< 20º C)
Unda J (Osborn) pe
ECG
Hipoventilaţie
(scăderea frecvenţei
respiratorii şi a
Tahipnee, volumului curent), Apnee, edem
Respirator bronhoree scade consumul de O2 pulmonar
şi producţia de CO2,
pierderea reflexului
de tuse
Scăderea
perfuziei renale şi
Renal Diureză de frig Diureză de frig a fluxului
glomerular renal,
oligurie
Creşterea hematocritului, scăderea numărului de trombocite
Hematologic şi leucocite, coagulopatii, coagulare intravasculară diseminată
Ileus, pancreatită, ulcer de stress,
Gastrointestinal -
afectare hepatică
Creşterea ratei
Metabolic, Scăderea ratei metabolice, hiper- /
metabolice,
endocrin hipoglicemie
hiperglicemie
„Pseudo-rigor
Musculoscheletal Frisoane Rigiditate muscular
mortis‖
Adaptat dupa Sports Medicine Secrets, 3rd Ed., Hanley&Belfus, INC.,
2003
Aclimatizarea la cald
Aclimatizarea reprezinta adaptarea pe termen lung la conditii
climatice de mediu diferite cum ar fi la caldura sau la frig. Se poate instala
în cateva zile sau cateva luni.
- 441
Aclimatizarea la cald produce modificări în organism care permit
individului să reziste mai bine la acest climat. Procesele adaptative sunt
solicitante pentru organismul sportivului, acest lucru fiind extrem de
important deoarece il încărca pe acesta din punct de vedere fizic.
Pentru capacitatea de performanta a sportivului este important ca
acesta să se aclimatizeze în mod activ - prin exercitii de intensitate
progresiva.
- 442
rezervelor de apa), permit în paralel imbunatatirea tonusului venos - ceea
ce va ameliora reintoarcerea venoasa. Acesti doi factori determina astfel
amelioarrea capacitatii de efort prin cresterea volumului de ejectie
sistolic și diminuarea frecventei cardiace, fara modificări ale debitului
cardiac.
- senzatie de sete apare mai repede la subiectii aclimatizati, ceea ce
permite ingestia mult mai precoce și mult mai importanta a lichidelor și
astfel posibilitatea reglarii termice la un nivel optim, cu mentinerea
sudoratiei la un ritm constant.
- persistenta senzatiei de confort termic chiar la temperaturi foarte
ridicate.
Aclimatizarea la cald permite mentinerea în limite optime a
parametrilor cardiovasculari la efort, pe o perioada de timp indelungata. Prin
aclimatizarea sportivului se amelioreaza capacitatea de efort și astfel
performanta, dar și reducerea riscului de soc termic cu colaps.
Efectul aclimatizarii insa se pierde destul de repede. Din acest motiv
nu trebuie să treaca mai mult de 14 zile intre aclimatizare și competitie.
Pentru o aclimatizare suficienta și eficienta trebuie să se efectueze un minim
de 8 sedinte de expunere în mediu cu temperaturi crescute, sedinte de cel
putin 2 ore fiecare care să cuprinda exercitii de intensitate crescanda.
Ședintele să fie consecutive pe durata a 8 zile. Copiii au nevoie de o durata
de aclimatizare mult mai lunga cu încărcare progresiva a exrecitiilor ca
durata și intensitate.
Aclimatizarea la frig
Adaptarea la frig intr-un mediu cu temperaturi scazute timp indelungat
determina urmatoarele modificări:
- diminuarea senzatiei subiective de frig
- contractii ritmice vizibile ale musculaturii (frisoane) pentru
temperaturi foarte scazute
- cresterea metabolismului bazal.
- 443
Performanta și capacitatea de efort la altitudine
Adaptarea la altitudine și aclimatizarea la altitudine sunt termeni
utilizati în literatura uneori ca termeni sinonimi, alteori ca termeni diferiti.
Diferenta dintre acesti doi termeni consta în faptul ca prin adaptarea la
altitudine se intelege transformarile care au loc în organism ca reactie la o
expunere scurta intr-un mediu situat la altitudine iar aclimatizarea la
altitudine reprezinta mecanismele de adaptare care se produc în organismul
uman în caz de sejur prelungit la altitudine.
O data cu cresterea altitudinii, se modifica parametrii fizici atmosferici
care vor antrena procese adaptative în organism astfel: se produce o
diminuare a presiunii atmosferice, a presiunii partiale a oxigenului, a
presiunii vaporilor de apa și a temperaturii mediului ambiant, alaturi de o
crestere a proportiei de radiatii ultraviolete.
- 444
aceasta se traduce printr-o nevoie crescuta de lichide pentru a putea
compensa pierderile respiratorii aditionale, în timpul efortului prelungit.
Dintre toti acesti factori climatici modificati odata cu cresterea
altitudinii, cel care influenteaza cel mai mult performanta și capacitatea de
efort este diminuarea presiunii partiale a oxigenului. Presiunea partiala a
oxigenului se reduce cu aproximativ un sfert la 2500 m altitudine și cu
jumatate la 5000 m. Reducerea presiunii partiale a oxigenului în aerul
exterior la altitudine provoaca o diminuare a presiunii oxigenului în alveole,
ceea ce conduce la o saturatie mai mica în oxigen a sangelui arterial.
Reducerea saturatiei în oxigen a sangelui arterial o data cu cresterea
altitudinii, produce în paralel o scadere a consumului maxim de oxigen -
care reprezinta un criteriu brut pentru masurarea capacitatii de efort aerob -
dar și o limitare în capacitatea fizica la anduranta. La altitudini peste 1000
m, consumul maxim de oxigen diminua cu aproximativ 10 % la fiecare 100
metri. Aceasta diminuare a presiunii partiale a oxigenului și deci a
consumului maxim de oxigen la altitudine este defavorabila disciplinelor
sportive care includ în practica lor implicarea unor mari grupe musculare pe
o durata egala sau mai mare de 2 minute. În acelasi timp, reducerea presiunii
partiale a oxigenului nu diminua doar capacitatea de efort în anduranta dar și
capacitatea functionala a sistemului nervos central deoarece creierul
reactioneaza în mod sensibil la deficitul de oxigen (hipoxie).
- 445
În consecinta, o nutritie corecta trebuie să aduca un aport compensator
de lichide și electroliti și o proportie crescuta de carbohidrati.
Controlul regulat al greutatii inainte și dupa antrenament reprezinta un
ajutor eficace pentru mentinerea greutatii corporale și astfel a capacitatii
fizice. La altitudine inalta erorile în alimentatie pot degenera rapid intr-o
simptomatologie de „supraantrenament‖ la altitudine. Carbohidratii
reprezinta sursa de energie a muschilor în efort fizic, iar organismul
transforma carbohidratii din dieta în glicogen muscular. Cand acestia lipsesc
din alimentatia sportivului, acesta poate simti fatigabilitate sau senzatie de
slabiciune generalizata.
Bibliografie
1. Mellion M. B., MD, Sports Medicine Secrets, 3rd Ed., Hanley&Belfus,
INC., 2003.
2. Brukner P., Khan K., Clinical Sports Medicine, 3rdEd, McGraw-Hill Ltd.,
2007.
3. Sparling PB., Enviromental conditions during the 1996 Olimpic Games:
A brief follow-up report., Clin J Sport Med 1997.
4. Maughan RJ., Thermoregulation in marathon competition at low ambient
temperature., Int J Sports Med 1985.
5. Amstrong LE., Heat and Humidity. Performing in Extreme Enviroments,
Human Kinetics, 2000
- 446
CAPITOLUL 21
- 447
altitudine și a stabilit un scor, „Louise Lake Score‖ (LLS) pentru
diagnosticarea răului acut de altitudine.
Conform acestuia diagnosticul de rău acut de altitudine e bazat pe:
urcarea la altitudine mare în ultimele 4 zile;
prezența cefaleei;
prezența a cel puțin uneia dintre celelate simptome (fiecare
simptom se notează de la 0 la 3 și totalul se calculează la final);
un scor LLS de peste 3 trebuie să facă medicul să se gandesca la
o formă medie iar cel peste 6 la o formă severă de rău de altitudine.
- 448
Evaluare clinică
Toate răspunsurile notate la evaluarea personală se adăugă la cele notate
de clinician
0. Fără schimbări
1. Letargie/Moleșeală
Schimbarea statusului mental 2. Dezorientare/Confuzie
3. Stupoare/Semiconștiență
4. Comă
0. Nu există modificări
1. Manevre de echilibrare
dificile
Mers calcai-varfuri
2. Nu merge pe linie
3. Cade
4. Nu poate sta în ortostatism
0. Nu exista
1. O singură localizare
Edem periferic
2. Două sau mai multe
localizări
- 449
puțin 2 dintre următoarele simptome: dispnee de repaus, tuse, capacitate de
efort mult scăzută sau semne: wheesing sau crepitații în cel puțin un plămân,
cianoză, tahicardie sau tahipnee.
Tratamentul se face cu administrare nifedipina 10 mg apoi 20 mg
(formă cu eliberare prelungită) la 6 ore și coborârea cu cel puțin 1000 m! Se
adăugă suplimentare cu oxigen (4-6 l /min) sau camera portabilă hiperbară.
De aceea se de
Boala recomandă
altitudinecel puținfi oprevenită
poate noapte de somn
prin la o altitudine
planificarea
medie corectă a călătoriei,
(1500-2500m) apoi care
peste poate
3000 stopa evenimentele
m pentru nedorite
aclimatizară corectă a
sau chiar
organismului moartea!
este necesară urcarea cu câte 300-400 m și oprirea peste
noapte pentru somn, deoarece tulburările de somn au un rol important în
apariția bolii de altitudine. Pe de altă parte expunerea la hipoxia tot mai
mare este in acest fel gradată.
- 450
S-a observat că locuitorii care trăiesc în zone de
altitudine mare nu dezvoltă edem pulmonar acolo dar în
momentul în care coboară la altitudini mai mici poate apărea
edemul pulmonar. ceea ce înseamnă că expunerea anterioară
la altitudini mari poate preveni răul acut de altitudine dar nu
poate preveni edemul pulmonar!
Cu toate că nu se observă o mare diferență între bărbați sau femei
pentru riscul de-a face boală de altitudine s-a observat că un număr mai
mare de bărbați dezvoltă edem pulmonar.
- 451
Măsuri generale de profilaxie
1. Adoptarea unui ritm regulat de efort fizic si evitarea epuizării
fizice. Altfel intensitatea mare a efortului și frigul pot crește presiunile
vasculare pulmonare și pot favoriza apariția edemului pulmonar
2. Hidratare corectă având în vedere că deshidratarea accentuează
răul de munte. Uscăciunea aerului, ritmul respirator este mai crescut și
respirația pe gură sunt factori care cresc pierderile. Se recomandă consumul
a 3-4 L de apă, fără cafea și alcool în timpul cățărării. În zilele de odihnă
necesarul de lichide este mai mic.
- 452
Bibliografie
1. Barry PW, Pollard AJ. Altitude illness. BMJ 2003;326: 915-919.
2. Basnyar B, Murdoch DR. High altitude illness. Lancet 2003;361:
1967-1974
3. Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed., McGraw
Hill, Australia 2012
4. Carsten Lundby, Going to altitude? Bring your vitamins The
Journal of Physiology, Dec. 2010 588, 4603-4604.
5. Chan K. M., Micheli L., Smith A., Rolf C., Bachl N., Frontera W.,
Alenabi T. – F. I. M. S. Team Physician Manual, 2nd ed., F. I. M. S., Hong
Kong 2006
6. Hackett PH, Rennie D. The incidence, importance, and prophylaxis
of acute mountain sickness. Lancet. 1976;7996: 1149-1155
7. Man-kam HO, Axel Yuet-chung SIU High Altitude Medicine, The
Hong Kong Medical Diary vol 15, no 6, 2010
8. Wilmore J. H., Costill D. – Physiology of Sport and Exercise,
Human Kinetics, 1994\
9. www.pansportmedical.ro
- 453
CAPITOLUL 22
Masajul este una dintre cele mai vechi metode de tratament aplicate
asupra corpului omenesc, dovedindu-se în timp și un excelent mijloc de
prevenire a numeroase afecţiuni, de asemenea de întreţinere a sanatatii şi a
condiţiei fizice (alaturi de exercitiile de miscare) și de relaxare, combatere a
oboselii și recuperarii fortelor a unui organism suprasolicitat atat fizic, cat și
psihic.
Una din cele mai complete și exacte definitii ale masajului este data de
prof. Adrian Ionescu, promotorul masajului în scoala romaneasca, «o
prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau
mecanice, în scop profilactic sau curativ ». Este considerat o prelucrare
deoarece subiectul masat nu are o participare activă, acţionându-se din
exterior asupra lui, şi este metodică deoarece presupune o anumită ordine de
desfăşurare, după principii şi reguli bine stabilite, datorită efectelor pe care
manevrele aplicate le au asupra organismului în general și asupra anumitor
sisteme în special.
- 454
masaj, fixă sau rabatabilă, cu dimensiuni de obicei bine stabilite astfel încât
și subiectul de masat și maseurul să-şi menţină o poziţie confortabilă.
Deseori, în activitatea sportivă, masajul se execută pe teren sau în
vestiar, la nivelul solului sau pe o banchetă, scaun, dar datorită poziţiei
incomode pe care maseurul este nevoit să o adopte, acesta oboseşte repede
și randamentul muncii sale nu mai este optim. Totuşi, în situaţia în care
masajul este folosit ca mijloc pentru încalzire înainte de antrenament sau
competiţie, durata fiind una redusă și regiunile abordate în număr mic,
locaţiile mai sus amintite vor fi cele mai agreate, cabinetul de masaj fiind
utilizat mai mult pentru masajul de refacere. Exista în acest scop scaune
rabatabile special concepute pentru masaj, pozitia sportivului pe acestea
fiind una foarte relaxanta și în acelasi timp și regiunile de prelucrat prin
masaj sunt usor de abordat.
- 455
Efortul depus poate fi diminuat, iar rezistenta de lucru crescuta prin
deprinderea corecta a modului de aplicare a diverselor manevre de masaj şi
mai ales, a atitudinii fizice adoptata de maseur în cursul sedintei de masaj, la
aceasta contribuind și dimensiunile canapelei de masaj, astfel încât energia
depusă de maseur să fie economisită cât de mult posibil, asigurand un timp
indelungat de lucru a acestuia, precum și longevitatea în activitate.
Din punct de vedere psihic maseurul trebuie să dea dovadă de răbdare
și înţelegere faţă de subiectul masat, de adaptabilitate la condiţiile de lucru
și la persoanele cu care vine în contact.
- 456
În afară de uleiuri se mai pot utiliza, în scop terapeutic, diverse crème
sau geluri, la nivelul intregului corp sau doar pe anumite regiuni, cu diverse
actiuni: analgezice (cele care contin xilina), antiinflamatoare (Diclofenac,
Piroxicam, Fastum, Mobilat, etc.), antiedematoase, antitrombotice şi
venotonice (Reparil, Lasonil, Venoruton, Troxevazin, Stimuven și altele cu
extract de castan), decontracturante şi vasodilatatoare (Revulsin, Capsorin,
Finalgon), precum și crème special preparate cu efect relaxant sau
revigorant.
- 457
Vom prezenta în continuare ordinea de executie a manevrelor:
• Scoala Anglo-Saxonă: efleuraj (netezire), frământat, frictiuni,
vibraţii, tapotament.
• Scoala Franceză: efleuraj (netezire), frictiuni, frământat,
tapotament, vibraţii.
Întelegerea fenomenului de stimulare intensa sau brusca în functie de
ordinea manevrelor aplicate va fi posibila numai dupa ce vom cunoaste
efectele fiecarei manevre în parte și sistemele care sunt stimulate prin
intermediul lor.
- 458
manevrelor să se facă corect deoarece efectele aupra organismului apar
relativ repede, iar un efect negativ, datorat unei executii gresite, nefiind de
dorit nici pentru pacient, nici pentru maseur.
Un alt tip de efleuraj este cel numit „mână după mână‖ care urmeaza
directia fibrelor musculare, și se executa prin alunecari scurte ce se succed,
intr-un ritm alert.
În ceea ce priveste ritmul, efleurajul se executa în ritm lent sau rapid,
în functie de efectele pe care dorim să le obtinem, tinand cont ca un ritm
rapid este stimulant- tonifiant pentru tesutul muscular și excitant din punct
de vedere neuropsihic, pe cand un ritm lent este linistitor, relaxant.
Profunzimea aplicarii manevrei face ca aceasta să se adreseze unui
tesut mai superficial (piele, receptori nervosi, tesut subcutanat) sau mai
profund (muschi).
- 459
Sensul de executie este dat intotdeauna de sensul circulatiei venoase și
limfatice (de intoarcere), care necesita ‗ajutor‘ datorita caracteristicilor
anatomice.
- 460
La nivelul membrelor se poate efectua framantatul „in bratara‖,
denumit astfel dupa modul de aplicare al mainilor în cerc, perpendicular pe
segmentul respectiv, cuta fomandu-se intre degete și palma.
- 461
Întotdeauna, insa, frictiunile se aplica lent și amplu în limita
elasticitatii pielii! în caz contrar, o executie rapida și incorecta poate genera
ea insasi contracturi dureroase ale musculaturii și în consecinta o stare de
disconfort marcata a pacientului.
Aplicarea frictiunilor se poate executa cu diverse elemente ale
mainilor: cu varfurile degetelor, cu podul palmei, cu radacina mainii, cu
eminentele tenara și hipotenara, cu marginea cubitala a mainii, cu
despicatura mainii (spatiul dintre degetul mare și aratator), cu pumnul, cu
fata dorsala a articulatiilor interfalangiene, cu cotul, cu antebratul, în functie
de zona pe care o abordam, suprafata acesteia și relieful ei osos și muscular.
- 462
5. Tapotamentul (baterea) - se executa prin lovituri usoare și ritmice
ale pielii interesand totodata și tesuturile profunde, respectiv tesutul adipos și
tesutul muscular, iar atunci cand se efectueaza pe torace actioneaza asupra
tesutului pulmonar ajutand la drenarea secretiilor acestuia.
Manevrele de batere se executa din articulatia pumnului, mainile cad
moi antebratele ramanand aproape nemiscate; altfel, aplicate fortand coatele
sau umerii, manevra devine greoaie și obositoare, iar forta aplicata ar putea
fi prea mare și s-ar putea produce traumatisme. Tapotamentul se poate
executa cu marginea cubitala a mainilor, tip numit tocat, care poate avea
varianta, cu degetele semiflectate, sau „in nuiele‖.
- 463
Apasarea se poate face cu ambele palme în acelasi timp, situatie în
care manevra va tine cont de ritmul respirator, mai exact se va efectua la
sfarsitul expirului. De asemenea, presiunile se pot aplica alternativ, o data cu
o mana, o data cu cealalta, lent și ferm, manevra denumita presiuni alunecate
sau „mersul ursului‖. Un alt tip de presiuni la nivelul spatelui se pot executa
cu policele, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, actionand asupra
musculaturii paravertebrale.
- 464
degetele mainii a unui mic pliu pentru un timp foarte scurt (ciupiri simple)
sau completarea miscarii cu schitarea taierii pliului respectiv cu marginea
mainii libere. Tot în cadrul ciupirilor sunt incluse și ridicarile și pensarile
care se executa cu ambele maini în acelasi timp, formand o cuta de piele,
ridicand-o și apoi eliberand-o brusc, manevra interesand atat tesuturile
profunde (ridicarile), cat și cale superficiale (pensarile).
4. Tractiunile și tensiunile - sunt manevre ce se aplicala nivelul
articulatiilor descongestionand și inviorand intregul organism. Pentru a
executa o tractiune se apuca cu o mana de deasupra și cu cealalta de sub
articulatie și se trage de segmente în sensuri opuse pe directia axului lor, cu
o intensitate gradata care să nu dauneze articulatiei respective. Coloana
vertebrala cervicala se intinde prin ridicarea capului în sus cu ajutorul
mainilor aplicate pe tample. Intinderea trunchiului se face din stand sau
sezand prin apucarea pe sub brate și ridicarea în sus sau în sens vertical.
Tensiunile se executa cu aceeasi priza ca pentru tractiuni, doar ca în loc să
intindem articulatia în cercam să presam cele doua segmente unul spre
celalalt. Se executa la sfarsitul secventei de masaj, inaintea afleurajului
final.
- 465
Masajul tonizant cuprinde efleuraj, în special forma „mana dupa
mana‖ cu ritm rapid, ce produce incalzirea regiunii de lucru, framantat
energic și profund, tapotament realizat pe o durata de timp suficient de mare
și alte manevre stimulante de tipul ciupirilor.
- 466
- tocat - cu marginea cubitala/cu degetele semiflectate („nuiele‖)
- batatorit - cu palmele în ventuza/ cu pumnul semiinchis
7. vibratii - alunecari vibrate în lungul regiunii/vibratii statice pe locul
dureros
8. efleurajul final - cu aceleasi manevre ca la inceput
7. efleurajul final
- 467
Membre inferioare - partea posterioara
Pozitia pacientului: decubit ventral, cu un rulou sub articulatia
gleznelor. Sensul de lucru: de la nivelul plantei spre pliul subfesier
1. efleurajul: - initial: - forma longitudinala - simultan / - alternativ
- forma transversala - simultan / - alternativ
- pe grupe musculare („mana dupa mana‖)
2. presiuni - compresiuni în bratara
8. scuturari
9. efleurajul final
- 468
- forma transversala - simultan/- alternativ
- pe grupe musculare („mana dupa mana‖)
2. presiuni - compresiuni în bratara
7. efleurajul final
Masajul piciorului
Pozitia pacientului: - decubit dorsal cu fata plantara a picioarelor la
nivelul marginii canapelei de masaj
1. efleurajul initial - forma longitudinala - de la degete spre calcai
simultan o mana pe fata dorsala și alta pe cea plantara
- forma transversala simultan/alternativ pe fata dorsala
2. presiuni - compresiuni în bratara ce interseaza ambele fete în
acelasi timp
3. frictiune- cu pumnul/nodozitatile/radacina mainii pe fata plantara
- liniar cu degetele în spatiile intermetatarsiene
- 469
4. framantat - sub forma de ciupire cu degetele pe fata plantara
- sub forma de scuturat al degetelor și al spatiilor
intermetatarsiene pe fata dorsala
5. tapotament - tocat - cu degetele semiflectate („nuiele‖)
6. vibratii - alunecari vibrate pe ambele fete cu toata palma / cu
degetele
7. tensiuni și tractiuni - la nivelul articulatiei gleznei și la nivelul
degetelor
8. efleurajul final
Regiunea fesiera
3. framantat - „in cuta‖ și atunci cand regiunea permite, „in val‖ dupa
directia fibrelor nusculare ale fesierului mare (oblic în jos)
4. tapotament- tocat - cu marginea cubitala /- cu degetele semiflectate
(„nuiele‖)
- batatorit - cu pumnul semiinchis / inchis
5. vibratii - vibratii statice pe mijlocul plicii subfesiere
6. efleurajul final
- 470
Pozitia pacientului: - decubit dorsal sau ventral
- asezat - cu mana sprijinita pe piciorul maseurului/de cordonul acestuia
1. efleurajul initial:- forma longitudinala (in bratara) - simultan/
alternativ
- forma transversala - simultan/alternativ
- pe grupe musculare („mana dupa mana‖)
2. presiuni - compresiuni în bratara
- geluire
- mangaluire = cernut (doar pe brat) /rulat
7. tractiuni și tensiuni
8. scuturari
9. efleurajul final
- 471
Masajul mainii. Se lucreaza cu o mana, cealalta susține mana
pacientului.
A. Fata palmara
1. efleurajul initial - sens ascendent de la degete spre palma
2. frictiune: - cu marginea cubitala pe degete
- cu radacina mainii și cu osul pisiform în palma
- cu degetele pe fetele laterale ale degetelor
B. Fata dorsala
1. efleurajul initial - sens ascendent de la degete spre palma
8. efleurajul final
- 472
Torace - (regiunea pectorala, costala inferioara)
Pozitia pacientului: decubit dorsal
Zona protejata: regiunea mamara F / areola mamara B și aria
precordiala
1. efleurajul initial:
4. framantat:
- transversal - pe regiunea costala inferioara - în cuta/in contratimp
(daca este cazul = tesut gras bogat reprezentat)
- cu o mana/ambele pe marginea superioara a pectoralului
5. tapotament:
- batatorit - cu palmele în ventuza (caus) pe regiunea costala inferioara
numai la barbati
- tocat - cu marginea cubitala/cu degetele semiflectate pe marginea
superioara a pectoralului
6. vibratii - alunecari vibrate în lungul toracelui/vibratii statice pe
locul dureros
- 473
7. efleurajul final
8. efleurajul final
Masajul general se constituie ca o insiruire a masajelor regionale,
incepand de obicei cu o zona fara rasunet foarte mare din punct de vedere al
stimularii circulatiei sanguine, de exemplu peretele toracic posterior
(spatele).
- 474
4. Efectele manevrelor de masaj
Ca o prima clasificare putem diferentia efectele masajului în efecte
locale, pe regiunea abordata și generale, la nivelul intregului organism:
efecte locale
- efectul calmant al durerilor
- de inlaturare a aderentelor
- decontracturant
- efectul hiperemic
- efectul resorbtiv
efecte generale
- stimularea circulatiei sanguine și limfatice
- cresterea metabolismului bazal (activarea arderilor)
- inducerea starii generale de bine (psihic și fizic)
Presiunile
- la nivelul circulator efectul este stimulant, ca al oricarei manevre
de masaj, cu efect important și asupra circulatiei limfatice
- 475
- la nivel muscular efectul este decontracturant prin scaderea
excitabilitatii neeuromusculare indus de ritmul lent de aplicare
- efectul sedativ apare în ceea ce priveste structurile nervoase și
psihice
Frictiunile presupun mobilizarea straturilor intre ele, pana la limita
elasticitatii, principalele efecte ale frictiunilor fiind determinate de aplicarea
corecta a acestora. Ca efecte intalnim:
- vasodilatatia capilara locala care antreneaza și cresterea
temperaturii în profunzime
- efectul mecanic de fragmentare a produşilor patologici (fibrină,
grăsimi, etc.) favorizand inlaturarea cicatricilor sau eliminarea bridelor
de fibrina interpuse în diverse tesuturi
- decontracturant prin actiune directa dar și prin scaderea
excitabilitatii nervoase
- antiinflamator, mai ales de prevenire a aparitiei inflamatiei, prin
dispersarea mecanica rapida și prin vasodilatatia capilara masiva indusa, a
factorilor proinflamatori aparuti în zona respectiva
- analgetic și sedativ ca urmare a stimularii repetate cu ritm
constant și cu frecventa scazuta a terminatiilor nervoase libere de la nivel
cutanat, precum și a receptorilor durerosi
Framantatul are efecte diferite în functie de profunzimea manevrei
- stimularea circulatiei sanguine și astfel stimularea metabolismului
și a eliminarii deseurilor sau supraincarcarii tesuturilor
- cresterea elasticitatii structurilor implicate, poate chiar cel mai
important rol al manevrei
- cresterea excitabilitatii musculare, astfel tonifierea musculaturii
- relaxarea structurilor nervoase implicate în cazul în care aceasta
manevra este executata superficial și lejer, efect asociat mentinerii și
augumentarii elasticitatii fibrelor conjunctive locale.
- 476
Tapotamentul
- vasodilatatia cutanata - care determina cresterea temperaturii și
accentuarea hiperemiei; uneori se insoteste de aparitia edemului
- cresterea excitabilitatii nervoase prin stimularea directa și cu
intensitate crescuta a treminatiilor nervoase libere de la nivel cutanat
- cresterea excitabilitatii musculare - deci, cresterea tonusului
muscular, pe de o parte datorita cresterii excitabilitatii nervoase la nivel
cutanat, iar pe de alta parte prin stimularea directa și intensa a placilor
mototrii, proprioreceptorilor musculari și tendinosi.
Vibratiile
- efect sedativ prin stimulare cu intensitate mica, dar ritmica și
constanta a terminatiilor nervoase libere de la nivel cutanat și nu numai
- efect decontracturant, prin reducerea excitabilitaii nervoase
- efect de drenaj local, prin intensitatea scazuta și actiune constanta
obtinandu-se raspunsul colectoarelor limfatice a caror activitate de
evacuare o potenteaza
- cresterea secretiilor digestive (glande salivare, stomac, ficat-
colecist) prin actiune constanta și ritmica asupra canalelor de evacuare ale
acinilor glandelor exocrine.
- manevra diminua oboseala prin inducerea destinderii subiectului
În consecinta, putem spune ca efectele masajului concretizate la
adresa sportivului sunt urmatoarele:
ajuta la mentinerea și sporirea performantei fizice
reduce contractura musculara: un muschi relaxat are performante
fizice mult mai bune decat un muschi rigid
reduce durerea musculara
augumenteaza și mentine elasticitatea musculo-ligamentara
stimuleaza circulatia sangvina și limfatica
favorizeaza recuperarea mai rapida dupa efortul fizic
în lipsa unei „incalziri‖ corespunzatoare, reduce
disfunctionalitatile musculo-ligamentare care pot să apară
- 477
reduce stresul și tensiunea psihica inainte și din timpul
competitiei sportive
intensifica circulatia cerebrala, putand astfel să sporeasca atentia
în sporturile cu predominenta neuropsihica
în cazul unei musculaturi elastice, pregatita prin masaj și
intindere, se reduce numarul complicatiile aparute în urma efortului
sportiv
masajul aplicat inainte de competitiei creste performanta
masajul aplicat dupa competitie imbunatateste și grabeste
recuperarea
- 478
(prin masaj reflexogen, presopunctura, shiatsu, drenaj limfatic). Tehnici de
refacere post efort se vor aplica numai în zilele ce urmeaza efortului extrem
de solicitant.
- 479
obositi. Dupa sedintele de masaj general, se recomanda sportivului să
ramana în pozitie de repaus, culcat sau sezand. Daca este nevoit să
paraseasca incaperea, este bine să faca inainte cateva miscari de inviorare și
să respire profund.
În perioadele de tranzitie și repaus fie scade mult numarul, fie se
opresc antrenamentele. În aceste perioade trebuie mentinuta o conditie fizica
stationara și să se preintampine efectele negative ale inactivitatii prelungite.
Astfel, pe langa gimnastica de intretinere se recomanda sportivilor și masajul
de intretinere. Acesta poate fi general (de preferat) sau partial, de doua - trei
ori pe saptamana.
- 480
Dupa un efort fizic intens efectuat în conditiile competitionale apar în
organism fenomene de oboseala locala sau generala insotita și de alte
tulburari functionale. Masajul în aceste conditii urmareste refacerea energiei
și reducerea cat de mult posibil a oboselii. Aceast fenomen se produce prin
irigare locala crescuta în urma masajului, ceea ce favorizeaza eliminarea
mai rapida a produsilor responsabili de oboseala musculara. . El va fi aplicat
în orele ce urmeaza probelor, cu exceptia cazului cand oboseala este prea
marcata, cand se amana sedinta de masaj pe a doua zi.
- 481
Masajul în diferite ramuri sportive
Modalitatea, momentul și intensitatea de aplicare a masajului în
functie de perioada de activitate sportivă fiind discutata anterior, consideram
ca ar fi util de specificat care sunt regiunile cu grupele de muschi implicate
intens în efortul fizic depus în diferite ramuri sportive, muschi ce vor fi
prelucrati inainte de efort în scopul incalzirii, iar imediat dupa efort, fiind
suprasolicitati, vor fi evitati în prima faza de recuperare.
Atleti - viteza: torace, membre inferioare (insistand pe genunchi
și glezne), fesieri
Atleti - fond: omoplat și articulatia umarului, fesieri, coapse și
articulatia soldului
Aruncatori - membre superioare și articulatiile acestora, maini,
ceafa, spate
Inotatori - membre inferioare și superioare, umeri, omoplat,
ceafa
Canotori - coapse, fesieri, spate (insistand lombo-sacrat și pe
omoplat), brate-umeri
Box, lupte, judo, arte martiale - membre inferioare și superioare
(insistand pe deltoid și pectorali), torace (mai ales baza), ceafa și spate
(mai ales lombar)
Halterofili - ceafa și umeri, spate, membre inferioare și fesieri,
articulatiile mari
Fotbalisti - membre inferioare (mai ales tendonul achilian),
fesieri, lombo-sacrat
Tenismeni - membre superioare (articulatia pumn, cot), umeri,
ceafa, spate
- 482
Indicatii
Un capitol aparte destinat indicatiilor masajului în pracrtica sportivă l-
am considerat util numai din motive didactice, urmand indicatiilor în scopul
pregatirii și susținerii efortului și refacerii. El se constituie ca o insiruire a
acestor afectiuni ce beneficiaza cel mai mult de pe urma masajului clasic.
Astfel, putem spune ca masajul este indicat în urmatoarele afectiuni
posibile în urma practicarii efortului fizic:
Aparat mioartrokinetic:
Entorsa, luxatia, artroza, hidrartroza, afectiunile inflamatorii cronice
ale articulatiilor și structurilor periarticulare, contracturi și hipertonii
musculare, oboseala musculara (febra musculara), hipotrofiile musculare,
hipo și atoniile musculare, rupturile musculare, contuziile musculare,
tendinite, tenosinovite, entezite.
Aparat circulator:
Afectiuni ale arterelor (in mica masura), toate formele de edem de
origine venoasa, cardiaca sau limfatica cu exceptia edemului congenital
(principala indicatie fiind drenajul limfatic dar se poate aplica cu succes și
masajul reflex), tulburărilor trofice distale ale membrelor, consecutive
insuficientelor arteriale sau venoase.
Aparat respirator: Sechele dupa boli infectioase și profesionale la
acest nivel, în completarea exercitiilor de reeducare respiratorie.
Metabolism: Supraponderabilitatea și obezitatea (toate tipurile de
masaj sunt indicate), diabetul zaharat (anumite manifestari induse de
acesta).
Aparat digestiv: Constipatia, colon iritabil, diskinezie biliara, hipo și
hiperaciditate ce se manifesta de cele mai multe ori sub forma de gastrita.
