Subiecte pentru examen de promovare Urologie și andrologie

Semiologia
1. Localizarea şi caracteristica durerilor în maladiile renale. Colica renală.
Durerile pot fi: acute şi surde; permanente şi periodice; în repaos sau la efort fizic;
Durerile în regiunea lombară sînt caracteristice pentru afectarea rinichilor, colica renală;
iradierea în regiunea inghinală – pentru maladiile ureterale;
durerea în regiunea suprapubiană – în maladiile vezicii urinare;
în perineu – pentru cele ale prostatei.

1) obstacolul înalt, pielic si ureteral lombar va produce exacerbarea durerii lombare, cu iradiere in fosa
iliaca si in organelle genital
2) obstructia la nivelul iliopelvian va mima apendicita acuta sau diverticulita Meckel
3) obstacolul ( calculul) juxtavezical va determina colica renala, la care se adauga semnele de iritatie
vezicala: polakiurie, tenesme vezicale, durere pelviperineala

Cele mai caracteristice şi grave dureri sânt în timpul colicii renale. La baza ei se află dereglarea acută a
pasajului urinei din căile urinare superioare în urma obstrucţiei sau a compresiei lor.
Mecanismul durerilor şi manifestărilor clinice în colica renală se datorează următorilor factori:
- Are loc mărirea bruscă a tensiunii intrabazinetale pe care o percep baroreceptorii din bazinet, apoi se
transmite la segmentul respectiv al măduvei spinării, care la rândul său, la scoarţă cerebrală, unde
impulsul se transformă în senzaţie de durere;
- Spasmarea musculaturii bazinetului, a calicelor sau ale ureterelor măreşte şi mai mult tensiunea în căile
urinare, proximal de obstacol;
- Ca rezultat al hipertensiunii intrabazinetale, apare spasmarea reflectorie a vaselor renale, ce duce la
ischemia parenchimului renal şi ca rezultat durerea creşte;
- Edemul parenchimului renal contribuie la mărirea în volum a rinichiului, care la rândul său dilată
capsula fibroasă, ce conţine un număr mare de receptori dolori. Atunci colica renală ajunge la apogeu.

Colica renală mai frecvent este cauzată de calculi în rinichi şi uretere, conglomerate de săruri, cheaguri de
sânge, puroi. Ea apare brusc, pe neprins de veste, iar durerile au un caracter acut, bolnavii sunt neliniştiţi,
caută o poziţie anumită a corpului. Durerile apar în regiunea lombară, cu iradiere în regiunea ingvinală,
suprapubiană, în organele genitale externe, uretră, partea internă a femurului. În timpul crizei bolnavul
manifestă diverse tulburări urinare şi în primul rînd dizurie (micţiuni frecvente, imperioase, dureroase).
Colica renală se manifestă pe parcurs adeseori prin diverse tulburări digestive - greţuri şi vomă reflectorie,
uneori pareză intestinală cu meteorism, balonare, constipaţii, mai rar diaree.
De regulă pulsul este normal (nu-i frecvent), ce este un simptom important în diagnosticul diferenţiat cu
maladiile abdominale acute, unde tahicardia este prezentă. Simptomul de topotament în regiunea lombară
este pozitiv pe partea afectată.

2. Disuria: cauze, patogeneza, importanţa clinică.

Disuria – micţiune grea, reprezentată de golirea vezicii ce efort. Bolnavul urinează încet, greu, cu get
întrerupt, filiform, uneori cu picătura. Disuria poate fi de origine vezicală, uretrală, congenitală, provocată
de patologia prostatei, colului vezical, etc.
Cause:
- disuria prin disectazia colului vezical in inflamaţii , tumori , hipertrofia şi hipertoniasfincterului, scleroza
colului, tulburări ale vascularizaţiei şi inervaţiei.
- Disuria prin neconcordanţa dintre contracţia detrusorului şi deschiderea colului vezical(acalazia) -
megavezică.
- Disuria de origine vezicală - hipotonia detrusorului ( leziuni nervoase periferice înleziuni nervoase
centrale)
- alte cauze de disurie: calculi şi corpi străini, valvule uretrale, hipertrofiaverumontanumului.

3. Patologia cailor urinare inferioare. Dereglări de micțiune.

Din tulburările (dereglările) de micţiune fac parte:
Polachiuria (micţiuni frecvente)– bolnavul urinează des, însă cîte puţin. Este caracteristică pentru
patologia căilor urinare inferioare.
- Polachiurie de zi – este caracteristică pentru calculii vezicii urinare (e legată de poziţia activă
/mersul/ bolnavului).
- Polachiuria nocturnă (nocturie) – un simptom precoce în diagnosticul adenomului de prostată;.
- Polachiurie de zi şi nocturnă (permanentă) e caracteristică pentru cancerul, tuberculoza v/urinare,
procesele inflamatorii ale prostatei şi uretrei posterioare.
Oligachiuria – micţii rare. Este legată de patologie neurologică, inervaţia v/urinare.
Nicturia – diureza de bază diurnă are loc noaptea. Se întâlneşte în patologia cardio-vasculară, în
insuficienţa renală, cardio-vasculară (apar edeme ascunse);
Stranguria – micţie îngreuiată combinată cu micţie frecventă şi dureroasă. Are loc în cistite,
calculi ai v/urinare, tuberculoză, prostatită, veziculită, cancer ai prostatei.
Disuria – micţiune grea, reprezentată de golirea vezicii ce efort. Bolnavul urinează încet, greu, cu
get întrerupt, filiform, uneori cu picătura. Disuria poate fi de origine vezicală, uretrală, congenitală,
provocată de patologia prostatei, colului vezical, etc.
Micţiuni imperioase- necesitatea de a urina imediat cînd apare senzaţia de micţiune. Sunt
caracteristice pentru cistite, prostatite, adenom de prostată, calcul vezical, uretrită posterioară.
Incontinenţa de urină – eliminarea necontenită de urină, fără chemări la micţiune. Poate fi:
esenţială – integritatea anatomică este păstrată, însă are loc insuficienţa sfincteriană a v/urinare. Ea
poate fi permanentă sau periodică în anumite poziţii ale corpului, la efort fizic neînsemnat (dans,
fugă, încordare, săritură, râs, plâns, strănut). Mai frecvent întâlnim la femei cu corsetul muscular
slăbit, mai ales al bazinului mic, scăderea tonusului sfincterian în urma prolapsului uterin, vaginal.
Incontinenţă de urină falsă – în caz de anomalii de dezvoltare a v/urinare, ureterului, uretrei.
Uneori în urma traumelor, intervenţiilor chirurgicale, apariţia fistulelor cu organele vecine (fistule
vezico-vaginale; vezico-rectale; uretro-vaginale; uretro-rectale).
Nereţinerea urinei – imposibilitatea de a reţine urina în rezultatul chemărilor imperative,
chinuitoare, dureroase. Se întâlneşte în cistite acute, adenom de prostată gr.I. la copii acest
simptom poate apărea în timpul jocurilor concentrate, vezica urinară plină, uitând de micţiune.
Retenţie de urină (micţiune incompletă)- evacuare incompletă a urinii. Pot fi următoarele variante:
acută şi cronică.
Retenţia de urină acută - lipsa actului de micţiune cu prezenţa chemărilor imperative; v/urinară
este plină, dureroasă. Pot fi următoarele variante:
1) neuroreflectorie: - după intervenţii chirurgicale
- după un stres
- aflarea în poziţie orizontală timp îndelungat
2) obstructivă, mecanică: - adenom de prostată
- cancer de prostată
- strictură de uretră
Retenţia acută de urină este necesar de a fi diferenţiată de anurie.
Retenţia cronică de urină – apare la închiderea incompletă a căilor urinare inferioare de către un
obstacol. Cel mai frecvent apare în adenomul sau scleroza de prostată.
 Işuria paradoxă - apare în urma retenţiei cronice de urină timp îndelungat, la dilatarea
decompensată a aparatului muscular şi sfincterian al v/urinare în urma acumulării urinei reziduale.
Urina se elimină involuntar cu picătura. Se întâlneşte în adenomul de prostată de gr.III.

4. Piuria şi bacteriuria, cauzele, metodele de diagnostic.

Piuria – prezenţa puroiului în urină, format din leococite modificate, germeni si produsi de degradare
tisulara, ansamblu ce a primit denumirea de *piocite*. Leucocituria normala(N) max 5 leococite in
campul de vedere, 10 elemente pe 1 ml de urina ceea ce corespunde la max 2000 leococite pe min.
 urina este tulbure
 urina este urat mirositoare
 apare nevoia frecventa de a urina urgent
 se inregistreaza disconfort in timpul urinarii
 febra persistenta.
Cauzele
1) Bolile cu transmitere sexuala- chlamidya sau gonoreea. Alte infectii - virale, bacteriene,
microplasmatice, fungice, cu bacterii anaerobe sau chiar tuberculoza. La barbati, piuria poate fi
provocata de o infectie la nivelul prostatei.
2) cauze neinfectioase a piuriei includ conditiile prostatice, nefrita sau sarcoidoza. Unele
perturbari de ordin mecanic , asa cum este cazul traumelor cauzate de pietrele la rinichi.
3)Tumorile maligne sau beninge
4) Sarcina si varsta
5) conditie inflamatorie a tractului urinar superior, cum ar fi o problema la nivelul rinichilor.

In scopul depistarii piuriei, cel mai comun test realizat este sumarul de urina. Medicul va efectua
bolnavului si un examen fizic. Specialistul poate fi in masura sa stabileasca un diagnostic de
infectie a vezicii urinare sau cistita, in urma simptomatologiei si a istoricului medical al
bolnavului.
Examenul microscopic al urinei va detecta exact cat de numeroase sunt celulele albe din urina. O
cultura de urina poate fi, de asemenea, efectuata pentru a se stabili daca exista o infectie bacteriana
si pentru a se identifica microorganismul care a provocat-o.

