III.

Dogma Sfintei Treimi

Sfanta Treime - insusiri interne si externe

1. Caracterul personal și întreit al lui Dumnezeu:

Existența Supremă și atotputernică este absolută pentru că este persoană. Dacă
Dumnezeu nu ar fi persoană, nu ar fi de fapt Dumnezeu. Dar caracterul de persoană iubitoare
atrage cu necesitate existența tripersonală, adică deplin iubitoare, căci numai prin a treia
persoană iubirea dintre două persoane se deschide și se obiectivează.

2. Descoperirea Sfintei Treimi în istorie:

a) etapa păgână: deși există urme ale Revelației primordiale, se oscilează între un
dumnezeu care se manifestă în trei forme (Trimurti din hinduism, cu Brahma, Vișnu, Șiva) și
politeismul cu o treime de zei (ca la egipteni, cu Osiris, Isis și Horus);
b) etapa Vechiului Testament: pluralul Elohim, teofania de la stejarul Mamvri,
cântarea serafimilor de la Isaia 6 (Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot), personificarea
Înțelepciunii lui Dumnezeu (Pildele și Înțelepciunea lui Solomon, Sirah), psalmul 32 (Prin
Cuvântul lui Dumnezeu s-au întemeiat cerurile și prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor),
prezentarea lui Mesia ca persoană divină (Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut – Ps. 2) și
ca Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie
(Isaia 9), care Se va naște din Fecioară (Isaia 7:14), locul treimic de la Isaia 61 (Duhul
Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor...); în această etapă
învățătura despre Sfânta Treime nu este foarte clar precizată, pentru a se evita căderea
evreilor în politeism (în Vechiul Testament nu predomină iubirea, ca rezultat al existenței
celor trei persoane în Dumnezeu, ci dreptatea, ca rezultat al existenței unui singur
Dumnezeu);
c) etapa Noului Testament: Treimea în unitate: Mergând învățați toate neamurile
botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei 28) - είς τò ονομα = în
numele (la sg.), nu τά ονοματα (la pl.); trei Persoane: cuvintele îngerului la Buna Vestire
(Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri, pentru aceea și
Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema), teofania de la Botezul
Domnului, promisiunea Mângâietorului (Când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite
vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine
– Ioan 15), binecuvântarea de la 2 Corinteni 13 (Harul Domnului nostru Iisus Hristos și
dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi toți), urarea introductivă
de la 1 Petru 1 (către cei aleși după cea mai dinainte-știință a lui Dumnezeu-Tatăl și prin
sfințirea de către Duhul spre ascultare și stropirea cu sângele lui Iisus Hristos); unitatea în
Treime: a Tatălui cu a Fiului (Ioan 10: Eu și Tatăl Meu una suntem; Tatăl este întru Mine și
Eu întru El), a Tatălui cu a Duhului Sfânt (1 Corinteni 2: Căci cine dintre oameni știe ale
omului, decât duhul omului care este în el?; așa și cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a
cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu), a tuturor persoanelor dumnezeiești (Bine a grăit Duhul
Sfânt prin Isaia proorocul, când a zis: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege, și uitându-vă veți
privi dar nu veți vedea – zice apostolul Pavel în Faptele Apostolilor 28, referindu-se la Isaia
6, unde proorocul îl vede pe Domnul Savaot, adică pe Tatăl; iar apostolul Ioan afirmă în Ioan
12 că acestea a zis Isaia când a văzut slava Lui – a Fiului - și a grăit despre El; deci, după
apostolii Pavel și Ioan, Isaia a văzut pe Dumnezeu cel unul în ființă și întreit în persoane).

3. Formularea dogmei Sfintei Treimi:

  în primele veacuri prin Simbolul apostolic (Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic, în Iisus
Hristos unicul Său Fiu... și în Duhul Sfânt);