- 483
Contraindicatii
Desi masajul are ca scop intretinerea conditiei fizice și chiar de a o
amplifica, iar rezultatele benefice ale unui masaj efectuat corect și
constiincios sunt de netagaduit, trebuie să tinem cont ca, aplicandu-se asupra
unui organism complex, cum este cel uman, efectele asupra diverselor
organe și sisteme sunt multiple și drept urmare principiul de baza dupa care
ne ghidam este „inainte de toate să nu faci rau”.
În cazul în care nu exista o contraindicatie directa, scrisa sau verbala
din partea medicului, este bine să fim atenti la toate detaliile posibile în ceea
ce priveste subiectul ce urmeaza a fi masat, chiar în conditiile unei aparente
stari de sanatate, iar în cazul în care apar neplaceri sau neajunsuri pe
parcursul sedintei sau a sedintelor de masaj, fie nu se mai executa manevrele
raspunzatoare de acestea, fie nu se mai aplica masajul în totalitatea lui și se
recomanda vizita la medicul de familie pentru a fi indrumat spre
specialitatea corespunzatoare. Atunci cand din discutiile preliminare sau din
examinarea vizuala în timp ce subiectul se intinde pe canapeaua de masaj
suntem avizati asupra anumitor probleme de sanatate și acestea nu
contraindica total masajul, se va adapta programul de masaj la situatia data,
excluzand prelucrarea unor anumite zone sau segmente sau doar anumite
manevre, fie ele fundamentale sau doar ajutatoare.
Se poate vorbi astfel despre contraindicatii generale ale masajului sau
doar partiale și de asemenea, despre contraindicatii definitive sau doar
temporare.
- 484
aproape în totalitate stimuleaza aceste doua sisteme, contraindicatia generala
și definitiva apare foarte clara. În cazul în care pacientul nu va informeaza
asupra acestei situatii, considerand ca nu este necesar sau din motive
psihologice personale, exista unele semne care ar putea da de gandit si, cu
delicatete și mult tact, puteti incerca să aflati acesat lucru. Printre aceste
semne ar fi: urmele unor injectii intravenoase la nivelul antebratelor
(posibila chimioterapie), pacient foarte slab, cu fata palida sau cenusie,
vizibil obosit sau fara vlaga, sau din contra o fata „ca de papusa‖ cu o
rumeneala neobisnuita a obrajilor, purtarea de peruci sau observarea unei
rariri accentuate (sau chiar lipsei) a parului pe toata suprafata capului.
- 485
discutat anterior în cadrul masajului diferentiat, de relaxare sau stimulare.
De asemenea, daca exista contracturi sau musculatura spastica pe portiuni
mai intinse (ex. paraliziile spastice) sunt contraindicate toate manevrele care
au efect stimulant al musculaturii și contractilitatii acesteia (framantat
profund și alert, tapotament, efleuraj „mana dupa mana‖, ciupiri, ridicari,
pensari), interesand un segment al corpului sau corpul în totalitate.
Manevrele de relaxare accentuate nu se indica în cazul unei osteoporoze
avansate la nivelul coloanei vertebrale, și se aplica cu prudenta în cazul
deviatiilor de coloana vertebrala, mai ales în ceea ce priveste presiunile la
acest nivel.
- 486
Se recomanda ca atunci cand apar efecte nedorite în urma unei
manevre sau a masajului în general să se intrerupa aplicarea acestora și în
functie de evolutia acestor neajunsuri se va decide daca se va mai aplica sau
nu masajul sau doar anumite manevre sau regiuni vor fi excluse din secventa
de masaj.
- 487
distributiei radacinilor nervilor spinali. În cadrul metamerului structurile
somatice sunt strans corelate cu cele viscerale. Acesta se organizeaza în
jurul radacinilor drepte, respectiv stangi ale nervilor spinali și toate
structurile intalnite în acest segment vor face parte din metamer: piele
(dermatom), muschi (miotom), oase și articulatii (sclerotom), vase și organe
interne (viscerotom). Aceasta organizare este mai bine definita la nivelul
trunchiului prezentandu-se ca fasii transversale, pe cand la nivelul
membrelor trebuie cunoscut bine traiectul nervos pentru a putea aplica
corect manevrele.
- 488
Se recomanda ca dupa efectuarea unei sedinte de masaj conjunctiv,
pacientul să ramana cel putin 20 de minute în repaus, intr-un mediu
confortabil ca pozitie și temperatura.
Presopunctura
A aparut initial ca o tehnica digitala ale masajului terapeutic, prin care
se aplica manevre de tipul presiunilor pe zone punctiforme în vederea
influentarii activitatii anumitor structuri (piele, muschi, organe, glande, etc.)
prin actiune locala sau la distanta. Presiunile aplicate pot fi simple, continue
sau aplicate intermitent, sau pot fi combinate cu alte tipuri de manevre de
genul frictiunilor punctiforme sau vibratiilor. De asemenea pot fi
superficiale și repetate rapid sau profunde și fixe sau combinate cu frictiuni
efectuate extrem de lent. În decursul timpului s-au descris diverse teorii
referitoare la puncte și chiar tipuri de presopunctura, în incercarea de a usura
intelegerea și abordarea punctelor vizate (Knapp, Ciorici), dar s-au dovedit a
fi chiar mai complicate, indepartandu-se de vechea medicina traditionala
chineza de unde provine de fapt presopunctura, alaturi de acupunctura.
Exista și alte metode traditionale orientale de presopunctura cum ar fi
shiatsu, kuatsu, de origine japoneza, ce utilizeaza aceleasi principii,
- 489
meridiane și puncte de pe meridiane, dar modul de aplicare a manevrelor
este sensibil diferit.
La ora actuala, denumirea de presoterapie sau presoterapie
intermitenta se refera la un tip de masaj mecanic, efectuat prin aplicarea
unei presiuni crescande la nivelul membrelor inferioare infasurate în
mansoane, mentinerea presiunii pentru o durata scurta de timp urmata de
inlaturarea presiunii. Acest procedeu se reia pe parcursul a 30-40 minute și
este indicat în cazul pacientilor cu staza limfatica sau venoasa, edeme.
Masajul chinezesc
Ca și precedentul, are la baza principiile energetice ale Medicinei
Traditionale Chineze (MTC), cunoasterea meridianelor, tipul, sensul de
curgere a energiei la nivelul acestora și punctele situate pe acestea. Se aplica
în special copiilor inlocuind tehnica acupuncturii care este prea solicitanta și
intensa pentru organismul acestora. Inceputul masajului chinezesc este
reprezentat de abordarea punctelor de pe meridiane urmata de tonifierea
(stimularea) meridianului sau de dispersia (relaxarea) acestuia. Manevrele
utilizate sunt cele ale masajului somatic, insa aplicate de cele mai multe ori
digital, de-a lungul meridianului.
Aplicarea corecta a tehnicii presupune cunoasterea exacta a traseului
meridianelor precum și sensul de inaintare a energiei la nivelul acestora,
astfel masajul efectuat în sensul meridianului va fi unul de tonifiere a
meridianului, pe cand cel efectuat în sens invers meridianului va dispersa
energia de la acest nivel.
- 490
eliminarea mai rapida a substantelor responsabile de durere și a unora
responsabile de aparitia inflamatiei locale.
Efectul major, însã, este reprezentat de înlãturarea aderenţelor din
sechelele posttraumatice, care nu se vor reface dacã masajul transversal
profund va fi urmat de mobilizãri active, contribuind astfel la restaurarea
funcţionalitãţii segmentului afectat. Chiar Cyriax, J., H., (1985), care a
codificat aceastã tehnicã de masaj, afirma: „fricţiunea transversalã profundã
poate fi rezumatã la capacitatea de a creşte mobilitatea aşa cum nici
întinderea pasivã, nici chiar exerciţiile active nu pot sã determine‖.
- 491
recente ale muschilor nu se lucreaza, iar la nivelul tendoanelor și
ligamentelor se aplica tehnica timp de 1-3 minute, cu netezire ampla în
prealabil (10-15 minute) și criomasaj dupa (20-30 minute), abia dupa 4-5
sedinte se poate creste durata tratamentului spre la 10- 15 minute,
continuandu-se tratamentul ca în afectiunile cronice. În acestea din urma
frictiunile au durata amintita, fiind precedate de o netezire de scurta durata și
nemaifiind urmata de criomasaj, dar incep deja mobilizarile, activitatea
musculara intarind tendoanele și ligamentele. Fiind o tehnica intensa nu se
recomanda aplicarea ei zilnica ci o data la 2 zile, zilnic putand fi aplicate
doar în cazul afectiunilor recente, în primele zile de tratament.
- 492
periostul este foarte bogat inervart, acesta este și motivul care a condus la
elaborarea tehnicii.
Manevrele de lucru sunt în principal presiunile cu intensitate gradata,
pana la limita sensibilitatii pacientului („durere agreabila‖). Aceste presiuni
pot fi insotite de miscari circulare lente care diminua și se opresc în
momentul în care intensitatea scade. Punctele periostale sunt masate fiecare
timp de 2-5 minute, urmarind reactia pacientului, dupa ce în prealabil s-au
aplicat neteziri și presiuni cu toata palma, manevre care vor și incheia sedinta
de masaj (20-30 minute). Pe parcursul sedintei poate să apara o sensibilizare
a planurilor care poate să persiste cateva ore.
Criomasajul
Numit în trecut masaj cu ghiata, s-a impus datorita efectelor benefice
obtinute cu ajutorul acestuia în diferite afectiuni acute. Se executa manevre
de tipul efleurajului și a frictiunilor executate cu ghiata chiar pe zona
afectata sau în jurul acestei zone cand este vorba de rani (escare). Ghiata nu
poate fi aplicata ca atare din considerente atat ale pacientului cat și ale
- 493
mainii maseurului. / astfel, aplicarea se va face folosind recipiente special
destinate aplicarii de ghiata sau macar infasurarea acesteia în materiale
textile care să permita aplicarea timp indelungat - 20-30 minute.
- 494
din partea celor ce supraveghează sportivul pentru revenirea la normal, nu
numai rapid, ci şi în bune condiţii.
Cum acţiunea masajului reflexogen se exercită prin intermediul
sistemului nervos somatic, utilizând traseele nervoase periferice, foarte
solicitate în timpul efortului fizic, s-ar indica începerea masajului cu
manevre de drenaj limfatic.
Drenajul limfatic
Datorită caracteristicilor de aplicare, precum şi a celor ale
canaliculelor limfatice, drenajul limfatic manual reechilibreaza transmiterea
la nivelul căilor nervoase periferice, ca urmare a desensibilizarii zonei
cutanate implicate și stimuleaza evacuarea macromoleculelor și reziduurilor
acide încă din timpul acţiunii de neutralizare a sistemelor tampon, dar pe
calea alternativa - cea limfatică. Se poate evita astfel supraâncărcarea
sângelui cu reziduuri metabolice și asigura protecţia împotriva menţinerii
unui PH scăzut al sângelui peste limita de timp admisibilă.
Cum în sport, timpul alocat mijloacelor de refacere ne presează,
drenajul limfatic se poate aplica local, pe zonele de suprasolicitare sau
general, dar cu număr de treceri retrânse numeric, iar masajul reflexogen se
poate intercala, abordându-se direct zonele vizate în momentul regăsirii la
nivelul acestora în cadrul secvenţei de drenaj limfatic.
Spre exemplu, în cadrul drenajului limfatic restrâns al membrului
inferior, după aplicarea acestuia în secventa caracteristica coapsa, gamba,
picior, ajungand la nivelul plantei se stopeaza drenajul, se prelucrează
zonele reflexe dorite și se continuă apoi cu manevrele finale ale drenajului
membrului inferior.
Bibliografie
1. Cyriax JH - Clinical applications of massage. InBasmajian JV (ed):
Manipulation, traction and massage, 3rd ed. Baltimore, Williams & Wilkins,
1985
- 495
2. Dragan, I. – Masaj-automasaj, Editura Bogdana, București 2005
3. Fan Ya-Li – Masajulchinezescpentrunou-nascuti si copii, Editura
―Stiinta si Tehnica‖, București 1996
4. Ionescu, A. – Masajul, procedeetehnice, metode, efecte, aplicatii in
sport, Editura ALL, București 1994
5. Ivan, S. – Presopunctura, EdituraCoresi, București 1997
6. Ivan, S. – Masajulpentrutoti, EdituraCoresi, București 2001
7. Leduc, A – Le drainage lymphatique, Editura Masson, Paris 1991
8. Marza, D. – Reflexologia in kinetoterapie, Editura Symbol, Bacau
2002
9. Moody French, R. – Lymph Drainage Massage, Delmar Thomson
Learning Inc., New York 2004
10. Radulescu, A. – Fizioterapie, Masajterapeutic, EdituraMedicala,
București 2002
11. Sidenco, E. -L. – Masajul in Kinetoterapie, Editura Fundatiei
―Romania de Maine‖, București 2010
12. Sidenco, E. -L. – Medicina fizică în recuperarea medicală,
EdituraUniversitară Carol Davila, București 2005.
- 496
CAPITOLUL 23
- 497
Variaţii patologice:
- Hiperpotasemii: arsuri intinse, hemoragii, infarct miocardic,
sindroame maligne, pancreatite acute hemoragice, necroze viscerale,
insuficienţă suprarenală acută sau cronică, sindrom hemolitic, nefrită acută
sau cronică.
- Hipopotasemii: diaree, varsaturi, nefropatii tubulare, acidoza
diabetica, administrare prelungită de diuretice, boala Cushing. Deficienţa de
potasiu determină slăbirea tonusului muscular, paralizii, confuzii mentale.
Modificări în efort
Potasiul este oarecum stabil în efortul de intensitate mica sau sufera
modificări neglijabile legate de intensificarea defosforilarii substantelor
macroergice. În efort mare, concentratia de K creste prin intensificarea
activitatii electrice a muschilor solicitati. Eliberarea de potasiu din celulele
musculare striate facilitează contracţia musculară, dar poate duce, de
asemenea, la oboseală musculară. Dupa efort apare o hipokaliemie care
poate persista pana la 24 de ore. Schimbarile mari și rapide ale concentratiei
de K în timpul și dupa efort se datoreaza cineticii de prim ordin al
mecanismului recaptarii. Pierderile de potasiu se produc pe cale renala și
sudorala. Acest ion creste insa în muschi, sub control adrenalinic, inaintea
probei.
Sodiul este principalul factor al reglarii presiunii osmotice și a
echilibrului acido-bazic. Asupra musculaturii, sodiul are un efect stimulator,
excitant. Acest metal acţionează ca tonic, asupra sistemului nervos şi mai
ales asupra plăcilor neuromusculare, contribuind la forţa musculară.
Valori normale - concentratia medie este de 142mEq/l
Valori patologice:
Hiponatremia poate fi de dilutie sau de depletie. Simptomele sunt
deshidratare, hipotensiune, astenie, nevralgii, încetinirea metabolismului
glucidic, tulburări hepatice şi pancreatice, hipoaciditate gastrica, crampe
- 498
musculare, dureri articulare, reabsorbţie și filtrare renala redusă cu pierderi
importante de lichide și de electroliţi, disfuncţii cardiace, cefalee, greata,
obnubilare, ajungandu-se în cazul hiponatremiilor importante de dilutie pana
la edem pulmonar.
Hipernatremiile se realizeaza prin lipsa de apa sau exces de Na sau
exces de eliminare a apei fara eliminare de Na. Excesul de natriu generează
hiperexcitabilitate nervoasă, sete, hipertensiune arterială, boli
cardiovasculare, rezistenţă scăzută la căldură, edeme. Nivelul sodiului creşte
în organism în: insuficienţa cardiacă, edem de origine cardiacă sau renală,
ingestie nesatisfăcătoare de lichide, hiperaldosteronism, diaree, vomă.
- 499
musculatura scheletica, cresterea contractilitatii miocardului, scaderea
permeabilitatii membranelor celulare și capilare.
Valori normale: 9-11 mg%, 4, 5-5, 5 mEq/l sau 2, 25 -2, 75 mmol/l
- 500
includ conducerea impulsului nervos și modularea activităţii canalelor de
calciu.
Valori normale: 1, 6 - 2, 4 mg% sau 1, 5-2, 3 mEq/l sau 0, 8-1, 2
mmol/l
Deficitul de magneziu apare în următoarele cazuri: aport deficitar,
alimentaţie parenterală, cure de slăbire, vărsături, hipersudoraţie, eliminarea
crescută a magneziului prin urină (etanolul antrenează diureza osmotică).
Afecţiunile care evoluează cu malabsorbţie, rezecţiile intestinale,
enteropatiile acute sau cronice, diareea, steatoreea, terapia cu diuretice,
provoacă de asemenea depleţia de magneziu.
- 501
magneziu creşte în eforturi de mare intensitate, în timp scurt, dar scade în
eforturi intense de lunga durata, duse pana la epuizare, în special prin
cresterea eliminarilor urinare.
- 502
rezerva (feritina și hemosiderina) și de enzimele neheminice
(metaloflavoproteinele).
Valori normale: -F: 80-130 μg%; B: 90-160 μg%
- 503
glucidelor la nivel intestinal, stimularea gluconeogenezei şi a secreţiei de
adrenalină.
Valori scăzute - post alimentar;
- administrarea de doze excesive de insulină;
- insulinom (adenomul insulelor Langerhans);
- disfuncţii endocrine (insuficienţa hipofizară, tiroidiană,
corticosuprarenală);
- afecţiuni hepatice grave și tulburări de absorbţie.
Modificări în efort - utilizarea glucozei plasmatice creste cu
intensitatea de exerciţiu, datorită unei creşteri a gradului de utilizare a
glucozei de către fiecare fibra musculara activa, o creştere a numărului de
fibre musculare active sau ambele. Utilizarea glucozei creşte, de asemenea,
cu durata de exerciţiu, astfel compensand parţial reducerea progresiva a
concentraţiei glicogenului muscular. Rata de utilizare a glucozei este scăzuta
atunci când acizii graşi plasmatici liberi sau concentraţia glicogenului
muscular sunt foarte mari, efecte care sunt probabil mediate de creşterea
concentraţiei musculare de glucoză-6-fosfat. Aceste schimbări în producţia
totală de glucoză sunt mediate de schimbări în glicogenoliza şi
gluconeogeneza hepatică. Glicogenoliza domină în cele mai multe situatii, și
apare cel mai devreme în exerciţiul de intensitate mare, sau atunci când în
dieta consumul de carbohidraţi este mare. Rata de gluconeogeneză este
crescuta atunci când exerciţiul este prelungit sau e precedata de o
restricţionare a consumului de carbohidraţi. Atât glicogenoliza, cat și
gluconeogeneza par să fie scăzute în antrenamentul de anduranţă. Aceste
efecte se datorează atât schimbărilor în mediul hormonal cat și
disponibilitatilor de glicogen hepatic și produsi gluconeogenetici.
- 504
concentratia de lactat și extralactat (varful concentratiei minus concentratia
de preexercitiu). Dupa o perioada de maxima activitate musculara, cand
lactatul apare în sange în cantitate mare, continua activitatea respiratorie
intensa, cu mult peste necesitatile din starea de repaus, organismul
consumand oxigen în cantitati suplimentare. Oxigenul suplimentar
consumat în timpul perioadei de revenire, numit „datoria de oxigen‖,
corespunde oxidarii aproape în intregime a lactatului format în exces în
timpul activitatii musculare maxime. O parte din excesul de acid lactic
acumulat în sange poate fi convertit în glicogen în ficat.
Lipidele plasmatice
Întrucat nu sunt solubile în apa, lipidele sunt transportate în plasma
numai legate de proteine, asamblate ca particule globulare, fiecare continand
un miez neutru de lipide (in principal trigliceride și esteri de colesterol) și un
invelis format din lipide polarizate (fosfolipide și colesterol liber) și
- 505
apolipoproteine. Lipoproteinele ce transporta colesterolul și trigliceridele se
clasifica, în functie de densitatea lor, in
- 506
Hiperlipoproteinemii primare
Betalipoproteinele cresc în hiperlipoproteinemia (dislipidemii) de tip
IIa, IIb și scad în tipul IV.
Pre - beta lipoproteinele cresc în dislipidemiile de tip IIb, IV, V.
Alfa lipoproteinele scad în dislipidemiile de tip IIa, IIb, III, IV.
Colesterolul total
Cea mai mare parte a colesterolului seric este de origine endogenă
(prin biosinteza, in special în ficat, in mai multe etape controlate enzimatic),
aportul de colesterol exogen influenţând în mică măsură colesterolemia.
- 507
Valori scăzute (hipocolesterolemii) se întâlnesc în: afecţiuni genetice
ca
analfalipoproteinemia (boala Tangier), abetalipoproteinemia; hepatite
acute, hepatite cronice și ciroze decompensate;hipertiroidism; infecţii
bacteriene: pneumonie, tuberculoză, difterie, lepră; leucemii.
Colesterolul total nu este un indicator suficient de fidel pentru
identificarea riscului de ateroscleroza. Determinarea HDL-colesterol ca
parte initiala a unui proces de screening este importanta, raportul CT/HDL-
C fiind mai predictiv decat valoarea colesterolului total.
Modificări în efort
Este bine stabilit faptul că un stil de viaţă sedentar contribuie în mod
semnificativ la dezvoltarea bolii coronariene şi că activitatea fizică joacă un
rol important în reducerea mortalităţii prin boli cardio-vasculare. Efortul
fizic moderata fost asociat cu creşterea concentraţiilor de HDL-C prin
implicarea în creşterea producţiei şi acţiunea mai multor enzime cu rol în
modificarea ratei de sinteza, transport și a clearence-ului colesterolului din
sange.
- 508
Valori crescute ale trigliceridelor serice pot fi cauzate de afectiuni ale
ficatului, diabet zaharat, nefroza, hipotiroidism, alcoolism,
hiperlipoproteinemie familiala de grad IV sau V, hiperuricemie, pancreatite.
- 509
Modificări în efort: proteinele totale cresc datorita hemoconcentratiei
sau prin mobilizarea proteinelor transportoare pentru hormoni și metaboliti.
Dupa efort scad albuminele și cresc β, α și γ globulinele. A doua zi dupa
incetarea efortului incep să creasca albuminele și scad α2 și β globulinele, cu
scaderea raportului albumine/globuline. Efortul determina și cresterea
mucoproteinelor și a glicoproteinelor, in evolutie paralela cu a proteinelor
totale și a α globulinelor.
- 510
urinara (sindrom nefrotic), digestiva (gastroenteropatie exudativa) sau
cutanata (arsuri); hipercatabolism: sindroame inflamatorii severe,
endocrinopatii diverse (tireotoxicoza, sindrom Cushing)
- 511
constatate crescute în diverse stari patologice: boli genetice, neoplazii,
boli cardiovasculare, diabet zaharat. Creste, de asemenea în distructii de
tesuturi (traumatisme musculo-tendinoase), colagenoze, RAA, oboseala
musculara.
- 512
urinara crescuta. Ureea este un factor ce poate fi utilizat în dirijarea efortului
sportiv, nerevenirea la valorile normale dupa doua zile de la efort indicand o
oboseala reziduala sau o refacere incompleta.
Creatinina
În timp ce ureea rezulta în special din catabolismul proteinelor
alimentare, creatinina reprezinta un indicator al degradarii tesuturilor
proprii. La subiectii normali, raportul U/C~30. În afectiunile cronice ale
parenchimului renal acest raport se reduce la 20. În IRA, ajunge la 50-120.
- 513
Valori scazute: insuficienta hepatica, secretie inadecvata de ADH,
boala Wilson, xantinuria ereditara, unele cazuri de malignitati (Hodgkin,
mielom), numai în asociere cu aminoacidurie.
A. 5. Enzime
Eforturile izolate sau repetate se caracterizeaza printr-o crestere a
activitatii enzimatice ce influenteaza atat metabolismul celulei musculare -
cu ecou asupra functionalitatii sale - cat și pe cel al intregului organism.
- 514
Profilul electroforetic normal releva prezenta urmatoarelor fractiuni:
cea mai anodica fractiune este LDH1, se gaseste în muschiul cardiac și
migreaza în zona albuminica;cea mai catodica fractiune este LDH5, se
gaseste în tesutul hepatic și muscular și are o mobilitate gama globulinica.
Fractiunile intermediare LDH2, LDH3, LDH4 se gasesc în proportii
diferite în toate tesuturile. LDH2 este cea mai bine reprezentata fractiune,
urmata de LDH1 și LDH3; LDH4 și LDH5 sunt slab reprezentate.
- 515
fosforice. Musculatura striata si-a dezvoltat un sistem glicolitic puternic ce
serveste la producerea rapida a ATP-ului, insotita de producerea lactatului
care este eliberat în fluxul sanguin. LDH5, aflata în conditii de anaerobioza
în tesutul muscular striat, poate fi considerata o piruvat-reductaza, avand în
vedere ca în aceste tesuturi numai o mica cantitate de lactat e convertita în
piruvat. Lactatul poate fi reoxidat în piruvat în tesuturile cu metabolism
aerob (LDH1), in timp ce în cele cu metabolism anaerob predomina reactia
inversa de reducere a piruvatului la lactat.
Distributia normala în ser: LDH1 < LDH2 > LDH3 > LDH4 = LDH5
Variatii patologice
Activitatea LDH1 > LDH2 in: infarct miocardic - creste foarte mult
dupa 8-12 h, atinge un maxim dupa 48-60 h și se mentine crescuta 7- 12
zile;miocardite, insuficienta cardiaca congestiva;anemia hemolitica (caz în
care activitatea LDH total este de 5 ori mai mare decat valoarea normala),
anemie megaloblastica, insuficienta renala, mai ales dupa pielonefrite sau
necroza tubulara. Activitatea LDH2 și LDH3 creste în boli pulmonare
(infarct pulmonar, embolie pulmonara), în boli limfoproliferative și ale
trombocitelor. Activitatea LDH4 creste în limfomul Hodgkin, cancere
abdominale și pulmonare, leucemii. Activitatea LDH5 creste in: afectiuni
hepatice, distrofie musculara Duchenne, neoplasme, leucemii.
- 516
Creatin-kinaza este o enzima organ-specifica, a carei activitate
esentiala se desfasoara numai în muschiul striat. Molecula de CK este un
dimer, existand doua tipuri parentale de monomeri a caror sinteza este
controlata de doua gene diferite: tipul M (muscle) și tipul B (brain).
În functie de prezenta acestor monomeri, CK se gaseste în tesuturi sub
forma unor izoenzime citoplasmatice și mitocondriale.
Izoenzimele citoplasmatice sunt reprezentate prin trei forme
moleculare dimerice:
- 517
semnificatie patologica. În conditii patologice, apare in: unele boli
autoimune (colita ulceroasa), polimiozita, dermatomiozita, unele boli
cardiovasculare sau digestive.
- 518
de seleniu;hipotiroidie; IACRS; infectii cu citomegalovirus; gastroenterita
cu rotavirus; hipoxie și hipercapnie; utilizare de anabolizante steroidice,
statine, creatina, crize convulsive.
- 519
Transaminazele (aminotransferazele) catalizeaza reactiile de
transaminare în metabolismul aminoacizilor. Importanta biologica este
deosebita, interesand nu numai biosinteza L- aminoacizilor cu punct de
plecare acizii cetonici (ac. piruvic, ac. oxaloacetic, ac. α-ceto-glutaric), dar
și a tuturor celorlalti α-aminoacizi. Ele catalizeaza transferul intermolecular
al unei grupari α-aminate de pe un aminoacid pe atomul de carbon α al unui
α - cetoacid care, de cele mai multe ori este acidul α - cetoglutaric.
Rezultatul reactiei de transaminare este formarea α - cetoacidului analog
aminoacidului initial și a acidului L - glutamic.
TGO:
- creşteri marcate (10-100 ori) în: infarct miocardic, hepatită virală
acută, necroza toxică a ficatului
- creşteri moderate în: hepatite cronice, icter mecanic, mononucleoza
infecţioasă, anemii hemolitice, boli ale musculaturii striate
- 520
TGP:
- creşteri marcate (~ 100 ori) în: hepatita virală acută, necroza toxică a
ficatului
- creşteri moderate în: hepatite cronice, ciroză, mononucleoza
infecţioasă, hepatita de stază cardiacă.
Raportul de Ritis: TGO/TGP ~ 1, 2-1, 3. În leziunile inflamatorii ale
ficatului. Acest raport scade datorită creşterii mai mari ale activităţii GPT.
În leziunile necroticeraportul creşte datorită creşterii mai marcate a
activităţii GOT.
- 521
extrarenale cu interesare renala secundara (circulatorii, infectioase,
intoxicatii, lupus).
- Glicozuria- tranzitorie (origine alimentara, sarcina,
hipertiroidism, intoxicatii) si permanenta (diabet zaharat).
- Corpii cetonici (acetona, acid acetilacetic, acid β-hidroxibutiric)
apar frecvent în urina la copii, in diabet, stari infectioase, dezechilibru
mineral, toxicoza gravidica, post alimentar.
- 522
concentrare al urinii și de pH-ul urinar. Reactia acidă a urinii permite
cristalizarea acidului uric, uratilor, oxalatului de calciu și cistinei. Reactia
alcalină favorizează cristalizarea fosfatului amoniaco-magnezian, fosfatului
bi- și tricalcic, carbonatului de calciu și uratului de amoniu. Eliminarea
abundentă de cristale la bolnavi cu dietă echilibrată anuntă o litiază renală
- 523
Semnificatia cilindrilor diferă în functie de compozitia lor, de abundenta lor
în urină:
- cilindrii hialini, mulaje proteice translucide, sunt formaţi în
principal din mucoproteine (proteina Tamm-Horsfall) secretate de
celulele tubulare. Factorii care favorizează apariţia cilindrilor proteici
sunt reprezentaţi de fluxul urinar lent, concentraţia mare de săruri, pH-ul
scăzut, ce favorizează denaturarea şi precipitarea proteinelor, mai ales a
proteinei T-H. Cilindrii hialini pot fi descoperiţi și la indivizii sănătoşi,
după efort, ortostatism.
- 524
- cilindrii grăsosi cu granulatii mari, gălbui, se întâlnesc în
sindroame nefrotice sau în proteinurii masive, glomeruloscleroza
diabetica, nefroza lipoida, glomerulonefrite cronice, lupus, toxice renale.
B. Explorarea hematologica
Examenele hematologice cerceteaza numarul, forma, caracteristicile și
compozitia elementelor celulare ale sangelui.
Hemograma aduce informatii de ordin calitativ prin frotiul de sange
periferic (morfologie, dimensiuni, categorii de celule, colorabilitate) sau de
ordin cantitativ (Hb., Ht., numaratoare de elemente figurate, indici
eritrocitari).
- 525
Constante eritrocitare directe
1. Numarul eritrocitelor pe mmc: B = 5, 0 (±0, 7) mil/mmc; F = 4, 5
(±0, 6) mil/mmc
Valori scazute: anemii
Valori crescute: poliglobulie
Scazuta: anemii
Crescuta: policitemii fiziologice și patologice.
- 526
Constante eritrocitare derivate
- volum corpuscular mediu (V. E. M) =Ht x 10 / E = 80-94 μc
- hemoglobina corpusculara medie (H. E. M) = Hb x 10 / E= 25-35
pg.
- concentratia corpusculara medie a hemoglobinei (C. H. E. M)
=Hb x 100 / Ht
- suprafata eritrocitara medie (SEM) = π DEM ² /2 + 4 VEM /
DEM = 120-135 μ²
- grosimea eritrocitara medie (GEM) = 4 VEM / π DEM ²=1,7-2,5μ
Indici eritrocitari
Reprezinta o alta forma de exprimare a constantelor eritrocitare, prin
raportarea valorii gasite la valoarea normala, rezultatele situandu-se în jurul
valorii de 1.
Valoarea globulara (indicele de culoare) = Hb%gasita / Hb%normala
x E normal (mil. ) / E gasit = 0, 85-1, 15 (1)
- 527
diametre diferite poarta numele de anizocitoza și este intalnita în multe
forme de anemii.
- megalocite în anemiile megaloblastice
Anomalii de forma
- sferocite, în anemii hemolitice și unele afectiuni congenitale
(sferocitoza ereditara);
- ovalocite, în anemii hemolitice (ovalocitoza ereditara);
- hematii în tinta, în talasemii;
- leptocite - talasemii homozigote
- drepanocite - în siclemie
- acantocite - în ciroze, uremie, anemii hemolitice angiopatice,
abetalipoproteinemia.
- poikilocitoza (prezenta de hematii de diferite forme), în toate
formele de anemii
Variatii de culoare
- eritrocitele policromatofile și bazofile - în reticulocitoze,
intoxicatii cu plumb, mieloscleroza
- acromocite și acromoreticulocite - în efort de regenerare
medulara în prezenta unei tulburari de maturare (talasemie homozigota)
- hipocromia - anemii microcitare (feriprive, sideroacrestice,
talasemii, anemia din bolile cronice)
- anizocromia (prezenta concomitenta a eritrocitelor normocrome
și hipocrome) este intalnita în numeroase tipuri de anemii
- policromatofilia - eritropoieza accelerata
Incluzii eritrocitare
Sunt resturi de nucleu (corpusculi Howell-Jolly - în anemii
megaloblastice, anemii hemolitice corpusculare, hemoglobinopatii,
splenectomie, talasemie, leucemii;inele Cabot - în intoxicatii cu Pb., anemii
grave, leucemii, cancere), molecule de hemoglobina patologica precipitata
(corpii Heinz - în hemoglobinopatii cu Hb. instabile, talasemie majora, mai
- 528
ales dupa splenectomie, enzimopatii), vestigii ale citoplasmei eritroblastilor
(reteaua reticulo-filamentoasa din reticulocit, granulatiile bazofile - în
intoxicatii cu Pb, talasemii) sau resturi metalice (siderozomi - în anemii
sideroacrestice).