Bacteriuria – prezenţa în urină a bacteriilor specifice şi nespecifice (E.coli, stafilococ, steptococ,

Proteus vulgaris, etc.). În normă urina este sterilă !

Cauze
 Diagnostic

5. Schimbările cantitative și calitative in urina.

Schimbările cantitative în urină

Poliuria – reprezintă o eliminare mărită patologică a cantităţii de urină în timp de 24 ore. Eliminarea a
mai mult de 2000 ml urină, ca regulă cu densitatea relativă scăzută (1002-1012), ne vorbeşte de
micşorarea funcţiei de concentrare a rinichilor. Are loc în pielonefritele cronice, adenomul de prostată,
diferite maladii renale complicate cu Insuficienţă Renală Cronică (glomerulonefrite, polichistoză,
diabet zaharat, etc.), boala Adison.
Oliguria – micşorarea cantităţii de urină eliminate în timp de 24 ore (mai puţin de 500 ml). Poate fi şi
fiziologică (întrebuinţarea cantităţii mici de lichid, febră, efort fizic, hipertranspiraţii) şi patologică
(insuficienţă renală acută şi cronică, sindrom nefrotic, stările de şoc, nefrite tubulo-interstiţiale).
Anuria – patologie caracterizată prin faptul, că rinichii nu produc şi nu elimină urină sau absenţa ei în
vezica urinară, controlată prin sondaj vezical. Se socoate anurie, cînd cantitatea de urină este ≤ 50
ml/24 ore. Pot fi următoarele forme de anurie:
1) Arenală – lipsa rinichilor sau nefrectomia (accidentală, medicală) unicului rinichi funcţional;
2) Prerenală – schimbări acute hemocirculatorii renale – Insuficienţa Renală Acută prerenală
(tromboza vasculară, şoc, colaps, deshidratare masivă).
3) Renală – afectarea rinichilor în urma diferitor maladii, intoxicaţii acute (glomerulonefrită acută,
intoxicaţi cu diverse substabţe chimice, medicamente, incompatibilitate sangvină de transfuzie, etc.)
4) Postrenale (obstructive, urologice, mecanice) – apare în urma unui obstacol, care face imposibil
pasajul urinar din rinichi în căile urinare inferioare. Are loc în nefrolitiaza bilaterală, tumori,
ligaturarea ureterelor sau excizia lor în timpul operaţiilor ginecologice.

Schimbările calitative în urină

Hiperstenuria – eliminare de urină cu densitate mare (1025-1030). Se întâlneşte în diabetul zaharat,
hiperparatireoză, dar şi în unele maladii renale.
Hipostenuria – micşorarea densităţii urinei, ca urmare a scăderii funcţiei de concentrare a rinichilor. Este
caracteristic pentru Insuficienţa Renală Cronică, pentru stadiul de poliurie a Insuficienţei Renale Acute,
pentru diabetul insipid.
Izostenuria – stare când densitatea urinei indiferent de cantitatea de lichid întrebuinţată în timp de 24 de
ore, nu se schimbă.
Izohipostenuria – densitatea urinei este egală cu densitatea plasmei (serului sangvin), ce ne vorbeşte
despre o insuficienţă renală cronică, când rinichii elimină apă (urină fără nici o densitate), iar substanţele,
deşeurile rămân în sânge.
Urina în normă este transparentă, de culoare galben-străvezie.
Proteinuria – apariţia proteinei în urină. În normă poate fi pînă la 0,033 gr/1. Deosebim proteinurie
adevărată (proteinele sunt prezente în urină înainte ca aceasta să ajungă în bazinet) şi falsă (proteinele
pătrund în urină după ce ea a ajuns în căile urinare superioare) – în piurie, hematurie, neoplasme, etc.
Proteinuriile adevărate se pot clasifica în glomerulare, datorită tulburărilor de permeabilitate glomerulară
(de pildă în sindrom nefrotic), tubulare, datorită leziunilor de reabsorbţie a proteinelor (în IRA,
pielonefrita, etc.).
Cetonuria – apare în cetoacidoză diabetică.
Piuria – prezenţa puroiului în urină.
Leucocituria – prezenţa leucocitelor în urină.
Hematuria – prezenţa sângelui în urină (eritrocturie)
Distingem următoarele forme de hematurie:
- iniţială (uretro-prostatică), terminală (vezicală), totală (renală);
- macrohematurie (se vizualizează macroscopic) şi microhematurie (microscopică);
Mioglobinurie – concentraţie mărită de pigmenţi (la distrugerea sau constrângerea muşchilor, crush-
sindrom).
Cilindruria – apariţia cilindrilor în urină. Cilindri pot fi: hialinici, granuloşi, ciroşi, leucocitari,hematici,
epiteliali. Cilindruria în bolile urologice se întâlneşte mai rar.
Bacteriuria – prezenţa în urină a bacteriilor specifice şi nespecifice (E.coli, stafilococ, steptococ, Proteus
vulgaris, etc.). În normă urina este sterilă !
Pneumaturia – eliminarea cu urină a aerului şi gazelor. Are loc în urma diverselor manipulaţii invazive.
Lipuria – prezenţa în urină a lipidelor. Are loc în traumatisme, tractelor oaselor tubulare, în filarioză.
Hiluria – perezenţa în urină a limfei. Urina este de culoarea laptelui.
Hidatiduria – (echinococuria) în echinococoză renală, când hidatidele nimeresc în urină.

6. Retenţia acută şi cronică de urină: cauze, clinica, diagnostic.

Retenţie de urină (micţiune incompletă)- evacuare incompletă a urinii. Pot fi următoarele variante:
acută şi cronică.
Retenţia de urină acută - lipsa actului de micţiune cu prezenţa chemărilor imperative; v/urinară este
plină, dureroasă. Pot fi următoarele variante:
1) neuroreflectorie: - după intervenţii chirurgicale
- după un stres
- aflarea în poziţie orizontală timp îndelungat
2) obstructivă, mecanică: - adenom de prostată
- cancer de prostată
- strictură de uretră
Retenţia acută de urină este necesar de a fi diferenţiată de anurie.

Clinic - globul vezical dureros. Pacientul prezinta o dorinta acuta de a urina, este agitat, durerile
abdominale fiind intense, localizate sau cu iradiere spre penis. Toate eforturile de a urina sunt
zadarnice.

Retenţia cronică de urină – apare la închiderea incompletă a căilor urinare inferioare de către un
obstacol. Cel mai frecvent apare în adenomul sau scleroza de prostată. Semne clinice - debut brusc,
agitat, durere hipogastrica, mictiune imperioasa

Diagnosticul
Anamneza
Examenul obiectiv
- globul vezical = tumora ovoida cu convexitate superioara regulata, neteda, remitenta, foarte
dureroasa, mata.
- tuseu rectal
Examinari paraclinice - ecografia, RRVS + UIV

Protocol de diagnostic:
-Examen clinic si anamneză
-Examen sumar de urină
-Ecografie aparat urinar
-Urografie intravenoasă

Explorări suplimentare:
-Uretrografie retrogradă sau anterogradă
-Uretrocistoscopie

7. Metodele endourologice de diagnostic (uretroscopie, cistoscopie, ureteroscopie) utilizate în

urologie.

Ureteroscopia este o metodă de studiu a stării uretrei folosind un uretroscop. Studiul este efectuat
pentru tulburări de urinare.
Se disting ureteroscopia vederilor anterioare și posterioare. Cu uretroscopia anterioară, medicul
examinează partea anterioară a uretrei, iar cu uretroscopia posterioară, se poate observa activitatea
întregii uretre.
Ureteroscopia ajută la observarea structurii interne a uretrei. Cel mai adesea, ureteroscopia se
efectuează la bărbați. Ureteroscopia la femei este utilizată mai rar, cu incontinență urinară cronică.

Cistoscopia este o procedura care permite medicului sa examineze mucoasa vezicii urinare si a
canalului care transporta urina in afara corpului (uretra). Un aparat cu forma tubulara (cistoscopul)
prevazut cu o camera video este introdus in uretra si se avanseaza treptat catre vezica urinara.
Indicatii:
1) A investiga cauzele semnelor si simptomelor. Acestea pot fi sange in urina (hematurie),
incontinenta urinara, vezica hiperactiva si durere la urinare. Cistoscopia poate stabili, de asemenea,
cauza infectiilor frecvente de tract urinar. Cistoscopia nu este insa efectuata daca ai o infectie activa de
tract urinar.
2) A diagnostica afectiunile vezicii urinare, de exemplu, cancerul de vezica urinara, calculii urinari
(pietre la rinichi) si inflamatia vezicii urinare (cistita).
3) A trata afectiunile vezicii urinare. Instrumente speciale sunt trecute prin cistoscop pentru a trata
anumite afectiuni, de exemplu, tumorile foarte mici de la nivelul vezicii urinare pot fi indepartate in
timpul cistoscopiei.
4) A diagnostica prostata marita. Cistoscopia poate arata ingustarea uretrei in zona prostatei,
evidentiind prostata marita (hiperplazia benigna de prostata).

Complicatiile cistoscopiei pot fi:

Infectie.
Sangerare.
Durere.

Ureteroscopia este procedura prin care cu ajutorul unui instrument optic de mici dimensiuni se
examinează uretra. Se realizeaza cu ajutorul unui endoscop rigid sau flexibil care este introdus in
uretra si ghidat apoi pana in uretera. Ajuta la diagnosticarea și tratarea problemelor tractului urinar,
cum ar fi pietrele la rinichi. Procedura durează, de obicei, o oră și este efectuată sub anestezie
generală. Este contraindicata in caz de infectie urinara.
 8. Tomografia computerizată: tipuri, valoarea diagnostică în urologie.

Tomografia computerizată se determină sediul şi dimensiunile tumorii, gradul de penetraţie parietală,

precum şi situaţia ţesuturilor adiacente. Se precizează exact prezenţa sau absenţa adenopatiilor regionale
şi/sau la distanţă, precum şi a metastazelor. În acelaşi timp stadiile iniţiale sunt greu apreciabile la
tomografia computerizată.