1
  prin Simbolul Atanasian (Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime și Treimea în
unime, nici confundând Persoanele, nici împărțind ființa);
  prin formula Botezului și întreita scufundare;
  prin doxologia cea mică (Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh);
  prin cântarea Lumină lină (...lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu);
  prin Părinții Apostolici (repetă expresiile din scrierile Sf. Apostoli);
  Apologeți (încearcă să lămurească Sfânta Treime combătând sabelianismul și
subordinațianismul);
  Sfinții Părinți (prin analogii cum ar fi: familia – în Răsărit, la Părinții capadocieni – caracter
de comuniune; sufletul cu rațiune, simțire, voință – în Apus, la Fericitul Augustin – caracter
individualist; cărămida, descompusă în pământ, apă și foc – Sf. Spiridon; floarea, culoarea,
mirosul; râul, apa, izvorul; soarele, lumina, căldura; copacul cu rădăcină, trunchi, coroană;
timpul cu trecut, prezent, viitor; spațiul cu cele trei dimensiuni, etc);
  nu trebuie să uităm nici mărturiile martirilor care și-au dat viața glorificând Sfânta Treime; în
mod special dogma Sfintei Treimi a fost formulată prin Simbolul de credință de la sinoadele I
și II ecumenic și în scrierile speciale referitoare la Sfânta Treime ale lui Atanasie cel Mare
(Contra arienilor despre Fiul, și Către Serapion despre Duhul Sfânt), Vasile cel Mare (Contra
lui Eunomie și Despre Duhul Sfânt), Grigorie de Nyssa (Contra lui Eunomie), Grigorie de
Nazianz (Cele 5 Cuvântări teologice), Didim cel Orb (Despre Sfânta Treime), Ambrozie (De
fide), Ioan Damaschin (Dogmatica).

4. Explicarea terminologiei trinitare:

Cuvântul Treime este folosit prima dată în Orient de Teofil al Antiohiei, iar în
Occident de Tertulian. Dumnezeu este o ființă (1) în trei persoane (3). Termenii care se referă
la unitate sunt:
a) esență;
b) substanță;
c) natură.
Fiind vorba despre Sfânta Treime, cuvintele esență, substanță și natură sunt redate în
limba română prin cuvântul ființă; a) esența (ούσια) sau ființa (fisis) înseamnă fondul, baza
unei realități;
Sf. Vasile cel Mare spune că esența este fondul naturii comune mai multor indivizi, de
exemplu: omul, umanitatea, omenitatea pentru toți indivizii speciei noastre;
La Aristotel ούσια avea două sensuri: prima esență, esența concretă, existența
individuală (dacă Sf. Părinți ar fi luat acest înțeles al termenului ar fi căzut în triteism) și
esența secundară, esența abstractă, natura specifică realizată în mai mulți indivizi de aceeași
specie (dacă Sf. Părinți ar fi luat acest înțeles al termenului, ar fi însemnat că fiecare Persoană
divină ori ar primi numai o parte din esența abstractă, și atunci ființa dumnezeiască s-ar
împărți între persoane, ori ar primi întreaga ființă, cu excluderea celorlalte);
Sf. Părinți au învățat însă, împotriva triteismului, că cele trei Persoane au aceeași
esență, dar în mod concret, nu abstract, ca la oameni (oamenii au toți aceeași esență, dar ea se
repetă în fiecare individ, unitatea ei fiind cugetată abstract; la Dumnezeu însă nu se repetă, ci
există o singură dată în cele trei Persoane, unitatea ei fiind concretă);
Sf. Părinți au respins și împărțirea ființei dumnezeiești între persoane, folosind
termenul OMOOUSIOS, care arată că Persoanele au una și aceeași ființă întreagă (ființa
Tatălui există întreagă în Tatăl, întreagă în Fiul, întreagă în Duhul Sfânt); [o vreme, termenii
esență și ipostas au circulat amestecați în Răsărit și Apus;
Sinodul din Alexandria, 362, arată însă că același adevăr îl exprimă și orientalii care
spun că în Dumnezeu este o esență și trei ipostasuri, și occidentalii care spun că Dumnezeu
este un ipostas și trei persoane;