Variatii în efort
Determinate în conditii bazale și de efort standard submaximal,
numarul eritrocitelor creste în timpul și în urmatoarele 30 de minute dupa
efort cu 400000 +/-150000 elemente / mmc. Antrenamentele bine conduse
induc, cu timpul, prin actiunea persistenta a factorilor care stimuleaza
maduva hematogena (hipoxie, eritrocitoliza, activitate suprarenala) activarea
eritropoiezei, exteriorizata prin cresterea valorilor eritrocitare. De fapt,
acesti factori duc la cresterea productiei de eritropoietina de catre rinichi. La
sportivii care se antreneaza la altitudine, poliglobulia reprezinta un fenomen
de adaptare la hipoxie, care stimuleaza eritropoieza medulara.
Cercetarile statistice asupra modificărilor hemoglobinei în conditii
bazale la sportivii de performanta consemneaza valori variind intre 14, 5 -
17, 5 g% la barbati și intre 13, 5 - 16 g% la femei. Cresterea niveluluide Hb
în timpul efortului fizic apare strans corelata cu cresterea masei eritrocitare
și cu hemoconcentratia. În paralel cu valorile Hb crescsi valorile
hematocritului în cursul efortului fizic cu cca. 10% fata de valorile de
repaus.
- 529
prin pierderea apei prin transpiratie și respiratie plus acumularea
intramusculara a metabolitilor de efort, cu cresterea presiunii osmolare, a
permeabilitatii și a numarului capilarelor functionale.
b) Seria leucocitara:
Explorareaseriei leucocitare consta dintr-o apreciere semicantitativa,
apoi una cantitativa și proportionala. Formula leucocitara reprezinta
concentratia procentuala a diferitelor forme de leucocite din singe exprimata
la 100 de leucocite.
Formula leucocitara:
- neutrofile nesegmentate 0 - 4 %
- neutrofile segmentate 40- 65 %
- eozinofile 1 - 5 %
- bazofile < 1 %.
- limfocite 25 - 40 %
- monocite 4 - 8 %
Valori scazute: viroze, hipersplenism, anemie Biermer, casexii
- 530
Neutropenie - infecţii bacteriene și virale (inclusiv septicemii),
afectarea măduvei hematogene prin radiaţii, substanţe chimice toxice sau
medicamente, hipo- sau agranulocitoza.
Modificări în efort
Datorita excitarii sistemului nervos simpatic și stimularii glandelor
suprarenale prin hipoxie, durere, oboseala, anxietate, stres fizic și psihic, la
sportivi se intalneste leucocitoza, explicata prin cresterea mobilizarii din
depozite spre torentul circulator a leucocitelor, sub influenta
catecolaminelor. În cursul efortului, in fazele de solicitare maxima, ca și în
situatiile de stres, domina reactiile vasculare care antreneaza importante
deplasari leucocitare;in acelasi timp sunt mobilizate rezervele medulare și
cele din teritorii vasculare ale unor organe interne spre periferie.
- 531
intensitatea efortului decat de durata sa, realizandu-se prin mobilizarea
rezervelor și suprimarea fenomenului de marginatie leucocitara. Revenirea la
valorile initiale se produce în cca. 60 min. Cresterea secretiei de
glucocorticoizi și ACTH produce, de asemenea, eozino - și limfocitoliza și
neutrofilie. Formula leucocitara arata diferente de repartitie celulara la
antrenati, suprasolicitati sau neantrenati, constatate în conditii de repaus și
accentuate în efort. La sportivii suprasolicitati, reactia neutrofila este mai
moderata, putandfi chiar preschimbata intr-o reactie limfocitara relativa sau
absoluta. De asemenea, in timp ce la sportivii bine antrenati se observa o
tendinta eozinopenica în efort, cei suprasolicitati prezinta aproape constant
reactii eozinofilice.
c) Seria trombocitara
Trombocitele, cele mai mici elemente figurate ale sângelui, sunt
fragmente citoplasmatice anucleate de megacariocite, cu origine în măduva
osoasă hematogenă. Au capacitatea de a adera la pereţii vaselor sanguine
lezate și de a forma agregate celulare. Au rol în: hemostaza primară (oprirea
iniţială a sângerării şi formarea dopului hemostatic plachetar), hemostaza
secundară (coagulare), reglarea fibrinolizei, menţinerea integrităţii peretelui
vascular
Modificări cantitative
Trombocitopenii- sub 100. 000/mm3. - tendinţă crescută de sângerări
spontane, mai aleshemoragii cutanate (peteşii, echimoze) şi mucoase
(epistaxis, gingivoragii). Apar în: hipoplazie/aplazie medulară, deficit de
trombopoietină, distrucţie accelerată, splenomegalie
Trombocitoze:- peste 400. 000/mm3 (risc crescut de fenomene
trombotice) - fiziologic: în efortul fizic
- patologic: după intervenţii chirurgicale majore, în
procese inflamatorii şi neoplazice, în splenectomie
- 532
Modificările calitative pot fi ereditare sau câştigate (boli
mieloproliferative cronice, renale, hepatice, după administrarea unor
medicamente - aspirină, antiinflamatoare, antibiotice). Sunt defecte de
activare, defecte de aderare - boala von Willebrand, defecte de agregare -
trombastenia Glanzmann, defecte de secreţie a corpusculilor denşisau a
granulaţilor
Modificări în efort: exercitiile fizice de durata medieinduc, la un
anumit prag critic de intensitate a efortului, o trombocitoza importanta, rapid
reversibila.
- 533
Crescut:- fiziologic-sarcina, ciclu menstrual, contraceptive,
postprandial, varstnici
- patologic: Inflamatii acute și cronice, infectii acute și cronice,
infarctizari, anemii, neoplazii, colagenoze, degradari tisulare, iradieri.
Scazut: hepatita virala acuta, policitemii, hemoglobinopatii, stari
alergice, stari casectice, hipofibrinogenemie, staza cardiaca.
Bibliografie selectivă
1. Brancaccio Paola, Maffulli N, LimongelliFM „Creatine kinase monitoring
in sport medicine” în „British Medical Bulletin‖ vol. 81-82, 2007
2. Bohl CH, Volpe SL, „Magnesium and exercise”, în „Critical reviews in
food science and nutritional‖ 42 (6), 2002
3. Chiva Andreea, „Investigatia electroforetica în diagnosticul de laborator-
ghid de interpretare”-Ed. Universitara „Carol Davila‖ București, 2008
4. Coggan AR, „Plasma glucose metabolism during exercise in humans‖, în
„Sports Medicine‖ 11 (2), febr. 1991
5. Dragan I. și colab. „Medicina sportivă‖, Ed. Medicala, București, 2002
6. Harrison W., Chemical Methods in Clinical Medicine, 4-th Ed., 1987
7. Medbø J I, Sejersted O M, „Plasma potassium changes with high
intensity exercise”, in „The of Physiology „421 - febr. 1990
8. McKenna MJ‚‖Effects of training on potassium homeostasis during
exercise”, in „Journal of molecular and cellular cardiology‖ (4), apr. 1995
9. Narattaphol C, „Physical activity and exercise affect intestinal calcium
absorbtion: a perspective revie‖ în „Journal of Sports Science and
Technology‖ Vol. 7, Nr. 1 - 2, 2007
10. Popescu Aurora, Cristea Elena, Zamfirescu-Gheorghiu Marcela -
Biochimie Medicala, Ed. Medicala - București, 1980
11. Savin Minodora, Holospin Marinela, Sedimentul urinar (examenul
microscopic al urinei), Medicina familiei nr. 13, 1997
12. Wallach J. Boli metabolice și ereditare, în „Interpretarea testelor de
diagnostic‖. Editura Stiintelor Medicale, Romania, 7 ed., 2001, 653-752.
- 534
CAPITOLUL 24
2
Termenul de Coaching înseamnă, conform ICF: „un parteneriat care accelerează
ritmul de învăţare al sportivului sau clientului, performanţa şi progresul acestuia pe
plan personal şi profesional” sau altfel spus Coaching-ul este un proces de eliberare a
potenţialul persoanelor pentru a maximiza propriile lor performanţe, înseamnă a-i ajuta pe
oameni să înveţe ei înşişi mai degrabă decât a-i învăţa propriu-zis ceva.
Coach reprezintă persoana care este special pregătit pentru facilita procesul de coaching.
3
Antrenamentul mental este un proces care se desfăşoară la nivelul minţii, care are loc în
minte. Curent se întâlnesc formulări ce utilizează numai terminologia engleză „mental
trainer” sau terminologii parţial în engleză, parţial în limba română „antrenament mental‖.
Folosirea unui tip sau a altuia de formulare este la latitudinea celui care le foloseşte şi a
impactului pe care urmăreşte să-l creeze. Termenul românesc ar fi „antrenament mintal‖
- 535
procesului de modelare a performanţei îmbunătăţind diverse tipuri de tehnici
fizice.
- 536
prefera folosirea în loc de termenul de pregătire psihologică pe cei de
antrenament mental, mental training, coaching sau de gândire
performantă - ultimii doi fiind cei mai cuprinzători şi acceptaţi de
specialiştii străini.
Antrenamentul mental este un proces care se desfăşoară cu destul de
mare dificultate, este un demers anevoios deoarece presupune schimbarea
paradigmelor de gândire ale subiectului cu care se lucrează. Această
schimbare şi adaptare a procesului de gândire la realităţile din teren este
dificilă, necesită un efort din partea celui care doreşte aşa ceva şi ceea ce
face ca procesul să fie lent şi să necesite mult consum de energie. Pe
parcursul schimbării poate să apară tendinţa de renunţare din partea
sportivului ca reacţie paradoxală la lupta internă dintre dorinţa de
schimbare, de mai bine, pe de o parte şi, pe altă parte, conservatorismul din
fiecare persoană. Armonizarea calităţilor psihice cu propriile obiective şi
scopuri este un demers ce implică multă răbdare, perseverenţă şi constanţă.
Aşa cum consideră Timothy Gallwey, în cartea sa The Inner Game of
Tennis, lupta dintre sportivii de top se dă, la ora actuală, cu adversarii
„construiţi‖ de mintea lor: pe baza informaţiilor din mediul exterior, fiecare
îşi construieşte în mintea sa reprezentări proprii ale realităţii; de cele mai
multe ori, acestea sunt mult amplificate faţă de modelul de la care s-a pornit.
Cu alte cuvinte, există meciuri care sunt pierdute nu atât pe teren, cât mai
ales în mintea sportivilor înainte de competiţia propriu-zisă, iar
competiţia/meciul devine o reflecţie în practică a acestor gânduri. Cu cât o
persoană reuşeşte să-şi controleze şirul gândurilor, cu atât îşi creşte şansele
de a rămâne concentrat pe obiectivele propuse. Suntem mult mai periculoşi
pentru noi decât orice și oricine din jurul nostru, mai ales dacă modul în
care gândim și limbajul pe care îl folosim faţă de noi înşine nu este unul
adecvat. („Adecvat‖ însumează toate noţiunile prezentate în continuarea
capitolului.)
Gândirea performantă - antrenamentul mental este un proces complex,
care necesită timp pentru a se dezvolta, deoarece cuprinde câteva direcţii
clare care iniţial sunt dezvoltate separat și apoi armonizate între ele:
- 537
motivarea și fixarea obiectivelor
dezvoltarea capacităţii de concentrare în antrenament și
competiţie, revenirea în starea de concentrare după pierderea sau
distragerea atenţiei/concentrării
ghidarea dirijată a imaginaţiei (vizualizarea)
gestionarea emoţiilor
dezvoltarea comunicării cu sine și cu cei din jur.
- 538
R - obiectiv realist: acel obiectiv poate fi atins; este importantă
realizarea unei concordanţe între ce doreşte sportivul pe termen scurt, mediu
și lung: un obiectiv poate fi fezabil, tangibil, dar nu în termenul propus şi
atunci obiectivul poate fi transformat din unul pe termen imediat în unul pe
termen lung, perfect realizabil.
Motivarea
Motivaţia este raţiunea de a face ceva, motorul oricărei acţiuni umane,
ansamblul factorilor interni (trebuinţe, nevoi, motive) care-i determină pe
oameni să se comporte în diferite moduri. Procesul motivaţiei este mult mai
complex decât pare - oamenii au nevoi diferite, îşi fixează obiective diferite
și moduri de acţiune variate pentru satisfacerea acestor nevoi. Faptul că
oamenii sunt motivaţi de nevoi diferite pare un truism, dar este o constatare
esenţială pentru a nu trata mecanic procesul motivării personalului.
După Robert L. Mathis, Panaite C. Nica și Costache Rusu (15) se
poate formula și o definiție alternativă a motivaţie conform căreia
„motivaţia reprezintă suma energiilor interne și externe care iniţiază şi
dirijează comportamentul spre un scop care, odată atins, va determina
satisfacerea unei necesităţi. ‖ Pornind de la această definiție se poate
- 539
distinge o formă de motivaţie externă, legată de modul în care antrenorul
poate să-şi „ţină în priză‖ sportivul, de obţinerea unor avantaje de ordin
financiar, de recunoaştere internaţională, de obţinerea de onoruri sau funcţii
în organisme sportive, şi care poate da rezultate pe termen scurt şi atunci
când sportivul este în perioadele de creştere şi dezvoltare. Numai că pe
termen lung acest tip de motivare ajunge să nu mai fie suficient, eficient, să
nu mai fie acceptat de sportiv, să genereze stres asupra sportivului - este
situaţia sportivilor cărora antrenorii le tot repetă „trebuie să câştigi‖, „hai că
poţi‖, „ai să vezi că va fi bine‖, „mai participi numai la acest concurs, şi
apoi poţi să te retragi‖. Motivaţia externă poate genera rezultate până în
momentul în care cel care este motivat începe să-şi pună întrebări de genul:
„Chiar vreau să particip la acest concurs sau prefer să stau și
să mă antrenez pentru competiţia X care poate să-mi aducă
titlul/rezultatul pe care nu îl am/mi-l doresc?‖
„După o serie de meciuri/concursuri în care obiectivul nu a
fost atins: Oare rezultatul propus pot să-l și ating? Oare nu ar fi mai
indicat să alerg numai proba de 100 metri plat, de ex?‖
Motivaţia interioară (auto-motivarea) este cea care poate susține ori
ce fel de activitate, nu numai sportivă. Există numeroase situaţii în care
obiectivele/scopurile sunt corect formulate, numai că obiectivele nu devin
realitate pentru că persoana nu face pasul următor, care este găsirea
motivaţiei pentru a duce la îndeplinire ceea ce şi-a propus. Auto-motivaţia
este catalizatorul acţiunii, cea care face posibilă aplicarea planurilor
elaborate.
În cazul motivării şi fixării obiectivelor, prin şedinţa de gândire
performantă - antrenament mental, se poate acorda părerea antrenorului cu
cea a sportivului, atunci când este cazul, în scopul de a identifica eventualele
presiuni care pot apărea sau care pot fi factori de limitare a progresului. În
cadrul întâlnirii se verifică ecologia obiectivelor4 precum și acordarea lor cu
4
Obiectivele sunt considerate ecologice atunci când în urma demersurilor pe care cineva le
întreprinde pentru a obţine şi menţine scopul/scopurile propus/propuse nu apar şi
consecinţe negative personale sau pentru cei pe care doreşte să-i protejeze.
- 540
scopurile personale în vederea realizării congruenţei5 de acţiune și gândire.
De asemenea, poate cel mai important element pentru această etapă, este
identificarea şi consolidarea motivatorilor interni ai sportivului, cei pe care
ulterior să se bazeze întreaga evoluţie a performanţei.
5
Congruent care concordă, care coincide; corespunzător, coincident, care este echivalent.
- 541
- prezenţa în tribune a membrilor familiei generează presiune, mai
ales în cazurile când miza este foarte importantă: „Ce va zice antrenorul
dacă greşesc?‖ „Să nu o dezamăgesc pe mama!‖ „Ce se va întâmpla
dacă pierd?‖
- presiunea lui „a câştiga‖: foarte mulţi dintre sportivi și antrenori
îşi doresc să câştige. În esenţă, acesta nu este un lucru rău, numai că
dorinţa pune o presiune fantastică asupra sportivilor, și chiar dacă la
antrenamente au avut rezultate bune care îi îndreptăţesc să se gândească
la un rezultat bun, nu îl obţin. Presiunea face ca corpul să nu poată fi
relaxat, să nu reacţioneze aşa cum ar putea să o facă, se instalează starea
de anxietate care scade şi mai mult starea de concentrare.
- tipul de personalitate al sportivului: de exemplu, sportivii
perfecţionişti, care doresc să facă totul bine pot avea tendinţa ca în timpul
meciului/competiţiei/cursei să analizeze ceea ce au greşit - sportivul îşi
abate concentrarea de la obiectivul pentru care se găseşte pe teren pentru
a îşi analiza erorile - este ceea ce se numeşte „paralizia prin analiză‖
- concentrarea pe emoţii şi amplificarea prezenţei acestora în loc de
a rămâne concentrat pe sarcinile pe care le are sportivul.
Dacă se cunosc cauzele care conduc la pierdere concentrării din
timpul antrenamentului / competiţiei, este lesne de înţeles că discutarea,
explicarea și contraargumentarea acestora va conduce la prevenirea unor
astfel de stări. Menţinerea clară în atenţia sportivului a scopului, a auto-
motivării, a cunoaşterii a ceea ce doreşte să obţină sunt factori care susţin și
concentrarea. „Dacă nu ştii ce doreşti, ce te aştepţi să obţii? ‖ este una din
întrebările tipice din Coaching prin care se obţine clarificarea modului de
gândire și concentrarea atenţiei pe ceea ce este cu adevărat important în
momentul respectiv.
În afara clarificărilor de mai sus, în şedinţele de gândire performantă
sportivii pot fi învăţaţi, în funcţie de situaţie:
să se centreze pe controlul gândurilor, de fapt fiind vorba de
modificarea centrării atenţiei de la spirala de gânduri autodistructive, care
- 542
îl trag în jos, spre zona de gândire performantă, centrată pe obiectiv -
tehnicile se aplică în cazurile sportivilor ce prezintă anxietate sau stres
să-şi fixeze atenţia pe respiraţia lentă, profundă, calmantă, pe
senzaţiile pe care aerul le produce la pătrunderea pe nări, să realizeze
expirul pe gură; acest tip de respiraţie poate fi însoţit și de cuvinte: „sunt
relaxat‖ sau „mă simt echilibrat‖, „sunt calm‖ fiecare fiind liber să-şi
aleagă cuvintele care simte că i se potrivesc - centrarea pe respiraţie
asociată cu folosirea cuvintelor se aplică sportivilor care reuşesc să-şi
depăşească stările de emotivitate.
- 543
interferenţe emoţionale sau de gândire, plăcere, controlul asupra stării
prezente. Faptul că sunt atât de multe stări componente care trebuie atinse
simultan explică importanţa și necesitatea antrenării lor prin tehnici de
gândire performantă. Deci, elementele care pot defini starea ar putea fi
descrise ca fiind:
- 544
reacţioneze la stimulii externi, în care gândurile parcă se opresc în loc, nu
apar emoţiile, reacţiile sunt instinctuale. Caracteristica unei astfel de stări de
calm este: cu cât gândeşti mai puţin în acele momente cu atât rezultatul pe
care îl obţii este mai bun!
Încrederea în sine și în propriile posibilităţi se proiectează în mod
direct asupra calităţii antrenamentului/competiţiei, asupra mesajelor pe care
le trimite corpul nostru către adversar, asupra modului nostru de acţiune,
decizie, de finalizare a fazelor de joc. Performanţele apar atunci când
sportivul se bazează pe propriile instincte, intuiţii, credinţe totale în şansele
proprii, atunci când aşteaptă să obţină succesul și nu când îşi doreşte au
speră să aibă succes.
- 545
propriul său stăpân, sigur pe ceea ce poate obţine și în consecinţă îşi aşteaptă
succesul bucurându-se de ceea ce face.
6
Termenul de vizualizare se poate utiliza în două direcţii distincte: o situaţie este
proiectarea reuşitei din viitor cu ajutorul construcţiei imaginilor - este ca și cum persoana ar
vedea un film în care ar juca ceea ce îşi doreşte să obţină în viitor. Este o situaţie pe care
oricine (se scrie legat) doreşte o poate realiza. A doua situaţie se referă la persoanele
special pregătite pentru percepţiile câmpurilor energetice: sunt cei care colaborează cu
poliţiştii în identificarea persoanelor dispărute, de exemplu.
- 546
ortopedice, etc.), care sunt aplicate în centre specializate: dr. Simonton de la
Simonton Cancer Center, dr. Gerald Epstein de la Sinai Medical Center în
New York.
- 547
intenţia spre procesul de recuperare/vindecare trebuie să fie proprie, clară,
direcţionată spre obiectiv, responsabilă şi conştientă.
Un pas important al procesului de vizualizare este verificarea
împreună cu sportivul a tipului de imagine pe care o va construi: în funcţie
de care sunt preferinţele sale legate de timp, spaţiu, moment al zilei, factori
externi de mediu care pot susține sau care pot declanşa vizualizarea.
Etapa de intenţie este, din punct de vedere practic, cea mai extinsă ca
timp, mijloace utilizate şi efort depus, de aceasta depinzând rezultatele
procesului. Construirea unei imagini cât mai veridice, specifice, realizabile
și modelarea ei în timp este susţinută de dorinţa de reuşită, ceea ce dă
organismului posibilitatea să-şi acceseze resursele de care dispune.
- 548
a momentelor în care sportivul a întâmpinat dificultăţi în aplicarea tehnicii
sau a resimţit o nevoie specială, de ex. de a renunţa la o parte din imaginea
stabilită iniţial. Tehnica garantează prin această etapă de feed-back că nimic
din ceea ce se întreprinde nu trebuie să fie forţat, artificial, impus, ci că totul
este un proces cât mai natural, care are loc de la sine, ca și cum chiar este
real.
Durata unei şedinţe de vizualizare efectivă este de 3-5-10 minute, în
care este inclusă numai partea de liniştire a minţii şi proiecţie a imaginii
dorite, nu și partea de stabilire a intenţiei, care în sine poate dura şi o oră.
- 549
Printr-un astfel fel de mod a gândi se realizează transferul din zona
depresivă spre cea optimistă.
Gestionarea emoţiilor
Experienţa ultimelor 2-3 decenii a demonstrat că în sportul de
performanţă diferenţa o pot face numai sportivii care reuşesc să-şi
gestioneze foarte bine emoţiile, gândurile, să facă faţă presiunii rezultatelor
adversarului, să rămână concentraţi în concurs, care se mobilizează şi
motivează. Toate aceste elemente pot fi utilizate cu succes în competiţie
numai dacă există un antrenament prealabil în timpul căruia să se fi exersat
fiecare element în parte (şi nu numai cele enumerate), ceea ce conduce la
ideea că unui sportiv i-ar fi util dacă ar apela la serviciile unui medic
sportiv, psiholog şi/sau coach din timp. Probabil că, şi în sportul de
performanţă ca și în afaceri, ar fi necesară aplicarea unui mod de gândire de
tipul: „oricât de bun eşti, oricând poţi îmbunătăţi sau schimba ceva‖. Plus
valoarea poate apărea atât prin controlul asupra propriei performanţe, cât şi
prin exersarea tehnicilor de îmbunătăţire a performanţei.
Sunt unii sportivi care au rezultate foarte bune în timpul
antrenamentelor pe care nu le confirmă în competiţii. Acest lucru se explică
fie prin prezenţa anxietăţii în ziua de concurs, a nervozităţii, a tensiunii
psihice („nu ştiu ce era cu mine, dar nu mă simţeam eu, parcă nu eram în
formă‖), fie prin frică (de adversar, de eşec, de succes), fie prin lipsa
încrederii în sine, în propriul potenţial, în posibilitatea de autodepăşire.
Anxietatea poate să determine scăderea performanţelor sportivului
şi este resimţită de acesta sub formă de stres datorat fie prezenţei publicului,
fie datorită unor aşteptări prea mari de la ei înşişi. De fapt, anxietatea are
legătură cu maniera în care sportivul interpretează situaţia în care este în
asociere cu modul în care vorbeşte cu el însuşi. Modul în care uneori
gândeşte o persoană poate fi călcâiul lui Achile al acesteia, mai ales că
există numeroase modalităţi prin care se poate controla, coordona şi mai ales
de a converti dialogul intern în unul suportiv și util scopurilor propuse.
- 550
Depăşirea dialogului intern poate fi realizată prin identificarea şi
înţelegerea surselor de îndoială, de greşeli repetate, de lipsă de încredere, și
apoi, cu ajutorul unui program de gândire performantă, se poate restabili
şirul normal şi logic de gândire.
Una dintre barierele redutabile în obţinerea performanţelor sportive
este „dialogul intern‖, adică ceea ce îşi spune mereu, mereu persoana. Pentru
specialiştii în psihologie sau în motivaţie sportivă, aceasta este una dintre
marile provocări ale antrenamentului mental: stoparea (ideal) sau
reformularea dialogului intern și transformarea lui în forme mai puţin
„toxice‖ pentru sportivul respectiv. Atenţia acordată dialogului intern ar
putea să ne facă să ne dăm seama la cât de mult rău ne putem face singuri.
Când vorbim despre dialog intern ar fi util să avem în vedere două
aspecte distincte: unul legat de limbajul folosit de cineva atunci când îşi
vorbeşte (de cuvintele folosite) şi al doilea lucru are legătură cu credinţele şi
valorile pe care le exprimă cel/cea ce vorbeşte cu sine. Cele două se întreţin
reciproc şi se ajunge într-un fel de cerc vicios: starea ne influenţează
reacţiile, reacţiile devin obiceiuri, obiceiurile şi comportamentele ne conduc
viaţa, și ciclul este reluat. Fiecare dintre noi are momente când vorbeşte cu
propria persoana, când analizează ceea ce a făcut, ce vrea să facă în
continuare, ce ne-a zis cutare, ce ni s-a părut că am văzut. Limbajul pe care
îl folosim ne ajută să comunicăm cu cei din jur şi în egală măsură și cu noi.
Wendell C. Johnson spunea că „Majoritatea lumilor pe care reuşim să le
stocăm în minte sunt lumi de cuvinte‖.
De exemplu, sunt sportivi care înaintea unei competiţii îşi spun ceva
de genul: „Nu pot să mă relaxez înaintea meciului. Mereu mi se întâmplă
acest lucru! ” Aparent este expresia unei emotivităţi, a unei „frici‖ faţă de
adversar, dar dacă ar fi să analizăm puţin mesajul, ceea ce are în spatele lui
ar fi ceva de genul: Eu nu pot! adică, EU chiar NU POT - este o problemă
de unde cade accentul în propoziţie - când sportivul îşi spune aşa ceva se
gândeşte la faptul că ar vrea să se relaxeze şi că acest lucru nu-i reuşeşte.
Ceea ce transmite el subconştientului este un cu totul alt mesaj - acela că
- 551
EL, SPORTIVUL NU POATE. și cum subconştientul este o parte „foarte
ascultătoare‖ a creierului nostru, el reţine mesajul că NU POATE şi nici nu
poate face nimic ca să ne mobilizeze, că doar conştientul i-a trimis mesajul
că NU POATE. Faptul că acest lucru s-a repetat - de mai multe ori sportivul
a avut emoţii înaintea unui meci, de mai multe ori s-a întâmplat să
întâlnească un adversar mai puternic sau mai bine pregătit şi a pierdut, de
mai multe ori a existat toată succesiunea de gândire sau măcar părţi din ea -
faptul a condus la crearea unei asociaţii de tipul: emoţii - încordare - pierd -
mereu se întâmplă - acesta sunt și nu pot schimba nimic. ! „Mereu mi se
întâmplă…‖ este ca un fel de profeţie autoîmplinită - Ştiam eu că aşa mi se
va întâmpla! și astfel se intră într-o buclă care se autoîntreţine. și dacă după
un prim eşec, sau după al doilea, al n-lea mai apare și cineva din anturaj şi
spune ceva de genul: „Ce folos atâta pregătire dacă atunci când trebuie nu
eşti în stare să te concentrezi?‖ sau „Uite cutare l-a bătut şi nu ai fost în stare
să faci şi tu acest lucru!‖ situaţia devine şi mai serioasă, după ce sportivul
crede că nu poate, că nu este în stare vine şi antrenorul și îi întăreşte
convingerile și astfel, pornind de la limbajul folosit, se ajunge la credinţe şi
valori (Nu eşti în stare! Nu eşti capabil! Nu ai valoare dacă nu o
demonstrezi!, etc.) şi acestea sunt întărite în sens negativ. Aceasta este o
adevărată cascadă de gânduri care poate să-l ducă pe sportiv într-o cu totul
altă zonă decât cea pe care şi-o doreşte. Tocmai pentru a evita astfel de
situaţii gândirea performantă prezintă sportivului capcanele propriului
limbaj și cum pot fi ele evitate. Pentru a reveni la exemplul anterior: în loc
de „Nu pot să mă relaxez înaintea meciului. Mereu mi se întâmplă acest
lucru! ” ar fi fost mult benefic dacă sportivul ar fi folosit o altă succesiune
de gânduri de tipul: „Doresc să mă relaxez!” sau „Am nevoie să mă
relaxez înaintea acestui meci!” sau „Când sunt relaxat mereu am rezultate
bune!” sau „Când am pierdut a fost o excepţie, eu ştiu cum mă pregătesc
și ştiu că mă pot mobiliza! Astăzi este o altă zi, deci pot obţine un alt
rezultat!”sau „Le pot arăta cât sunt de bun!” Şi seria poate continua. A nu
se înţelege că cineva trebuie să le folosească pe toate, este suficientă una
dintre formulări.
- 552
Frica reprezintă o emoţie negativă însoţită de o stare de disconfort
care apare în faţa unui pericol iminent, real sau imaginar. Efectele pe care le
generează frica în plan fizic se reflectă în corectitudinea, fineţea, precizia
mişcărilor și în coordonarea lor. În plan psihic, frica determină anxietate,
ceea ce determină scăderea concentrării şi a atenţiei, și ulterior fabricarea
unor scuze sau motive în care sportivul ajunge să creadă.
Se poate descrie o frică de eşec în cazurile în care se exagerează
importanţa acordată unui concurs, meci sau unei selecţii. În astfel de cazuri
este foarte important dialogul care are loc ulterior pierderii: dacă se face
analiza a ceea ce nu a făcut sportivul în raport de potenţialul pe care îl avea
este o situaţie constructivă, este o lecţie pe care cu siguranţă că o va învăţa.
Dacă, în schimb dacă analiza se bazează pe critica persoanei, pe analiza
rezultatului atunci eşecul este, de cele mai multe ori, perceput ca o lipsă de
valoare personală ceea ce grăbeşte intrarea în bucla perdantă: pierdere
concurs/meci - nu sunt în stare să fac - nu sunt bun - nu am valoare - nu pot
mai mult de atât! Frica de eşec face ca sportivul să concureze pentru a nu
pierde în loc să concureze pentru a câştiga!
Frica de a câştiga este un alt tip de situaţie care este necesar să fie
discutat cu sportivii: este situaţia celor care se proiectează şi mai mult în
viitor, după evenimentul la care participă: Dacă după ce voi deveni lider/voi
câştiga nu voi reuşi să reconfirm? Mai bine să fiu foarte aproape, decât să
nu confirm apoi. În ambele situaţii (de frică de a pierde sau de a câştiga)
pregătirea sportivului prin antrenament mental poate preveni situaţii
nedorite.
Definiţia încrederii în sine nu se bucură de unanimitate. Unii
insistă asupra caracterului ei înnăscut şi o asimilează cu o trăsătură de
personalitate, cu un dar al naturii, alţii insistă asupra caracterului ei
dobândit, considerând-o un răspuns pozitiv deprins cu ocazia experienţelor
reuşite, pentru ca alţii s-o socotească una dintre consecinţele forţei Eu-lui.
Lăsând disputele de ordin ştiinţific de o parte, se poate reţine că încrederea
garantează libertatea de gândire și de acţiune. Cu ajutorul încrederii fiecare
- 553
poate conta pe sine în confruntarea cu situaţii noi, ceea ce favorizează
capacitatea de asumare a riscurilor cu o anume siguranţă şi de rezistenţă la
eşecuri. Încrederea în sine se bazează pe o reprezentare sănătoasă a reuşitei,
a performanţelor, a realizărilor proprii. Cu ajutorul încrederii în sine se
poate centra atenţia pe propriile acţiuni şi proiecte, se poate realiza o
evaluare proprie şi a celor din jurul său, evaluare care să fie mai obiectivă și
care să în acelaşi timp care să ne ajute în a ne afirma în raport cu cei din jur
fără ruşine, frică sau agresivitate.
- 554
elaborarea unei strategii de punere în practică a ceea ce a
stabilit/a dorit/îşi propune, şi în acelaşi timp de identificare a căii/căilor
prin care se poate realiza acest lucru
responsabilizarea propriei persoane: angajarea în vederea
aplicării planului de acţiune
integrarea și obţinerea feed-back-ului intermediar pentru
ajustarea răspunsului obţinut faţă de cerinţele impuse
întărirea și autogenerarea: după ce se obţin rezultate persoana
învaţă cum să-şi genereze încredere
cunoaşterea şi gestionarea emoţiilor - emoţiile ne pot bloca în
momentele cheie.
Există câteva lucruri care pot fi făcute înaintea competiţiei, cum ar fi:
acceptarea stării de nervozitate, tensiune, aşa cum este ea fără ca
sportivul să se lupte cu această stare, să încerce să o îndepărteze și cel
mai important, să nu interpreteze starea decât ca una necesară „stării de
start‖. Unii sportivi asimilează starea de nervozitate cu una de frică. Acest
gen de stare produce în corpul sportivului adrenalina atât de necesară
competitivităţii, deci nu are sens să fie aplicate tehnici prin care să fie
înlăturată starea, ci este important să educăm sportivul că este important
ca în momentele când constată astfel de stări să-şi comute atenţia spre
ceea ce poate controla, nu spre ceea ce nu poate.
sosirea la o competiţie în timp util, acordarea unei atenţie sporite
încălzirii şi echipamentului adecvat sunt elemente prin care se poate
reduce stres-ul competiţional
acordarea câtorva momente pentru a-şi creşte încrederea în
propriul potenţial prin vizualizarea a ceea ce urmează să execute,
vizualizare însoţită de respiraţii abdominale, profunde, calme, liniştite
concentrarea pe ceea ce este de realizat şi mai puţin pe rezultatul
în sine, pe finalul competiţiei sau pe ceea ce îşi doreşte sportivul. Orice
deviere de la starea de „aici şi acum‖ poate fi corectată prin
autodisciplinare cu ajutorul respiraţiei.