Tipuri:
- TC spirala
- TC multispirală

Între 1000UH (unităţi Hounsfield) cea mai mare densitate posibilă, compactă osului şi -1000 UH cea mai
mică densitate posibilă în corpul omenesc - aerul. Densitatea apei este de 0 UH.
Fiecarea organ are limitele sale de densitate normală:
- Rinichiul 30-60 UH
- Urina 30 UH
- Grasimea perirenală - 15 -60 UH
Permite o bună explorare a retroperitoneului, oferind date despre zonele oarbe.

9. Urografia intravenoasă. Variante, indicaţii, contraindicații, tehnica, riscuri.

Urografia intravenoasă (UIV) este principala investigaţie radiologică a specialităţii (“regina

explorărilor urinare”). Este o metodă anatomo-funcţională, iar calitatea imaginii urografice este
condiţionată de funcţia renală. UIV permite:
- cercetarea morfologiei renale (formă, contur, dimensiuni);
- cercetarea funcţionalităţii rinichilor ( secreţie, exrcerie renală);
- detectarea şi localizarea calculuior radiotransparenţi;
- evaluarea obstrucţiei tractului urinar;
- evaluarea hematuriei.
Urografia standart. Se injectează intravenos o substanţă de contrast triiodată (urografin, verografin,
odiston, etc.), o fiolă de 20 ml, 0,5-1 ml/kg greutăţi. Primul clişeu urografic se face la 5-7 minute de la
injectare. El evaluează funcţia secretorie a rinichiului. La 12-15 minute se face încă un clişeu (se poate
în ortostatism).

Variante ale UIV:

1. Compresia ureterală Coliez. Compresia ureterelor la nivelul strâmtorii superioare a pelvisului. Se
aplică după efectuarea filmului funcţional (la 5 min) şi durează 15 min se face un nou film, iar la
decompresie altul. Este contraindicată la persoanele în virstă şi în obstrucţiile căilor urinare.
2. UIV în perfuzie. La pacienţii cu diminuare moderată uni-sau bilaterală a funcţiei renale. Se
injectează 2 ml/kg/corp substanţă de contrat, diluată în dextroză 5% -300 ml. Perfuzarea se face în
decurs de 6-8 min.
3. UIV cu administrare de diuretice. După filmul de 20 min se injectează i/v 2 fiole de furosemidă,
apoi se fac clisee la fiecare 2 min, timp de 10 min. Se utilizează în hidronefroze.
4. UIV minutată (Ravasini). În HTA renovasculară, filme la fiecare minut timp de 10 min.
Indicaţiile urografiei: tumorile renale, tuberculoza, pielonefrita, hidronefroza, litiaza urinară, adenomul
şi cancerul de prostată, etc. În obstrucţia şi în traumatismele urinare urografia se efectuează de urgenţă.

Contraindicaţiile UIV:
 - intoleranţă severă la produşii iodaţi
- sarcină
- mielom multipu
- Insuficienţa Renală Acută (prerenală, renală)
- Insificienţă Renală Cronică avansată
- stări de şoc
Complicaţii (riscuri)
- reacţii alergice (decese 1 la 80 000)
- anurie (IRA)
- agravarea IRC

10. Ultrasonografia în urologie - metode, posibilităţi, limite.

Metodă imagistică de primă intenție în diagnosticul majorității maladiilor urologice.

Posibilități :

- este absolut inofensivă

- este ușor de executat

- nu necesită pregătire specială, nu utilizează radiații ionizante , nu provoacă efecte nocive.

- nu are nici o contraindicație , se efectuează oricînd în urgențe

- furnizează date despre întregul aparat urinar(dimensiunile, aspectul rinichilor, starea vezicii urinare,
prostate,testicolele, uretra etc.)

- poate fi utilizată cînd alte metode ca cistoscopia sau radiografia sînt contraindicate (inflamații acute ale
prostatei, uretrei, testiculelor, veziculelor seminale, intoleranță la substanța de contrast etc.)

- permite obținerea unor imagini dinamice în secțiune, în orice plan dorit.

E. renală - organ de formă ovoidă, dimensiunile (lungime, lățimea, grosimea). În funcție de aplasarea
transductorului se pot obține imagini transversal, longitudinale, oblice. Se determină zona marginală
hipoecogenă ce reprezintă parenchimul renal și zona centrală hiperecogenă, (corticala și medulara
renală)care are contur neregulat, corespunzătoare calicelor, bazinetului și vaselor din hilul renal. Vasele
renale se prezintă ca niște benzi hipoecogene(transsonice).

Ureterele normale nu pot fi examinate ecografic.

Chistul renal se va prezenta ca o formațiune transsonică lichidiană localizată cortical sau central, sau în
zona pielocaliceală (hidronefroză), gradul căreia se va stabili după dilatarea cavităților și grosimea
parenchimului. Daca sînt dilatate atît sistemul calice-bazinet ,cît și ureterele se va numi
hidroureteronefroză.
Calculii se prezintă ca niște formațiuni hipercogene, de la 3-4mm, generatoare de con de umbra
posterioară, daca e localizat în cavitatea renală. Pot fi vizualizați calculi radiotransparenți, care nu se văd
la radiografie.

Formațiunile tumorale vor apărea de ecogenitate diferită, bine delimitate, cu contur șters, neregulat,
sectorial sau în totalitate.

E. vezicii urinare

Se efectuează în 2 situații: premicțional și postmicțional. Volumul posmicțional este numit reziduu

vesical, important în aprecierea gradului de afectare vezicală în afecțiunile subvezicale
obstructive(adenoma, cancer de prostată, stricturi uretrale etc.)

Calculi vezicali se prezintă ca niște formațiuni hipercogene, de la 3-4 mm

Tumori vezicale- zone de diversă ecogenitate, cu contur neregulat, șters, dimensiunile și localizarea
formațiunii tumorale.

Putem vizualiza diferite malformații ale joncțiunii uereterovezicale(ureterocel, megaureter), diverticuli

vezicali etc.

E. prostatei și veziculelor seminale

Poate fi efectuată transabdominal, utilizînd ca fereastră sonică vezica urinară, plasînd transductorul în
hipogastru, dar mai precisă este calea transrectală – prin care se vizualizează leziunile ca au indicație de
puncție, formațiuni tumorale existente, evaluarea pacientului operat.

E. scrotului

Indicațiii: în traumatisme, în creșterea în volum a scrotului sau a conținutului acestuia. Permite depistarea
formațiunilor de volum, hemoragiilor posttraumatice, tumori etc. E. cu Doppler pentru diagnosticul
varicocelului, torsiunii de funicul spermatic.

E. penisului

Depistarea formațiunilor de volum, boala Peyroni etc. Dopplerografia vaselor penisului (diagnosticul
disfuncţiei erectile).

Ecografia permite și efectuarea unor biopsii dirijate(ecoghidate)- renale, prostatice, limfonodulare.

- Nefrostomie percutană ecoghidată

- Puncție biopsie renală ecoghidată etc.

11. Radiografia renovezicală pe gol al rinichilor. Importanța diagnostică.

Este investigația primară și obligatorie a maladiilor urologice. Pacientul se va pregăti prin golirea
intesinală, eliminarea gazelor prin medicație și dietă. Clișeul pe gol se efctuează din față, în decubit dorsal.
Radiografia renovezicală simplă trebuie să corespundă criteriilor:
 - Să cuprindă ultimile vertebre toracale în partea de sus
- coloana vertebrală pe mijlocul filmului
- simfiza pubiană vizibilă inferior

Permite studiul scheletului(coaste, coloana vertebrală, bazinul), părțile moi lomboabdominale și pelvine.
Se văd umbrele mușchiului iliopsoas, umbrele renale etc.

Patologic:

Sistemul osos: metastaze, artroze, spina bifida, scolioză

Contur renal: creșterea sau diminuarea conturului, deformarea și dispariția lui.

Imagini radioopace: nefrocalcinoza, calcificări tuberculoase/ neoplazice, calculi caliceali, bazinetali,

ureterali, vezicali etc.

12. Cistografia. Uretrografia. Metode, indicaţii, contraindicaţii şi complicaţii.

Cistografia

Cistografia retrogradă/ ascendentă– explorare radiologică a vezicii urinare cu substanță de contrast,

introdusă retrograd prin cateter uretral. Se indică pentru depistarea refluxului vezicoureteral.

Cistografia excretorie sau descendentă este utilizată pentru a determina forma și dimensiunea vezicii
urinare. Subtanța de contrast este injectată intravenos, așteptând ca să treacă prin rinichi, apoi în vezică.
După ce este complet umplută, radiologul va face o serie de imagini într-o singură poziție.

Cistografia micțională – pacientul golește vezica, substanța de contrast este introdusă în vezică printr-un
cateter prin uretră. Pe durata umplerii vezicii cu substanta de contrast sunt efectuate radiografii în pozitii ti
intervale de timp diferite. Apoi cateterul este extras si sunt realizate radiografii aditionale timp în care
pacientul urineaza într-un recipient. Odata ce vezica este golita, o radiografie finala este efectuata .

Indicații: diagnosticul tumorilor vezicale infiltrative, identificarea deformărilor în contururile vezicii

urinare, a defectelor în umplerea acesteia ,a integrității pereților vezicii.

Contraindicații: alergie la substanță de contrast,procese inflamatorii acute ale vezicii urinare, uretrei,
sarcină.

Complicații: reacție alergică la substanță de contrast, bufeuri de căldură, greață, vomă, dispnee, edem
Quinke

Uretrografia

Uretrografia ascendentă la bărbați- metodă imagistică invazivă de explorare a uretrei care constă în
injectarea substanei de contrast pe uretră, ascendant

Indicații: pentru diagnosticul modifiărilor morfologice de uretră( traumatisme, fistule, diverticule, stricturi
)
Contraindicații: boli acute, boli cornice în acutizare a aparutului urinar, patologii psihice severe,
insuficientă renală, intoleranță la substanța de contrast.