2
 Sf. Vasile cel Mare explică deosebirea dintre esență și ipostas, raportând esența la
unitate (fondul naturii comune...) și ipostasul la Treime (ipostasul este individul subzistent,
Petru sau Pavel; aplicând aceasta la ființa divină, trebuie să recunoaștem aceeași substanță
divină și trei subzistenți în natura divină)]; b) substanța este cam același lucru cu esența, în
plus, etimologic (substare = a sta sub, ca și ipostasis = stau sub) substanța e o bază pe care
stau însușirile, o esență ce există într-un lucru subzistent în sine și pentru sine (deci opusă
însușirior, pentru că ele au nevoie de o ființă în care să existe ca într-un subiect); c) natura,
sinonimă cu esența, este materialul din care constă o realitate (de exemplu, lemnul e natura
din care e făcută masa);
Natura e însăși esența considerată ca subiect al proprietăților și principiu intern al
lucrărilor (natura arată ceva dinamic, esențele par statice). Termenii care se referă la Treime
sunt: a) ipostas; b) subzistență; c) persoană. În teologia actuală, ca și pentru Sf. Vasile cel
Mare și alți Sfinți Părinți, cuvântul ipostas are același sens ca și cuvântul persoană
(πρόσωπον); a) ipostasul este substanța care nu e parte dintr-un tot, ci o substanță individuală
completă, existând în sine și pentru sine; e natura în formă individuală de sine stătătoare, dar
nu este nici identic cu natura, nici cu o parte din ea, și nici nu e un adaos de conținut în
natură. El este forma de a exista a naturii.
Ipostasul este subiectul sau purtătorul naturii. Sf. Vasile cel Mare zice că ipostasul e
individul determinat, existând aparte, care posedă natura dar este opus naturii, așa după cum e
opus ceea ce e propriu la ceea ce e comun, ca particularul la general; b) subzistența este felul
de a exista al substanței; prin urmare este egală cu ipostasul; c) persoana este un ipostas de
natură rațională (sau substanța individuală, independent existentă, a unei naturi raționale);
persoana are conștiință de sine (rațiune), dorința de a fi în comuniune cu alte persoane
(sentiment) și puterea de a determina (voință). Persoana structurează din interior, imprimă în
întreaga ființă a omului o structură care nu se mai întâlnește la alte ființe umane. Persoana e
deosebită de individ, arătând că omul nu rămâne o ființă închisă în ea, ci deschisă către
celelalte persoane, în legătura dragostei: Ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine și
Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una (Ioan 17).
5. Erezii antitrinitare:
a) monarhianismul: Dumnezeu, fiind unul singur, nu pot exista în El mai multe
persoane; Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt fie numai niște puteri (monarhianismul dinamic –
ebioniții, Pavel de Samosata), fie numai niște moduri de manifestare (monarhianismul
modalist – patripasienii, Sabeliu) ale uneia și aceleiași ... .persoane dumnezeiești; (pentru
primii Hristos e numai fiu adoptiv al Tatălui, ca și noi, pentru ceilalți patrea passum esse –
Tatăl a pătimit pe cruce);
b) subordinaționismul: arianismul: Fiul e primul creat de Tatăl, nu din ființa Tatălui,
nu din veșnicie; după sinodul I ecumenic s-au împărțit în trei: arienii riguroși, semiarienii
(Fiul nu e deoființă cu Tatăl – omoousios – ci de o ființă asemănătoare cu a Tatălui –
omiousios) și la mijloc acacienii (Fiul e asemenea Tatălui, dar nu după ființă, ci Tatăl se
reflectă în Fiul ca într-o icoană); macedonianismul: Duhul Sfânt e creat de Tatăl și slujitor al
Tatălui și al Fiului; combătut de sinodul II ecumenic, dar nu cu omoousios, ci cu formula
doxologică echivalentă Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit;
c) antitrinitarii moderni (socinienii sau unitarienii);
d) triteismul: separă ființa după persoane, ajungând la trei dumnezei (în tetrateism
chiar la patru, considerându-se ființa divină ca al patrulea dumnezeu).
6. Distincții și însușiri:
În Dumnezeu există trei persoane reale, deci în Dumnezeu trebuie să existe anumite
distincții sau deosebiri reale, căci persoanele sunt și trebuie să fie deosebite una de alta (nu ca
în modalism sau sabelianism). Împreună slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, unindu-i