- 555
puterea zâmbetului este de neînchipuit, după unii autori, chiar
miraculoasă după alţi autori, cert este că modifică starea internă și creează
premisele unei stări de optimism şi ale unui dialog intern stimulativ.
sportivii trebuie învăţaţi să nu mai gândească negativ, să nu se
aştepte să li se întâmple cele mai rele lucruri, se înveţe să ia lucrurile cu
detaşare - dacă pierd nu este sfârşitul lumii, există și alte lucruri mai rele
care se pot întâmpla.
- 556
susținere şi confirmare în vederea atingerii scopului. Afirmaţiile nu trebuie
să fie neapărat părţi ale realităţii prezente, ci acele părţi de imagine care
lipsesc la ceea ce dorim. Odată ce scopurile au fost formulate realist și
posibil de atins, se poate trece la formularea afirmaţiilor. Paşii care pot fi
urmaţi în atingerea scopurilor pot fi folosiţi și ca punct de plecare pentru
declanşarea acţiunii produse de afirmaţii. În continuare prezentăm câteva
recomandări de formulare a afirmaţiilor:
Să fie personale folosind eu, mie, îmi, prenumele persoanei: Eu
sunt responsabil de intensitatea performanţei mele.
Să fie formulate în sens pozitiv: Eu mă străduiesc constant să
concurez la cel mai înalt nivel de performanţă al meu.
Utilizarea timpului prezent: Eu sunt încrezător în capacitatea
mea de a fi selecţionat în echipa naţională.
Formularea afirmaţiilor ca și cum lucrurile sunt realizate:
Eu sunt în forma mea fizică și mentală optimă.
Schimbarea are loc la mine și nu aştept ca ceilalţi să se
schimbe: Eu în totdeauna rămân concentrat pe scopurile mele şi nu sunt
afectat de comportamentul celor din jur.
Fără comparaţii cu ceilalţi: Eu sunt o persoană tenace și voi
face ce pot eu mai bine - în loc de „sunt mai tenace decât X‖.
Folosirea cuvintelor care desemnează acţiunea: Îmi pot asuma
responsabilitatea gândurilor şi sentimentelor mele ori de câte ori mă
antrenez sau concurez.
Formulări realiste, dar de impact: Am nevoie de auto-
disciplină pentru a termina constant în primii trei.
Folosirea cuvintelor care denumesc sentimente: Ador
sentimentul pe care îl am atunci când concurez la capacitatea mea
maximă.
Evitarea unor cuvinte sau formulări de tipul: „Eu nu pot … ‖
sau „Eu vreau … ‖ sau „Întotdeauna … ‖ sau „Eu niciodată … ‖.
Afirmaţiile pot să nu fie, iniţial, crezute, dar ele trebuie să fie credibile
şi prin repetare frecventă ajung să fie internalizate. Mai ales dacă ele sunt
- 557
repetate încărcate cu componenta emoţională, puterea de a stimula
orientarea spre scopul propus și în acelaşi timp de a concentra atenţia pe
acele aspecte pe care în trecut au reuşit mai puţin și pe care, de data aceasta,
sportivul doreşte să le îmbunătăţească. Afirmaţiile care sunt repetate măcar
o dată pe zi tind, încet, încet să înlocuiască dubiile sau gândurile de
nereuşită cu unele de încredere şi auto-valorizare. Ele sunt cele care susţin
dialogul intern către succes.
- 558
Harta sportivului
A
I
ANTRENAMENT MENTAL
C
Coaching Gândire performantă
T COUNSELLING
I
R
E
şi
C
U
A
T PSIHOTERAPIE MENTORING
C
U
M
Harta coach
- 559
diferite. Astfel, HARTA este unică și imposibil de a se repeta la două
persoane. Rezultatul este că noi avem HĂRŢI diferite pentru acelaşi lucru.
Ca o concluzie a acestor definiţii şi a diagramei se poate afirma că:
✓ conselling-ul învaţă sportivul să meargă mai departe pornindu-se
de la ceea ce ştie, pornind de la experienţa acumulată, și ghidat de un
specialist
✓ psihoterapia este orientată mult pe identificarea unor cauze care
sunt în trecutul persoanei şi tratarea acestora. A existat mentalitatea, pe
care o mai întâlnim încă la unii sportivi sau antrenori, conform căreia poţi
să te adresezi unui specialist numai dacă ai probleme. Ar fi util să fie
făcută diferenţa între ceea ce poate face un psiholog și ceea ce poate face
un coach. Psihologul testează dezvoltarea şi ponderea elementelor de
personalitate la un subiect, modul în care acesta le utilizează, cum
gândeşte persoana în cauză şi apoi poate interveni, prin metode specifice
psihoterapiei, la reconsiderarea și reconstruirea elementelor alterate ale
personalităţii. Coach-ul poate ajuta la construirea elementelor care ţin de
succesul profesional.
mentoring-ul poziţionează sportivul în postura de „învăţăcel‖, de
a prelua informaţii de la un mentor
antrenamentul mental, gândire performantă sau coaching -
indiferent de cum sunt numite toate definesc acelaşi lucru: un proces
centrat pe necesităţile și aspiraţiile sportivului, pe urmărirea obiectivelor
acestuia, pe dezvoltarea personală a subiectului cu intenţia clară de a
merge mai departe în atingerea scopului propus.
- 560
La ora actuală, în obţinerea succesului, nu se mai poate vorbi numai
de performanţă sportivă fără componentele mentale şi cele emoţionale ale
pregătirii. Mulţi dintre sportivi alocă antrenamentului fizic mai mult de 20
de ore pe săptămână, în timp ce antrenamentul mental este omis.
- 561
să fie mai mult ca un joc plăcut, dar un joc care dă roade atât pe termen
imediat, cât și pe termen lung.
- 562
Menţinerea concentrării
Motivarea
Pregătirea pentru situaţii critice
Proiectarea carierei
Perseverenţa
Plăcerea lucrului bine făcut, satisfacţia muncii
Relaxarea
Răbdarea
Respectul de sine
Stăpânirea anxietăţii
Stăpânirea propriilor gânduri
Vizualizarea
Lista poate părea cam lungă, dar sunt numai câteva dintre aspectele
care pot fi lucrate. Evident că în practică se poate lucra odată unul sau
maxim 2 elemente. Pentru fiecare dintre elementele de personalitate există
una sau mai multe tehnici care pot fi aplicate. Unele dintre tehnici pot fi
aplicate la fel de corect pentru aspecte diferite ale personalităţii. Modalitatea
în care sunt utilizate tehnicile ţine foarte mult de experienţa celui care o
face, de cât de bine le stăpâneşte şi de cât de bine îşi cunoaşte sportivul
pentru a alege varianta optimă.
- 563
Cine poate aplica un antrenament mental la sportivi?
Este o întrebare la care răspunsul nu este uşor de dat.
Mulţi dintre medicii de lot ar putea spune că ei sunt persoanele
indicate mai ales datorită naturii umanistice a pregătirii şi a capacităţii de a
empatiza pe care şi-o dezvoltă pentru a profesa.
Mulţi maseuri încearcă susținerea moralului sportivului.
Psihologii par şi ei a fi îndreptăţiţi în a afirma acest lucru.
În lume există persoane specializate în a practica pregătirea mentală
denumite coach.
Este greu de spus cine ar fi cea mai potrivită persoană să practice
antrenamentul mental în România. Ceea ce se poate afirma cu certitudine:
gândirea performantă este un proces complex ce necesită un volum vast de
cunoştinţe din domenii precum: coaching, analiză tranzacţională,
psihosomatică, programare neuro-lingvistică, biomecanică, medicină
alternativă și medicină energetică.
- 564
unei persoane şi îi maximizezi propriile performanţe‖. Este un proces de a
îi ajuta să înveţe „cum să‖ mai degrabă decât să „sfătuieşti să‖. Ceea ce
înseamnă să:
- accesezi potenţialul persoanei
- facilitezi persoanei să realizeze schimbările pe care el doreşte
- maximizezi performanţele actuale
- îi ajuţi oamenii să dobândească calităţile dorite și să le dezvolte
- utilizezi tehnici de comunicare.
Coaching-ul poate fi util în unele situaţii ca de exemplu:
- ceva merge bine: orice succes este o oportunitate de a construi
încrederea și garanţia succeselor viitoare
- ceva nu merge bine: greşelile și erorile creează bune oportunităţi
pentru dezvoltarea ulterioară
- învăţarea delegării unora dintre atribuţii
- găsirea unui loc de munca sau schimbarea celui prezent pentru
unul mai bun
- managementul propriilor aptitudini
- punerea în aplicare a unor proiecte speciale
- fixarea obiectivelor.
- 565
antrenează serios poate termina sezonul cu un succes cuantificabil și
binemeritat.
- 566
exemplificarea modului în care conceptele din TA pot fi aplicate în gândirea
performantă putem folosi poziţiile de viaţă.
Poziţiile de viaţă sunt de fapt credinţe despre noi și despre ceilalţi care
ne justifică deciziile și comportamentele.
În momentul concepţiei suntem plini de speranţă și linişte, aşteptând
să ieşim în lume o dată ce vom fi crescut suficient ca să supravieţuim în
viaţa extrauterină. Dacă nu se va întâmpla nimic neaşteptat/neobişnuit, noi
ne vom naşte mulţumiţi şi relaxaţi. În această situaţie suntem dispuşi să
percepem lumea din perspectiva Eu sunt OK - Tu eşti OK. Este atitudinea
în care ambii parteneri ai procesului de comunicare au de câştigat, îşi
transmit informaţii, învaţă unul de la celălalt.
O altă situaţie poate fi și una de genul: în copilărie am fost cei care ne-
am hotărât singuri drumul și i-am terorizat pe ceilalţi. Am învăţat astfel
modul prin care să-i terorizăm pe cei din jur şi să ne creăm o stare de a ne
simţi puternici şi în control. Comportamentul nostru devine Eu sunt OK -
Tu nu eşti OK. Această stare poate să mascheze o alta, reală de non-OK, dar
cu siguranţă nimeni nu trebuie să ştie asta, este secretul pe care îl vom păstra
pentru noi.
Aceste poziţii de viaţă sunt de fapt percepţii asupra lumii. Realitatea
este că Eu sunt și că Tu eşti, modul în care „Eu mă văd ‖sau „Cum îi văd pe
- 567
cei din jur‖ este numai „un tablou‖ nu realitatea însăşi, şi avem tendinţa de a
acţiona ca și cum acesta ar fi şi fapte. Este ca și cum cineva ar spune: „Eu
nu pot să fac asta. Eu sunt neajutorat‖ în loc de a recunoaşte: „Eu nu ştiu
să fac asta. Poţi sa-mi arăţi cum să fac?‖ Şi mergând mai departe se poate
ajunge la înlocuirea periculoasă „Nu sunt în stare să fac‖ cu „Sunt fără
valoare‖.
Sunt numeroase modalităţile prin care se pot prezenta poziţiile de
viaţă. Franklin Ernst a propus o variantă pe care a denumit-o OK Corral
(1971). Culorile semnifică cadranele eficiente și pe cele ineficiente ale
comunicării şi ale relaţiilor interumane corecte.
Eu sunt
Eu nu sunt OK. Tu nuOK.
eştiTu nu eşti OK.
OK.
Eu sunt superior
Amândoi suntem neajutoraţi
faţă de tine
- 568
trei au ajuns să aibă succes şi în acelaşi timp să găsească o metodă prin care
să-i poată învăţa și pe alţii succesul. Aceasta este de fapt esenţa NLP, un
proces de modelare a excelenţei.
Bandler and Grinder ne învaţă, de exemplu că:
Oamenii au în ei tot ceea ce au nevoie ca resurse pentru a reuşi.
Această credinţă poate fi utilă pentru a ne atinge scopul propus.
Sau că: Dacă mereu vei face ceea ce ai făcut deja, vei obţine mereu
acelaşi rezultat. Dacă doreşti o schimbare trebuie să faci ceva diferit
Un alt exemplu care explică de ce NLP este util ar fi schimbările pe
care le poate produce pe nivelurile neurologice. Aceste niveluri neurologice
sunt moduri extrem de puternice de a gândi schimbarea, prin
descompunerea și analiza unui model în diferite tipuri ale informaţiei.
IDENTITATE Cine?
CREDINŢE VALORI
De ce?
APTITUDINI CALITĂŢI
Ce?
OBICEIURI Cum?
- 569
Mediul extern se referă la oportunităţi şi constrângeri. Răspunde la
întrebări de tipul: Unde? Când? Cu cine?
Comportamentele sunt rezultatul interacţiunii cu mediul. Răspund la
întrebarea de tipul: Ce?
Abilităţile sunt legate de cunoştinţe şi calităţi, ele ghidează şi dau sens
comportamentelor. Răspund la întrebarea de tipul: Cine?
Credinţele și valorile stau la baza auto-motivării sau motivări pentru a
susţine sau nega abilităţile noastre. Răspund la întrebarea: De ce?
- 570
- mediului: „Dacă nu acolo, unde? Sau Unde ai putea să faci
asta? ‖
Acestea sunt doar câteva dintre instrumentele aflate la dispoziţia
coach-ului în demersul său de a participa la performanţa sportivilor. În
materialul de faţă am prezentat numai câteva aspecte din complexul proces
ce alcătuieşte Gândirea performantă sau Coaching performant sau
Antrenamentul mental al sportivului, indiferent cum îl denumim.
Bibliografie selectivă
1. Bandler, Richard & John Grinder (1975a). The Structure of Magic I: A
Book About Language and Therapy. Palo Alto, CA: Science & Behavior
Book, 0831400447
2. Bandler, Richard & John Grinder (1975b). The Structure of Magic II: A
Book About Communication and Change. PaloAlto, CA: Science &
Behavior Books, 0-8314-0049-8
3. Berne, Eric, M. D.: Games People Play, Grove Press, New York, NY,
1964, pg. 38.
4.Berne, Eric, M. D.: Transactional Analysis in Psychotherapy, Grove Press,
New York, NY, 1961
5. Donaldson, S. I., Ensher, E. A., & Grant-Vallone, E. J. (2000).
Longitudinal exa mination of mentoring relationships on organizational
commitment and citizenship behavior, Journal of Career Development, 26,
233-249
6. Ernst, F. H. Jr., M. D.: Getting Well With Transactional Analysis: Get-
on-With, Getting Well, and Get (to be) Winners, Addresso‘Set Publications,
2008
- 571
8. Grinder John, Richard Bandler (1979). Frogs into Princes: Neuro
Linguistic Programming. Moab, UT: Real People Press., 194pp. ISBN 0-
911226-19-2
- 572
CAPITOLUL 25
AVIZUL MEDICO-SPORTIV
- 573
funcție de vârstă, nivelul de pregătire sportivă al solicitantului și sportul
practicat.
Anamneza reprezintă debutul oricărui examen medico-sportiv. Ea
cuprinde două părți: anamneza generală (antecedentele heredo-colaterale,
antecedente personale, fiziologice, condiții de viață și munca, noxe, locuința,
alimentație etc), și anamneza specială sau medico-sportiva. Este o
componentă extrem de importantă a examenului medico-sportiv, atât inițial
cât și periodic.
- 574
bun rezultat sportiv anterior (particularitățile lui complexe) și obiectivul de
vârf în viitorul apropiat, subordonând toți ceilalți factori (sănătate,
antrenamente, regim de viață, etc) acestui deziderat (să nu uite motivația,
aspectele psihice).
Primul cabinet în care începe circuitul este cel de medicină internă,
unde se face anamneza și examenul clinic, pe baza cărora se solicită sau nu
investigații și analize suplimentare care vor fi efectuate fie în cadrul unității
de medicină sportivă respective, fie în cadrul altor clinici de specialitate, în
funcție de complexitatea lor.
- 575
- EKG de repaus în 12 derivații și eventual în efort (dacă e nevoie
și echocardiografie) care precede întotdeauna evaluarea capacității de
efort;
- examen psihologic care testează nivelul aptitudinal (deosebit de
important pentru selecția primară și secundară), adaptarea la lucru și
structura de personalitate;
- evaluare capacitate aerobă, pragul de lactat, capacitatea
anaerobă, atât alactacida (forța explozivă) cât și lactacida, diferențiată în
funcție de sport, vârsta și nivel de practicare.
În prezența tuturor datelor acestor examinări complexe se trece la
capitolul final al AMS.
4. Recomandările sunt structurate pe concluziile celor 3 capitole
diagnostice și cuprind recomandări medicale dacă este cazul și medico-
sportive legate de aspectele de alimentație, refacere, medicație de efort sau
exerciții fizice recomandate pentru corectarea minusurilor semnalate.
Recomadarile pot începe cu solicitarea de investigații suplimentare
pentru precizarea diagnosticului, sau cu tratamente recomandate în scopul
vindecării afecțiunilor clar diagnosticate și corectării unor parametri de
laborator în afară limitelor fiziologice.
- 576
statică vertebrală, musculatură insuficient dezvoltată, exces adipos localizat,
etc).
Avizul medico-sportiv rezultat în urma unui examen complex inițial
are valoare unui document medical care realizează și selecția sportivă
inițială, secundară sau finală confirmând sau infirmând dacă subiectul
examinat se aproprie de modelul biologic al performerului din sportul
practicat.
Bibliografie
1. Dragan I ― Medicina Sportiva‖ , Editura Medicala, Bucuresti , 2002
2. Ionescu A,‖ Ghid de lucrari practice‖ Ecas Trade SRL, Bucuresti 2001
- 577
AVIZUL MEDICO – SPORTIV
Numele și prenumele ...................................................... CNP
................................... vârsta ..... sexul .......
Sportul practicat ............................................ .postul (categoria sportivă)
....................................................
Clubul (Asociația) ............................................................... Adresă
................................................................
Adresa personală
......................................................................................................................................
.........
1. STARE DE SĂNĂTATE
...................................................................................................................................
...........................................
2. STARE DE NUTRIȚIE ȘI DEZVOLATRE FIZICĂ
...................................................................................................................................
...........................................
3. STARE FUNCȚIONALĂ ȘI CAPACITATE DE EFORT:
...................................................................................................................................
...........................................
INDICAȚII – CONTRAINDICAȚII
...................................................................................................................................
...........................................
1. MEDICALE:
...................................................................................................................................
...........................................
2. MEDICO – SPORTIVE:
...................................................................................................................................
...........................................
- 578
CAPITOLUL 26
SELECŢIA MEDICO-SPORTIVĂ
De-a lungul anilor s-a pus la un moment dat întrebarea dacă acest
proces de identificare a indivizilor care vor fi angrenați în activitatea sportivă
de performanță este absolut necesar. S-a dovedit însă că o activitate stintifica
coerentă de depistare a persoanelor înzestrate cu un potențial biologic
adecvat, este absolut benefică atât pentru obținerea performanței sportive, cât
și pentru practicarea unui sport curat, fără interferențe negative, de natura
endogenă (de exemplu modificarea unor parametri în cadrul procesului de
creștere, etc.), sau exogena.
Având în vedere performanțele deosebite înregistrate de sportivi în
ultimul timp, cu creşteri vertiginoase ale recordurilor și a competitivității pe
plan internațional, factorii care influențează performanța sunt studiați tot mai
îndeaproape. În acest sens, s-a subliniat ponderea semnificativă, de cârcă
70% a selecției în influențarea performanței, față de numai 30% cât îi revine
antrenamentului.
Din aceste motive, s-a ajuns la concluzia că selecția dirijată constituie
o etapă indispensabilă integrării într-un program rațional de pregătire fizică.
Ea se deosebește în mod fundamental de selecția empirică, bazată pe
experiența antrenorului, a profesorului, sau pur și simplu pe întâmplare și
care a operat mult timp în mediul sportiv, în special în fazele de început.
Mai mult, se urmărește reconsiderarea și creșterea complexității sistemului de
selecție, pentru a-i crește operativitatea și utilitatea (capacitatea de
- 579
predicție). În acest scop este nevoie de luarea în considerare și îndeplinirea criteriilor
fundamentale de selecție medico-sportiva și anume:
2. Criteriul genetic
Constă în identificarea sexului genetic al sportivului, cu ajutorul
testului Barr, având în vedere că sexul genetic nu coincide obligatoriu cu cel
somatic. Sexul genetic este determinat de prezența sau absența
cromozomului Y în perechea de cromozomi sexuali, care va determina sexul
masculin XY, respectiv pe cel feminin XX. În general, prezența
cromozomului Y determină declanşarea secreţiei de testosteron în timpul
vieții intrauterine, dar exista și cazuri în care acest hormon nu se secretă,
astfel ca embrionul va căpăta aspectele sexuale feminine, deși sexul genetic
este masculin, cu toate repercursiunile (pozitive) asupra calităților fizice ale
individului. Din acest motiv este necesară efectuarea țestului Barr care
constă în evidențierea granulelor de cromatină sexuală, care apar la
examinarea la microscop, a unui frotiu din mucoasa bucală. Prezența în
câmpul microscopic a unui număr de peste 10-12 granule colorate indică un
test pozitiv, deci sexul feminin; prezența unui număr mic de asemenea
- 580
granule, 4-5 său chiar 0 indică un test negativ, deci existența sexului genetic
masculin.
În ultimii ani, înregistrându-se un număr mare de rezultate false
(pozitive sau negative), s-a trecut direct la determinarea formulei
cromozomiale (cariotip), dovedindu-se că determinările cariometrice dau
indicaţii preţioase şi în privinţa dinamicii anumitor caractere somato-
funcţionale (spre exemplu, înălţimea, care prezintă corelaţii cu formă şi
dimensiunile cromozomului Y).
3. Criteriul somatic
Acest criteriu se referă la măsurarea anumitor dimensiuni şi segmente
ale corpului (talie, greutate, lungimea și perimetrul membrelor; perimetrele
toracelui, etc.). Înălțimea sau talia reprezintă unul din parametri cei mai
importanţi ai acestor determinări, iar la vârste mici, se pot face estimări de
creștere corelate cu înălțimea părinților. De asemenea, în funcție de
înălțime, se pot stabili și lungimea și proporțiile segmentelor corporale (bust,
membre inferioare), cu implicații clare în anumite ramuri sportive (de
exemplu halterofilii sunt avantajați de un centru de greutate jos situat,
respectiv de membrele inferioare și superioare scurte, în timp ce la tenis și la
înot, sau la portarii de la jocuri, sunt preferate membrele lungi, etc.).
- 581
sunt necesare cu precădere în eforturile de tip anaerob, în timp ce anduranța
este susținută de mecanismele aerobe. Cele două tipuri de efort depind de
compoziția fibrelor musculare: fibrele albe (de viteză) înzestrate cu un aparat
mitocondrial bogat sunt specializate pentru eforturi anaerobe, pe când cele
roșii (de forţă şi rezistenţă) sau lente, încărcate cu o cantitate sporită de
mioglobină, sunt mult mai bine echipate cu enzimele caracteristice
metabolismului aerob. Proporția acestor fibre are în mare parte determinantă
genetică, dar poate fi modificată și prin antrenament. În ultimult timp însă,
se trece tot mai mult la determinările unor componente ale echipamentelor
energetice semnificative în efort (vezi Criteriul biochimic).
- 582
6. Criteriul biochimic
Acest criteriu are în vedere profilul biochimic favorabil sportului
practicat, cum ar fi valoarea hemoglobinei în cazul eforturilor predominant
aerobe, profilul hormonal (testosteronul, hormonul de creștere hipofizar,
etc.), echipamentul enzimatic, parametri acido-bazici, etc.
Toate aceste criterii intervin în mod parțial, în diferitele etape ale
procesului de selecție, după cum urmează:
Selecția primară (inițială) – marchează primul contact al copilului cu
sportul respectiv. De regulă, selecția primară are loc în copilărie, începând
cu vârsta de șase ani, adică la vârsta școlară (pentru gimnastică artistică, înot,
patinaj artistic, etc.) și se încheie cam în jurul vârstei de 10-12 ani în cazul
boxului sau a halterelor. Exista și excepții, ca de pildă bobul, un sport de
maturitate, în care cei selecționați au peste 18 ani și provin din rândul unor
sportivi care au practicat anterior alte sporturi (rugby, atletism, etc.).
Procesul urmărește în principal criteriile sanogenetic, somatic și genetic
(antecedentele familiale și personale patologice, starea de sănătate și
dezvoltare fizică, motivația, etc.). Este adevărat că la această vârstă există
numeroase variabile asociate cu creșterea și maturizarea, dar se poate elabora
de exemplu o prognoză de creștere pe baza înălțimii actuale a copilului și a
caracteristicilor ereditare ale părinților, prin care se poate aprecia (cu o
marjă de eroare acceptabil, care poate fi însă accentuată de unii factori
externi perturbatori, ca de exemplu sexualizarea precoce, alimentația
incorectă, exercițiile cu greutăți, etc.) înălțimea maximă la care poate ajunge
copilul respectiv, la maturitate. Totodată este etapa în care se pune accentul
pe familiarizarea copilului cu programul de pregătire și ulterior, chiar cu
unele elemente tehnice ale disciplinei sportive practicate. Capacitatea de
efort este dependentă de echipamentul enzimatic al fibrelor musculare care
se maturizează după vârsta de 15 ani, motiv pentru care pentru investigarea
capacității de efort la copii se preferă teste funcționale de tipul probei
Ruffier, a probei Schellong etc.
- 583
Selecția secundară (pubertară) are loc la vârsta pubertății, deci în
perioadă ciclului gimnazial. Reprezintă de fapt etapă cea mai importantă a
procesului de selecție, concretizată în gradul de realizare a „micromodelului
biologic‖ specific sportului (probei) respectiv, pe baza rezultatelor celor 4-5
ani de antrenamente deja parcurși și a prognozei de dezvoltare. Se are în
vedere atingerea în perspectivă a „macromodelului biologic‖, favorabil
realizării performanței sportive. În această etapă trebuie avute în vedere în
mod cât mai exigent, toate criteriile de selecție enumerate mai sus, iar
sportivul trebuie conștientizat asupra tuturor aspectelor și riscurilor implicate
de pregătirea în sportul de performanță. În cazul în care rezultatele obținute
până la acest moment nu sunt cele preconizate pentru vârsta junioratului,
sportivul poate fi „reorientat‖ spre altă disciplină sau probă sportivă, în care
cerințele sunt mai apropiate de modelul biologic respectiv (de exemplu de la
probe individuale, la sporturi de echipa înrudite – înot – polo, patinaj –
hochei, sau de la gimnastica sportivă la aerobică, etc.).
Bibliografie
Dragan I ― Medicina Sportiva‖ , Editura Medicala, Bucuresti , 2002
- 584
CAPITOLUL 27
Hormoni catabolici
Hormoni anabolici
Hormoni de stres de Hormoni de stres de a
primă linie două linie
Adrenalină Somatotrop Testosteron
Noradrenalină DHEA (DHEAS) Estradiol
Dopamină (intracerebral) MSH Progresteron
Cortizolul LPH Parathormon
ACTH TSH Prolactină
CRH Tiroxină (T4) LH
Glucagonul Triiodotironină (T3) FSH
IGF 1 Hormonul D
Aldosteronul Insulină
Somatostatin
(digestiv)
Leptina
- 585
Adiponectina
Eritropoetina
- 586
Mecanisme energetice hormono-dependente în efortul fizic şi
sportiv
Activitatea fizică generează reacţii adaptative, denumite reacţii la
stres. Multiple complexe hormonale și neurohormonale sînt activtate.
La nivel hipotalamic se activează axa CRH-ACTH-CSR, dar și cea a
endorfinelor. Endorfinele (beta endorfina 1-31) cresc puternic în
supraantrenament, fapt ce poate explica simptome negative ale acestui efort
fizic prelungit (Cunha, 2008), dar și plăcerea declanşată de exerciţiul fizic.
- 587
au de atins ţinte de greutate. Existenţa unui ţesut gras adecvat este
importantă pentru performanţa sportivă! !
Intensitatea crescută a efortului fizic se acompaniază de creşterea
noradrenalinei şidopaminei şi a DHEAS, scăderea (revenirea la valorile
anterioare) în faza a doua (de efort prelungit) a cortizolului (Campbell,
2009), reducerea hormonilor ne-necesari „luptei și fugii‖: leptina,
testosteronul, prolactina și IGF-1 (Gomez-Merino, 2005).
Cel mai analizat produs este acidul lactic. El apare în Ciclul Cori (vezi
Pereţianu 1994, a), ca urmare a folosirii parţiale a glucozei (de aceea, este
mai important a folosi corpii cetonici). Fenomenul anaerobic responsabil de
apariţia acidului lactic conduce la inflamaţie locală (musculară) şi la
scăderea capacităţii musculare. Există două mijloace prin care muşchiul
poate depăşi în anumită măsură cantitatea mare de acid lactic:
hipertrofia musculară permite folosirea a mai multe fibre
nealterate;
refacerea post efort7.
În amîndouă situaţiile pot fi folosiţi hormoni. În prima, anabolizanţii
sînt importanţi, dar interzişi, în a doua, antiinflamatoriile glucocorticoide
7
Printre medicamentele de folosit pentru recuperarea musculară este acidul acetilsalicilic,
un puternic şi pozitiv antiinflamator al inflamaţiei musculare.
- 588
sînt de folosit, dar, de asemeni, sînt parţial interzise (trebuie declarată
folosirea lor ca unguent, per orem sau injectabil).
De aceea, lumea sportivă a căutat înlocuitori permişi. Printre aceştia
sînt diferite suplimente alimentare, precum și vitamine din grupul B8.
Hormonii hipofizari
Mulţi hormoni hipofizari, prin efectele lor asupra ţesuturilor ţină,
produc acţiuni anabolice şi de reglare a metabolismelor intermediare.
Interesant este faptul că hipofiza, ca glandă, este afectată de anumite
sporturi. De aici și deficitele hormonale hipofizare.
Un exemplu este boxul. Boxeri profesionişti retraşi din activitate au
alterări grave de hipofiză (Tanriverdi, 2008): insuficienţă de STH și ACTH.
- 589
STH se produce sub influenţa gonadoliberinei specifice, STH-RH. În
plus, s-a observat că există aminoacizi care stimulează producţia de STH,
fenomen utilizat în clinică pentru depistarea insuficienţei de STH. Acest
fenomen a condus la folosirea suplimenetelorde tip aminoacizi în dieta
sportivilor pentru stimularea fiziologică a STH endogen. Cu toate acestea,
există raportări controversate: unele susţin creşterea STH și IGF-1 post
arginină şi ornitină (Zajac, 2010, Sharp, 2010), altele susţin că nu s-a
dovedit că suplimentarea cu arginină și altele au condus la stimularea prin
STH a musculaturii şi rezistenţei la efort, cerută de un anumit tip de sport
(Zadik, 2009).
STH a fost folosit în sport din anii 1980, chiar mai devreme decît
endocrinologii s-au gîndit să folosească hormonul în terapia deficitului de
STH la adult (Holt, 2009)
Interesant este că sportivii afirmă că medicamentul este extraordinar în
a creşte performanţa sportivă, în timp ce endocrinologii (cercetătorii ce se
bazează pe studii dublu orb, randomizat, placebo controlat) spun că efectul
nu este concluziv. În această dilemă, se pare că sportivii au dreptate (Holt,
2009).
Folosirea STH în doze mari sau multiplu repetate este însă extem de
riscantă. Concentraţiile mari ale STH pot conduce la mafestări clinice
apropiate acromegaliei „fără acromegalie‖: alterarea miocardului (Graham,
- 590
2009), producerea de polipi (leziuni precanceroase) colonice. Uneori, pot
apare și manifestări acromegalice: prognatism, mărirea urechilor.
Unele studii (vezi în Vingren, 2008), sugerează că stimularea
musculară prin efort fizic conduce la creşterea formării locale de IGF-1.
Fenomenul a fost folosit pentru a susține că nu este necesară stimularea
exogenă cu substanţe anabolizante, ci este de ajuns stimularea fizică
specifică. Formarea locală (locally generated) de IGF-1 poate fi cauza
pentru care enzime steroidogenetice pot genera local şi testosteron (vezi mai
departe).
Gonadotropii
În cursul efortului fizic, nivelul gonadotropilor scade brutal. Ei sînt
hormoni antistres. Nivelul lor creşte în repaus.
Acţiunea lor non-gonadică nu a fost descrisă, de aceea aceste
substanţe sînt considerate ca generatoare de steroizi gonadici. Hormonii
steroizi, mai ales testosteronul, sînt puternice anabolizante iar testosteronul
este un hormon ce creşte puternic performanţa sportivă (vezi mai departe).
Acesta este motivul pentru care gonadotropii au fost interzişi de
WADA.
Hormonii suprarenalei
Cortizolul și glucocorticoizii
Cortizolul este un hormon esenţial vieţii; bolnavii cu boală Addison
mor în lipsa terapiei. Cel mai impotant pentru acest hormon, este implicarea
în metabolismul glucozei, important factor energetic, dar și a fiziologiei
membranelor (Zanchi, 2010).
- 591
capacitatea de efort a organismului (Kingsley, 2006). Surprinzător, acest
compus are efectul de a scădea stresul cortizolic din efortul prelungit
(Starks, 2008) și de a repara mai rapid musculatura afectată de acidul lactic.
Aldosteronul și mineralocorticoizii
Mineralocorticoizii sînt importanţi pentru a păstra sodiul în organism
în cursul efortului, care presupune multă pierdere de apă cu sare
(Anastasiou, 2009). Secreţia lor apare în stresul fizic imediat după creşterea
temperaturii generată muscular.
Catecolaminele
Adrenalina și noradrenalina sînt hormonii de stres prin excelenţă. Ei se
secretă atît la nivelul medulosuprarenalei cît și în numeroase sinapse cu rol
de neurotrnasmiţător. Reactivitatea la „fugă şi luptă‖ este dependentă de
aceşti hormoni. Ei și derivaţii lor au fost interzişi astfel de WADA.