Complicații: pătrunderea infecției în uretră, hemoragii la pacienți cu tulburări de coagulare a sîngelui,

pătrunderea conținutului canalului uretral în venele pelvisului, din cauza traumatizării peretelui acsetuia.

13. Renografia izotopică, renoscintigrafia dinamică. Importanța diagnostică, indicaţii,

contraindicaţii şi complicaţii.

Renografia izotopică- Principiul metodei se bazează pe administrarea intravenoasă a unei cantități minime
de radioizotop, urmată de trecerea acestuia prin vasele rinichilor, acumularea în celulele funcționale ale
ambilor rinichi și excreția prin absorbție tubulară în vezică. Cele mai folosite preparate radiofarmaceutice
tehnețiul 99m, iod 131.

Renograma- metoda care înregistrează curbele de transit ale radiotrasorului pentru fiecare rinichi separate.
SE iau in vedere 3 segmente:

1. Vascular- corespunde intrării sîngelui radioactive în rinichi, segment cu aspect de pantă ascendentă
abruptă.
2. Tubular- o pantă lină, corespunde acumulării izotopului radioactiv.
3. Excretor – pantă descendentă, corespunde iesirii trasorului curbei, depinde de starea de hidratare si
de diureza în timpul examinării.

Indicații:

Boli renale acute și cronice

Infarctul renal

Anomalii congenitale

Rinichi afuncțional, ectopic, pacienți cu intoleranță a sub. de contrast

Evaluarea fluxului sanguin renal, diagnosticul hipertensiunii renovasculare

Traumatism renal, pregătirea pentru transplantul de rinichi și evaluarea eficacității sale.

Identificarea refluxului vezicoureteral.

Contraindicații: sarcină, alaptare

Complicații: nu are

14. Diagnostic de laborator în patologia urologică.

Se efectuează după examenul clinic complet al bolnavului.

AGS- leucocitoză cu deviere spre stînga(infecții, asociate cu febră), anemie(cancer renal), eritrocitoza
(hidronefroză, chist renal)- din cauza creșterii eritropoietinei.
Analiza biochimică a sîngelui -ureea(reflect filtrarea glomerulară, echilibrul între catabolismul proteic și
eliminarea renală a azotului rezultat din acest catabolism). Crește – în IRA, IRC, hemoragii
gastroinsteinale, deshidratare prin varsaturi, diaree etc. Scade- în sarcină, insuficiență hepatica. Creatinina-
reflectă funcția renală. Crește –obstrucții ale tractului urinar, IR cu scaderea filtrației glomerulare, șoc,
deshidratare, DZ, HTA. Scade- in boli hepatice, tratament indelungat cu corticosteroizi, boli musculare.

Ionograma- Na, Cl, K, Ca etc. hiponatremie- în hiperhidratare. Hiperkaliemie – in IR

Examenul urinii

Aspectul macroscopic. Volumul urinii – 800-1000/1000-1500ml

Culoarea- galbenă strălucitoare, inchisă- in sdr.icterice. Medicamente care influențeaza culoarea-

amidopirin, nitroxolina

Pigmenții biliari- urobilina ,excretata ca urobilinogen, se gaseste in cantitati ft mici, creste- in

insuf.hepatica.

Transparența- perfect limpede, transparenta. Aspect tulbure-dat de fosfați, urați, puroi.

Mirosul- caracteristic , imprimat de acizi volatili și de o substanță numită ”urinoid”. Devine mai puternic
in urina concentrate, amoniacal –in urina care se decsompune, putred- in urina infectata, dulceag- la
diabetic, acetonic- in acidoze

Reacția urinei- slav acida ph 5,8-7,4. Devine alcalina dupa ingerarea unor substante alcalinizante, regim
alimentar vegetarian, in infectii urinare cu bacterii care secreta ureaza si care vor desface urea in
ammoniac.

Densitatea urinei-1010-1030, creste in deshidratare, scade in hiperhidratare

Schimbările calitative în urină

Hiperstenuria – eliminare de urină cu densitate mare (1025-1030). Se întâlneşte în diabetul zaharat,

hiperparatireoză, dar şi în unele maladii renale.

Hipostenuria – micşorarea densităţii urinei, ca urmare a scăderii funcţiei de concentrare a rinichilor. Este
caracteristic pentru Insuficienţa Renală Cronică, pentru stadiul de poliurie a Insuficienţei Renale Acute,
pentru diabetul insipid.

Izostenuria – stare când densitatea urinei indiferent de cantitatea de lichid întrebuinţată în timp de 24 de
ore, nu se schimbă.

Izohipostenuria – densitatea urinei este egală cu densitatea plasmei (serului sangvin), ce ne vorbeşte
despre o insuficienţă renală cronică, când rinichii elimină apă (urină fără nici o densitate), iar substanţele,
deşeurile rămân în sânge.

Urina în normă este transparentă, de culoare galben-străvezie.

Proteinuria – apariţia proteinei în urină. În normă poate fi pînă la 0,033 gr/1. Deosebim proteinurie
adevărată (proteinele sunt prezente în urină înainte ca aceasta să ajungă în bazinet) şi falsă (proteinele
pătrund în urină după ce ea a ajuns în căile urinare superioare) – în piurie, hematurie, neoplasme, etc.
Proteinuriile adevărate se pot clasifica în glomerulare, datorită tulburărilor de permeabilitate glomerulară
(de pildă în sindrom nefrotic), tubulare, datorită leziunilor de reabsorbţie a proteinelor (în IRA,
pielonefrita, etc.).

Cetonuria – apare în cetoacidoză diabetică

Piuria – prezenţa puroiului în urină.

Leucocituria – prezenţa leucocitelor în urină.

Hematuria – prezenţa sângelui în urină (eritrocturie) Distingem următoarele forme de hematurie: - iniţială
(uretro-prostatică), terminală (vezicală), totală (renală); - macrohematurie (se vizualizează macroscopic) şi
microhematurie (microscopică); Mioglobinurie – concentraţie mărită de pigmenţi (la distrugerea sau
constrângerea muşchilor, crush-sindrom).

Cilindruria – apariţia cilindrilor în urină. Cilindri pot fi: hialinici, granuloşi, ciroşi, leucocitari,hematici,
epiteliali. Cilindruria în bolile urologice se întâlneşte mai rar. Bacteriuria – prezenţa în urină a bacteriilor
specifice şi nespecifice (E.coli, stafilococ, steptococ, Proteus vulgaris, etc.). În normă urina este sterilă !

Pneumaturia – eliminarea cu urină a aerului şi gazelor. Are loc în urma diverselor manipulaţii invazive.

Lipuria – prezenţa în urină a lipidelor. Are loc în traumatisme, tractelor oaselor tubulare, în filarioză.

Hiluria – perezenţa în urină a limfei. Urina este de culoarea laptelui.

Hidatiduria – (echinococuria) în echinococoză renală, când hidatidele nimeresc în urină.

Cristaluria- cristale de acid uric, urati, oxalati de calciu in urina

Celule epiteliale- descuamarea mucoasei tractului urinar

Proba celor trei pahare- informeaza asupra punctului de plecare a hematuriei. Daca ii colorata in 1 pahar-
hematurie inițiala de origine uretroprostatica, daca e colorata in utlimul e terminala de origine
cervicovezicala. Cind e colorata in toate este totala.

Proba celor 4 pahare- recoltarea urinei inainte, in timpul si dupa masajul prostatic poate ajuta la
localizarea sediului infecției bacteriene în tractul urinar.

1 proba –golirea vezicii urinare consta din primele 10 ml car reprezinta porțiune uretrei.

2 probă- următoarele 10 ml de urina care reprezinta porțiunea vezicii urinare

3 probă- porțiunea prostatică, este colectat lichidul prostatic, in timpul masajaului prostatic.

4 probă- prima porțiune de urină colectată imediat după masajul prostatic.

Toate sint trimise pentru cultură bacteriologică. Cele 3 probe sint centrifugate și sedimentul este examinat
microscopic pentru a identifia semnele de inflamație, leucite, hematii, lipide, macrofage, fungi, bacterii.

Testul cu 2 pahare test pre-masaj si test post masaj

Este utilizat pentru diagnosticul pacienților cu prostatită. Proba pre- masaj este jetul de mijloc, iar de urină
post-masaj constituie 10 ml imediat după masajul prostatic. Sedimentul este evaluat prin microscopie și
se va efectua urocultura catitativă.

Prostatita cronică bacteriană este diagnosticată printr-o creștere de 10 ori a bacteriilor din a treia si a patra
eprubeta, în comparație cu prima si a doua eprubeta(metoda cu patru pahare) sau printr-o crestere de 10
ori a bacteriilor din proba post-masaj, comparativ cu proba pre-masaj (metoda cu 2 pahare). In prostatita
cronica bacteriana, se remarca prezenta a 10 sau mai multe leucocite in fiecare cimp de vedere.

Urocultura- recoltarea urinei se face din jetul mijlociu intr-un vas steril.

Calitativă- se efectueaza pentru identificarea germenilor responsabili de o infectie urinară și testarea

sensibilității lor la antibiotice(antibiograma)

Cantitativă- constă în aprecierea numărului de germeni intr-un ml de urină.

În cazul uroculturilor pozitive interpretarea este următoarea:

- Sub 10.000 germeni/ml, rezultatul este negativ

- In limitele 10000-100000germeni/ml, infectia este probabila
- Peste 100000germeni/ml, infectia este sigură

Explorarea funcțională a rinichiului:

Proba Volhard- bolnavul este supus unui regim de sete timp de 18 ore. Din urina colectată la fiecare
micțiune spontană , se va determina densitatea la acest interval de timp. Daca în una din probe se obține o
valoare de 1021 proba e considerata normală.

Proba Zimnițchi –urina este colectata din 3 in 3 ore , atit ziua cit si noaptea. Se determina volumnul si
densitatea urinii

Proba Neciporenco -test cantitativ de masurare a leucocitelor, eritrocitelor, cilindrilor în 1 ml urină.