3
după dumnezeire și distingându-i după osebiri (Penticostar); deosebindu-i în dumnezeirea
feței, iar nu după ființă, care în sine este nedespărțită (Mărturisirea Ortodoxă).
Distincțiile se referă la persoane și la modul de a poseda ființa divină. Revelația
divină ne prezintă PROPRIETĂȚILE sau ÎNSUȘIRILE PERSONALE INTERNE prin care
cele trei Persoane se disting una de alta:
a) TATĂL este nenăscut, posedă ființa divină în Sine, neprimită de la nimeni. Despre
Tatăl ne spune Sf. Scriptură că este nepricinuit și că are viață în sine: Precum Tatăl are viață
întru Sine, așa i-a dat și Fiului să aibă viață întru Sine (Ioan 5). De aceea Sf. Părinți Îl numesc
pe Tatăl άναρχος (fără început, fără principiu), άναίτιος (fără cauză), iar însușirea prin care se
distinge de celelalte Persoane o numesc άγεννησία (nenaștere). Sf. Grigorie de Nazianz zice:
Deoarece Tatăl ca persoană nu are originea Sa în altul, pentru aceasta Își este El Însuși
principiul Său și pentru aceasta El nu este nici născut, nici purces;
b) FIUL primește ființa de la Tatăl prin naștere, este Unul născut, care din Tatăl S-a
născut mai înainte de toți vecii; așadar, Fiul are ca proprietate (sau însușire personală)
nașterea Sa din veci din Tatăl: Din pântece, mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm
109). Tatăl dăruiește întreaga Sa ființă Fiului prin naștere, nu doar o parte din ea, fără însă a
pierde El ceva din ființa Sa prin această comunicare. Comunicarea se face din veci, de aceea
și Fiul este veșnic; nu a existat niciodată Tatăl singur, fără Fiul: După cum focul există
deodată cu lumina din el, și nu este mai întâi focul și pe urmă lumina, și după cum lumina se
naște totdeauna din foc și este totdeauna în el, fără să se despartă deloc de el, tot astfel și Fiul
se naște din Tatăl, fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El (Sf. Ioan Damaschin);
c) DUHUL SFÂNT primește ființa de la Tatăl prin purcedere, așadar are ca
proprietate (sau însușire personală) purcederea Sa din veci din Tatăl. Despre această
proprietate vorbește și sinodul II ecumenic în Crez, și ea este exprimată clar de Mântuitorul,
care spune: Când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine (Ioan 15). Prin aceste
cuvinte, Domnul ne arată că Duhul Sfânt Își are originea din veci din Tatăl, și astfel este
deoființă cu Tatăl. Între nașterea Fiului și purcederea Duhului Sfânt este deosebire, dar în ce
constă această deosebire nu putem ști. [După Sf. Ioan Damaschin, unii autori consideră într-
un anumit fel că Fiul sau Cuvântul ar fi un produs al intelectului divin, și de aceea (după cum
producerea ideii și a cuvântului prin spirit o numim concepere și naștere) zicem despre Fiul
că e născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt ar fi un produs al voinței divine, și de aceea (după cum
realitățile ce se produc prin voința unei persoane, nu se zice că se nasc, ci că purced de la
acea persoană) spunem că Duhul Sfânt nu se naște, ci purcede din Tatăl].
Aceste PROPRIETĂȚI sau ÎNSUȘIRI PERSONALE INTERNE sunt cu adevărat
însușiri deosebitoare, în timp ce PREDICATELE sau ÎNSUȘIRILE EXTERNE (Tatăl –
Creatorul și Proniatorul lumii, Fiul – Răscumpărătorul sau Mântuitorul lumii, Duhul Sfânt –
Sfințitorul și Desăvârșitorul lumii), aratând deosebirile dintre persoanele Sfintei Treimi în
ceea ce privește lucrările lor în lume, disting persoanele numai în sens impropriu, nu real.
Pentru că în realitate, în viața sau în lucrarea extratrinitară, înspre lume, a Sfintei Treimi,
totdeauna lucrează toate cele trei Persoane împreună: Același Dumnezeu lucrează toate în toți
(1 Corinteni 12). Prin urmare, proprietățile (însușirile interne) disting cu adevărat Persoanele
Sfintei Treimi, dar predicatele (însușirile externe) sunt comune celor trei Persoane.
7. Antinomii în Sfânta Treime:
antinomia = contradicție în legi; în dogmatică, antinomia înseamnă o realitate
paradoxală, dublă, aparent contradictorie din punct de vedere rațional-omenesc, dar care
conține două afirmații ce sunt adevărate și justificate fiecare în felul ei, deși ni se par
contradictorii. Contradicția se produce însă doar din punct de vedere uman, subiectiv; pentru
a-L înțelege și cunoaște pe Dumnezeu este nevoie de o dilatare a logicii naturale într-o logică