Insulina și glucagonul
Insulina este prin excelenţă un hormon anabolic. Mecanismul ei de
acţiune permite acumularea de produşi ai metabolismului glucozei, lipidelor
- 592
şi proteinelor în celule (mai ales în ficat), și astfel, permite accesarea mai
rapidă a energiei necesare unui efort divers (Thevis, 2010).
Cu toate acestea, insulina nu poate fi folosită într-un efort imediat,
pentru că are efect hipoglicemiant. Chiar și aşa, insulina a fost trecută pe
lista WADA.
1. Androgenii
Testosteronul (17-hydroxy-4-androstene-3-one) este cel mai potent
anabolizant natural. El stimulează sinteza proteică în muşchi şi captarea
rapidă a amionoacizilor. Testosteronul se produce în celulele Leydig din
- 593
testiculi, la bărbat, şi în ovar, la femeie. El se formează de la colesterol, prin
diferite etape enzimatice în care se produc şi mulţi intermediari:
progesteron, dihidroepiandrosteron (DHEA), androstenedion. și aceştia au
rol anabolizant important. În unele situaţii, testosteronul se poate forma prin
interconversii periferice de la alţi steroizi. Problematica este dacă
interconversiile se produc intramuscular (vezi în Vingren, 2008) sau dacă
testesteronul ajunge în muşchi pe cale sanguină fiind deja convertit în alte
celule.
9
Carnitina este formată din lizină și metionină. Este un compus în metabolismul
intermedial al acizilor graşi. Participă la betaoxidarea acostora, fiind transportor între
citoplamă și mitocondrie (Pereţianu, 1994). Carnitina nu este pe lista WADA, pentru că s-a
arătat că nu acţionează pe termen scurt, la sportivi ce au nevoie în curse (de exemplu, de
maraton) de creşterea corpilor cetonici (vezi şi mai sus) (Colombani, 1996).
- 594
pentru prevenţia infarctului de miocard este testosteronul (Pereţianu,
2009b).
- 595
El este un hormon antistres. Cu alte cuvinte, testosteronul nu poate fi
utilizat pe termen scurt: de a obţine performanţe „de azi pe mîine‖, cu toate
că pot exista și excepţii11.
Dihidrotestosteronul
Este produsul de acţiune al testosteronului la nivelul tractului sexual.
Prin treansformarea testosteronului în DHT, se realizează maturarea
tractului sexual masculin (creşterea penisului) și menţinerea secreţiilor
prostatice și seminale.
Efectul DHT pe musculartură este însă prezent, probabil prin folosirea
căii retograde de rehidratare a steroidului reconvertit local în hormonul activ
muscular, testosteronul.
11
Vezi cazul Floyd Landis, care a fost descalificat din Turul Franţei - 2008, pentru că, într-
o etapă de munte, a cîştigat cu ajutorul unei doze de testosteron.
12
De aceea, folosirea de doze mici nedecelabile de STH și testostron a fost propusă pentru a
creşte performanţa sportivă.
- 596
DHEAS
DHEA este un hormon suprarenal implicat în formarea androgenilor
„tari‖, de tip testosteron şi androstendiol, dar şi cel mai important steroid
circulant cu efect asupra imunităţii la nivelul neutrofilelor (vezi circuitul
cortizol-limfocit vs DHEA-neutrofil). A fost folosit ca antiageing.
- 597
Scăderea testiculilor post steroizi anabolizanţi, precum și scăderea
spermatogenezei, prin stimulearea mecanismulul de feed back testiculo-
hipofizar, poate fi tratată cu gonadotropi, de tip LH sau FSH şi/sau
combinaţii. Aceste preparate stimulează linia leydigiană, respectiv
spermatogenetică a testiculului. De aceea, ele au fost folosite și separat în
stimularea sportivilor (vezi mai sus). De aceea și aceste substanţe sînt
interzise de WADA.
Precursori de androgeni
Pentru că folosirea hormonilor stimulanţi ai forţei fizice, mai ales a
androgenilor, a fost oprită de WADA, pentru a creşte performanţele sportive
s-a imaginat folosirea unor promoteri ai creşterii în industria alimentară.
Medicamentele nuse mai administrează la om ci la animalul din care omul
se hrăneşte. Se produce „carne stimulată‖ dar şi ouă cu 17alpha- and 17beta-
estradiol (Stephany, 2010).
Acest procedeu a condus la numeroase dispute, astfel că USA și
Uniunea Europeană au ajuns pe poziţii diametral opuse: procedeul este
admis în USA dar interzis în UE (Stephany, 2010). Se folosesc 17beta-
estradiol, testosteron, progesteron, trenbolon, zeranol (mici implante în
ureche), precum și melengestrol acetate, la vaci, şi ractopamină, la porci13.
13
În Octombrie 2010, ciclistul spaniol Alberto Contador, multiplu căştigător al Turului
ciclist al Franţei, a fost acuzat că a folosit anabolizanţi interzişi. Ciclistul a replicat că
aceştia au ajuns ]n corpul său pentru că a consumat o găină cu astfel de implanturi.
- 598
Modulatori selectivi de receptori de androgeni (selective androgen
receptor modulators)
Aceste medicamente (exemplu: OstarineR) acţionează prin mecanisme
receptoriale androgene, dar se afirmă că nu posedă toate efectele
androgenilor naturali. De aceea, ele au fost create pentru astimula
selecitivnumai musculara și osul, fără stimulare în sfera sexuală (libidou și
protată). Aceste substanţe sînt și ele pe lista WADA.
Estrogenii
Estrogenii nu au fost aşa de mult implicaţi în performanţa sportivă ca
testosteronul. De aceea, ei nu sînt interzişi de WADA. Cu toate acestea, s-a
arătat că deficitul de estrogeni scade funcţia musculară. Fenomenul poate
avea impact clinic la menopauză (Maltais, 2009).
S-a presupus că efectul estrogenilor este de asemeni anabolic, ca şi cel
al testosteronului, fie prin receptrii estrogenici prezenţi în muşchi (vezi în
Maltais, 2009), fie chiar prin dezaromatizare, cu formare de testosteron, în
muşchi.
Dar cel mai important efect anabolic al estrogenilor pare a se realiza
prin IGF-1. Este cunoscută şi de importanţă stimularea prin estrogeni a
ficatului în producerea de materiale anabolice, precum IGF-1 (dar şi
altele14). Efortul fizic, prin el însuşi menţine funcţia musculară crescută și
nivelul de potasiu intramuscular (drept criteriu pentru activitatea și forţa
musculară) (Hansen, 2002). Fenomenul pare a se realiza prin intermediul
IGF 1 (Hansen, 2002).
14
Vezi comentariile despre modul de administrare a estrogenilor (per orem) spre deosebire
de cel al testosteronului (per injectia), pentru a stimula (cum se întîmplă în fiziologia
ovarului) ficatul (Pereţianu, 2009b).
- 599
Interesant este studiul estrogenilor la bărbaţi şi legătura cu excerciţiul
fizic. S-a observat că tinerii (24-48 ani) ce fac exerciţiu fizic au nivelele de
estrogeni mai scăzute decît cei care nu fac, în timp ce bătrînii (48-72 ani)
care fac efort au nivelele de estrogeni mai mari decît cei de vîrsta lor care nu
fac efort (Slowinska-Lisowska, 2010). Fenomenul poate arăta importanţa
raportului testosteron/estradiol în sport şi importanţa estradiolului atît la
femeie cît și la bărbat.
- 600
Estrogenii sintetici, de tipul contraceptivelor orale ce conţin etinil-
estradiol (şi nu 17-beta estradiol), scad sinteza colagenului din tendoane,
ligamente, os și muşchi, astfel că au efect negativ la sportivele de mare
performanţă (Hansen, 2009). Mecanismul pare a fi prin blocarea
estradiolului nativ, prin blocarea feed-back-ului hipofizo-ovarian. Astfel,
este blocat efectul fiziologic al 17-beta-estradiolului de a stimula, la nivel
hepatic, IGF 1 (Hansen, 2009).
Antagoniştii estrogenici
Principalii exponenţi ai acestei clase de medicamente sînt clomiphenul
(clostilbegit) și tamoxifenul (ulterior și raloxifenul).
Clostilbegitul este un blocant de estrogeni la nivel hipofizar. El creşte
capitatatea de a stimula acţiunea de feedback, atît la femeie cît și la bărbaţi, a
gonadotropilor. El se foloşte în terapia anovulaţiei.
Tamoxifenul şi, mai nou, raloxifenul (utilizat ca SERM pentru
osteoporoză) sînt antiestrogenice competitive și au ca principală indicaţie
terapia şimai nou - prin raloxifen, prevenţia cancerului mamar la femei.
Dar, prin acest mecanism, de feedback hipofizo-gonadic, conduc la
creşerea gonadotropilor. Astfel, se stimulează gonada. În cazul bărbaţilor,
creşte numai testosteronemia. În cazul femeilor, cresc toţi hormonii, pe lîngă
estrogeni şi androgenii ovarieni. De aceea, această clasă de substanţe este
interzisă de WADA.
- 601
Inhibitorii de aromatază15
Aceşti compuşi au apărut în terapia clinică ca anticanceroase pentru
cancerul de sîn, în ideea de a bloca orice steroid să se aromatizeze spre
estradiol, compus implicat în patogenia carcinomului mamar.
Ulterior, s-a observat că aceşti compuşi cresc nivelul gonadotropilor
hipofizari. Astfel, s-a constatat şi că efectul testosteronului asupra libidoului
şi în circuitul testiculo-hipofizar apare prin aromatizarea intraneuronală
cerebrală a testosteronului (vezi în Pereţianu, 1991).
De aceea, inhibitorii de aromatază se folosesc de către sportivi cu
două scopuri, amîndouă folosind ca bază de acţiune mecanismul de feed-
back gonado-hipofizar:
primul, este de a bloca hipotrofia testiculară, după folosirea de
androgeni; este un efect terapeutic;
al doilea, este de nu permite scăderea LH și FSH după utilizarea
de androgeni, în ideea de a nu permite oficialilor de a constata nivele
normale sau crescute de androgeni cu nivele scăzute de gonadotropi
(efect de paradox după folosirea nepermisă a androgenilor); este o
acţiune contravenţională.
Aceste medicamente pot prezenta reacţii adverse minime:
tulburări articulare (artrită, artroză sau numai artralgie).
osteoporoză şi/sau fără fracturi;
hipercolesterolemie.
Cu toate acestea, există mijloace de a depista folosirea de anabolizanţi,
chiar și după « păcălirea » hipofizei cu antiaromatizatoare; și anumte
scăderea inhibinei B, hormon testicular, aflat într-o altă realţie de feed back
cu testosteronul (Barthel, 2010).
15
Neselectivi: Aminoglutethimide, Testolactone (Teslac R); Selectivi: Anastrozole
(ArimidexR), Letrozole (FemaraR), Exemestane (AromasinR), Vorozole (RivizorR),
Formestane (LentaronR), Fadrozole (AfemaR).
- 602
Eritropoietina
Acest hormon predominent renal are importante efecte asupra creşterii
numărului de eritrocite. Prin ele creşte rezistenţa aerobică a organismului.
Eritropoietina se eliberează în momentul scăderii presiunii parţiale a
oxigenului din sînge. Lipsa eritropieitinei în insuficienţa renală a condus la
dezvoltarea acestui medicament « orfan »16.
Scăderea naturală şi fiziologică se produce la altitudini de peste 1500
m. În plan sportiv, antrenamentul la altutudini medii 1500-2000 constituite
un important mijloc de creştere a performanţelor sportive de la nivelul mării.
Unii consideră că acest mijloc nu este conclusiv (Drust, 2010).
S-ar putea ca timpul petrecut la altitudine să fie diferit în diferite
modele sportive, precum și altitudinea să aibă importanţă; unii afirmă că
eritropoietina apare la > 2000 m în 3 săptămîni (Frese, 2010).
- 603
Efectul eritropoietinei la nivel medular pare a fi legat de nivelul de
fier; s-a arătat că hormonul stimulează absorbţia fierului intestinal (Srai,
2010). De altfel, fierul, ca supliment, nu s-a dovedit a creşte performanţele
sportive, decît la sportivii cu anemie feriprivă de cauză alimentară, prin
diete restrictive (Rodenberg, 2007).
Hormonii adipocitari
Cei mai studiaţi au fost leptina și adiponectina. Încă nu există studii
legate de folosirea lor la sportivi. Există însă studii care atestă normalizarea
nivelului lor sanguin și ameliorarea raporturilor lor cu ţesutul adipos în
timpul folosirii exerciţiului fizic, ca tratament al obezităţii (vezi în Pereţianu
et al, 2009a).
Hormonii tiroidieni
Aceşti hormoni scad în primele faze ale stresului fizic. Ulterior,
nivelul hormonilor poate creşte. Efectele hormonilor tiroidieni sînt
complexe, în special catabolizante: scădere în greutate, tahicardie, diureză
crescută.
Folosirea lor în sport nu a fost însă interzisă, pentru motivul că
acţiunea lor nu este „acută‖ iar folosirea prelungită produce scăderea forţei
fizice.
- 604
că, în condiţii fiziologice, PTH este un hormon anabolizant: principala sa
folosire terapeutică astăzi este stimulareacreşterii osului, prin stimularea
fiziolgiocă a osteoblastelor (vezi în Pereţianu, 2005b).
- 605
De altfel, acest supliment produce efecte hormonale dorite chiar pe
androgeni: creşte nivelul testosteronemiei endogene (Cinar, 2009a), spre
deosebire de lipsa efectelor pe insulină și glicemie (Cinar, 2010), precum și
pe nivelele de ACTH şi cortizol (Cinar, 2009b).
În plus, transpiraţia din efortul fizic prelungit conţine mult calciu (vezi
mai sus), calciciţie17 care trebuie refăcută prin suplimentare (Martin, 2007).
Bibliografie selectiva
1. Adams SA, Matthews CE, Hebert JR, Moore CG, Cunningham JE, Shu
X-O, Fulton J, Gao Y, Zheng W. Association of physical activity with
hormone receptor status: the shanghai breast cancer study. Cancer
Epidemiol Biomarkers Prev., 2006, 15, 6: 1170-8.
2. Anastasiou CA, Kavouras SA, Arnaoutis G, Gioxari A, Kollia M, Botoula
E, Sidossis LS. Sodium replacement and plasma sodium drop during
exercise in the heat when fluid intake matches fluid loss. Journal of Athletic
Training, 2009, 44, 2: 117-123
3. Ashizawa N, Fujimura R, Tokuyama K, Suzuki M. A bout of resistance
exercise increases urinary calcium independently of osteoclastic activation
in men. J Appl Physiol., 1997, Oct; 83, 4: 1159-63.
4. Barthel A, Bornstein SR, Benker G. Pilot study of serum inhibin B as a
potential marker of testosterone doping in weight lifting men. Clin J Sport
Med., 2010, Mar; 20, 2: 117-9.
5.Basaria S. Androgen abuse in athletes: detection and consequences. J Clin
Endocrinol Metab., 2010, Apr; 95, 4: 1533-43.
6. Budde H, Pietrassyk-Kendziorra S, Bohm S, Voelcker-Rehage C.
Hormonal responses to physical and cognitive stress in a school setting.
Neurosci Lett., 2010. May 3; 474, 3: 131-4.
7. Campbell JE, Rakhshani N, Fediuc S, Bruni S, Riddell MC. Voluntary
wheel running initially increases adrenal sensitivity to adrenocorticotrophic
hormone, which is attenuated with long-term training. J Appl Physiol.,
2009, Jan; 106, 1: 66-72.
17
Calcemie = calciu din sînge; calciurie = calciu din urină; calciciţie = calciu din celule !
- 606
8. Cinar V, Baltaci AK, Mogulkoc R, Kilic M. Testosterone levels in
athletes at rest and exhaustion: effects of calcium supplementation. Biol
Trace Elem Res., 2009, Summer; 129, 1-3: 65-9.
9. Cinar V, Cakmakci O, Mogulkoc R, Baltaci AK. Effects of exhaustion
and calcium supplementation on adrenocorticotropic hormone and cortisol
levels in athletes. Biol Trace Elem Res., 2009, Jan; 127, 1: 1-5.
10. Cinar V, Mogulkoc R, Baltaci AK, Bostanci O. Effects of calcium
supplementation on glucose and insulin levels of athletes at rest and after
exercise. Biol Trace Elem Res., 2010, Jan; 133, 1: 29-33.
11. Coculescu M., Pereţianu D., Pop A. Hipofiza. Morfologie și fiziologie.
În Milcu SM (ed. ), Tratat de Endocinologie, vol I, Edit. Academiei,
București, 130-161.
12. Cunha GS, Ribeiro JL, Oliveira AR. [Levels of beta-endorphin in
response to exercise and overtraining] Arq Bras Endocrinol Metabol., 2008,
Jun; 52, 4: 589-98.
13. Drust B, Waterhouse J. Exercise at altitude. Scott Med J., 2010, May;
55, 2: 31-4.
14. Enatsu A. [Musculoskeletal rehabilitation and bone. Abnormal bone
metabolism in female elite athletes]. Clin Calcium, 2010, Apr; 20, 4: 543-50
15. Fandrey J, Dicato M. Examining the involvement of erythropoiesis-
stimulating agents in tumor proliferation (erythropoietin receptors, receptor
binding, signal transduction), angiogenesis, and venous thromboembolic
events. Oncologist, 2009; 14, Suppl 1: 34-42.
16. Farkash U, Shabshin N, Moshe Pritsch M (Perry). Rhabdomyolysis of
the deltoid muscle in a bodybuilder using anabolic-androgenic steroids: a
case report. Journal of Athletic Training, 2009, 44, 1: 98-100.
17. Frese F, Friedmann-Bette B. Effects of repetitive training at low altitude
on erythropoiesis in 400 and 800 m runners. Int J Sports Med., 2010, Jun;
31, 6: 382-8.
18. Gomez-Merino D, Drogou C, Chennaoui M, Tiollier E, Mathieu J,
Guezennec CY. Effects of combined stress during intense training on
cellular immunity, hormones and respiratory infections.
Neuroimmunomodulation, 2005, 12, 3: 164-72.
- 607
19. Graham MR, Evans P, Thomas NE, Davies B, Baker JS. Changes in
endothelial dysfunction and associated cardiovascular disease morbidity
markers in GH-IGF axis pathology. Am J Cardiovasc Drugs, 2009, 9, 6:
371-81.
20. Handelsman DJ. Indirect androgen doping by oestrogen blockade in
sports. British Journal of Pharmacology, 2008, 154, 3: 598-605.
21. Hansen M, Miller BF, Holm L, Doessing S, Petersen SG, Skovgaard D,
Frystyk J, Flyvbjerg A, Koskinen S, Pingel J, Kjaer M, Langberg H. Effect
of administration of oral contraceptives in vivo on collagen synthesis in
tendon and muscle connective tissue in young women. J Appl Physiol. 2009
Apr;106 (4): 1435-43.
22. Holt RI. Is human growth hormone an ergogenic aid? Drug Test Anal.,
2009, Sep; 1, 9-10: 412-8.
23. Irving BA, Weltman J. Y., Patrie JT, Davis CK, Brock D, Swift D,
Barrett EJ, Gaesser GA, Weltman A. Effects of exercise training intensity
on nocturnal growth hormone secretion in obese adults with the metabolic
syndrome. J Clin Endocrinol Metab., 2009, 94: 1979-1986.
24. Kanayama G, Brower KJ, Wood RI, Hudson JI, Pope HG Jr. Anabolic-
androgenic steroid dependence: an emerging disorder. Addiction, 2009,
Dec; 104, 12: 1966-78.
25. Klein E, Georges A, Brossaud J, Bosredon K, Bordenave L, Corcuff JB.
[Erythropoietin: indications and measurement]. Ann Biol Clin (Paris), 2009,
Sep-Oct; 67, 5: 505-15.
26. Kraemer WJ, Spiering BA, Volek JS, Ratamess NA, Sharman MJ,
Rubin MR, French DN, Silvestre R, Hatfield DL, Van Heest JL, Vingren
JL, Judelson DA, Deschenes MR, Maresh CM. Androgenic responses to
resistance exercise: effects of feeding and L-carnitine. Med Sci Sports
Exerc., 2006, Jul; 38, 7: 1288-96.
27. Lippi G, Schena F, Montagnana M, Salvagno GL, Banfi G, Guidi GC.
Acute variation of osteocalcin and parathyroid hormone in athletes after
running a half-marathon. Clin Chem. 2008, Jun; 54, 6: 1093-5.
- 608
CAPITOLUL 28
- 609
receptor specific este receptorul pentru antigen. În sistematizarea
funcţionalităţii sistemului, trebuie plecat de la acele celule care conţin
receptori pentru antigen și care definesc, ca specific, sistemul. În acest mod,
s-a ajuns la a descrie și sub forma unui flux informaţional, în care receptarea
informaţiei antigenice este primul pas. Acest tip de sistem este cibernetic,
deschis, iar mecanismul funcţionării lui este de tip biocibernetic.
Se poate admite, deci, că și poate fi definit ca ansamblul relaţiilor
operaţionale dintre ligand (antigen) şi receptorul de care acesta se leagă.
Acest receptor poate fi de tip T (TCR) sau de tip B (BCR=Ig).
- 610
structurile antigen-like din organism (idiotipuri, hormoni, etc.). Acestea din
urmă sînt organizate într-o reţea de comunicări intracelulare, care se găsesc
într-un echilibru dinamic, funcţional-optim. Tulburările acestui echilibru se
manifestă prin bolile imunităţii.
- 611
a). Etapa de intrare sau aferentă (Calea aferentă) cuprinde trei
subetape
1. Subetapa de evidenţiere/pătrundere a Ag în mediul intern este
foarte importantă în procesul de elaborare a reactivităţii (răspuns) imune. De
fapt, pentru SI, Ag reprezintă semnalul specific, după cum pentru sistemul
nervos acesta este reprezentat de stimulii tactili, termici, olfactivi, etc., iar
pentru sistemul endocrin, de modificările mediului intern. Modul în care Ag
pătrunde sau apare în mediul intern (sînge, limfă, lichid extracelular şi
cerebrospinal) diferă în funcţie de tipul, respectiv de originea, lui:
Ag de tip nonself sînt nevoite să străbată anumite bariere
mecanice (de exemplu, pielea), enzimatice (de exemplu, lizozimul sau
alte enzime hidrolitice), etc;
Ag de tip self apar în mediul intern în cursul dezvoltării
ontogenetice a organismului, mai exact în cursul perioadei fetale și
perinatale: molecule de tip hormonal, lipoproteine, etc, precum și
structuri enzimatice, receptori, etc.
- 612
În context ontogenetic, încă nu este complet lămurit modul în care
APC din timus şi măduva osoasă prezintă Ag. Mai exact, nu este lămurit
procesul de prezentare a Ag procesat în organele limfoide primare şi mai
ales rolul acestei prezentări. Experimental, s-a demonstrat că prezentarea, în
cursul vieţii intrauterine, a Ag ce nu aparţin liniei genetice a organismului,
induce fenomenul de „toleranţă‖ imună specifică.
- 613
3. Subetapa de creştere şi proliferare a clonei activate specific de
către Ag urmează după eliberarea IL-1. Unele linii TH nu se activează prin
IL-1, ci printr-un alt semnal, necunoscut încă. Acest fenomen este
caracteristic clonelor TH1, clone ce produc IL-2 şi IFN. Clonele TH2 nu
produc IL-2, ci IL-4 (BSF-1). Clonele TH1 sînt implicate şi în reacţiile de
„hipersensibilitate întîrziată‖, în timp ce clonele TH2 nu participă la astfel de
reacţii.
4. Subetapa de activitate propriu-zisă urmează după terminarea
procesului de „transformare blastică‖. În această subetapă, celulele TH
activate activează, la rîndul lor, prin eliberarea unor molecule biologic
active, denumite limfokine, sistemele de celule efectoare (B, T C, NK) şi
supresoare. Dintre limfokine, cea mai importantă pare a fi interleukina-2
(IL-2), prin intermediul căreia sînt activate numai acele celule care exprimă
simultan RAg și receptori pentru IL-2 (IL-2R).
Raportul dintre celulele T helper şi cele T supresor definitivează căile
ulterioare pe care le va parcurge informaţia antigenică în etapa efectoare.
c). Etapa de ieşire sau eferentă cuprinde două subetape: prima, în
care celulele acţionează strict specific în relaţia cu informaţia antigenică şi a
doua, în care acţionează celule relativ nespecific. Acestea din urmă
desăvîrşesc, finisează, acţiunea primelor.
În subetapa specifică se elaborează liganzi imuni specifici orientaţi
spre informaţia antigenică. Ea se desfăşoară în două faze.
- faza de activare celulară debutează prin activarea celulelor care
recunosc Ag. Un factor important în procesul de activare celulară este
reprezentat de concentrarea pe suprafaţa celulelor a unui număr optim de
determinanţi antigenici (epitopi), în contextul prezentării lor concomitent
cu moleculele MHC.
- faza funcţională are loc după activarea celulelor specifice are loc
faza funcţională, care este moleculară, pentru limfocitele B (prin Ig) și
limfocitele TD (prin limfokine), şi celulară, pentru limfocitele TC.
- 614
Pentru celula TC, funcţionalitatea presupune legarea intimă de Ag, de
cele mai multe ori, celular.
Un tip particular de celule T efectoare, este celula T D, implicată, prin
elaborarea de numeroase limfokine, în leziunile inflamatorii şi, mai ales, în
cele granulomatoase. Nu este precizat dacă există cîte o celulă pentru fiecare
moleculă elaborată sau o singură celulă elaborează diferite molecule.
Subetapa nespecifică este caracterizată, mai ales, de acţiunea
celulelor fagocitare. Prin diapedeză, chemotactism şi motilitate, acestea se
deplasează spre locul de contact dintre Ag și un eventual factor specific,
după care urmează fagocitarea şi, apoi, distrugerea totală a Ag. Procesul este
aparent nespecific; totuşi, celulele fagocitare acţionează numai asupra acelor
structuri care nu prezintă caracteristicile normale ale selfului înconjurător.
Procesul de fagocitoză este stimulat de cGMP şi se desfăşoară prin
distrugere, fie oxigen-dependentă (prin superoxid şi oxid nitric), fie oxigen-
independentă (prin enzime litice).
- 615
A. Capacitatea de reacţie a organismului la stresul fizic
Activitatea fizică generează reacţii adaptative, denumite reacţii la
stres. Multiple complexe hormonale și neurohormonale sînt activtate. Cum
ele se găsesc în corelaţii cu reacţiile imune (vezi imuno-neuro-
endocrinologia) apare evident că există și reacţii imune la activitatea fizică.
Problematica poate fi discutată din două puncte de vedere:
Efectele activităţii fizice asupra componentelor sistemului imun;
Există diferenţe în exprimarea imună dacă efeortul fizic este
diferit?
Se admite că există în general trei nivele ale intensităţii efortului fizic:
scăzut, moderat și intens. Aceste nivele corespund cu rata consumului de
oxigen şi cu frecvenţa inimii. În diferite modele experimentale şi clinice se
consideră că efortul creşte concentraţia de endorfine, enkefaline și opiozi
naturali. Aceste substanţe, în urma efortului fizic, pot să ajute la reducerea
stresului psihologic care s-a arătat că influenţează sistemul imun şi pot să
readucă starea de „bien etre‖ pentru cei cu HIV (Smith, 2000).
Efortul fizic produce depleţia depozitelor de glicogen. Efortul fizic
creşte activitatea enzimelor antioxidante, creşte depozitele de acid ascorbic
și tocoferoli. Efortul fizic creşte activitatea enzimelor antioxidante, creşte
rezervele de acid ascorbic şi de tocoferoli.
Efortul fizic intens lezează muşchiul ducând la necroză și inflamaţie.
Creatin kinaza creşte (Simpson, 2006, Nieman, 2009, Hurst, 2009), ca
urmare a activării musculare. Aceasta este utilizată ca bystandard pentru a
certifica efortul.
Activitatea fizică este o componentă importantă a stilului de viaţă
sănătos. S-a observat o legătură între nutriţie şi funcţia imună, în special la
cei care practică atletismul. Suplimentele nutritive au capacitatea să
diminueze imunosupresia indusă de efortul fizic intens.
- 616
Exerciţiul fizic regulat pare că întârzie alterarea proceselor fiziologice a
celulelor, respectiv acumularea moleculelor semnal pentru începerea
programului de apoptoză.
- 617
catecolamine şi de opioide neurotransmiţătoare (Kohut, 2004). Fenomenul
este descris ca prezent și la vîrstnici.
Alte întrebări sînt legate de modele experimentale complexe: estre
imunitatea dependentă numai de activitatea fizică sau și factorii nutriţionali
pot creşte sau scade în contextul activităţii fizice, aspecte ale funcţionalităţii
imune?Căci s-a arătat că în lipsa alimentaţiei adecvate (pe timp de iarnă)
activitatea fizică nu este benefică la animalele ce trăiesc în condiţii de iarnă
aspre (Bilbo, 2004).
- 618
Citokinele induc macrofagele să producă prostaglandine (ex. PGE2),
care determină durerea musculară.
Alţi cercetători arată că IL-1beta, citokină eliberată din APC, și IL-10,
eliberată de celule tot de tip APC), rămîn neschimbate în efortul efizic major
- luptă de război pentru 5 zile (Gomez-Merino, 2005).
2. Numărul limfocitelor T
Proliferarea timocitelor şi a limfocitelor splenice este crescută prin
efort fizic (Vitorino, 2010). În aceleaşi circumstanţe experimentale,
proliferarea altor tipuri de limfocite implicate în sistemul imun nu a fost
descrisă: de exemplu limfocitele tranctului gastro-intestinal nu sînt stimulate
de efort (Vitorino, 2010).
Limfocitele sanguine (de tip CD3+, CD4+, CD8+ and CD56+) 18 cresc
de asemeni, indiferent dacă eforul este mic, mediu sau major (Simpson,
2006). După 1 oră de la efortul fizic intens sau mediu, nivelul limfocitelor
scade (Simpson, 2006). Acest fenomen nu se întîmplă într-un efort minim
(Simpson, 2006).
Limfocitle CD3 sînt limfocte helper și citotoxice, limfocitele CD4 sînt helper, limfocitele
18
- 619
demonstrat că numărul total al limfocitelor scade de la 2. 100/ml înaintea
exerciţiului fizic la 1. 000/ml după o oră de triaton (Fairey, 2002).
Creşterea nivelurilor de endorfine, encefaline şi opioizi naturali ca
rezultat al exerciţiului fizic, poate să ajute să reducă stresul psihologic care
s-a arătat că compromite sistemul imun.
3. Funcţia limofcitelor T
Funcţia limfocitelor T a fost evaluată prin producerea de citokine,
precum și a factorilor de aderare.
Exerciţiul fizic moderat creşte răspunsul în citokinele secretate de
celulele de tip TH1, care protejeză împotriva infecţiei virale, în timp ce
exerciţiul intens creşte citokinele din celulele de tip T H2, care favorizează
protecţia împotriva infecţiei bacteriene.
Efortul major conduce la creşterea celulelor helper (CD4 +)
producătoare de IL-6, în timp ce nivelele de IL-1beta și IL-10 rămîn
neschimbate (Gomez-Merino, 2005). Alţi autori, pe alte modele
experimentale, cu efort major prelungit (tur ciclist profesionist timp de 3
săptămîni), nu constată creşterea IL-6 (Halson, 2003).
Sunt autori care sugerează că exerciţiul intens prelungit induce
activarea celulelor T. Dovezile arată că 45 min-1 oră de exerciţiu aerobic
determină creşterea numărului de celule CD4+ la pacienţii cu HIV/SIDA.
Această creştere duce la normalizarea numărului de CD4. Creşterea
numărului celulelor CD4 este mai semnificativă la subiecţii mai puţin
imunocompromişi (Brolinson, 2007).
- 620
răspunsul proliferativ la PHA şi ConA este redus; crescut răspunsul
proliferativ la IL-2, LPS, PWM; crescuţi markerii solubili de activare (sIL-
2R, sCD8, sICAM-1, sCD23, sTNF-R, neopterină) (Fairey, 2002).
Mecanisme de acţiune
Principalul mecanism care pare a concura la creşterea limfocitelor în
circulaţie sau, dimpotrivă, la bnivel celular, este demarginalizarea.
Date contradictorii arată creşterea funcţionalităţii proteinelor de
aderenţă (Hong, 2005) (implicate în procesul de homing, invers
demarginalizării). Prin efort fizic cresc moleculele de aderare (CAM). L-
selectin (CD62L) este mai puternic expresionată pe membrana leucocitelor
cu funcţie intratisulară (ce implica procesulde homing), precum și alte
proteine similare precum glicolipide membranare endoteliale (i. e.,
GlyCAM-1, CD34, integrine, incluzînd şi CD11a, etc.) (Hong, 2005).
Fenomenle de aderenţă par a fi dependente de antrenamentul anterior al
sportivului cercetat: cei antrenaţi nu produc leucocitoză în efort (Hong,
2005).
- 621
4. Funcţia celulară B - producţia de imunoglobuline și anticorpi
Funcţia celulelor B este aceea de a genera anticorpi, sub formă de
imunoglobuline.
Cercetări asupra numărului de limfocite B sînt și ele divergente. Există
studii în care s-a dozat răspunsul în anticorpi ca urmare a efortului fizic.
Tipul, intensitatea, frecvenţa şi durata efortului fizic variază în diferite
studii. Există diferenţe între studiile pe model animal și om. Diferenţele în
ceea ce priveşte rezulatele raportatede diferite studii includ vârsta, sexul,
ereditatea, dieta, stilul de viaţă. Există, de asemenea, diverse tehnici folosite
pentru măsurarea parametrilor imunologici și diferite moduri în care sunt
raportate rezultatele.
- 622
Exerciţiul fizic intens pare să determine scăderea concentraţiei de IgA
în secreţiile nazale și salivă (Nieman, 2009). Scade raportul IgA/proteine
serice.