Osmolaritatea urinei- este o masura a concentratiei de particule osmotic active, in principal sodiu, clor,
potasiu si uree, glucoza contribuind semnificativ la osmolalitate doar atunci cand este prezenta in urina in
cantitati substantiale.

Aprecierea filtrației glomerulare- cleareance-ul creatininei endogene- volumul de plasmă epurat

completde către rinichi într-un minut. Cr= U x V/P

U- concentratia creatininei in urina

P- concentratia creatininei in plasmă

V- vlumul urinar

Valorile filtratiei glomerulare normale variaza intre 80-120ml/min

15. Examenul obiectiv al pacientului urologic (palparea, percuţia). Manevra Giordano şi

interpretarea ei. Tehnicile de palpare a rinichilor.

În mod normal rinichiul nu se palpează, cu excepția persoanelor astenice la care se palpează polul inferior.
Rinichii devin palpabili cînd își părăsesc sediul , devin mobile sau se măresc în volum. Palparea este
dificilă, deoarece rinichii sînt localizați profund, retroperitoneal sub diafragmă. Prin palpare se apreciază:
volumul, consistența, mobilitatea sensibilitatea , suprafața, forma rinichiului. Prin palpare se pot decela:
hematom, tumori retroperitoneale, supurații, mobilități anormale etc.

Tehnicile de palpare:

Procedeul Gayon- palparea bimanuală a rinichiului în decubit dorsal, așezat pe o suprafață plană, tare.
Examinatorul este așezat de parte ace urmează a fi examinată, avînd mîna opusă în unghiul costo-
muscular, iar cealaltă mînă sub rebordul costal. Bolnavului i se propune sa respire profund, rinichiul fiind
mobil odată cu mișcările respirației. Este metoda de elecție.Palparea rinichiului contralateral se execută la
fel , inversînd poziția mîinilor.

Metoda Petit- metodă aplicabilă pentru rinichiul sting, examinatorul se asează la dreapta pacientului și
plasează mîna stîngăsub bolnav pînă la unghiul costovertebral, iar mîna dreaptă anterior profund.

Procedeul Israel- bolnavul este așezat în decubit lateral opus rinichiului examinat, cu membrul inferior
din partea bolnavă în flexie, examinatorul fiind plasat de partea examinată, avînd mîna dreptă (de
exemplu, pentru rinichiul drept cu policele aflat in regiunea lateroposterolombară, iar celelalte degete sub
rebord). Se îndeamnă bolnavul să repire, este o metodă unimanulă, se recomandă la pacienții astenici.

Procedeul Glenard- se execute onomanual cu bolnavul în decubit dorsal , cu genunchii flexați ,

examinatorul fiind pe partea examinată, avînd mîna opusă plasată cu policele sub rebord, iar celelalte
degete- în regiunea lateroposterolombară. Se îndeamnă bolnavul să respire profund, rinichiul fiind palpat
între police și ultimile 4 degete. Se recomandă la copii.

Procedeul Obrazțov-Strajesco- prevede palparea rinichilor în pozițiile orizontală și verticală. Această

manevră este alicată pentru rinichiul flotant, ptozant.

Percuția

Manevra Giordani- lovituri ușoare cu marginea cubitală a mîinii la nivelul masei musculare sacrolombare,
în zona unghiului costovertebral în sens craniocaudal. Dacă rinichiul este normal unda de hiperpresiune
rămîne fără raspuns – G. negative. Daca rinichiul este distins si unda de hiperpresiune adăugată presiunii
crescute intrarenale, provoacă o durere de intensitate variabila- G. pozitiv.

16. Examinare clinică a prostatei ş ai veziculelor seminale: tuşeul rectal, ecografia prostatei.
Diagnosticul diferenţial.
Tușeul rectal- se efectueza cu indexul bine lubrifiat , introdus progresiv, cu blîndețe, rugînd pacientul să
relaxeze sfincterul anal. Există mai multe modalități de poziționare, dar e preferabilă poziția ginecologică,
deoarece oferă o bună relaxare a pacientului. În funcție de stările asociate (comă, tatraplegie, paraplegie
etc.) tușeul rectal poate fi efcetuat în decubit lateral în poziție genupectorală sau în picioare, sprijinit pe
masa de examinare. Înainte de efectuare se realizeaza inspectia regiunii perineale, anale, perianale cu cu
posibila identificare a fisurilor anale, hemoroizilor externi etc.

Se introduce degetul examinator- indexul- protejat de mănușă chirurgicală, bine lubrefiat. Manevra nu
trebuie sa fie dureroasa, chiar daca e neplăcută pentru pacient. Se vor palpa pereții rectului pînă la limita
accesibilă, identificînd reperele anatomice si anomaliile la acest nivel.

Palparea canalului anal pe toata circumferința se efectueza pentru a exclude prezența hemorizilor interni,
stenozei, polipilor, fistulelor rectale, neoplasm rectal. După degetul pătrunde în ampula rectală, care
trebuie examinată în întregime prin rotirea degetului la 360 grade.

Examenul prostatei se efectueza pe toata suprafata, se evalueaza conturul, marimea, consistența, suprafața,
mobilitatea, sensibilitatea. La palpare se descriu 2 lobi laterali demarcați de un șanț median interlobar, cu
limitele laterale precis delimitate. Dacă creste prostata în dimensiuni, șanțurile laterale devin proeminente,
cel median se sterge, iar diamentrele prostatei se alungesc. Suprafața prostatei normale este neteda,
uniforma, cu contur clar. Consistență elastică, omogenă.

Modificari de consistență :

moale- atonie a prostatei, lipsa contactelor sexuale

crescută- în hiperplazie adenomatoasă

indurată- prostatita cronică cu sau fără calculi

pietroasă- în cancer avansat

Litiază prostatică multiplă- crepitații la palparea glandei prin frecarea calcinatelor(semnul sacului cu nuci).

Mobilitatea: afectiuni benigne –mobila; maligne –dispare

Sensibilitate : crescuta în proces inflamator acut

Veziculele seminale sunt situate profund, se palpează doar atunci cînd au volumul mărit sau sînt indurate.

E. prostatei și veziculelor seminale

Poate fi efectuată transabdominal, utilizînd ca fereastră sonică vezica urinară, plasînd transductorul în
hipogastru, dar mai precisă este calea transrectală – prin care se vizualizează leziunile ca au indicație de
puncție, formațiuni tumorale existente, evaluarea pacientului operat.

17. Explorarea instrumental a aparatului urinar. Tipurile de instrumente uzuale folosite.

Tipurile de instrumente uzuale folosite

-exploratorul cu bulă olivară- pentru explorarea suprafeței interioare a uretrei, stricturilor uretrale.

- Bujiile filiforme și cilindroconice- instrumente fără lumen, se folosesc pt tartamentul conservativ al

stricturilor uretrei.

- sondele uretrovezicale- catetirismul vezicii urinare, confecționate din cauciuc sau plastic. Sondele
Pezzer- pt drenajul vezicii pe cale hipogastrică (cistostomie clasică). Sondele Foley (autostatice)cu
balonaș pt drenajul indelungat al vezicii, hemostaza lojei prostatice după rezecție transuretrală.

- sondele uretrale- radioopace, gradate 5-15 cm, pt a putea cunoaste distanta la care au fost introduce in
ureter. Sonda standart pentru: recoltarea urinei direct din bazinet, efectuarea pielografiei prin introducerea
retrograde a substantei de contrast, pt drenare in anuria obstructivă.

Sonda Zeiss, Dormia- pt captarea calculilor ureterali.Sonda Double J- segment cilindric, iar capetele
descriu 2 volute ce realizeaza fixarea in bazinet si vezică.

- instrumente metalice- dilatatoare Benique-instrumente curbe sau rectilinii lipsite de lumen, intrebuintate
pt dilatare uretrala, cu scop exploratory si therapeutic. Sonde metalice pt catetirism evacuator în retenție
complete de urină.

-instrumente folosite pt investigatii și tratamente endoscopice, fibrscoapele urologice: cistoscoape

exploratoare- examinarea mucoasei vezicii urinare / operatoare – pentru catetirismul uni-/ bilateral,
prelevarea biopsiilor vezicale.

Nefroscopul percutan- examinarea si tratamentul patologiei endorenale.

Litotriptor- sfărimarea mecanică a unor calculi

Rezectoscopul- prevazut cu o teaca, un obtrurator si elemente propriu-zise , system mechanic care

imprima o miscare rectilinie unei anse electrice care la temperature inalte sectioneaza tesuturile ,
coaguleaza vasele. Sub control optic , racursat la o sursa de lumina si irigare.

Ureteroscopul- examinarea ureterelor . Tipuri :

-metalic rigid- 30-40cm

- metallic semiflexibil 50 cm

- flexibil

Laparoscopul- cu scop diagnostic- stabilirea sediului testicolului ectopic

In scop terapeutic – orhiectomie , ligaturarea venei spermatice in varicocel, drenajulchisturilor renale,

chirurgia calculilor ureterali etc.
 Traumatismul
1. Diagnosticul pozitiv și diferențial al traumatismelor renale închise și deschise.

Inchise
Durerile care au caracter stabil, o diferită
intensitate, pentru început sunt localizate, dar
cu evoluarea hematomei se răspândesc de-a
lungul ureterului.
Hematomul pararenal (urohematomul).
Edemaţierea regiunii renale este un simptom
important, dar nu atât de frecvent
Hematuria este semnul cel mai des, dar nu este
obligatoriu.
Gradul intensităţii hematuriei poate fi diferit de
la microscopic până la macroscopic, şi chiar la
cheaguri. Durata hematuriei poate fi de la 1-2
zile până la câteva săptămâni.
greaţa, voma, pareza intestinală aminteşte
deseori „ileosul” dinamic
şocul şi colapsul, ce apar imediat după
traumatizare.
Pulsul frecvent, slab, se palpează greu.
Conştiinţa de regulă este păstrată.
Anemia poate fi un simptom al hemoragiei
renale indiferent de şoc
Deschise
Majoritatea traumelor renale deschise au
originea prin armă de foc sau de cuţit
Starea generală a bolnavilor în traumatismul
deschis este gravă, cu elemente de şoc
traumatic
Semnul distinctiv al acestei afecţiuni este
hematuria
Scurgerile urinei din plagă este un simptom
important, dar nu se întâlneşte atât de des.
Tratament. Este exclusiv chirurgical. La
zdrobire şi în distrugerea considerabilă se
efectuează nefrectomia. În afectarea unui singur
pol se efectuează rezecarea polului cu instalare
de nefropielostomă.