4
supranaturală, în care contradicțiile se reconciliază într-un mod tainic, misterios. Sfânta
Treime este Realitatea antinomică supremă. Exemple de antinomii în Sfânta Treime:
a) în fiecare Persoană este cuprinsă întreaga ființă a lui Dumnezeu, fără ca ființa să se
împartă după persoane,iar Persoanele rămânând distincte;
b) deși Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt, totuși Tatăl nu are întâietate de
existență, ci toate Persoanele există din veșnicie (proprietățile Persoanelor, deși le disting, nu
acordă prioritate niciuneia dintre ele);
c) deși Fiul este născut din veci, El se naște și acum, se naște mereu; la fel și
purcederea Duhului Sfânt. (Sf. Ioan Damaschin încearcă să explice ultimele două antinomii
prin analogie cu focul și lumina care se naște din el).

Perihoreza si apropriere

Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi poate fi înfățișat după mai multe aspecte,
și anume după:
A) aspectul dumnezeirii Persoanelor și al distincțiilor dintre ele;
B) aspectul comuniunii intratreimice și al întrepătrunderii Persoanelor
(perihoreza);
C) aspectul lucrărilor dumnezeiești comune celor trei Persoane, dar atribuite în
mod special numai uneia (aproprierea).

A) Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi:

1) Dumnezeirea Tatălui: nu a fost contestată nici de eretici, Tatăl fiind considerat de
către toți ca Dumnezeu Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și
nevăzutelor. Mântuitorul Însuși mărturisește despre Tatăl că este Dumnezeu adevărat: Şi
aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17). În multe alte locuri din Sf. Scriptură, Tatăl este numit
Dumnezeu: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3); Tuturor celor ce sunteţi în
Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
şi de la Domnul Iisus Hristos (Romani 1), etc. Uneori textul Sf. Scripturi dă impresia că
Dumnezeu Tatăl ar avea o întâietate în Sfânta Treime (Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la
Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru – Ioan 20; Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos,
Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere
– Efeseni 1), dar această impresie greșită este cauzată de imposibilitatea omenească de a
exprima în mod deplin adecvat raporturile reale dintre Persoanele divine și unitatea Lor de
principiu.

2) Dumnezeirea Fiului, ca Persoană distinctă de Tatăl, este afirmată în multe locuri

din Sf. Scriptură, fie direct, fie indirect, Fiul fiind Cuvântul, înțelepciunea, puterea, chipul lui
Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1), strălucirea slavei
lui Dumnezeu şi chipul fiinţei Sale (Evrei 1). În mod direct, dumnezeirea Fiului este
mărturisită atât în Vechiul Testament (Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi
Te-am născut – Psalm 2; Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut – Psalm 109), cât
și în Noul Testament (la Botez Tatăl Îl numește Fiul Meu iubit – Matei 3, înaintea lui Caiafa
Hristos Se recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu – Matei 26; Sf. Apostol Petru mărturisește: Tu
eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu – Matei 16, iar Apostolul Toma: Domnul meu și
Dumnezeul meu – Ioan 20). În mod indirect, dumnezeirea Fiului este afirmată în locurile în
care lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, i se atribuie însușiri dumnezeiești ca
veșnicia (Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai

5
înainte de a fi lumea – Ioan 17), atotputernicia (Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ
– Matei 28), omniprezența (Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi
Eu în mijlocul lor – Matei 18), etc. Uneori textul Sf. Scripturi pare să contrazică dumnezeirea
Fiului (Tatăl este mai mare decât Mine – Ioan 14; Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela
nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl – Marcu 13), dar aceste expresii
se referă la Iisus Hristos numai ca om.

3) Dumnezeirea Duhului Sfânt este și ea afirmată clar în Sf. Scriptură, fie în mod
direct (Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va
huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta – Luca 12; Iar când va veni Mângâietorul, pe
Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine – Ioan 15; Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu
Duhului Sfânt?... N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu – Fapte 5), fie în mod indirect,
Duhul Sfânt având însușiri dumnezeiești, este un alt Mângâietor (Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi
alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu
poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte – Ioan 14), este atotștiutor,
învață toate (Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu
– Ioan 14), este atotputernic, participând la creație (şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe
deasupra apelor – Facere 1; Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui
toată puterea lor – Psalm 32); Botezul se face și în numele Duhului Sfânt, El fiind egal cu
Tatăl și cu Fiul; mântuirea vine prin nașterea din nou, din apă și din Duh (Ioan 3), etc. Uneori
textul Sf. Scripturi pare să contrazică dumnezeirea Duhului Sfânt: Iar când va veni Acela,
Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va
auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti – Ioan 16 (aici însă nu se neagă atotștiința Duhului
Sfânt, ci se arată că El nu va descoperi nimic deosebit de cele spuse de Hristos până la
Înălțare); Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni,
decât numai Fiul – Matei 11 (nici aici nu se neagă atotștiința Duhului Sfânt, căci în alt loc se
spune: Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (...); cele ale lui
Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu – 1 Corinteni 2).