- 623
infecţie de tract respirator a apărut la un singur baschetbalist în preajma unui
important campionat internaţional (Moreira, 2008).
Mecanisme de acţiune
Nu este clar de ce apar modificări aparent contrare după efortul fizic.
Se admite că există numeroase efecte ale exerciţiului asupra
mediatorilor chimici ai imunităţii, ce nu au fost încă elucidate. Efortul fizic
creşte nivelul de citokine la nivelul muşchiului scheletic lezat și creşte
expresia moleculelor de adeziune.
Exerciţiul fizic intens şi prelungit poate să scadă mai mult nivelul
plasmatic de glutamină, importantă sursă de combustibil pentru unele celule
imune. Glutamina poate, de asemmenea, să aibă un efect imunostimulator
(Smith, 2000).
Alţi cercetători, folosind modele experimentale pe şoricei, afirmă că
nivelul crescut de IgG (generat prin injectare de toxină tetanică) post efort
fizic (de tip voluntary wheel-running) apare prin două mecanisme ce se pot
suprapune (Suzuki, 2005): se accelerează formarea de IgG specifice, prin
activarea întegului circuit imun în cele 3 etape ale sale (vezi mai sus), și
scade turoverul acestor proteine, prin creşterea vieţii imunoglobulinelor.
- 624
D. Efectul activităţii fizice asupra componentei de ieşire, efectoare
S-a demonstrat că exerciţiul fizic peste două ore sau mai mult
(Nieman, 2009) creşte proteinele de fază acută (CRP - (Nieman, 2009),
fibrinogenul, haptoglobina). De asemenea, s-a constatat creşterea nivelurilor
IL-6, IFN- şi TNF- în ser. Nivelul IL-2 este redus.
- 625
Perturbările imunologice induse de efortul fizic afectează şi turnoverul
fiziologic al complementului seric. Astfel, creşterea nivelului
complementului și al produşilor săi de clivaj constituie dovezi pentru
activarea sistemului complementului indusă de efortul fizic (Glaser, 2002).
Există o semnificativă creştere complementului C3a ca urmare a
exerciţiului fizic. S-a observat creşterea de C3a proporţională cu durata
exerciţiului fizic. Leziunile fibrelor musculare pot fi trigger pentru calea
alternativă de activare a complementului (Brolinson, 2007).
7. Numărul de neutrofile
Activitatea fizică influenţează numărul de leucocite şi funcţiile
acestora. Există date conflictuale asupra efectului exerciţiului asupra
granulocitelor. Unii dintre investigatori au semnalat creşterea concentraţiei
neutrofilelor în timpul şi după exerciţiul fizic, aţii dimpotrivă.
Contradictorialitatea provine din multitudinea și diversitatea modelelor de
observaţie, precum și din analiza non-diferită a faptului că modelele clinice
folosite nu au valori similare ale efortului sau nu au tipuri de mişcări
similare.
- 626
posibilă a bactericidiei, a răspunsului chemotactic, care creşte de două ori
funcţia fagocitară a PMN. Antrenamentul fizic intens scade capacitatea de
aderenţă de 3 ori. Aceasta este în legătură cu abilitatea PMN să extravazeze
în ţesuturi unde există focarul de infecţie, ceea ce duce la o posibilă scădere
a abilităţii să apere organismul de infecţii.
Mecanisme de acţiune
Creşterea numărului de neutrofile a fost pusă pe seama a mai multe
mecanisme. Unul dinte ele este considerat a fi urmarea efectului
deshidratării (Gomez-Merino, 2003).
Un alt mecanism este creşterea concentraţiei de adrenalina, care are un
rol important în mobilizarea leucocitelor.
Alte mecanisme arată că efortul fizic acut afectează major parametri
hematologici: formula leucocitară postefort evidenţiază leucocitoză pe
seama creşterii numărului neutrofilelor (rezultat al demarginalizării din
ţesutul endotelial sub acţiunea catecolaminelor biogene), monocitelor
(produsă prin creşterea nivelului prostaglandinelor), eozinofilelor
concomitent cu o limfopenie pe limfocitul T (CD4 +), cu procentul de
limfocite B (CD20+) uşor crescut. Substratul acestor fenomene pare a fi cu
- 627
mult mai profund decât simpla demarginalizare a neutrofilelor,
presupunându-se a fi interferate mecanismele intime ale traficului şi
homing-ului limfocitar (vezi şi mai sus).
- 628
să aibă un efect benefic asupra funcţiei macrofagelor, în timp ce exerciţiul
fizic intens ar putea să aibă efect supresiv.
În experiment (la şoricei), nivelul malondialdehidei (marker important
al nivelului de radicali liberi derivaţi din oxigen) este crescut (Ciocoiu,
2007).
9. Celulele NK
Cercetările pe marginea evoluţiei celulelor NK după efort sînt la fel de
divergente ca și altele (vezi mai sus). Există studii ce indică că activitatea
fizică are efecte de creştere a numărului celulelor NK (Kuhut, 2004, Hong,
2005). Numărul acestora este dependent de „doză‖: numărul creşte cu cît
intensitatea efortului creşte. Se consideră că acest fenomen se datorează
demarginalizării, care, la rîndul ei, este dependentă de activitatea simpatică
și de creşterea catecolaminelor din medulosuprarenală, induse de efort.
Alte modele, cu efort prelungit (luptă de război) arată scăderea
limfocitelor NK (Gomez-Merino, 2005).
Activitatea celulelor NK este crescută la atleţi. S-a demonstrat că
exerciţiul fizic cu intensitate moderată creşte numărul de celule NK și
numărul limfocitelor circulante, inclusiv la vîrstnici (Kohut, 2004).
Activitatea NK creşte exagerat imediat ca urmare a exerciţiului fizic şi scade
la valori subnormale în următoarele 120 minute. Aceasta durează peste 20
de ore. Răspunsul pe termen lung al celulelor NK la exerciţiul fizic intens
duce la o posibilă subreglare a activităţii NK. Dovezile semnalează că
exerciţiul fizic intens creşte numărul de celule NK și numărul de limfocite
circulante.
- 629
Antrenamentul fizic intens induce scăderea prelungită a sistemului
NK/IL-2. Această modificare este probabil responsabilă de vulnerabilitatea
la infecţii acute.
- 630
comparativ cu nonatleţii (Shephard, 1994). Alte studii care au cuprins
activitatea moderată timp de 8-15 săpămâni nu au demonstrat creştere
semnificativă (Brolinson, 2007). Supraantrenamentul pare a conduce la
efecte contrare (MacKinnon, 1997).
Exerciţiul fizic de induranţă trebuie să fie intens şi prelungit să se
obţină acest efect. Este neclar dacă activitatea celulelor NK crescută este
datorată unui număr crescut de celule, activităţii crescute a fiecărei celule
sau ambele. Ca urmare a exerciţiului fizic prelungit (de o oră sau mai mult)
și intens, activitatea celulelor NK este scăzută 40-60% timp de cel puţin 6
ore. Aceasta poate să fie urmarea creşterii concentraţiei de cortizol în timpul
exerciţiului fizic ceea ce duce la redistribuţia celulelor din compartimentul
sanguin în ţesuturi.
Mecanism de acţiune
Nivelurile de glutamină în plasmă (nutrient esenţial pentru limfocite și
monocite) sunt scăzute în supraantrenament.
Glutamina acţionează ca o sursă de energie pentru limfocite și
monocite, scăderea nivelului de glutamină la un sportiv supraantrenat (care
scade după antrenament de induranţă, dar și după cele mai scurte ca durată)
poate fi responsabilă de creşterea susceptibilităţii la infecţii.
- 631
III. Exerciţiul fizic și infecţiile
Este clar că efortul fizic moderat stimulează sistemul imun, ceea ce s-
ar reflecta în reducerea morbidităţii. De mulţi ani s-a arătat că exerciţiul
moderat stimulează imunitatea și astfel reduce riscul de infecţie.
Din contră exerciţiul intens şi supraantrenamentul scade imunitatea și
creşte riscul de infecţie, în special când se adaugă şi alţi factori: stresul
psihologic, expunerea la patogeni noi în timpul călătoriilor sau deplasărilor
sportive, lipsei/deprivării de somn, în mijloacele de transport din cursul
deplasărilor, malnutriţie și peridere în greutate, generată de obligaţiile de
concurs (mai ales pentru sportivii încadraţi la anumite categorii de greutate)
(Nieman, 2003).
- 632
menţionează frecvent la sportivi frecvenţa crescută a afecţiunilor trenante
ale căilor respiratorii superioare, a tulburărilor infecţioase digestive. S-a
arătat în numeroase studii că infecţiile acute ale căilor aeriene superioare
sunt frecvente la cei care practică maraton.
Relaţia dintre efortul fizic şi susceptibilitatea la infecţii implică factori
numeroşi, depinde de tipul infecţiei, calitatea şi cantitatea efortului, durata
acestuia. Exerciţiul moderat regulat creşte funcţia imună în timp ce
exerciţiul intens prelungit poate să suprime funcţia imună.
Exerciţiul fizic sau antrenamentul înaintea inoculării agenţilor
infecţioşi (în special virusuri) tinde să reducă susceptibilitatea la boli
infecţioase. De exemplu, în modele experimentale în culturi de celule,
prezenţa lipopolizaharidelor (LPS) stimulatoare ale neutrofilelor, se observă
creşterea nivelelor de tumor necrosis factor (TNF) post exerciţiu
considerat moderat; este vorba despre numai 30 minute de alergare
moderată (Hurst, 2009). Fenomenul sugerează că stresul fizic minor sau
moderat creşte capacitatea de reacţie temporală şi cantitativă la infecţii a
sistemului imun (Hurst, 2009).
Exerciţiul fizic sau antrenamentul înaintea inoculării agenţilor
infecţioşi (în special virusuri) tinde să reducă susceptibilitatea la boli
infecţioase.
Exerciţiul moderat în timpul infecţiei nu afectează evoluţia bolii.
Exerciţiul intens în timpul infecţiei în general creşte severitatea infecţiei
(imunosupresia determinată de efortul fizic (fereastra imunologică).
Incidenţa mai crescută a infecţiilor tractului respirator superior după
exerciţiul intens se datorează supresiei imunităţii naturale şi posibilei
supresii a sistemului imun secretor prin efectele aerului rece şi uscat asupra
mucoasei.
Sunt menţionate tot mai des în statisticile medicale afecţiuni trenante
ale căilor respiratorii superioare. Atleţii imediat (după exerciţiul fizic intens,
după antrenamentul fizic sau după competiţii) prezintă susceptibilitate
crescută la infecţii (de obicei infecţii ale tractului respirator superior).
- 633
Această stare poate dura până la 2 săptămâni. Riscul la infecţii este mai
crescut pentru cei care fac maraton.
Perforina, o proteină citotoxică exprimată de multe dintre limfocite
joacă un rol predominant în protecţia împotriva infecţiilor cu virusuri și
bacterii. Atleţii prezintă expresia perforinei mai crescută în celulele CD3 şi
CD8 (36, 15) comparativ cu martorii (12, 8%). Exerciţiul fizic de induranţă
nu duce numai la scăderea numărului de limfocite, dar în continuare reduce
procentul celulelor care exprimă perforina. Aceasta ar putea să explice de ce
atleţii de induranţă par să fie mai susceptibili la infecţiile tractului respirator
în anumite momente.
Studiile epidemiologice au arătat relaţia dintre activitatea fizică și
cancer. S-a demonstrat că exerciţiul fizic moderat reduce anumite tipuri de
cance în special tumorile de colon şi ale tractului reproductiv feminin
(Fairey 2002).
Studiile epidemiologice au semnalat că există o relaţie între activitatea
fizică şi cancer, cu toate că afirmarea unui mecanism cert de acţiune nu a
reuşit să demonstreze cu certitudine că există o asociere între activitatea
fizică şi cancer din cauza factorilor multipli care se suprapun. Activitatea
fizică moderată s-a arătat că reduce anumite tipuri de cancer în special
tumorile de colon şi al organelor de reproducere la femeie. În general, cei
care au un stil de viaţă sănătos cu activitate fizică pot să prevină multe boli
(Gleeson, 2004).
În plus, se cunoaşte că există reacţii anafilactice care pot fi induse de
efortul fizic la unii dintre pacienţi (Brolinson, 2007). Mecanismele sunt
multifactoriale și cuprind factori neuroendocrini și metabolici.
- 634
protectiv pentru manifestările tromboembolice) (Ciocoiu, 2007). Fenomenul
apare și în modele experimentale animale.
Alopurinolul este un medicament folosit în hiperuricemie. Totodată
el este folosit și ca antioxidant în efortul fizic intens. Acest tip de folosire
plecă de la constatarea că radicalii liberi apar, în aceste condiţii fizice, prin
activitatea crescută a xantinoxidazei (Gomez-Cabrera, 2006), enzimă
inhibată de alopurinol.
Uleiul de ficat de rechin este folosit pentru creşterea performanţelor
sportive, dar, asociat, şi pentru creşterea proliferarii timice și a limfocitelor
spelinice prin efortul fizic (Vitorino, 2010). Suplimentarea nu modifică
fagocitoza, volumul lizozomal, producţia de superoxid şi peroxid de
hidrogen de către macrofagele peritoneale şi neutrofilele circulante
(Vitorino, 2010).
Suplimentarea timp de 6 săptămîni, cu doze mari de ulei ce conţine
acizi graşi polinesaturaţi de tip omega 3, nu conduce la creşterea
performanţelor imune, precum nici ale celor fizice la cicliştii profesionişti,
contrar celor afirmate anterior (Nieman, 2009).
Extractele de Ginseng au fost mult lăudate în literatura paramedicală.
În modelul de efort de 3x30 minute cu Wingate Anaerobic Test (WANT),
urmat de 3 minute de repaus, extractele de ginsens nu au condus la creşterea
imunităţii, la modificarea favorabilă a nivelelor de IgA, precum nici la
creşterea performanţei sportive (Engels, 2003).
Suplimentarea cu beta glucan de ovăz la sportivi, folosită în ideea de
a creştere imunitatea și a scădea incidenţa infecţiilor de căi respiratorii
superioare nu s-a dovedit a genera modificări faţă de loturile control
(placebo) (Nieman, 2008).
V. Concluzii
Unele generalităţi pot fi făcute. Efortul fizic induce unele dintre efecte
cunoscute asupra componentelor şi funcţiei sistemului imun, dar cauzele
pentru semnificaţia clinică a acestor efecte este neelucidată.
- 635
De departe, cele mai important fapt ce poate fi dedus din multitudinea
de studii imune pe marginea exerciţiului fizic este că modificările imune sînt
pozitive, atunci cînd activitatea fizică este „moderată‖ (Nieman, 2003).
Efectele exerciţiului nonsportiv asupra parametrilor imuni are efecte
pozitive inclusiv la subiecţi vîrstnici (Kohut, 2004a), la care reface funcţiile
imune alterate.
Aceasta se traduce prin scăderea zilelor de boală și necesitatea de a
face mişcare pînă la adînci bătrîneţi.
- 636
Faţă de complexitatea acestor probleme, medicul specialist trebuie să
cunoască şi să sesizeze la timp modificările negative survenite în organismul
sportivului. Uneori acest lucru este deosebit de dificil de realizat mai ales
când este vorba de parametri celulari.
Bibliografie selectiva
1. Bilbo SD, Nelson RJ. Photoperiod influences the effects of exercise and
food restriction on an antigen-specific immune response in Siberian
hamsters. Endocrinology, 2004, 145, 2: 556-564.
2. Brolinson PG, Elliot D. Exercise and the immune system. Clin Sports
Med., 2007, 26: 311-319.
3. Bryan ST, Barton ST. Exercise immunology and infectious diseases in
athletes: a clinical relevant review. The Internet Journal of Internal
Medicine, 2001, 3, 1.
4. Ciocoiu M, Badescu MM, Lupusoru EC. The intervention of antioxidant
therapy on platelet adhesion and immunomodulation in experimental
physical stress. Free Radic Res., 2007, Jul; 41, 7: 829-38.
5.Glaser JK, McGuire L, Robles T, Glaser R. Psychoneuroimmunology and
psychosomatic medicine back to the future. Psychosom. Med., 2002, 64: 15
6. Gleeson M, Nieman DC, Pedersen BK. Exercise, nutrition and immune
function. J Sports Sci., 2004, 22: 115-125.
7. Gomez-Cabrera MC, Martínez A, Santangelo G, Pallardó FV, Sastre J,
Viña J. Oxidative stress in marathon runners: interest of antioxidant
supplementation. Br J Nutr., 2006, Aug; 96, Suppl 1: S31-3.
- 637
9. Halson SL, Lancaster GI, Jeukendrup AE, Gleeson M. Immunological
responses to overreaching in cyclists. Med Sci Sports Exerc., 2003, May;
35, 5: 854-61.
10. Hong S, Johnson TA, Farag NH, Guy HJ, Matthews SC, Ziegler MG,
Mills PJ. Attenuation of T-lymphocyte demargination and adhesion
molecule expression in response to moderate exercise in physically fit
individuals. J Appl Physiol., 2005, Mar; 98, 3: 1057-63.
11. Hurst SM, Lyall KA, Hurst RD, Stevenson LM. Exercise-induced
elevation in plasma oxidative generating capability augments the temporal
inflammatory response stimulated by lipopolysaccharide. Eur J Appl
Physiol., 2009, Sep; 107, 1: 61-72.
12. Kohut ML, Senchina DS. Reversing age-associated immunosenescence
via exercise. Exerc Immunol Rev., 2004, 10: 6-41.
13. MacKinnon LT. Immunity in athletes. Int J Sports Med. 1997, 18: S62-
S68.
14. Moreira A, Arsati F, Cury PR, Franciscon C, Simões AC, de Oliveira
PR, de Araújo VC. The impact of a 17-day training period for an
international championship on mucosal immune parameters in top-level
basketball players and staff members. Eur J Oral Sci., 2008, Oct; 116
- 638
and upper respiratory tract infections in athletes. Med Sci Sports Exerc.,
2008, Aug; 40, 8: 1463-71.
19. Nieman DC, Henson DA, McAnulty SR, Jin F, Maxwell KR. n-3
polyunsaturated fatty acids do not alter immune and inflammation measures
in endurance athletes. Int J Sport Nutr Exerc Metab., 2009, Oct; 19, 5: 536
- 639
CAPITOLUL 29
Alcoolul (sinonim alcool etilic; etanol) este orice băutură fabricată din
fermentarea sau distilarea unui lichid. Este un lichid pur, incolor, volatil,
ușor inflamabil care este format prin acțiunea drojdiei asupra soluției de
zahăr și formează partea de intoxicare din băuturi cum ar fi vinul, berea,
spirtoase, etc. Una dintre cele mai vechi și răspândite forme de acțiune
asupra SNC, cu o varitate deosebită de culoare, gust și tărie alcoolică,
obținută tradițional. A fost utilizat din timpuri străvechi, de aproape toate
civilizațiile, în scopuri sociale, religioase, medicale și euforizante (J. Drăgan,
2000).
- 640
Multe dintre cercetările care au investigat relația dintre sport și
folosirea drogului social (incluzând alcoolul) au arătat că atunci când
adolescenții sunt implicați în sportul organizat, sportul are o influență
pozitivă asupra consumului individual de alcool și alte droguri sociale.
Adolescenții care practică sportul în mod organizat sunt mai puțin
predispuși la consumul de alcool și alte droguri sociale.
Totuși alte cercetări au arătat că fiind implicat în sport ca și adult,
elpoate fi încurajat la un consum mai mare de alcool comparativ cu
perechile de nesportivi și că sportivii sunt mai mult predispuși să se angajeze
în comportamente de mare risc cum ar fi condusul unui autovehicul sau să
aiba contacte sexual neprotejate în timp ce se afla sub influența alcoolului
(AIS, 2009).
- 641
sportivă de risc datorita profilului mentalitatii și varstei sportivilor (18-24 de
ani) (O‘Brien și Lyons, 2000).
Alcoolulreprezinta o substanta care actioneaza puternic asupra
psihicului, care se infiltreaza rapid în toate tesuturile (mai ales în tesuturile
lipotrofe) și care perturba numeroase procese metabolice. Cresterea,
producerea și functionarea organitelor celulare sunt inhibate de alcool, fapt
deosebit de important pentru sportiv, deoarece acesta trebuie neaparat să
fabrice structuri adaptate antrenamentului.
b) viteza de absorbtie
Alcoolul este absorbit în proportie de 20% în stomac și 80% în intestin
(Kuschinschy și Lϋllman citati de Weineck, 1995). Daca alcoolul este
ingerat cand stomacul este plin, adica în cursul unei mese bogate în grasimi,
viteza de absorbtie este considerat scazuta. În schimb, în cazul unei ingerari
„pe nerasuflate‖ alcoolul poate fi resorbit de mucoasa bucala sau esofag,
evitand astfel cel putin partial tractul gastro-intestinal, ceea ce il conduce
- 642
direct în circulatia sanguina, provocand aparitia mai rapida a efectelor sale.
Un consum neobisnuit de alcool „merge direct catre cap‖ și poate contribui la
intoleranta și probleme de comportament: dezinhibitie, agresiune, scandal,
etc.
d) perioada de timp
Aceeasi cantitate de alcool consumata intr-o perioada de timp mai
scurta va avea efecte mai rapide și mai intense asupra organismului uman
decat daca ar fi fost consumata intr-o perioada mai lunga de timp
- 643
Aparitia durerilor de cap se explica printr-o vasodilatatie a vaselor cerebrale
și un edem cerebral (Estler citat de Weineck, 1995).
Senzatia de sete aparuta a doua zi dupa un exces alcoolic se explica
prin deshidratatrea mucoaselor și cresterea diurezei provocata de inhibitia
secretiei de ADH, legata de efectele alcoolului (Hochrein și
Schlecher;Kuschinschy și Lϋllman citati de Weineck, 1995).
f) obisnuinta
În cazul ingerarii regulate de alcool, seproduce o diminuare a efectelor
farmacologice. Se admite faptul ca în acest caz SNC devine mai putin
sensibil. Doza mortala - corespunzatoare la 3, 5-5‰ - nu este totusi mai
ridicata la subiectii alcoolici comparativ cu cei nealcoolici (Kuschinschy și
Lϋllman citatide Weineck, 1995).
Efecte cardio-vasculare
Asupra aparatului cardio-vascular alcoolul provoaca o crestere a
frecventei cardiace în repaus și în conditiile unui efort submaximal: acest
fenomen se explica, în principal, prin vasodilatarea cutanata legata de
consumul de alcool; ca raspuns pentru mentinerea unei vascularizari
suficiente a musculaturii, debitul cardiac creste. În cazul unui lucru maximal
- 644
acest factor nu mai joaca niciun rol, datorita modificărilor repartitiei
sanguine care survin în corelatie cu cresterea vascularizarii cutanate
necesara pentru a asiguratermoreglarea (Hollmann și Hettinger citati de
Weineck, 1995; Shirreffs și Maughan, 2006).
Studii recente sugereaza ca un consum moderat de alcool este asociat
cu un un risc mai scazut al bolilor cardiac la unele personae. S-a constatat ca
o bautura standard pe zi și nu mai mult poate creste nivelul lipoproteinelor
cu densitate inalta (HDL) în sange. Totusi nu se recomanda un consum de
alcool pe zi doar pentru motivul de a scadea riscul bolilor cardiace deoarece
sunt asociate și toate efectele negative ale alcoolui care au unmulte riscuri
asupra sanatatii. (Kleiner, 1996).
Efecte neuromusculare
Unul din primele semne ale influentei alcoolui este cresterea timpului
de reactie. Mecanismul invocat - alcoolul impiedica realizarea potentialului
de actiune în prezenta unui potential membranos relativ neschimbat, facand
imposibila cresterea brusca a permeabilitatii musculare la sodiu. În acest fel,
el limiteaza excitatia și directia excitatiei sau duce la intreruperea acesteia
(in doze mari) (Keidel citat de Weineck, 1995).
Dupa cresterea timpului de reactie, se produce o limitare a capacitatii
de coordonare complexe și afectarea mare a indemanarii motorii (ACSM).
Alcoolul deterioreaza coordonarea intre centrii de comanda (creier) și
organele efectoare (musculature), impiedicand proiectarea programelor și
perturband dirijarea excitatiilor (Shirreffs și Maughan, 2006).
- 645
devine permeabila, producadu-se o invazie masiva a celulelor cerebrale
(Steinbrecher citat de Weineck, 1995).
Sinapsele și regiunea nucleului vestibular, responsabile cu echilibrul și
orientarea spatiala, par să reactioneze deosebit de sensibil la efectul de
otrava al alcoolului, datorita gradului lor inalt de diferentiere functional. În
acest fel se pot explica consecintele vizibile sub efectul unor doze de alcool
crescande: tulburari ale echilibrului, reflexelor și ale armoniei globale ale
coordonarii (Biener și colab. citati de Weineck, 1995).
Efecte psihologice
Multi sportivi consuma alcool pentru motive care nu au legatura cu o
competiţie sportivă. Alcoolul are acțiune sedativă și anxiolitică, stimuleaza
sentimentul de bine, euforia și poate elimina inhibitiile sociale, dar poate
declanșa concomitent și agresivitatea. Este cunoscut ca fiind un mijloc
- 646
puternic de a creste alerta mentală și relaxarea (J. Drăgan, 2000). Unii
sportivi afirma ca dupa cateva bauturi alcoolice se simt mai increzatori în
fortele proprii și aproape fara frica.
Efecte nutritive
Alcoolul poate fi clasificat fie ca aliment fie ca drog. Ca și aliment, (7
calorii/g) furnizeaza aproape de doua ori mai multe calorii/g decat
carbohidratii sau proteinele (4 calorii/g) dar mai putine calorii decat 1 g de
lipide (9 calorii/g). Caloriile care provin din alcool sunt considerate „goale‖
deoarece bauturile alcoolice contin numai cantitati neglijabile de vitamine și
minerale; rezulta ca alcoolul are o valoarenutritionala mica sau niciuna.
Alcoolul este nefolositor ca sursa de energie pentru activitatea fizica
deoarece corpul uman poate să metabolize alcoolul doar la o rata fixa.
- 647
Alcoolul este numit adesea nutrientul antinutrient, deoarece pe termen lung
interfera direct cu absorbtia din alimente, depozitarea și utilizarea altor
nutrienti, putand provoca hipovitaminoze, în special din grupul B (Leiber,
1995; Bupa, 2008).
Proportia corporala dintre masa activa/musculara și tesutul adipos este
corelata cu performanta sportivă. Studiile au aratat ca o crestere a masei
active/musculare duce la cresterea fortei, puterii și agilitatii (Spaniol citat de
Weatherwax-Fall, 2008). Alcoolul (etanolul) este unul dintre cei mai rai
nutrient pe care ii poate consuma un sportiv pentru a-si imbunatati proportia
de masa activa și tesut adipos. Carbohidratii din bauturile alcoolice nu sunt
transformati în glucoza ci sunt folositi pentru productia de acizi grasi care
sunt depozitati ca lipide în principal în ficat. S-a constatat ca alcoolul creste
și compozitia procentuala de tesut adipos. Corpul uman prefer să foloseasca
alcoolul ca sursa de energie atunci cand este consumat. Daca se consuma
alimente bogate în grasimi atunci cand se consuma alcool lipidele din aceste
alimente sunt depozitate în ficat. Alcoolul stimleaza apetitul și favorizeaza
un aport în exces de caloriie care corpul nu are nevoie (Tremblay și St-
Pierre citati de Weatherwax, 2008). Consumul de al alcool este adesea
asociat cu cresterea în greutate (Bupa, 2008).
Efecte metabolice
Alcoolul diminueaza, poate ajunge chiar să blocheze neoglucogeneza
pornind de la acizii aminati din ficat (fapt foarte important în eforturilede
lunga durata pentru mentinerea glicemiei) și utilizarea periferica a glucozei.
Glicogenul hepatic poate fi epuizat în timp de o incapacitate a ficatului de a
- 648
forma glucoza noua (Leibner, 1995). Aceasta poate duce la hipoglicemie și
la un risc vital. Ingestia de alcool reduce glicemia post prandiala (Burke și
colab, 2003)
- 649
glucozei la nivelul musculaturii membrelor inferioare în timpul ultimului
stagiu al celei de a treia ora de alergare. Alte studii sustin teoria cu privire la
efectul hipoglicemiant al alcoolului în timpul eforturilor fizice extenuate
moderate sau prelungite intr-o ambianta cu temperature scazuta. Aceste
studii releva o semnificativa pierdere a caldurii corporale cu o scadere a
temperaturii corpului și sugereaza ca alcoolul poate altera termoreglarea. În
condiţii de temperatură scazută corpul poate pierde caldura mai rapid decât
în mod normal iar în condiţii de temperatură crescută nu poate pierde multă
căldură. Aceste schimbari pot diminua capacitatea de anduranta (ACSM,
1982).
Efecte hidroelectrolitice
Alcoolul actionează ca un diuretic. Efectul diuretic al alcoolului se
datorează inhibiţiei secreţiei hormonului antidiuretic (ADH sau
Vasopresină) iar acest hormon în mod normal permite rinichilor să conserve
fluidele. Acesta rezultă în formarea urinei concentrate. În absența acestui
hormon (ADH) rinichii nu permit apei să fie reabsorbită înapoi în corp iar
acest lucru duce la deshidratare.
- 650
fluidul corporal în cea de a patra ora ducandla o deshidratare chiar mai
rapida (Shirrefs citat de Weatherwax-Fall, 2008).
Efecte endocrine
Sub influenta alcoolui, se observa o diminuare persistenta a procentul
de testosteron. Din aceasta cauza, trebuie evitata consumarea unei cantitati
prea mari de alcool, indeosebi dupa antrenamentele de forta, de preferinta,
mai putin de 1 litru de bere, altfel efectulanabolizant vizand dezvoltarea
musculara poate fi limitat (Keul citat de Weineck, 1995).
Efecte imunologice
Consumul de alcool creste susceptibitatea la infectii, datorita, unei
inchideri imperfect a glotei siscaderii a activitatii bactericide a serului. Acest
lucru influenteaza indirect capacitatea de performanta a sportivului.
- 651
mecanismul responsabil pentru aceste constatari nu este încă cunoscut, ar
putea fi legat de faptul ca alcoolul induce deshidratare (El-Sayed, 2001).
- 652
Consumul de alcool cu 24 de ore inaintea antrenamentului sau
concursului favorizeaza producerea unei concentrații crescute de acid lactic
care va crește riscul aparitiei crampelor musculare și oboselii musculare.
a) pe termen scurt
Efectele pe termen scurt ale consumuui de alcool includ o scadere a
atentiei pe o perioada scurta, lipsa de echilibru, tulburari ale somnului și
deshidratare. Ca efecte mentale, alcoolul inhiba abilitatea de a face judecati
sonore și afecteaza atentia și concentrarea. Tulburarile de somn pot fi în
detrimentul performantei sportivului aunci cand sportivul se va simti oboist
și va lupta sa-si mentina nivelele de energie și concentrarea. Deshidratarea
poate contribui în diferite feluri și poate avea un efect negativasupra
performantei fizice, acestea incluzand acumularea productiei de reziduuri
cum ar fi acidul lactic, cresterea vascozitatii sangelui, alterarea homeostaziei
(aceasta afecteaza abilitatea corpului de a-si controla temperature) și o rata
de absorbtie mai scazuta (nutrientilor le ia mai mult timp să ajunga la
muschi). Agilitatea și echilibrul sunt de asemenea afectate de alcool. Aceste
efecte negative combinate ale consumului de alcool pot conduce la scaderea
performantei aerobe.
Cantități mici sau moderate de alcool pot diminua rezultatul probei de
alergare pe distanțele de 800-1500 m și datorită proprietăților sale diuretice,
poate produce de asemenea deshidratare, fiind în detrimentul performantei
sportive și sănătății în timpul exercițiilor fizice prelungite într-un mediu cu
temperaturi crescute (Perry Kozir, 1982).
- 653
b) pe termen lung
Efectele pe termen lung ale consumului de alcool pot duce la
dependenta care poate avea un impact asupra activitatii și vietii sociale a
sportivului. Daca un sportiv consuma alcool o perioda de timp, corpul sau
nu este capabil să performeze la un nivel optim deoarece se aflasub influenta
unui consum exagerat de alcool. În acest fel performanta sportivă aproape
cu siguranta va scadea semnificativ. În plus corpul este mai putin capabil să
se refaca dupa leziuni daca are de „negociat‖ cu un aport mare de alcool.
Dependenta de alcool contribuie la problemele serioase de sanatate care
includ boli cardiace, ciroza, tulburari ale sanatatii mentale: anxietatea și
depresia.
- 654
sportivii pot renunța să-și continuie cel mai adecvat management
al recuperării leziunilor;
sportivii ar putea să se pună ei înșiși la un risc crescut de violență
ori să fie implicați într-un scandal, care poate duce la o leziune gravă
și/sau publicitate negativă.
- 655
compresiune, elevație) poate fi negat datorită efectului alcoolului de a
diminua durerea.
Consumul dealcool inainte și în timpul antrenamentului poate provoca
sângerare și inflamatie în jurul țesuturilor moi lezate (entorse, contuzii, plăgi
- cele mai obișnuite leziuni sportive) daca un sportiv a fost ranit în timpul
evenimentului sportiv datoritaefectului vasodilatator al alcoolului. O
inflamatie mai mare la nivelul unei zone lezate va intarzia perioada de
recuperare și de revenire la forma sportivă optima. (Wilmore și Costill, 1994;
Weatherwax-Fall, 2008).
Efecte sociale
Un studiu național din anul 2005 în SUA printre sportivii din
universități a găsit un procent de 77% de sportivi care au consumat alcoolîn
cele 12 luni anterioare, fiind o scădere față de 81% din anul 2001. Tot un
studiunațional din SUA făcut printre sportivii studenți de la colegiu a găsit ca
sportivii au un grad mai înalt de consum a unei cantități mai mari de alcool -
definită ca fiind cel puțin egală sau mai mare de 5 băuturi pentru bărbați și 4
băuturi pentru femei - decât nesportivii. Printre bărbații care nu concurează la
competițiile sportive dintre colegii, 49% au raportat un consum mare de
alcool în cele 2 sătămâni anterioare cercetării comparativ cu 57% ale
sportivilor. Printre femei rezultatul a fost următorul: 40% dintre femeile
nesportive au raportat un consum mare de bauturi alcoolice în timpul celor 2
săptămâni anterioare studiului comparative cu 48% dintre sportive.