În caz de suspecţie la traumatizarea rinichiului

este indicată spitalizarea. Primul ajutor constă Diagnosticul este bazat pe depistarea
în lichidarea şocului (transfuzii de sânge, hematuriei şi prezenţa fistulei. Se confirmă
ingredienţi, etc.). Este interzisă administrarea diagnosticul prin urografie intravenoasă,
substanţelor narcotice până la stabilirea renografie cu izotopi, ultrasonografie. Ele
diagnosticului. În primele stadii bolnavii permit determinarea stării anatono-funcţionale
necesită un tratament numai conservativ, care al rinichiului traumatizat şi prezenţa rinichiului
se începe cu regim de pat, linişte fizică şi contralateral sănătos în cazul necesităţii
psihică, hemostatice, antibiotice, control strict înlăturării rinichiului afectat.
asupra pulsului, tensiunii arteriale,
hemoglobinei, urinei. În varianta favorabilă este
permisă anularea regimului de pat peste 14 zile
(pericolul hemoragiei tardive).
Intervenţia chirurgicală în mod urgent este
indicată în traumatismul renal asociat
cu lezarea organelor cavităţii abdominale
(laparatomie).
Intervenţiile chirurgicale în traumatismul renal:
Se efectuează incizie
lumbotomică, revizia minuţioasă a rinichiului
(uneori pentru aceasta este necesară
comprimarea peduncului renal). Sunt indicate:
suturarea rupturilor, rezecarea
segmentului, drenarea spaţiului paranefral şi a
rinichiului. Nefrectomia este
indicată în caz de imposibilitatea păstrării
rinichiului şi dispunere de informaţie
deplină despre starea funcţională a rinichiului
contralateral.

Investigaţia urologică a bolnavului cu trauma

rinichiului se începe cu radiografia de ansamblu
şi urografia excretorie:
Clişeul panoramic permite diagnosticarea
rinichiului contralateral, prezenţa unui
concrement nediagnosticat, prezenţa
hematomului retroabdominal (lipsa conturului
muşchiului psoas)
Urografia excretorie permite determinarea
rinichiului afectat şi a celui contralateral,
schimbările anatomice şi funcţia renală. La
perforaţia bazinetului se determină infiltrarea
urinară. Ecografia (ultrasonografia) permite de
a depista şi a evalua dimensiunile hematomului
retroperitoneal, leziunii parenchimului.
Renografia cu izotopi determină scăderea
funcţiei renale a rinichiului traumatizat.
Scintigrafia dinamică permite determinarea
stării funcţionale a ambilor rinichi, precum şi
locul lezării traumatice.
Tomografia computerizată este metoda de
selecţie în diagnosticul hematomului renal,
paranefral sau asocierea traumelor organelor
adiacente (cavitatea peritoneală, bazinul mic,
etc.).
În timpul cistoscopiei poate fi evidenţiază
partea afectată, gradul de acutizare, aprecierea
funcţiei rinichiului contralateral şi diferencierea
traumatismul renal de cel vezical.
Angiogragrafia- permite de a stabili starea
morfofuncţională a rinichilor şi determinarea
locului lezat.

2. Clasificarea traumatismului renal.

După mecanismul de producere:
- traumatisme ale aparatului urinar deschise (penetrante) (plăgi renale prin arme de foc, arme albe,
accidente rutiere etc.);
- traumatisme ale aparatului urinar închise (contuzii).
 Clasificarea traumatismelor renale conform AAST (în cicnci grade de gravitate):

 Gradul 1 – Contuzie renală, comoția rinichiului, care poate fi asociată cu hematom

subcapsular, dar fără tendințe spre mărire. Integritatea rinichiului este păstrată.
 Gradul 2 – Ruptura parenchimului renal cu profunzime sub 1 cm, fără lezarea bazinetului și a
calicelor. Hematim perirenal fără tendințe de mărire. Extravazarea urinară lipsește.
 Gradul 3 – Ruptura parenchimului renal cu profunzimea mai mare de 1 cm, cu afectarea
sistemului calicobazinetal; hematuria este considerabilă, poate fi prezent urohematomul
 Gradul 4 – Ruptura renală pe întreaga grosime a parenchimului renal, cu afectarea sistemului
colector, sau leziune vasculară segmentară cu hematom secundar
 Gradul 5 – Ruptura renală multiplă. Zdrobirea sau explozia renală.

Formele clinice ale leziunii rinichilor.

1. uşoară - în caz de contuzie renală, fisură corticală cu hematom subcapsular, fisură corticală
necomunicantă;
2. medie – fisuri corticale ne/sau comunicante, urohematom până la linia spino-ombilicală;
3. gravă – zdrobirea rinichiului, leziunea peduncului vascular, vasului polar cu urohematom major

3. Simptomatologia clinică a traumatismului renal.

 Hematuria – întâlnește în 80% din cazuri. Gradul poate fi diferit: macroscopic, microscopic și
chiar la cheaguri. Durata poate fi de la 1-2 zile până la câteva săptămî=âni.
 Durerii nu este semn specific, dar va fi prezentă cu o intensitate variabilă, dar permanentă cu
exacerbare în caz de creștere a hematomului pararenal sau caracter colicativ în caz de obturare
cu cheaguri a ureterului. Mărirea în volum și edemul regiunii lombare pot sugera prezența unui
hematom pararenal sau a unui urohematom. Creșterea sa rapidă indică o hemoragie intensă și
continuă.
Pot apărea unele simptome necaracteristice traumatismului renal: greața, voma, pareza intestinală,
care sunt provocate de ileusul dinamic asociat.
Cele mai periculoase consecințe pentru viață sunt șocul și hemoragia, ce apar imediat după
traumatism.
Bolnavul este palid, fruntea și fața sunt acoperite cu transpirație rece. Pulsul frecvent, slab, se
palpează greu.

• Anemia – un simptom al hemoragiei renale indiferent de șoc.

4. Complicațiile precoce și tardive ale traumatismelor renale.

Complicațiile precoce apar la un interval de până la o lună de la producerea agresiunii și în apariția
pielonefritei, a abcesului perirenal, a fistulelor urinare, mai rar a sepsisului.
Complicațiile tardive survin la un interval de peste o lună și se manifestă prin apariția:
- urohematom;
- pielonefritei cronice;
- nefrolitiaz;
- hidronefroza;
- hipertensiunea arterială;
- paranefrita sclerozantă.
Prognoza după traumatismul renal în condiţia unui tratament corect este pozitiv referitor la viaţa
bolnavului, el este mai puţin pozitiv referitor la o însănătoşire completă.

5. Tratamentul conservator și chirurgical a traumatismelor renale.

Depinde de gradul traumei.
În traumatismele ușoare de gradele 1-2 tratamentul este conservator și constă în imobilizarea la pat a
pacientului pe o durată de circa două săptămâni, administrarea de antialgice, hemostatice, uroantiseptice
sau antibiotice pe un fundal premorbid existent, urmărirea în dinamică a pulsului, TA, hemoglobinei,
urinei.
În traumatismele de gradele 3,4,5 terapia este exclusiv chirurgicală. Scopul intervențiilor este salvarea
rinichiului.
Intervențiile pot fi efectuate de urgență (instabilitate hemodinamică din cauza hemoragiei renale,
traumatism de gradul 5, hematom perirenal, adeseori descoperit în timpul unei laporotomii pentru
traumatismul abdominal asociat). Sau în mod planic (prezența urohematomului retroperitoneal sau a
fragmentelor renale) si trebuie să fie efectuate în ziua 4-7-a de la producerea traumatismului, când țesutul
renal necrozat se delimitează de la cel viabil, dar încă nu este târziu pentru a evita o suprainfectare a
extravazatului sau o hemoragie tardivă.
Intervenţiile chirurgicale în traumatismul renal: se efectuează incizie

lumbotomică, revizia minuţioasă a rinichiului (uneori pentru aceasta este necesară comprimarea
peduncului renal).
Sunt indicate: suturarea rupturilor, rezecarea segmentului, drenarea spaţiului paranefral şi a
rinichiului.
Nefrectomia este indicată în caz de imposibilitatea păstrării rinichiului şi dispunere de informaţie
deplină despre starea funcţională a rinichiului contralateral.

6. Traumatismul vezicii urinare. Clasificarea traumatismelor vezicii urinare.

Incidența.
Traumatismelor vezicii urinare le revine 5-12% din totalitatea traumatismelor organelor interne.
Etiopatogenia.
Rupturile vezicale pot fi intra- şi extra-peritoniale. Rupturile extraperitoniale intervin în rezultatul
deplasării fragmentelor oaselor bazinului după fracturarea lor. Fracturarea oaselor bazinului
afectează vezica urinară şi porţiunea posterioară a uretrei. Ca mecanism al rupturii vezicii urinare,
fără implicarea oaselor bazinului, serveşte creşterea presiunii hidrostatice în vezica urinară plină. Aceste
afecţiuni apar la lovire, presiune, comoţie. Destul de frecvent se întîlneşte la pacienţii în stare de
ebrietate, cînd lipseşte tensiunea musculară a peretelui anterior abdominal, iar vezica urinară este plină.
Clasificarea traumatismelor vezicii urinare.
• deschise • închise.

 Gradul 1 – Contuzia vezicii urinare. Radiologic, integritatea vezicii e păstrată.