B) Comuniunea intratreimică și întrepătrunderea Persoanelor divine

(perihoreza):
1. Posedând una și aceeași ființă divină, Persoanele Sfintei Treimi sunt în perfectă
unitate ființială dumnezeiască. Deosebirea care există între Ele constă doar în însușirile
interne personale (Tatăl nenăscut și nepurces, Fiul născut, Duhul purces); între Ele este deci o
deosebire personală (pentru că cele trei Persoane sunt distincte, deosebite), nu ființială. Dată
fiind identitatea de ființă neîmpărțibilă, cele trei Persoane care o au întreagă fiecare, nu pot fi
cugetate altfel decât existând Una în Alta, întrepătrunzându-Se reciproc: Tatăl este și rămâne
în Fiul și în Duhul Sfânt, Fiul este în Tatăl și în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt este în Tatăl și în
Fiul. Persoanele Sfintei Treimi Se întrepătrund, Se înconjoară reciproc, locuiesc Una în Alta,
fiecare este întreagă în celelalte două Persoane. Această împreună existență a Persoanelor
divine în înțelesul de a fi fiecare în celelalte, fără amestecare, fără contopire sau confundare,
se numește perihoreză. Ideea de perihoreză a existat totdeauna în Biserică, exprimată prin alți
termeni; termenul de perihoreză îl avem de la Sf. Ioan Damaschin (sec. VIII).

2. Perihoreza este mărturisită în Sfânta Scriptură: Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi

Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care
rămâne întru Mine - face lucrările Lui (Ioan 14); Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl (Ioan
10); Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (1 Corinteni 2).

6
 3. Perihoreza Persoanelor divine își are temeiul în deoființimea acestora, adică în
faptul că Tatăl împărtășește veșnic celorlalte două Persoane divine întreaga Sa ființă
dumnezeiască, Fiului prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere, fără ca prin aceasta Tatăl
să-Și știrbească integritatea ființei, sau celelalte două Persoane să primească doar o parte din
ea, ci fiecare o primește întreagă. De altfel, împărțirea ființei dumnezeiești e imposibilă, dat
fiind spiritualitatea ei absolută, și deci simplitatea ei absolută.

4. Perihoreza exprimă atât unitatea ființială a Sfintei Treimi (pentru că la baza

perihorezei stă deoființimea Persoanelor), cât și trinitatea Persoanelor divine (pentru că prin
perihoreză se afirmă că ființa cea una și neîmpărțită subzistă, se menține deci întreagă în
fiecare Persoană, Care rămâne totuși deosebită de celelalte două).

5. Fără perihoreză, Persoanele divine ar fi concepute ca existând alături Una de Alta,

fiind despărțite, ca în lumea creată, și în concluzie s-ar afirma trei dumnezei, nu Unul singur,
și s-ar ajunge la erezii antitrinitare.

C) Despre apropriere:
1. Tot ce se referă la ființa divină sau la acțiunile externe ale lui Dumnezeu, este
comun celor trei Persoane. În Dumnezeu există o singură ființă, există o singură voință și o
singură activitate externă. Când unele numiri, atribute sau activități ce se referă la toate trei
Persoanele sunt împrumutate și atribuite unei Persoane, vorbim de apropriere. Aproprierea ar
fi deci atribuirea unei însușiri sau unei lucrări comune, uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi,
înseamnă adică a face ceva propriu din ceea ce este comun. Scopul aproprierilor este de a
caracteriza cât mai clar pentru noi Persoanele Sfintei Treimi, de a ne ajuta să le înțelegem
într-o măsură cât mai mare. Dar ceea ce i se atribuie, ceea ce i se apropriază unei Persoane,
nu i se atribuie cu excluderea celorlalte Persoane. De exemplu, dacă spunem că Tatăl este
puterea, Fiul înțelepciunea și Duhul Sfânt bunătatea, nu trebuie înțeles că Fiul și Duhul Sfânt
sunt excluși de la putere, Tatăl și Fiul de la bunătate, sau Tatăl și Duhul Sfânt de la
înțelepciune, pentru că toate acestea, ca și celelalte atribute, sunt comune Persoanelor divine
nedespărțite. În general, toate însușirile ființiale pot fi apropriate unei Persoane, după cum și
o însușire sau lucrare poate fi atribuită celor trei Persoane, întrucât ea nu este rezervată unei
singure Persoane, datorită unității lor ființiale.