Tendința sportivilor este să consume alcool ciclic. Un studiu de la o
universitate americană din anul 1990 a găsit o creștere cu 50% a consumului
de alcool atunci când sportivii erau inafara sezonului competițional. În
- 656
timpul calendarului competițional, 42% dintre bărbați și 26% dintre
femeibeau alcool cel puțin o dată pe săptămână.
Sportivi care au consumat alcool se urcă în mașini și conduc dar, de
prea multe ori consecințele sunt tragice. De fapt mulți dintre acești sportivi nu
au vârsta legală pentru a consuma băuturi alcoolice, situație larg răspândită
în campusurile universităților americane. De aceea s-a recomandat
membrilor National Collegiate Athletic Association (NCAA) să mute și să
elimine publicitatea pentru alcool de la evenimentele sportive.
- 657
dezvoltarea exercițiilor de „team-building‖ sau programe pentru
sportivii incluși în activitățile recreaționale fără alcool;
organizarea și coordonarea serviciului comunitar și
oportunităților de voluntariat pentru studenții sportivi (USDE, 2008).
Declaratia Colegiului American de Medicină Sportivă
(CAMS/ACSM) cu privire la consumul de alcool în sport:
1. Ingestia acuta de alcool poate exercita un efect daunator asupra unei
varietati largi de abilitati psihomotorii: timpul de reactie, coordonarea mana-
ochi, exactitatea, echilibrul și coordonarea complexa.
- 658
1. Planificați înainte. Gândiți-vă unde mergeți, cine va fi cu dvs. și cât de
mult aveți de gând să beti (stabiliti o limita inainte de a consuma alcool). Ce
aveti nevoie să faceti ziua următoare?
- 659
11. Nu uitați să vă rehidratați înainte de culcare. Unul din cele
mai bune moduri de a preveni „mahmureala‖ este să beți apă inainte de a vă
culca. Bând apă întreaga seară este de asemenea o bună opțiune.
- 660
21. „Betia‖ (consumul de alcool rar dar în cantitate mare) este extrem
de daunatoare. Ficatului ii poate lua pana la 3 saptamani ca să se reface în
intregimeiar performanta fizica este afectata negativ pe termen scurt.
- 661
efectele sale adverse associate sportului, rolul sau în leziunile sportive și
performanta fiziologica redusa. Se recomanda ca alcoolul să fie evitat de
catre un sportiv serios (O‘Brian și Lyons, 2000).
- 662
performanță fizică și sportivă un rol important îl are monoxidul de carbon și
nicotina. Efectele monoxidului de carbon și ale nicotinei pot fi acute și
cronice.
Monoxidul de carbon
1. Resorbție și eliminare
Monoxidul de carbon (CO) este un produs nespecific al fumatului care
poate să ia naștere în toate arderile incomplete. CO ia naștere prin oxidarea
incompletă a compușilor carbonului în partea aprinsă a țigării. CO depinde
de factorii complecși existenți în țigară, crescând proporțional în funcție de
lungimea țigării, densitatea și umiditatea tutunului, de filtru, etc., ca și
de numărul de inhalări din țigară (în general creșterea acestui număr
determină creșterea cantitativă de CO din produs).
Conținutul de CO al fluxului principal al unei țigări este de 1-3%, al
unei pipe de 2%, al unui trabuc de 6%. (Kuschinscky și Lüllmann citați de
Weneck, 1995). În sângele unui fumător, în funcție de cantitatea de tutun
consumată, se înregistrează concentrații crescute de carboxihemoglobină
(COHb) de 5-25% (Cooper, Hoffmeister, Kupke, Schmid citați de Weineck,
1995). Valorile normale la fumători sunt sub 1%. După un interval de
abstinență de 4 ore de la tutun, această valoare se reduce la aproximativ
jumătate (Shepard citat de Weneck, 1995).
- 663
2. Efectul CO asupra organismului uman
Nivelele crescute ale COHb din fumat pot produce ditosiuni ale
percepției timpului, diminuare psihomotorie și vizuală și efecte negative
asupra abilităților cognitive.
- 664
interval de 8 minute (concentrație evaluată în aerul alveolar). Aceasta
determină transformarea în COHb a 3-10% din Hb sanguină circulantă.
Nivelul de COHb la fumători crește în funcție de numărul de
țigări consumate (fiind minim dimineața și maximum seara).
CO poate să disloce oxigenul de pe Hb, chiar după ce a fost fixat, în
cazul creșterii sale în sânge. După fixarea CO pe Hb, aceasta poate fi
disociată numai foarte lent și la concentrații mari de oxigen (Barnea, 1984).
CO determină și creșterea Hb restante pentru oxigen, reducând aportul
oxigenului la țesuturi. CO induce policitemie, o dată cu creșterea nivelului
de COHb (combătând astfel deficitul de O 2 produs în urma fumatului),
fenomen care înlesnește pătrunderea în organism de cantități mai mari de
CO. Creșterea COHb determină o scădere a presiunii parțiale a oxigenului
(PPO2) în sângele arterial și venos. Are loc o scădere similară a presiunii
oxigenului în țesuturi, cu tulburarea proceselor metabolice. Un fumător de
20 de țigări/zi are aceeași situație a privării de oxigen ca un om care trăiește la
o altitudine de 2300 m (Barnea, 1984).
- 665
Presiunea venoasă a oxigenului (PVO2), care reflectă PPO2 din țesuturi
este mai mică în hipoxia cu CO decât în cea prin altitudine, dar
revenirea la normal a PVO2 în cazul intoxicației cu CO este mai lentă decât
în cazul hipoxemiei în condiții de altitudine.
CO dă hipoxie și prin legarea cu alte hemoproteine, a căror afinitate
pentru acest gaz este mai scăzută decât în cazul Hb eliminarea O 2 din aceste
legături este mai lentă (cu 48-72 ore).
- 666
hipercoelsterolemie, hiperglicemie, scăderea performanței ventriculare,
deprimarea conducției și creșterea automatismului; toate acestea sunt condiții
favorizante pentru producerea infarctului miocardic (Aronow, Gordon, Jain,
Marshall, Moronescu citați de Barnea, 1984). Efectele ischemiante ale CO
sunt mai ample și predispun la noi infarcte pe un cord deja lezat printr-un
infarct miocardic preexistent, cunoscut sau necunoscut în antecedente.
Nicotina
Nicotina este un alcaloid natural lichid extras în special din tutun (și
din alte câteva solanacee), cu variantele d și l, care este la originea efectelor
farmacologice ale acestui drog. Principalul alcaloid, nicotina este inegal
repartizată în tutun: de la 0, 4% în rădăcina plantei la 2, 4%, chiar8% în
frunze.
1. Resorbție și eliminare
- 667
Numai 30% din nicotina conținută în fluxul principal al fumului unei
țigări sau trabuc ajunge în gura fumătorului și cea mai mare parte a acesteia
urmează un flux secundar, dispersându-se în mediul înconjurător.
- 668
Un fumător „pătimaș‖ foarte greu poate atinge doza acută mortală de
aproximativ 50 mg. Această doză nu poate fi rezorbită decât fumând 20-40
de tigări, iar timpul necesar pentru acest lucru90-180 de minute ar ajunge
pentru eliminarea completă a nicotinei resorbite inițial. Nicotina este
metabolizată în diverse organe, îndeosebi rinichi, plămâni și 80% de ficat
(care este principalul organ de neutralizare a toxicității sale); s-a constatat că
metabolizarea nicotinei nu are loc în unele organe ca stomacul, intestinul,
splina și creierul. Forma sub care este metabolizată este cotidina. Ea este
eliminată prin rinichi sub formă neschimbată (Kruschinsky și Lüllman citați
de Weineck, 1995).
- 669
(Kruschinsky și Lüllman citați de Weineck, 1995). Deoarece sistemul nervos
simpatic și glanda suprarenală se comportă ca niște structuri ganglionare,
nicotina eliberează de aici catecolamine și se produce astfel o creștere a
disponibilității la efort și a stării de veghe tot de origine nervoasă centrală,
mecanism care se bazează în principal, pe o stimulare a formațiunii
reticulate. Efectul nicotinei este utilizat în perioade de oboseală mare. Dar
tabagismul cronic (în cazul unui traseu automobilistic lung) provoacă
fenomene de oboseală centrală.
- 670
dependență mai important. Nicotina suprimă o parte din efectele
dezinhibitoare ale alcoolului (Richard și Senon, 2007).
- 671
scurtarea timpului de conducere atrio-ventriculară (Anschültz citat de
Weineck, 1995).
Efectul cel mai comun este creșterea FC. Inițial în prima fază, ritmul
cardiac este bradicardic, datorită efectului vagal al nicotinei, atât asupra
nucleilor, cât și asupra ganglionilor cardiaci, iar în a doua fază apare
tahicardia, prin stimularea ganglionilor simpatici cardiaci și asupra
miocardului. Fumatul unei singure țigări crește FC cu aproximativ 10-20 de
bătăi pe minut, în funcție de reacțiile individuale și de gradul de obișnuință și
acest efect scade în 15-45 de minute și nu mai este detectabil în 2-3 ore
(Hollmann și Hettinger citați de Weineck, 1995).
- 672
d). Aparatul respirator
Aparatul respirator suferă din partea nicotinei o acțiune nocivă mai
puțin evidentă decât aparatul cardiovascular, acest fapt se datorează și
mascării efectelor nicotinei de către agenții iritanți di fumul de tutun, care au
acțiuni mult mai puternice și mai evidente. Datorită acțiunii de stimulare
ganglionară, ințial are loc o bronhoconstricție prin predominanța efectului
parasimpatic, după care se instalează bronhodilatația prin predominanța
simpatică. După fumatul unei țigări se poate pune în evidență creșterea
rezistenței căilor respiratorii (Stirling, Reintjes citați de Barnea, 1984).
- 673
componenți iritanți din fumul de tutun, mai ales că în fazele următoare
nicotina exercită un efect inhibitor asupra secreției glandulare.
e). Metabolismul
Nicotina antrenează diminuarea utilizării oxigenului și glucozei. Din
această cauză, nicotina afectează complex și în totalitate metabolismul
lipidic prin efctul secundar indus de catecolamine, care exercită o acțiune de
mobilizare ca și de utilizare a acizilor grași, ca rezultat al stimularii
ganglionilor simpatici, pe termen scurt și lung. Pe termen scurt, se produceo
creștere a numărului de acizi grași liberi. Pe termen lung, are loc o
diminuare a HDL colesterolului și o creștere a colesteroluli total. Cresterea
producției de acizi grași liberi este deosebit de mare la bolnavii cardiaci și la
cei care au avut un infarct de miocard în antecedente și la cei care prezintă
semne de scleroza coronariană, creșterea de acizi grași liberi este mai mare
decât la cei făra patologie coronară (Anschütz citat de Weineck, 1995).
Fenomenul se produce prin necesitatea de consum, după integrarea în
lipidele neutre și în fosfolipide a acizilor grași, în urma travaliului cardiac
crescut produs prin stimularea indusă de nicotină, care determină creșterea
glicmiei și adezivitatea plachetară sanguină (Kotingen, Pozner, Larson și
Milton citați de Barnea, 1984).
- 674
Această diferență ar putea fi legată de o acțiune a nicotinei asupra
metabolismului lipidic.
g). Termoreglarea
Datorită efectului vasoconstrictor al nicotinei, vascularizația cutanată
se reduce, ceea ce limitează posibilitățile de termoreglare, deoarece sunt
diminuate pierderile de căldură prin radiație și convecție (Rode și Shepard
citați de Weineck, 1995).
Tabagismul și sportul
- 675
Datorită efectelor sale acute și cronicefumatul produce modificări ale
capacității de performanță sportivă, mai ales în domeniul sporturilor de
rezistență.
- 676
Weineck, 1995). Cauza o reprezintă necesitățile suplimentare de oxigen
legate de hiperventilație, la fel ca și alte dezavantaje în plan metabolic și al
termoreglării - CO blochează transportul O 2de către Hb dar și enzimele
citocromilor celulari ai lanțului respirator, ceea ce duce la o diminuare
suplimentară a aprovizionării celulare cu oxigen, adică la o modificare a
metabolismului (Schmidt, Cooper citați de Weineck, 1995).
Fumatul reduce rezistența fizică și împiedică îmbunătățirea
performanței fizice cardio-respiratorie și musculară la fumători compativ cu
nefumătorii (Conway și Cronan, 1992). În timp ce antrenamentul prin
exerciții fizice poate crește nivelul oxigenul maxim cu până la 20%, fumatul
poate reduce acest efect cu până la 10%. Într-un studiu recent, adolescenții
care au fumat 5 zile au avut o reducere cu 8% a timpului de rezistență
comparativ cu grupul de control. Subiecții care fumează sunt mai puțin
dispuși să continuie un program de exerciții fizice.
- 677
termen scurt. Volumul și intensitatea antrenamentului necesare în sportul de
mare performanță nu pot fi făcute, nici în acest domeniu, fără o rezistență de
bază corespunzătoare, care influențează capacitatea de refacere a sportivului.
- 678
Exercițiile izimetrice au potențialul de a oferi o calmare imediată a dorinței de
a fuma (Ussher și colab, 2006; Kinnunen și colab, 2008).
Fumatul nu este asociat cu practicarea exercițiilor fizice (Conway și
Cronan, 1992).
Profilul lipidic
Mai mulți fumători au antecedente familiale de moarte subită și infarct
miocardic acut (IMA) decât nefumătorii. Fumătorii au o valoare mai scăzută
a colesterolului HDL și un nivel mai înalt al trigliceridelorfață de nefumători.
De asemeni, fumătorii au un număr mai mare de leucocite, o valoare mai
mare a hemoglobinei șia hematocritului comparativ cu nefumătorii de
aceeași vârstă.
Profilul lipidic al tinerilor (20 de ani) cadeți militari este mai puțin
favorabil celor care practică o activitate moderată de exerciții fizice decât al
celor cu o activitate fizică intensivă. (Casasnovas și colab., 1992).
Alți factori
Fumatorii erau mai predispuși la consum de alcool și că nu participau
cu regularitate la exercițiile fizice față de nefumători sau foștii fumători. 2,
3% din cei peste vârsta de 18 ani fumau, nu practicau exerciții fizice și
consumau alcool la nivele de risc medii și ridicate. 13 % din populația cu
vâsta de 15 ani și peste fumează, consumă alcool și nu practică exerciții
fizice. În această situație se află mai mulți bărbați decât femei: 16, 3 %
bărbați comparativ cu 9, 8 % femei (Pyne, 2006).
Un alt dezavantaj suplimentar al tabagismului este că eliberarea de
catecolamine induse de nicotină accentuează tulburările de somn și de
adormire (Soldatos citat de Weineck, 1995). Scăderea rezistenței la bolile
infecțioase bronșice și catarale este de o mare importanță pentru sportivul
fumător, deoarece o stare de sănătate bună reprezintă condiția de bază în
vederea antrenamentului sportiv sau a creșterii performantelor sportive
(Focke, Valentin, Stolte citați de Weineck, 1995).
- 679
Bibliografie selectiva
1. Alcohol and Other Drug Abuse and Violence Prevention (2008), U. S.
Department of Education, August, http: //www. higheredcenter.
org/files/product/fact_sheet3. Pdf
2. Alcohol and Exercise (2008), Bupa‘s Health Information Team, http:
//www.bupa.co.uk/health_information/html/healthy_living/lifestyle/alcohol_
exercise.
3. American College of Sports Medicine Position Statement on: The Use of
Alcohol in Sports (1982), Medicine Science Sports Exercise, 14: 6, pp. ix-xi
4. Anderson WA, Albrecht RR, McKeag DB, Hough DO, McGrew CA
(1991) A National Survey of Alcohol and Drug Use by College Athletes,
The Physician and Sport Medicine, 19 (2): 91-104
5. Barnea M, Barnea E (1984) Fumatul: efecte asupra sănătății. Profilaxie,
Ed. Medicală, București, p. 42-62
6. Bausell RB, Bausell CR, Siegel DG (1991) The Links Among Alcohol,
Drugs and Crime on American College Campuses: A National Followup
Study, Towson State University, Towson, MD
7. Best, JP (2006) Alcohol and Physical Performance, Pure Sports Medicine
8. Brookbush B (2005) Alcohol and Exercise: A Painful Combination, http:
//nexuscafe. com/brent/pdf/aloho_and_exercise2_PDF. pdf
9. Burke LM, Collier GR, Broad EM, Davis PG, Martin DT, Sanigorski AJ,
Hargreaves M (2003) Effect of Alcohol Intake on Muscle Glycogen Storage
after Prolonged Exercise, Journal of Applied Physiology, 95: 983-990
- 680
12. Conway TL, Cronan TA (1992) Exercise and fitness: association with
cigarette and smokeless tobacco use, 14-18. 08, Annual Convention of the
American Psychological Association.
- 681
22.McArdle WD, Katch FI, Katch VL (1996) Exercise Physiology, Energy,
Nutrition and Human Performance, 4th Edition, Williams & Wilkins, pp.
508-509;652
- 682
CAPITOLUL 30
DOPAJUL ÎN SPORT
- 683
bucăţelelor de zahăr îmbibate cu uleiuri eterice de către belgieni şi
misterioasele „speed ball‖, un amestec de heroină şi cocaină.
Primul deces în sport, pe motiv de dopaj, s-a înregistrat în anul primei
Olimpiade moderne, în 1896, în cazul unui ciclist, din cauza unei supradoze.
Toate aceste exemple certifică deja existenţa dopingului empiric.
Dopingul care s-a extins cel mai mult în epoca actuală este cel
etiologic, caracterizat prin utilizarea steroizilor anabolici androgeni.
Steroizii anabolici androgeni (SAA) sunt substanţe de sinteză derivate
de la hormonul natural - testosteronul. Ca şi acesta, steroizii anabolici
androgeni au în organism o dublă acţiune fiziologică: androgenă şi
anabolizantă.
Produsele dopante, de tipul steroizilor anabolici, au fost semnalate în
arsenalul terapeutic al sportivilor la sfârşitu1 anilor ‗50. Iniţial, aceste
substante au fost utilizate de culturişti şi halterofili.
În 1958, compania farmaceutică Ciba a lansat pe piaţă Dianabolul
(metandienona) şi rezultatele experimentelor cu acest medicament, publicate
în periodicele de sport ale timpului, au confirmat efectele anabolizante ale
steroizilor anabolici androgeni.
Pe lângă stimulentele tradiţionale, ca amfetaminele şi cafeina, numărul
substanţelor dopante folosite de sportivi, a crescut considerabil de la un an
- 684
la altul, dopajul căpătând forma unui program destinat să-şi arate roadele în
timpul perioadei de antrenament, dar al cărui efect să se păstreze şi în timpul
competiţiilor de vârf.
- 685
Cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Barcelona, din anul 1992, pe lista
doping a Comitetului Olimpic Internaţional au fost incluşi hormonii
peptidici şi substanţele înrudite cu acestea.
În Turul Franţei din anul 1998, un ciclist francez a fost reţinut pentru
deţinere de substanţe dopante, echipa Festina a fost eliminată alaturi de
echipa germană. În literatura de specialitate, acest caz este cunoscut sub
denumirea de, „afacerea FESTINA‖.
Anul 1999 este anul în care a fost înfiinţată Agenţia Mondială Anti-
Doping.
Înaintea Jocurilor Olimpice de la Sydney (2000), Comisia Medicală a
Comitetului Olimpic International adaugă şi testele de sânge, validând
metoda de depistare a eritropoietinei (EPO) în urină şi sânge.
Un alt caz de dopaj dirijat de mare amploare a fost identificat în anul
2003, aşa numita, afacere BALCO‖. Victor Conte, preşedintele şi directorul
laboratorului American Balco, a fost arestat pentru că aproviziona cu
steroizi nedetectabili sute de atleţi americani şi jucători de baseball.
Tot în anul 2003 a fost adoptat Codul Mondial Anti – Doping fiind
apoi modificat şi ulterior adoptat în cadrul Conferinţei Mondiale Anti –
Doping de la Madrid, din noiembrie 2007.
- 686
Lupta împotriva dopajului s-a intensificat în ultimii ani datorită
extinderii insiduoase, dar incontestabile, a acestui fenomen în sport, forurile
intenaţionale în domeniu solicitând tuturor ţărilor să-şi elaboreze legislaţie
cu privire la combaterea traficului ilicit de substanţe dopante.
În România, începutul activităţii de control doping datează din anul
1966. Primul colectiv, cu atribuţii în domeniul semnalării abuzului de
stimulente în rândul sportivilor s-a înfiinţat în cadrul laboratorului de
analiză, din structura Centrului de Medicină Sportivă, sub conducerea dr.
Adrian Vasiliu.
- 687
34 de laboratoare acreditate din toată lumea. România a devenit astfel
singura ţară din Europa de Est care are un laborator de control doping
acreditat internaţional.
- 688
produse de promovarea acestei legi au fost imediate, fiind confiscate mari
cantităţi de substanţe interzise şi depistate reţele de trafic de substanţe
interzise care tranzitau sau care aveau filiere în ţara noastră.
- 689
- falsificarea sau tentativa de a falsifica orice parte a controlului
doping;
- deţinerea de substanţe şi / sau de metode interzise;
- traficarea sau tentativa de traficare a oricărei substanţe sau metode
interzise;
- administrarea sau tentativa de a administra o substanţă interzisă
oricărui sportiv sau utilizarea unei metode interzise asupra oricărui
sportiv ori asistarea, instigarea sau orice formă de complicitate referitoare
la orice încălcare a reglementărilor anti-doping.
STANDARDE INTERNAȚIONALE
- 690
operaţionale ale activităţii anti-doping (figura nr. 1). Ca şi Codul,
Standardele internaţionale trebuiesc respectate de către toţi semnatarii.
Pentru a veni în sprijinul ANAD, Agenţia Mondială Anti-Doping a
elaborat modele de bună practică sau ghiduri pentru diferite domenii de
activitate anti-doping, cum ar fi: gestionarea rezultatelor, întocmirea Lotului
de testare înregistrat, localizarea sportivilor, programe educaţionale şi altele.
Acestea, aşa cum sugerează şi denumirea lor sunt, „modele‖ şi nu trebuiesc
respectate întocmai. Prin elaborarea acestor materiale, AMAD doreşte să
armonizeze activitatea organizaţiilor naţionale, punându-le la dispoziţie
materiale pe care acestea le pot folosi în elaborarea propriilor programe
naţionale anti-doping.
A cita doar câteva dintre actele normative adoptate din 2005 până în
prezent:
Legea nr. 227/2006 conţine prevederi referitoare la: Strategia
naţională anti—doping, Lista lnterzisă, acordarea Scutirilor pentru Uz
Terapeutic, asistenţa medicală a sportivilor, controlul doping, gestionarea
rezultatelor, dreptul la o audiere echitabilă, confidenţialitate, sancţiuni,
consecinţe pentru echipe, încetarea sau reducerea perioadei de
suspendare pe baza unor circumstanţe excepţionale, reglementări pentru
cazurile de încălcări repetate, infracţiuni, apeluri, obligaţiile structurilor
sportive naţionale şi ale Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.
- 691
Ordonanţa de Guvern nr. 59/2006 privind utilizarea
suplimentelor nutritive de către sportivi, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 746 din 31 august 2006, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 511/2007 (Ordonanţa a făcut parte din Lista
priorităţilor legislative ale Guvernului necesare pentru integrarea în
Uniunea Europeană);
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, care conţine în anexă şi 57 de substante ce se regăsesc
pe lista doping, find interzise în sport.
Hotărârea Guvemului nr. 1592/2006 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind organizarea şi desfăşurarea controlului
doping.
Deoarece de multe ori utilizăm termenul de „control doping‖ în loc de
„testare doping‖ sau invers, reamintim că prin „control doping‖ vom înţelege
procesul care include furnizarea de informaţii privind localizarea sportivilor,
planificarea distribuirii testărilor, recoltarea şi mânuirea de probe biologice,
transportul de probe biologice la laborator, analiza de laborator, scutirile
pentru uz terapeutic (SUT), gestionarea rezultatelor, audieri şi apeluri, în
timp ce „testarea doping‖ include doar operaţiunile până la predarea probei
la laborator.
La nivel naţional, controlul doping în competiţie şi în afara
competiţiei este iniţiat, condus şi coordonat de Agenţia Natională Anti-
Doping (ANAD), semnatară a Codului Mondial Anti-Doping.
- 692
Comitetul din cadrul AMAD discută în fiecare an această listă şi
propune schimbările necesare, care apoi sunt supuse unor consultări tuturor
semnatarilor şi în final se aproba în luna noiembrie de către board-ul
AMAD, listă ce intră în vigoare cu data de 1 ianuarie a anului următor.
La nivel naţional Lista Interzisă este aprobată prin Ordin al
preşedintelui ANAD şi se publică în Monitorul Oficial, fiind obligatorie
pentru toţi sportivii din toate disciplinele sportive.
SUBSTANŢE INTERZISE
- 693
clostebol;danazol ([1, 2] oxazolo [4‘, 5‘: 2, 3] pregna-4-en-20-in-17α-ol);
dehidroclormetiltestosteron (4-clor-17β-hidroxi-17α-metilandrosta-1, 4-
dien-3-onă); dezoximetiltestosteron (17α-metil-5α-androst-2-en-17β-ol);
drostanolon; etilestrenol (19-norpregn-4-en-17α-ol); fluoximesteron;
formebolon; furazabol (17α-metil[1, 2, 5]oxadiazolo[3‘, 4‘: 2, 3]-5α-
androstan-17β-ol); gestrinon; 4-hidroxitestosteron (4, 17β-dihidroxiandrost-
4-en-3-onă); mestanolon; mesterolon; metandienonă (17β-hidroxi-17α-
metilandrosta-1, 4-dien-3-onă); metenolon; metandriol; metasteron (17β-
hidroxi-2α, 17α-dimetil-5α-androstan-3-onă); metildienolon (17β-hidroxi-
17α-metilestra-4, 9-dien-3-onă); metil-1-testosteron (17β-hidroxi-17α-metil-
5α-androst-1-en-3-onă); metilnortestosteron (17β-hidroxi-17α-metilestr-4-
en-3-onă); metiltestosteron; metribolon (metiltrienolon, 17β-hidroxi-17α-
metilestra-4, 9, 11-trien-3-onă); miboleron; nandrolon; 19-
norandrostendionă (estr-4-en-3, 17-dionă); norboleton; norclostebol;
noretandrolon; oxabolon; oxandrolon; oximesteron; oximetolon; prostanozol
(17β-[ (tetrahidropiran-2-il) oxi]-1‘H-pirazolo[3, 4: 2, 3]-5α-androstan);
quinbolon; stanozolol; stenbolon; 1-testosteron (17β-hidroxi-5α-androst-1-
en-3-onă); tetrahidrogestrinon (17-hidroxi-18a-homo-19-nor-17α-pregna-4,
9, 11-trien-3-onă); trenbolon (17β-hidroxiestr-4, 9, 11-trien-3-onă) și alte
substanţe cu structură chimică similară sau cu efect (e) biologic (e) similar
(e).
- 694
epi-dihidrotestosteron; epitestosteron; etiocolanolon,3α-hidroxi-5α-
androstan-17-onă; 3β-hidroxi-5α-androstan-17-onă; 7α-hidroxi-DHEA; 7β-
hidroxi-DHEA; 7-ceto-DHEA; 19-norandrosteron; 19-noretiocolanolon.
- 695
S3. BETA-2 AGONIŞTI
Toţi beta-2 agoniştii, inclusiv toţi izomerii optici (de exemplu d- și l-),
unde e cazul, sunt interzişi, cu excepţia salbutamolului inhalat (maxim 1600
micrograme în 24 de ore), formoterolului inhalat (maxim 54 micrograme în
24 de ore) şi salmeterolului luat prin inhalare, în concordanţă cu regimul
terapeutic recomandat de producători.
Se consideră că prezenţa salbutamolului în urină, într-o concentraţie
mai mare de 1000 ng/mL sau a formoterolului într-o concentraţie mai mare
de 40 ng/mL nu este datorată utilizării în scop terapeutic a substanţei şi va fi
considerată rezultat analitic advers, dacă sportivul nu dovedeşte, pe baza
unui studiu farmacocinetic controlat, că rezultatul anormal a fost consecinţa
utilizării unei doze terapeutice inhalate de până la limita maximă indicată
mai sus.
- 696
S5. DIURETICE și ALŢI AGENŢI MASCATORI
Agenţii mascatori sunt interzişi. Aceştia includ: diuretice,
desmopresina, substituenţi de plasmă (de exemplu, glicerol; administrarea
intravenoasă de albumină, dextran, hidroxietil amidon și manitol),
probenecid; și alte substanţe cu efect (e) biologic (e) similar (e).
Administrarea locală a felipresinei în anestezia dentară nu este interzisă.
Diureticele includ: acetazolamid, amilorid, bumetanid, canrenon,
clortalidon, acid etacrinic, furosemid, indapamid, metolazon,
spironolactonă, tiazide (de exemplu bendroflumetiazidă, clorotiazidă,
hidroclorotiazidă), triamteren, vaptani (de exemplu, tolvaptan) și alte
substanţe cu structură chimică similară sau cu efect (e) biologic (e) similar
(e) (cu excepţia drospirenonei, pamabromului, precum şi a dorzolamidei şi a
brinzolamidei aplicate local, care nu sunt interzise).
Utilizarea în competiţie și în afara competiţiei, după caz, a oricărei
cantităţi a unei substanţe cu limită de prag (de exemplu formoterol,
salbutamol, cathină, efedrină, metilefedrină și pseudoefedrină) în combinaţie
cu un diuretic sau alt agent mascator, necesită eliberarea unei Scutiri de Uz
Terapeutic specifice pentru acea substanţă, în plus faţă de cea acordată
pentru diuretic sau pentru alt agent mascator.
METODE INTERZISE
- 697
exemplu înlocuitorii de sânge pe bază de hemoglobină, produşi de
hemoglobină micro-încapsulată), cu excepţia oxigenului suplimentar.
3. Orice formă de manipulare intravasculară a sângelui sau
componentelor sângelui prin mijloace fizice sau chimice.
SUBSTANŢE INTERZISE
S6. STIMULENTE
- 698
Toate stimulentele, inclusiv toţi izomerii optici (de exemplu d- și l-),
unde este cazul, sunt interzise, cu excepţia derivaţilor de imidazol pentru uz
local şi a acelor stimulente incluse în Programul de monitorizare pe 2014*.
Stimulentele includ:
a) stimulente nespecifice: adrafinil; amfepramonă; amfetamină;
amfetaminil; amifenazol; benfluorex; benzilpiperazină; bromantan;
clobenzorex; cocaină; cropropamidă; crotetamidă; fencamină; fenetilină;
fenfluramină; fenproporex; fonturacetam [4-fenilpiracetam (carfedon) ];
furfenorex; mefenorex; mefentermină; mesocarb; metamfetamină (d-); p-
metilamfetamină; modafinil; norfenfluramină; fendimetrazină;
fenmetrazină; fentermină; prenilamină; prolintan.
- 699
** Cathina este interzisă când concentraţia sa în urină este mai mare
de 5 micrograme per mililitru.
*** Efedrina şi metilefedrina sunt interzise, atunci când concentraţia
oricăreia dintre ele în urină este mai mare de 10 micrograme per mililitru.
**** Administrarea locală (de exemplu nazală, oftalmologică) de
epinefrină (adrenalină) sau administrarea asociată cu agenţii anestezici
locali nu este interzisă.
S7. NARCOTICE
Sunt interzise următoarele: buprenorfină, dextromoramidă, diamorfină
(heroină), fentanil şi derivaţii lui, hidromorfonă, metadonă, morfină,
oxicodonă, oximorfonă, pentazocină, petidină.
S8. CANABINOIDE
Delta 9-tetrahidrocanabinol (THC) natural (de exemplu canabis, haşiş,
marijuana) sau sintetic și canabimimeticele (de exemplu ierburile „Spice‖,
JWH018, JWH073, HU-210) sunt interzise.
S9. GLUCOCORTICOSTEROIZI
Toţi glucocorticosteroizii sunt interzişi în administrarea pe cale orală,
intravenoasă, intramusculară sau rectală.
P1. ALCOOL
Alcoolul (etanolul) este interzis numai în competiţie, în sporturile
menţionate mai jos. Detectarea acestuia se va realiza prin analizarea
respiraţiei şi / sau a sângelui. Pragul de infracţiune doping (valorile
- 700
hematologice) este echivalent cu o concentraţie de alcool în sânge de 0,
10g/L.
Sporturi de aer (FAI)
Tir cu arcul (WA)
Automobilism (FIA)
Karate (WKF)
Motociclism (FIM)
Bărci cu motor (UIM)
P2. BETA-BLOCANTE
Dacă nu este specificat altfel, beta-blocantele sunt interzise doar în
competiţie, în următoarele sporturi:
Tir cu arcul (WA) (interzise şi în afara competiţiei)
Automobilism (FIA)
Biliard (toate disciplinele) (WCBS)
Darts (WDF)
Golf (IGF)
Schi / snowboard (FIS) în sărituri cu schiurile, freestyle
aerials/halfpipe şi snowboard halfpipe/big air
Beta-blocantele includ, dar nu sunt limitate la următoarele: acebutolol,
alprenolol, atenolol, betaxolol, bisoprolol, bunolol, carteolol, carvedilol,
celiprolol, esmolol, labetalol, levobunolol, metipranolol, metoprolol,
nadolol, oxprenolol, pindolol, propranolol, sotalol, timolol.