  Gradul 2 – Ruptură intraperitoneală. La cistografie, substanța de contrast se acumulează între
ansele intenstinale.
 Gradul 3 – Ruptură interstițială a vezicii urinare. Hemoragie intramurală, extravazare submucoasă
a contrastului, nu există extravazare extravezicală.
 Gradul 4 – Ruptură extraperitoneală. A- simplă, limitată la spațiul perivezical; B – complexă,
extravazare dincolo de spațiul perivezical.
 Gradul 5 – Ruptură concomitentă intra- și extraperitoneală.

7. Simptomatologia clinică și diagnosticul leziunilor vezicii urinare.

Semnele clinice cele mai frecvente și precoce sunt hematuria, disuria și durerea.
• Durerile pot fi suprapubiene, mai des abdominale cu iradiere în regiunea perineală, rect, penis. Sunt
permanente și apărute devreme, cu caracter difuz, cu semen de peritonită.
• Hematuria – de cele mai multe ori este macroscopică, iar dacă e asociată cu fractură de bazin este
patognomonică pentru ruptura vezicii urinare.
• Chemările imperative la urinare, urinări frecvente cu cantități foarte mici de urină și imposibilitatea
actului micțional.
Urina poate infiltra țesuturile înconjurătoare, pacientul acuzând o tensionare suprapubiană.
Diagnosticul.
1. Informaţia anamnezică indică particularităţile mecanismului traumei.
2. Examinare fizică include aprecierea parametrilor hemodinamici (TA, puls) și inspecția regiunii
traumatizate.
Se vor determina dureri la palparea abdomenului, tensionarea musculaturii abdominale, semne de excitare
abdominală.
3. Cateterizarea vezicii urinare va depista prezența hematuriei.
4. Procedeul Zeeldovici, care constă în introducerea şi eliminarea unei cantităţi bine determinate de
lichid (250 ml.).
Eliminarea unei cantităţi mai mari sau mai mici de lichid indică rezultatul pozitiv al probei.
5. Cistoscopia precoce este deseori neefectivă, deoarece nu putem obţine reţinerea unui lichid
transparent în vezică.
6. Cistografia retrogradă în două proiecții este metoda de elecție în diagnosticul unei rupturi a vezicii
urinare. O cistografie corect efectuată presupune realizarea unei radiografii a bazinului înainte de
introducere substanței de contrast, două radiografii în proiecții diferite după injectare și ultima radiografie
după micțiune. Procedura permite depistarea celui mai important simptom al rupturii vezicale –
evidențierea substanței de contrast în exteriorul vezicii.
7. Urografia intravenoasă, ecografia și tomografia computerizată cu fază cistografică pot fi utilizate pentru
diagnostic diferențial cu o ruptură concomitentă de rinichi sau de ureter.
Ecografia poate depista prezența sau absența lichidului liber în cavitatea abdominală, dar în condițiile unei
vezici urinare goale, nu poate vizualiza integritatea pereților acesteia.
Diagnosticul diferenţial.
Rupturile vezicii urinare deseori amintesc traumele organelor cavităţii abdominale (ficat, splină,
pancreas), ce se manifestă prin dureri intensive abdominale, semne de hemoragie internă, simptoame
de excitare a abdomenului.
Însă afecţiunile sus numite nu sunt însoţite cu aşa simptoame ca hematuria şi dereglarea
micţională.
Lipsa semnelor radiologice ale afectării vezicii urinare permite mai sigur diagnosticarea
traumatismului organelor cavităţii abdominale.

8. Tratamentul leziunilor vezicii urinare.

Tratamentul se va efectua doar după stabilizarea hemodinamică a pacientului.
Tratamentul rupturilor vezicii urinare este chirurgical. În cazul leziunilor intraabdominale se
efectuează laparatomia cu spălarea cavităţii abdominale.
Defectul vezicii abdominale se suturează în două straturi. La bărbaţi se instalează epicistostoma, la femei
vezica urinară este drenată prin uretră.
În cazul unor rupturi extraperitoneale, accesul către vezică este extraperitoneal. Se depistează
defectul vezicii urinare şi se suturează în două straturi. Drenarea vezicii urinare se efectuează prin
epicistostomie, iar drenarea cavităţii bazinului – prin orificiul obturatoriu (McOrter).

Cancerul de prostată
1. Cancerul de prostata: etiopaogeneză, tablou clinic.
Cancerul de prostată este o formă de tumoră malignă care se dezvoltă în majoritatea cazurilor în zona
periferică a prostatei și rar - în cea centrală.
Morfologic se impart în epiteliale (adenocarcinoma, cancer cellular tranzitoriu și cancer pavimentos) si
neepiteliale.
• Factori genetici
• Vârsta este unul dintre factori etiologici principali, la bărbați de sub 50 de ani. *factor hormonal
• Alimentația bogată în grăsimi animale. Alimentele grase reduc absorbția vitaminei A, fapt care
determină scăderea nivelului de beta-caroten în sânge. Beta-caroten apară organismul de apariția unor
tumori maligne.
Etiopatogenia CP.
Rolul determinat al androgenilor în dezvoltarea CP.
Se consider că neoplazia intraepitelială prostatică are un rol important în apariția ulterioară a cancerului de
prostată.
Cancerul de prostate invaziv se dezvoltă atunci când mutația sau o serie de mutații au loc în celulă,
oferindu-i avantaje în viteza de creștere în raport cu celalte celule. Divizarea celulei materne supuse
mutației asigură transferal informației modificate genetic către celule-fiice, inclusive și a capacității de a
crește rapid.

Poate să fie legătura reciprocă dintre hiperplazia benignă și CP.

2. Clasificarea și stadializarea cancerului de prostata. Sistemul TNM, scorul Gleason.

Clasificarea CP după TNM, 2017

T – tumoră primară
Tx – tumora primară nu a fost evaluată
T0 – nu există evidenţa tumorii primare
T1 – clinic tumoră inaparentă, nepalpabilă, nedecelată prin investigaţiile imagistice
T1a – tumora descoperită accidental histologic, interesând maximum 5% din țesutul prostatic rezecat
T1b – tumoră descoperită incidental histologic, interesând mai mult de 5% din țesutul prostatic rezecat
T1c – tumoră descoperită prin puncție-biopsie prostatică (efectuată la descoperirea valorilor crescute
ale PSA)
T2 – tumoră limitată la prostată
T2a – tumoră limitată la un singur lob prostatic
pT2a – tumora interesează ½ sau mai puţin dintr-un lob prostatic
T2b – tumora interesează mai mult de ½ dintr-un lob, dar nu afectează ambii lobi
pT2b – tumora unilateral implică ½ dintr-un lob şi mai mult
T2c – tumora interesează ambii lobi prostatici
pT2c – tumora răspândită în ambii lobi
T3 – tumora extinsă extracapsular
T3a – tumora extinsă extracapsular (uneori bilateral)
pT3a – extracapsular extinsă, determinată microscopic
T3b – tumora implică veziculele seminale
pT3b – tumora invadează veziculele seminale
T4 – tumora este fixată sau invadează structurile adiacente,
altele decât veziculele seminale
pT4 – tumora invadează rectul, muşchii ridicători anali şi/sau este fixată la peretele pelvian
N – g/l regionali
Nx – g/l regionali nu au putut fi evaluaţi
N0 – nu există metastaze în g/l regionali
pN0 – nu sunt afectați g/l regionali
N1 – metastaze în g/l regionali
pN1 – metastaze în nodulii limfatici regionali

M – metastaze la distanţă
M0 – nu există metastaze la distanţă
M1 – metastaze la distanţă prezente
pM1a – metastaze în g/l non-regionali
M1b – metastaze osoase
M1c – metastaze la distanţă cu diferite localizări

Stadiile clinice
Stadiul I - T1a-c N0 M0.
Cancerul este limitat la o zona mica a prostatei. Analizate la microscop, celulele canceroase nu sunt
considerate agresive.
Stadiul II - T2a-c N0 M0.
Tumora este in continuare mica, dar poate fi considerata agresiva atunci cand celulele canceroase sunt
examinate la microscop. De asemenea, in acest stadiu, tumora poate fi mai mare si poate invada ambele
parti ale prostatei.

Stadiul III - T3a-b N0 M0.

Cancerul s-a extins in afara prostatei, la veziculele seminale sau la alte tesuturi din apropiere.

Stadiul IV - T4 N0 M0, T1-4 N1 M0, T1-4 N0-1 M1

Cancerul fie a invadat organele din apropiere, cum ar fi vezica urinara, fie s-a extins la ganglionii
limfatici, oase, plamani sau alte organe.

După gradul de diferenţiere celulară (G):

• G1 – bine diferenţiat;
• G2 – mediu diferenţiat;
• G3 – slab diferenţiat;
• G4 – anaplazic.
Clasificarea Gleason ia în considerare gradul de diferenţiere histologică G şi modul de creştere a
tumorii. Se deosebesc 3 grade principale:
1. Bine diferenţiat: Gleason 2-4
2. Mediu diferenţiat: Gleason 5-7
3. Slab diferenţiat: Gleason 8-10.

3. Metastazarea cancerului de prostata: organele ținta, metode de diagnostic și principii de tratament.

 Organele țintă

Pînâ la 70% din bolnavii cu cancer de prostate se adresează medicului în stadiile 3-4 ale afecțiunii, atunci când
există deja metastaze la distanță.

Metastazele linfatice afectează cel mai frecvent ganglionii limfatici obturatori, apoi ganglionii limfatici iliaci interni,
presacrali și iliaci externi.

Metastazele hematogene afectează cel mai des oasele 80% ( coloana vertebrală, oasele femurale și oasele
bazinului). De asemenea se întâlnesc metastaze in plămâni, ficat creier.

Manifestările metastazice principale sunt: dureri în oasele afectate , paraplegii, ischialgii din cauza compresiunii
măduvei spinării ; edeme ale picioarelor, legate de afectarea ganglionilor limfatici și de compresiunea venelor;
mărirea gangl. Limfatici; dureri în regiunea lombară sunt posibile odată cu apariția oliguriei și a anuriei din cauza
obstrucției ureterelor; slăbire, cașexie, somnolență, hemoragie intestinală.