2. Tradiția patristică, potrivit Sfintei Scripturi, a apropriat Persoanelor divine numiri,

însușiri ființiale și lucrări externe ale lui Dumnezeu: a) numiri: Tatălui i se atribuie numele de
Dumnezeu, Fiului numele de Domn, iar Duhului Sfânt numele de Duh, fără ca prin aceasta să
fie despărțite sau amestecate Persoanele divine, ci, fiind deoființă, poate fiecare în parte să fie
numit Dumnezeu, Domn și Duh; b) însușiri ființiale (sau atribute divine, energii divine
necreate, existând ca potențe din veșnicie în Dumnezeu, dar fiind actualizate în timp potrivit
voinței lui Dumnezeu): Tatălui i se atribuie eternitatea și puterea, Fiului i se atribuie adevărul
și înțelepciunea, Duhului Sfânt i se atribuie bunătatea, harul, darul; c) lucrări externe (sau
manifestări în afară, acțiuni dumnezeiești externe, activitate divină): Tatălui i se atribuie
hotărârea dimpreună cu planul, Fiului i se atribuie săvârșirea sau executarea, iar Duhului
Sfânt i se atribuie desăvârșirea. Sau, bazându-ne pe textul de la Romani 11 (Pentru că de la El
şi prin El şi întru El sunt toate), putem spune împreună cu Sf. Atanasie cel Mare: „Dumnezeu
Tatăl toate le face prin Fiul în Duhul Sfânt”.

3. În ce privește activitatea divină în lume, Tatălui i se atribuie crearea, Fiului

răscumpărarea sau mântuirea, iar Duhului Sfânt sfințirea.

7
 4. Aproprierile nu sunt deosebiri reale, obiective, între Persoanele divine. Persoanele
divine se deosebesc în mod real prin proprietățile sau însușirile personale interne (Tatăl
nenăscut și nepurces, Fiul născut, Duhul Sfânt purces). Predicatele sau însușirile personale
externe, în raport cu lumea (crearea, mântuirea și sfințirea), nu introduc deosebiri reale,
obiective, între Persoanele Sfintei Treimi, pentru că în lume Persoanele divine acționează
împreună, în comuniune, în mod sinergic, ele fiind nedespărțite una de alta, căci Același
Dumnezeu lucrează toate în toți (1 Corinteni 12).

5. Pentru a exprima activitatea divină comună în lume, Sfinții Părinți spun că orice
lucrare pornește din sau de la Tatăl, trece prin Fiul și se desăvârșește în Duhul Sfânt.
Revelația divină supranaturală, de asemenea, s-a făcut de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, atât
în Vechiul, cât și în Noul Testament. În lucrarea providenței, Tatăl este „susținătorul și
purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul, în Duhul Sfânt” (Sf. Grigorie Sinaitul). În
Răscumpărarea lumii, Fiul a săvârșit întreaga operă mântuitoare prin Duhul Sfânt, împlinind
voia Tatălui. Sfințirea lumii e atribuită Duhului, Care vine de la Tatăl, fiind trimis în lume de
Fiul.

6. Dar, deși acțiunea dumnezeiască externă este produsul voinței celei una și
neîmpărțite a lui Dumnezeu, deci comună Persoanelor divine, totuși fiecare Persoană își are
contribuția personală prin lucrări proprii. Însă lucrarea proprie a fiecărei Persoane nu trebuie
gândită ca petrecându-se separat de a celorlalte Persoane, ci doar ca o ieșire în prim plan a
unei Persoane divine și ca o împreună lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi. Totuși, în lucrarea
mântuirii lumii, numai Fiul S-a întrupat, S-a răstignit, a înviat ca om, celelalte două Persoane
divine conlucrând doar prin bunăvoință.