- 701
2.narcotice: numai în competiţie: hidrocodonă, mitraginină, raportul
morfină/codeină, tapentadol, tramadol;
3. glucocorticosteroizi: numai în afara competiţie
Se cunoaşte faptul că, atunci când un ţesut sau un organ este afectat,
suferă întreg organismul, iar reacţia de răspuns diferă de la un individ la
altul. Importante organe (ficat, rinichi), sistemul cardio-vascular, sistemul
nervos central și sistemul endocrin sunt puternic afectate de utilizarea
acestui tip de medicaţie.
Organul cel mai puternic afectat de utilizarea steroizilor anabolici
androgeni este ficatul, care este şi sediul metabolizării lor. De aceea cel mai
adesea au fost semnalate modificări la nivelul metabolismului glucidic,
lipidic şi în catabolismul hormonilor adrenocorticosteroizi. S-a dovedit că
- 702
sportivii care folosesc steroizi anabolici androgeni prezintă un nivel crescut
al glutamat oxalacetat transaminazei serice putând fi un indicator al
disfuncţiei muşchilor scheletici în urma unei intense solicitări.
- 703
a produce efecte virilizante evidente: hirsutism, calviţie de tip masculin şi
îngroşarea vocii. Grav este faptul că aceste modificări sunt ireversibile în
timp, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi, ele nedispărând odată cu
întreruperea tratamentului cu anabolizante.
Unul dintre pericolele cele mai frecvente şi grave care-i ameninţă în
mod direct pe consumatorii de anabolizante sunt leziunile tendoanelor. Ele
merg de la banala tendinită recidivantă până la rupturi parţiale şi totale ale
tendonului. Acestea sunt explicabile, deoarece steroizii anabolici androgeni
provoacă o hipertrofie musculară, cu atât mai marcantă cu cât sunt asociate
cu un antrenament intens şi cu o dietă hiperproteică. Tendoanele care nu
cresc nici în volum şi nici în forţă, nu mai fac faţă solicitărilor crescute ale
muşchiului, ceea ce conduce la creşterea frecvenţei traumatismelor de acest
tip. Cele mai afectate sunt în general articulaţiile genunchiului şi ale gleznei.
Reacţiile adverse ale medicaţiei anabolizante sunt și mai severe în cazul
administrării la copii şi adolescenţi, în perioada prepubertară şi pubertară.
- 704
utilizării ei relativ recente (din 1985) încă nu se cunosc cu prea mare
exactitate efectele sale negative. Totuşi, EPO poate produce o vâscozitate
crescută a sângelui, ceea ce poate determina:
embolism pulmonar;
hipertensiune arterială;
infarct miocardic;
accidente cerebrale;
convulsii.
Astfel, s-a constatat că 30% din pacienţii care aveau nevoie de dializă
și se aflau sub terapie cu EPO, au făcut hipertonie arterială şi au prezentat
tendinţă spre tromboză, generată de o vâscozitate crescută a sângelui și o
creştere a numărului de trombocite. În cazul unei administrări foarte rapide
poate provoca hipertensiune arterială.
În cazul administrării de EPO unui sportiv sănătos există posibilitatea
apariţiei trombozei indusă EPO, ceea ce reprezintă cauza deceselor
neaşteptate în rândulunortinerisportivi care. practicau sporturi de rezistenţă
(Ramotar, 1990). De asemenea, hematocritul unui sportiv de performanţă
poate creşte în condiţii de efort spre limita critică de 55%, iar dacă sportivul
se află sub influenţa EPO, valoarea acestuia poate ajunge la peste 60%, ceea
ce poate conduce la probleme cardiace şi edem pulmonar (Cowart, 1989).
Există riscul infectării cu virusul hepatitei C sau HIV din cauza
folosirii necorespunzătoare a seringilor.
- 705
acromegalie (creşterea anormală a extremităţilor);
creşterea excesivă a organelor interne (ficat, splină, rinichi,
inimă, glandele salivare);
reacţii alergice;
diabet zaharat;
afecţiuni articulare (artropatii);
deformări ale oaselor, hipertrofii ale protuberanţelor oaselor;
boli cardiovasculare (ex. hipertensiune, boli coronariene,
miopatii);
afecţiuni ale glandei tiroide;
hipersecreţia glandelor sebacee;
creşterea sânilor la bărbaţi (ginecomastie);
hirsutism.
- 706
afecţiuni precum diabetul sau cancerul. IGF-1 stimulează creşterea
numărului de celule maligne în cazul cancerului de sân sau de prostată. Cu
toate acestea, nu există informaţii suficiente despre gradul de risc de apariţie
a cancerului în urma utilizării IGF-1.
- 707
Administrarea insulinei făcându-se pe cale parenterală, poate produce
reacţii de tip alergic, până la şoc anafilactic. Supradozarea produce
hipoglicemii care se manifestă prin senzaţie de foame, transpiraţie, astenie,
tremor, confuzie, dureri de cap, probleme de vedere. Iar dacă nu este tratată
prompt, hipoglicemia se poate transforma în comă diabetică.
Efecte secundare
- 708
Având în vedere acţiunea lor anabolizantă, utilizarea acestor agenţi
conduce la efectele secundare asemănătoare celor produse în urma abuzului
de steroizi anabolici androgeni, printre care amintim: ginecomastia,
modificările hepatice, tulburările gastrointestinale, efectele asupra
sistemului osos şi a celui cardiovascular.
- 709
Diureticele au proprietăţi antihipertensive, care sunt consecinţa
pierderii de apă și de ioni de sodiu.
Pierderea acută de sodiu se caracterizează prin somnolenţă,
hipotensiune, uneori valori crescute ale ureei şi creatinei serice.
Folosirea abuzivă a diureticelor creează un dezechilibru între
cantitatea de apă mobilizată din ţesuturi şi cea eliminată urinar. Astfel, se
produce deshidratarea, cu contracţia excesivă a volumului plasmatic,
scăderea presiunii arteriale și venoase, tahicardie.
- 710
faza de excitaţie nervoasă centrală, aceste droguri induc o fază depresivă, de
decompensare, cu simptome accentuate de oboseală, expresie a epuizării
neurohormonale și enzimatice. Epuizarea nervoasă, cu suprasolicitare
cardiovasculară și suprarenală poate produce uneori accidente.
Aminele simpatomimetice acţionează asupra receptorilor adrenergici
de la nivelul muşchilor netezi, muşchiul cardiac și glandele secretorii şi au
acţiune stimulatoare asupra sistemului nervos central, producând creşterea
tensiunii arteriale, precum și a frecvenţei şi forţei contracţiei cardiace.
Această grupă de medicamente, folosite fără indicaţii medicale, poate
provoca diferite tulburări cardiovasculare, neurologice, tulburări de vedere,
digestive și urinare.
- 711
Amfetamine
Administrarea de amfetamină nu este lipsită de risc în condiţiile
eforturilor mari în sport. Valorile de tensiune sistolică și diastolică cresc, la
fel ca și frecvenţa cardiacă şi rezistenţa periferică. Fluxul sanguin către
tegumente este gâtuit. Se ajunge la hipertermie (insolaţie) sub efectul climei
mai ales foarte calde şi umede. Concentraţiile mari produc blocaje
neuromusculare, asemănătoare efectului produs de curara. Apar și alte
consecinţe cum ar fi pierderea simţului de orientare, ameţeli, halucinaţii şi
teamă, toate având un efect nociv asupra capacităţii de performanţă. Chiar
viaţa poate fi pusă în pericol dacă la toate acestea se mai adaugă noxe
suplimentare cum ar fi căldura toridă, altitudinile mari cu aer rarefiat,
deshidratarea, rănirile, etc.
Dozele de amfetamină şi metamfetamină luate în abuz de sportivi fac
ca măsurile terapeutice să se diversifice și să devină foarte numeroase. În
cazul cicliştilor s-au raportat depăşiri ale unor doze de 100 mg/zi de
amfetamină. Consumul repetat duce la toleranţă şi la doze din ce în ce mai
mari. S-au înregistrat dereglări psihice mergând chiar până la dependenţă și
consum de droguri, depresii şi derapaje sociale, sinucideri.
Controalele doping sistematice și munca de lămurire, de convingere,
au făcut ca amfetaminele să nu mai joace astăzi un rol important în sport.
Ele au revenit totuşi pe piaţa drogurilor sub numele de „ecstasy‖.
- 712
Persoana care consumă amfetamine urmăreşte în general efectul
stimulator, euforizant, de înlăturare a senzaţiei de oboseală, de îmbunătăţire
a performanţelor fizice şi intelectuale, de scădere a apetitului.
Susceptibilitatea de abuz este legată în principal de efectul euforizant care
conduce treptat la un pattern de consum compulsiv.
După administrarea unei doze se înregistrează o fază de excitaţie
psihică și fizică, cu senzaţia de luciditate, de stimulare a memoriei, de
creştere a forţei fizice, urmată de o stare tipică de agitaţie intensă care, la
unii subiecţi, poate determina un comportament violent. Repetarea
administrării conduce la apariţia rapidă a toleranţei, ceea ce are drept urmare
creşterea dozelor. Astfel se ating niveluri toxice, la care se manifestă idei
paranoide, agresivitate, stereotipii motorii, bruxism, halucinaţii
(predominant tactile - de ex. senzaţia de paraziţi sub piele). Consumul
cronic pe termen lung este asociat și cu scăderea ponderală.
Semnele de alarmă care ajută la identificarea persoanelor
consumatoare de amfetamine sunt: comportamentul violent, manifestă
confuzie, insomnie, paranoia, caută să-şi procure drogul cu compulsivitate,
persoanele devin evazive și mint cu privire la activităţile sale.
Cocaina
Consumul de cocaină reprezintă un risc semnificativ. Competiţiile în
general măresc efectele secundare cardiovasculare printr-o creştere a
stimulării cardiace însoţită de aritmii. Cocaina la rândul ei produce acelaşi
tip de reacţii adverse: aritmii ventriculare, angine pectorale, tahicardii şi
miocardii. De aceea nu este imposibilă apariţia infarctului miocardic şi a
morţii subite. De asemenea, circulaţia cerebrală este afectată, putând
conduce la hemoragii cerebrale, ischemii cerebrale și chiar la comoţii
cerebrale. Însă cele mai grave urmări sunt complicaţiile neuropsihice. Pot
apărea convulsii, confuzie, insomnii deliruri paranoide, halucinaţii vizuale şi
tactile, agresivitate crescută. Consumul de cocaină este asociat adesea cu
anorexia şi cu disfuncţiile sexuale. De asemenea, la femeile însărcinate
- 713
poate produce pierderea prematură a placentei, avort spontan, precum și
riscul naşterii unui copil cu malformaţii congenitale. În cazulfemeilor care
alăptează, cocaina trece în laptele matern și produce dependenţă la sugar.
Nu sunt lipsite de importanţă toxicitatea hepatică sau hipertermia.
Cocaina oferă senzaţia subiectivă a creşterii performanţelor și forţei
fizice, precum și creşterea obiectivă a anduranţei şi a nivelului maxim de
solicitare, până la o epuizare totală a rezervelor psihice ale sportivului. Sub
acţiunea continuă a cocainei nevoia de somn este neglijată, dispare senzaţia
de foame, astfel încât individul poate renunţa mult timp la aportul alimentar.
Toate acestea pot fi susţinute o perioadă limitată de timp. O consecinţa a
utilizării pe termen lung a cocainei este dependenţa psihică severă, care la
nici o altă substanţă nu se instalează atât de puternic şi în timp atât de scurt
ca la cocaină.
- 714
Atât efedrina, cât și celelalte substanţe înrudite (peste 50 de derivaţi)
nu trebuiesc niciodată asociate cu antidepresivele! De asemenea, combinaţia
efedrină - cafeină sau cea de efedrină - antihistaminice poate fi extrem de
periculoase.
Metilfenidat
Într-un studiu realizat la o universitate din Canada a fost demonstrat
faptul că metilfenidatul este folosit în scop recreativ la fel de frecvent ca și
cocaina sau alte amfetamine, uneori fiind folosit ca înlocuitor pentru
cocaină, care este mai scumpă şi mai greu de procurat. Metilfenidatul are un
potenţial de abuz ridicat, iar efectele sale sunt asemănătoare cocainei sau
amfetaminelor. Cei care au consumat metilfenidatul au asociat începutul
administrării acestuia cu participarea la anumite petreceri. Consumul asociat
de alcool și metifenidat este urmat de producerea unui nou metabolit -
etilfenidat, care este răspunzător de creşterea euforiei. În acelaşi timp se
constată şi scăderea senzaţiei de beţie, care poate duce la creşterea dozei şi
la creşterea toxicităţii.
Efectele fizice induse de metilfenidat în cazul consumului cronic
includ: creşterea tensiunii arteriale, cefalee, atacuri de panică, comportament
agresiv, tendinţe suicidare sau de omucidere.
Sibutramina
Sibutramina este un medicament indicat persoanelor care doresc să
slăbească, dar numai după ce metodele convenţionale de slăbit nu au dat
rezultate. Însă aceasta trebuie folosită cu mare atenţie de către persoanele
care au probleme renale, hepatice sau respiratorii. Se interzice folosirea
sibutraminei de către copii, femei însărcinate, persoane care alăptează,
persoane care au fost diagnosticate cu afecţiuni psihiatrice, glaucom, boli
coronariene, hipertiroidie, anorexie nervoasă şi bulimie nervoasă. Există,
bineînţeles, şi o serie de reacţii adverse care pot apărea după administrarea
sibutraminei: dureri de cap, constipaţie, senzaţie de vomă şi de gură uscată,
- 715
insomnie, transpiraţie abundentă, parestezii, palpitaţii, ameţeli, anxietate sau
hipertensiune arterială.
Pseudoefedrina
Administrarea de pseudoefedrină poate fi asociată cu unele reacţii
adverse cum ar fi creşterea tensiunii arteriale, tahicardie, nervozitate și
agitaţie. De asemenea, pot apărea tulburări de somn, ameţeli, cefalee, erupţii
cutanate care pot sau nu cauza iritaţie și foarte rar pot apărea halucinaţii. La
bărbaţi se pot observa tulburări de micţiune, mai ales la bolnavii cu afecţiuni
de prostată. La persoanele care utilizează în mod regulat pseudoefedrina
asociată cu antihistaminice pentru a controla simptomele rinitelor alergice,
apare frecvent senzaţia de uscăciune a gurii.
- 716
NARCOTICE - Efecte secundare
Analgezicele narcotice sunt compuşi naturali, semisintetici sau
sintetici, care acţionează la nivelul talamusului şi scoarţei cerebrale și care
diminuează sau suprimă senzaţia de durere. Totodată, administrarea lor este
însoţită de stări plăcute de euforie care se transformă cu uşurinţă într-o
nevoie acută de a repeta doza, determinând astfel instalarea dependenţei şi
apoi a toxicomaniei. Utilizarea analgezicelor este frecvent întâlnită în sport,
mai ales la persoanele care practică sporturi de contact (ca de exemplu
boxul).
- 717
Sindromul de abstinenţă (retragere) apare la oprirea bruscă a
administrarii cronice, când sunt reduse dozele sau se administrează un
antagonist opioid. Este mai putin grav în cazul opioidelor eliminate lent şi
cu acţiune de durată lungă (ex. metadona).
Un reprezentant tipic al acestei clase de substanţe dopante este
morfina. Cel mai des întâlnit efect al morfinei este sedarea, care apare și la
dozele terapeutice.
- 718
efecte neuropsihice: atacuri de panică, delir, psihoze, insomnie,
stări de dezorientare, halucinaţii, o stare pasivă a subiectului faţă de viaţa
socială și de familie;
„sindrom amotivational‖ - sindromul nu a fost diagnosticat
oficial, dar în special în rândul tinerilor consumatori de Cannabis au fost
observate manifestări constând în neglijarea și pierderea interesului
pentru activităţile sociale în care sunt implicaţi;
efecte asupra sistemului imunitar: scade imunitatea celară şi
maturitatea monocitelor, inhibiţia activităţii macrofagelor la nivel
pulmonar, scăderea numărului de limfocite;
efecte asupra sistemului endocrin: la bărbaţi scade secreţia de
testosteron, oligospermie şi apariţia ginecomostiilor, iar la femei apare
inhibarea ovulaţiei, tulburări de ciclu;
efecte cardiovasculare: frecvenţă cardiacă mărită, hipertensiune,
hipotensiune ortostatică;
efecte bronho-pulmonare: inflamarea ţesutului pulmonar, infecţii
bronşice, rinite, fibroze pulmonare, spasme bronşice; stări astmatiforme
şi scăderea semnificativă a capacităţii respiratorii, cancer (cauzat de
fumat) al gurii, laringelui şi plămânilor;
efecte digestive: anorexie, scădere ponderală până la caşexie;
temperatură anormală a corpului.
- 719
muşchilor, apariţia mai rapidă a oboselii în timpul exerciţiilor fizice,
accelerarea ritmului cardiac. Există și o serie de reacţii adverse psihice care
pot perturba performanţa, ca de exemplu: pierderea motivaţiei,
hiperinstabilitate (trecerea rapidă de la euforie la depresie), halucinaţii,
deteriorarea vigilenţei și a coordonării.
- 720
atrofie cutanată, astenie musculară. Afecţiuni coexistente (ex. infecţiile cu
virus herpetic, varicelă, tuberculoză, hipertensiune arterială) pot fi agravate
de corticosteroizii orali.
- 721
derivate din diminuarea controlului sinaptic beta-adrenergic la nivelul unor
organe. Astfel, poate fi favorizată dezvoltarea insuficienţei cardiace, se
poate produce bradicardie severă şi tulburări ale conducerii
atrioventriculare.
În doză mare, beta-blocantele dau cefalee, insomnie, greţuri, astenie,
tuburări vizuale, halucinaţii, erupţii cutanate şi impotenţă. Pot produce comă
diabetică la diabeticii insulino-dependenţi.
- 722
reacţii alergice (erupţii, febră, etc.);
cheaguri de sânge cauzatoare de embolie;
reacţii hemolitice acute cu afectarea rinichilor dacă se utilizează
sânge dintr-o grupă sanguină diferită;
transmiterea unor boli infecţioase (hepatită virală, SIDA) în
cazul în care donatorul de sânge nu a fost verificat împotriva viruşilor sau
prin reutilizarea siringilor;
creşterea tensiunii;
şoc metabolic.
- 723
materialul genetic spre celulele hepatice (1999). În 2002, în Franţa, medicii
au folosit terapia genetică în cazul a 12 băieţi care sufereau de
sindromul„bubble boy‖. În urma tratamentului, trei dintre pacienţi au
contractat leucemie, iar unul dintre ei a murit (Amalifitano, 2005). În plus,
este cunoscut că în urma unui „tratament genetic‖ există riscul ca muşchii să
devină atât de mari încât să deterioreze oasele și să conducă la apariţia altor
afecţiuni. Chiar și cobaii pe care s-au făcut studii genetice au murit mai
repede decât este speranţa lor de viaţă. Un alt exemplu elocvent pentru ceea
ce poate determina terapia cu gene este cel făcut public pe3 iulie 2003, cu
privire la Norman Gleicher şi echipa sa, în clinica privată de fertilitate
Centrul de Reproducere Umană din New York-Chicago. Echipa de cercetare
a centrului a creat un "mascul-femeie" (she-male), transplantând celule
dintr-un embrion masculin în curs de dezvoltare într-un embrion feminin de
trei zile. Hibridul rezultat era androgin, un hermafrodit care combina
trăsăturile masculine cu cele feminine, programate până în cel mai mic
amănunt. Iniţiat pentru a facilita cercetarea în direcţia unor terapii diferite,
experimentul a fost condamnat vehement de oamenii de ştiinţă europeni.
- 724
CAPITOLUL 31
- 725
El trebuie sa aibă o anumită intensitate, durata si volum, si să se
desfăşoare într-un cadru predeterminat. De aceea Societatea Europeana de
Medicina Sportiva a conceput un program de prescriere a exerciţiului pentru
sănătate (EPH) care a fost lansat la Roma in septembrie 2012, discutat la
Atena in martie 2013 si prezentat la al VI lea Crongres European de
Medicină Sportivă de la Strasbourg in septembrie 2013.
Medicul de Medicină Sportivă este cel care după anamneza , examen
clinic si paraclinic, testare la efort va indica programul de exerciţii adecvat
ca intensitate si durată de efort, in funcţie de rezultatele obţinute, vârstă sau
asocierea vreunei patologii. Acest examen medico-sportiv complex este
indicat sa se facă la orice vârstă dar in mod obligatoriu pentru bărbaţii peste
35 de ani si femeile peste 45 de ani.
- 726
Scăderea consumui de oxigen la nivelul miocardului la intensitate
submaximală;
Scăderea frecventei cardiace si a tensiunii arteriale la o intensitate
submaximală;
Creşterea densităţii capilare la nivelul muşchilor scheletici;
Creşterea pragului de lactat in sânge din timpul exerciţiului.
- 727
Alte beneficii cunoscute ale exerciţiului sunt:
Îmbunătăţirea funcţiei cognitive a copiilor ( meta-analiză Sibley si
Etnier 2003);
Incidenta scăzută a cancerului de colon, mamar si a afecţiunilor de
vezicula biliara;
Incidenta scăzută a bolilor respiratorii;
Combaterea stresului oxidativ;
Senzaţia de euforie post exerciţiu prin eliberarea de endorfine si
dopamina;
Scăderea anxietăţii si depresiei;
Stimularea imunitătii;
Îmbunătăţirea performantelor la locul de munca, in activităţile
recreaţionale si sportive;
Întârzierea perioadei de dependenta la bătrâni.
Femeile datorita protecţiei estrogenului si progesteronului au pana la
menopauză un risc cardiovascular de 10 ori mai scăzut decât bărbaţii. După
menopauza insă este foarte important nivelul de activitate fizica. Femeile cu
activitate fizica regulata au un risc cardiovascular de 40% ori mai mic
decât femeile sedentare aflate la menopauza!
- 728
Într-adevăr, la intensităţi scăzute, aproximativ 80% din energie
provine din grăsimi şi 20 % din carbohidraţi. Când intensitatea exerciţiilor
creşte, carbohidraţii devin sursa preferenţială astfel încât, la 60% din
intensitatea maximă, cele două surse au pondere echivalentă (50%). Punctul
în care ponderea carbohidraţilor devine mai mare decât a lipidelor a fost
denumit de către George Brooks ―punctul de răscruce‖. Deşi pentru 25 de
ani s-a considerat că exerciţiile aerobe efectuate în aşa-numita ―zonă a
arderii grăsimilor‖ sunt cele mai eficiente pentru scăderea în greutate,
ultimele studii contesta aceasta supremaţie a glucidelor.
- 729
greutate şi a modificării compoziţiei corporale, rezultate net superioare
obţinându-se în cazul antrenamentului anaerob.
Pe de altă parte, pentru a se constitui într-o cheltuială energetică
semnificativă, şedinţele de antrenament aerob trebuie să aibe o durată mare
de timp. Numărul de calorii consumate în timpul efortului fizic, afişat de
aparatele de fittnes, nu sunt exacte deoarece reprezintă consumul energetic
produs de efortul fizic plus rata metabolismului bazal. Un studiu care a
investigat această problemă a arătat că unui efort înregistrat cu un consum
caloric de 255 calorii, îi corespunde un consum real de numai 187 calorii. O
scădere în greutate de numai 0,5 kg pe săptămână poate fi obţinută, în
absenţa restricţiei calorice, printr-o plimbare cu o durată mai lungă de oră, în
fiecare din cele 7 zile ale săptămânii. Puţin oameni îşi permit însă să dedice
atâta timp antrenamentului.
- 730
În plus, tonifierea musculară se obţine mai ales prin exerciţiile cu
rezistenţa. Un antrenament de forţă de doar două şedinţe pe săptămână sunt
suficiente pentru menţinerea şi chiar creşterea masei musculare. Exerciţiile
cu rezistenţa moderată nu produc o creştere prea mare a masei musculare
dar o tonifica şi realizează în acelaşi timp o creşterea a masei osoase şi a
metabolismului bazal.
Sunt incontestabile însă beneficiile antrenamentului aerob asupra
fitness-ului cardio-vascular. Iar M. La Forge susţine că persoanele cu o
proporţie scăzută de fibre lente sunt mai puţin capabile să folosească lipidele
ca sursă energetică, ceea ce duce la concluzia că cel mai eficient program
este o combinaţie a exerciţiilor aerobe şi a celor cu rezistenţa.
- 731
perioada şedinţelor de antrenament, exerciţiile de intensitate crescută au
deteminat şi un consum energetic suplimentar după încetarea efortului fizic,
consum ce s-a desfăşurat pe o durată de peste 24 de ore post-efort. Un alt
studiu, condus de Tremblay, Simoneau si Bouchard, a arătat ca reducerea
ţesutului subcutanat indusa de antrenamentul cu intervale mari de intensitate
a fost de 9 ori mai mare fată de cea produsă de un antrenament continuu de
intensitate scăzută.
- 732
maximă pentru subiectul respectiv, ne vom raporta la această valoare pentru
a stabili intensitatea efortului la care se realizează intervalele. Dacă valoarea
aproximativă a alurii ventriculare maxime corespunde formulei 220-varsta,
stabilirea intensităţii efortului de 90% din intensitatea maximă corespunde
unei aluri ventriculare de 90% din alura ventriculară maximă. În mod
asemănător se poate stabili şi intensitatea efortului aerob care va corespunde
unei aluri ventriculare de 30% din alura ventriculară maximă.
- 733
Practicarea exerciţiilor fizice reprezintă un mijloc de prevenire al
osteoporozei, alături de nutriţie şi un stil de viaţă corespunzător ( fără fumat,
alcool in exces, polipraxazie) maximizând masa osoasă la vârsta tânără.
- 734
între 1,5 ani şi 5 ani. Rezultatele au fost urmărite la nivelul coloanei
vertebrale şi femurului si au arătat încetinirea pierderii de masă osoasă din
anii următori. Departamentul de Reabilitare si Geriatrie al Universităţii de
Medicina din Geneva are o continua preocupare in aceasta direcţie.
Pe de altă parte, exerciţiul practicat in exces în cadrul unor activităţi
sportive de performanţă cum ar fi atletismul, poate induce la tinerele
sportive tulburări hormonale soldate cu osteoporoză. Atletele amenoreice au
densitate minerala osoasa lombară mai mică datorită, probabil, scăderii
estrogenilor şi reducerii teşitului adipos. Pierderile de os trabecular la
sportivele amenoreice le depăşesc pe cele ale osului cortical . Activitatea
fizica intensa antrenează şi o creştere a producerii de interleukina l, care
stimulează resorbţia osoasa (Turner et al. 1998).
- 735
medicii de echipă si să le ofere sportivelor programe de informare
referitoare la riscurile practicării sporturilor solicitante în condiţii
necorespunzătoare.
- 736
In perioada 1995-2000 in Institutul National de Medicina Sportiva
(Gurau A, Ionescu A, Ionescu O) s-a realizat un studiu pe 41 de veterani, 23
de bărbaţi si 18 femei, cu vârste cuprinse intre 55 si 72 de ani alegători de
fond si semifond, care efectuau 3-4 antrenamente pe săptămână. Cu ocazia
examenelor medico-sportive periodice pe care le-au efectuat in INMS s-au
consemnat datele lor antropometrice (greutate, compoziţie corporala,
perimetru abdominal, mobilitate, elasticitate, forte musculare) si capacitatea
aeroba de efort. După 5 ani de antrenamente regulate atât la femei cat si la
bărbaţi s-a constatat creşterea capacitatii de effort, a mobilităţii, scăderea
perimetrelor abdominale, scăderea in greutate (intre 1 si 5 kg) prin reducerea
ţesutului adipos in favoarea creşterii masei active (1-2kg). Singurul
parametru la care nu s-au înregistrat creşteri semnificative a fost forţa
musculară.
- 737
dezvolte capacităţile de comunicare si socializare, sa-şi dezvolte intuiţia,
percepţia, rapiditatea în gândire, sa-şi îmbunătăţesca rezultatele şcolare.
Atât sporturile individuale cat si cele colective dezvolta diferite
trăsături de caracter importante, care ajuta la formarea profilului psihic al
viitorului adult!
- 738
De asemenea exerciţiul fizic impropriu realizat, fara o încălzire
corecta poate favoriza apariţia a numeroase traumatisme de parti moi.
De aceea cei care practica sistematic o forma de exerciţiu fizic e bine
sa tina seama de asa zisele „reguli de aur‖( www.sfmes.org ) stabilite de
grupul de specialişti francezi ai Clubului de Cardiologie Sportiva:
1. Semnalarea oricărei dureri in piept apărute in timpul efortului;
2. Semnalarea oricărei respiraţii anormale;
3. Semnalarea aparitei palpitaţiilor in timpul efortului sau imediat
după;
4. Respectare încălzire minim 10 min si răcire după antrenament;
5. 3-4 înghiţituri de apa la fiecare 30 min sau in pauza la meci!
6. Evitare exerciţiului intens sub -5 gr si peste 30 gr C;
7. Sa nu fumeze o ora înainte de antrenament si 2 ore după!
8. Nu se fac antrenamente cu febra sau o săptămână după un episod
gripal;
9. Evitarea automedicaţie si substanţelor dopante;
10. Activitate fizica peste 35 ani la bărbaţi si 45 la femei se face
numai după evaluare medicala.
- 739
Screeningul stării de sănătate care cuprinde anamneza, antecedente
heredo-colaterale cu evaluarea factorilor de risc cardiovasculari, antecedente
personale, examen clinic, examene de laborator care sa include si profil
lipidic; este importanta prezenta unei patologii ( mai ales obezitate si diabet
zaharat) cat si medicaţia prescrisa in alcătuirea programului de exerciţii!
Examenul antropometric cu greutate, compoziţie corporala,BMI,
perimetre abdominale, forte, mobilitate este de asemenea necesar înaintea
recomandării unui program de exerciţii;
Evaluarea capacitatilor functionale si de efort ale organismului pot
fi apreciate prin: măsurarea capacităţii respiratorii, frecventei cardiace de
repaus si efort, a tensiunii arteriale, EKG , consumului maxim de oxygen, a
pragului de lactate important pentru stabilirea intensităţii de efort si a scalei
de percepţie a efortului (RPE Borg, 1998);
Daca vom tine seama si de factorii comportamentali si preferinţele
personale pentru anumite exerciţii fizice vom aduce programului
recomandat un plus de valoare!
După evaluare urmează recomandările despre programul de
antrenament recomandat.
- 740
Dezvoltarea mobilităţii
- 741
Un exerciţiu de o intensitate crescuta este asociat cu un risc
cardiovascular si de accidentări mai mare .
Cristeriul de urmărire al intensităţii exerciţiului este freventa cardiaca
in efort. Daca frecventa cardiaca maxima nu poate fi măsurat in timpul unui
exerciţiu progresiv atunci poate fi estimata scăzând din 220 vârsta persoanei
respective. Ea poate fi influntata de temperatura, altitudine, infecţii si
anumite medicamente( de ex.beta-blocante)
- 742
Dansul este un antrenament cardio mai plăcut decât fitnessul sau
aerobicul care te energizeaza si elimina stresul, ajuta la menţinerea
articulaţiilor sănătoase si scade riscul de osteoporoza. De asemenea dansul
ajuta la mentinera unei greutăţi ideale, la îmbunătăţirea memoriei. S-a
demonstrat ca dansul are efecte benefice asupra persoanelor care suferă de
Alzheimer, împiedicând boala sa progreseze la fel de repede ca in cazul
persoanelor care nu dansează.
- 743
atenţie speciala trebuie oferita perioadelor de epuizare din timpul
tratamentului, deficientelor fizice acute sau cronice apărute in urma
operaţilor sau tratamentului si nu in ultimul rand o atenţie speciala trebuie
acordata cancerului osos. In Koln, German Sport University, a introdus un
program de antrenament de rezistenta in timpul chimioterapiei si
radioterapiei la pacientele cu cancer de san la 6 săptămâni postoperator.
Durata programului a fost de 12 săptămâni (de 2 ori pe săptămână, cate un
antrenament de 60 min).
Bibliografie selectivă
2. Bruckner P., Khan K. – Clinical Sports Medicine 4th ed., McGraw Hill,
Australia 2012
- 744
4. Drăgan I , Medicina Sportivă, Editura Medicală, Bucureşti, 2002
9. Kraemer, W.J., Volek, J.S., Clark, K.L., Gordon, S.E., Puhl, S.M., Koziris,
L.P., McBride, J.M., Triplett-McBride, N.T., Putukian, M., Newton, R.U.,
Hakkinen, K., Bush, J.A., & Sebastianelli, W.J. (1999). Influence of
exercise training on physiological and performance changes with weight
loss in men. Medicine and Science in Sports and Exercise, 31, 1320-1329
10. Laforgia J, Withers RT, Shipp NJ, Gore CJ (1997) Comparison of energy
expenditure elevations after submaximal and supra-maximal running. J
Appl Physiol 82:661-666
12. McArdle WD, Katch FI and Katch VL. (2000) Essentials of Exercise
Physiology: 2nd Edition Philadelphia, PA: Lippincott Williams & Wilkins
13. McArdle, W. D., Katch, F. I., & Katch, V. L. (2010). Exercise physiology:
Energy, nutrition, and human performance. Wolters Kluwer/Lippincott
Williams & Wilkins Health.
- 745
14. Miller, W.C., Koceja, D.M., & Hamilton, E.J. (1997). A meta analysis of
the past 25 years of weight loss research using diet, exercise or diet plus
exercise intervention. International Journal of Obesity, 21, 941-947
15. Ross, R., Dagnone, D., Jones, P.J.H., Smith, H., Paddags, A., Hudson, R.,
& Janssen, I. (2000). Reduction in obesity and related comorbid conditions
after diet-induced weight loss or exercise-induced weight loss in men.
Annals of Internal Medicine, 133, 92-103
16. Sedlock DA, Fissinger JA, Melby CL (1989) Efect of exercise intensity and
duration on postexercise energy expenditure. MedSci Sports Exerc 21:662-
666
19. Utter, A.C., Nieman, D.C., Shannonhouse, E.M., Butterworth, D.E., &
Nieman, C.N. (1998). Influence of diet and/or exercise on body
composition and cardiorespiratory fitness in obese women. International
Journal of Sport Nutrition, 8, 213-222
- 746