 Metodele de diagnostic

Aprecierea metastazelor în ganglionii limfatici regionali se face prin limfadenectomie laparoscopică, cu cercetarea
morfologică ulterioară. Dacă ganglionii limfatici sunt măriți considerabil peste 1 cm în diametru atunci se pot
depista si la TC sau prin RMN.
Diagnosticul metastazelor osoase. Metoda cea mai exacta de depistare a sectoarelor de metabolism osos dereglat
este scintigrafia (osteoscintigrafia). O altă metodă de diagnostic este scanarea radioizotopică cu radionuclizi a
oaselor scheletului este un standart în examinarea pacienților cu CP, cu suspiciune de o posibilă afectare
metastatică a oaselor. Modificări caracteristice se determină și la radiografia oaselor bazinului și ale regiunii
lombare a coloanei vertebrale, la afectarea metastazică a acestora, care poartă mai frecvent un character
osteoblastic, mai rar osteolytic sau mixt. Ca urmare a alterării segmentelor osteoblastice și a celor osteolitice,
oasele bazinului au un aspect pătat, de marmură.

Diagnosticul metastazelor din plămîni se efectuiază cu ajutorul radiografiei organelor cutiei toracice și al
tomografiei computerizate radiologice.

Diagnosticul metastazelor în ficat, creie se efectuiază ultrasonofrafia, TC și RMN.

 Principiile de tratament

În present, în tratamentul CP se utilizează, practice, toate metodele cu actiune specific folosite în oncologie:
chirurgicală, radiologică, hormonală, medicamentoasă. Selectarea metodei de tratament este determinate de
stadiul clinic al tumorii la momentul stabilirii diagnosticului, de vîrsta bolnavului, de starea de sănătate general a
acestuia, precum și de dolianta pacientului referitoare la terapia viitoare. Trebuie de avut în vedere gradul de
diferențiere a tumorii, nivelul de antigem prostatic (PSA) înaintea tratamentului și dinamica ulterioară a acestuia.
Dat fiind faptul că CP, mai ales în stadiile incipiente, este o maladie cu evoluție lentă, selectarea metodei de
asistență este determinate, în mare parte, de durata de viață presupusă a bolnavului . De exemplu, în cazul unui
CP localizat la un pacient care, din cauza vîrstei sau a afecțiunilor concomitente, poate să trăiască mai puțin de
ani, este de droit să se evite o interventie active, pentru că în acest interval de timp afecțiunea nu va reuși să
progreseze. Există următoarele metode principale de tratament al CP primar: tactica de așteptare (supravegherea
în dinamică a pacientului), tratamentul chirurgical, radioterapia și tratamentul hormonal.

4. Tratamentul cancerului de prostată localizat și diseminat.

 Tratamentul cancerului de prostate localizat

În CP localizat se aplică:

-tactica de așteptare;

-radioterapia;

-tratamentul chirurgical.

Tactica de așteptare se utilizează mai frecvent în stadiile T1, la bolnavii de vîrstă înaintată cu forme de tumori
foarte diferentiate. Se aplică atunci când se depistează focusuri foarte mici de cancer foarte differentiat în
prostate,ce poate să reprezinte CP numit ,, histologic,,, care aproape că niciodată nu se dezvoltă în unul ,,clinic,, în
cancerul asymptomatic –la un pacient de vîrsta înaintată sau care suferă de o afecțiune severă, precum și la orce
bolnav ce refuză intervenția active, nedorind să se expună riscului de efecte adverse.

În opinia majorității urologilor, metoda de tratament optima a CP limitat este prostatectomia radical. Această
intervenție este rațională în cazurile în care durata de viață presupusă a bolnavului constituie cel puțin 10 ani.
Intervenția se efectuiază, de regulă prin abord retropubian, care permite executarea limfadenectomiei bazinului,
presupune înlăturarea prostate impreună cu capsula, cu veziculele seminale, partea prostatică a uretrei, colul
vezicii urinare, ganglionii limfatici regionali. Avantajele prostatectomiei radicale retropubiene sunt înlăturarea
complete a tumorii, determinarea exacta a stadiului afecțiunii, vindecarea adenomului de prostatăasociat,
suprimarea sigură a nivelului de PSA sub limita de sensibilitate a analizei calitative.

În tratamentul CP localizat sau răspândit local pot fi utilizate iradierea de la distanță radioterapia interstițială(
brahiterapia). Se iradiază cu o doză unică de 1,8-2,0 Gr, cea sumară de 65-70 Gr.

Cancerul de prostate este o tumoră dependent de hormone, terapia hormonală este metoda terapeutică primară
la bolnavii la care tratamentul radical, adică prostatectomia radical este imposibilă.

 Tratamentul cancerului de prostate diseminat

Esența activităților terapeutice în cancerul de prostate diseminat constă în lipsirea calulelor CP de stimularea
androgenă

Căile principale de blocare a acțiunii androgenilor asupra țesutului prostatic:

1. Înlăturarea chirurgicală a organelor ce produc hormone( orhidectomie bilaterală)

2. Înlăturarea legăturilor hipotalamo-hipofizar- gonadale cu scopul scăderii secreției androgenilor testiculari.
Aceasta se obține prin prescrierea agoniștilor( zoladex, decapeptil, diferelină) de hormone eliberator de
hormone luteinizant.
3. Crearea unei concurențe directe față de acțiunea androgenilor la nivelul receptorilor androgeni. Cu acest
scop se prescriu preparate preparate denumite ,,antiandrogeni,,. Androgenii se leagă de receptorii
intranucleari ai celulelor prostatice, blocînd astfel accesul la acestea a produselor metabolismului
androgenilor endogeni, care stimulează creșterea tumorii.
Există 2 tipuri de androgeni:
-antiandrogeni nesteroidieni( flucinom, casodex, anandron)
-antiandrogeni steroidieni( androcur).

5. Diagnosticul pozitiv si diferențial al cancerului de prostata: Rolul ecografiei, PSA, biopsia prostatei.

Sarcina principal a diagnosticului este depistarea timpurie a afecțiunii. Diagnosticul timpuriu subintelege in primul
rănd examinarea complexa a tuturor bărbaților cu vârsta >50 ani. Această investigație include initial 3 acțiuni:
determinarea nivelului antigenului specific prostatic in serul sangvin; examenul rectal digital; ecografia
transrectală a prostate.

PSA

Determinarea antigenului specific al prostatei (AgPS sau PSA) în serul sanguin a devenit unul din principalele
momente în screeningul pacienţilor cu HPB, în diagnosticul diferenţiat faţă de cancerul de prostată. Secreţia
antigenului specific al prostatei la un gram de ţesut glandular în HPB constituie 0,35 ngml iar în cancerul glandei
acest parametru sporeşte de 10 ori şi constituie 3,5 ngml. De aceea în volumul mic al leziunilor canceroase a
prostatei creşterea nivelului AgPS poate fi aceeaşi ca şi la pacienţii cu HPB de dimensiuni mari. Nivelul AgPS în
serul sanguin poate fi crescut în cancerul prostatei, inflamaţia sau infecţia ei, hiperplazia, ischemia sau infarctul
glandei. La 50% de pacienţi HPB este însoţită de prostatita cronică, la acutizarea căreia nivelul AgPS poate fi
considerabil crescut. Totodată HPB, de sine stătătoare, rar este însoţită de o creştere esebţială a nivelului AgPS. În
plazma sanguină şi lichidul seminal AgPS este prezent în una sau cîteva forme, însă numai trei din ele - forma
liberă, incoerentă (f-PSA), forma complexă AgPS cu 1-antihimotripsină (AgPS - AHT) şi AgPS total (“total” sau t-
AgPSsuma concentraţiei a celor două proteine separate: f-AgPS şi AgPS - AHT) pot fi identificate prin metode
imunochimice. Limita superioară a nivelului t-AgPS în normă este considerat de 4 ngml, iar la mai mult de 10
ngml-probabilitatea cancerului de prostată este mare. Intervalul de la 4 pînă la 10 ngml în literatura de
specialitate este considerat ca zonă de “bufer”, parametrii căreia pot corespunde atît cancerului prostatei, cît şi
HPB. Conform datelor din literatură nivelul t-AgPS depinde de vîrsta bolnavului, volumul prostatei, prezenţa în ea a
proceselor inflamatoare.

Investigaţii imagistice Ultrasonografia transrectală a prostate se aplică pe larg pentru diagnosticul cancerului de
prostate. De regulă, această investigatie reprezintă etapa a doua in complexul de activităti de diagnostic ce au ca
scop depistarea patologiei neoplazice. Misiunea principal a acestei investigații constă in asigurarea biopsiei
multifocale sistemice atunci cind există suspiciunea de CP.

Metoda de diagnostic finală in suspiciunea de cancer de prostate este BIOPSIA

Indicatiile pentru biopsie:

1. Nivelul de Psa total in serul sangvin = 4,0 ng/ml sau peste normele de virstă corespunzătoare
2. Suspiciunea de CP in timpul examenului rectal digital
3. Suspiciunea de CP in timpul ultrasonografiei transrectale

Biopsia prostate poate fi efectuată prin perineu, transrectal sau prin abord transrectal. Poate fi aplicată metoda de
biopsie lărgită din 12 puncte si biopsia multifocală din 18 puncte.

 Diagnosticul diferential al cancerului de prostate

Hiperplazia benignă a prostatei
· Inflamaţii cronice(Prostatita)
· Tuberculoza prostatică
· Chisturi prostatice
· Abcese a prostatei
· Litiază prostatică

Hiperplazia benigna a prostatei

1. Hiperplazia benignă a prostatei: etiologie, clasificare, simptomatologie, diagnostic.

2. Metode endourologice de tratament a hiperplaziei benigne de prostată: ITUP, TUR-P,
enucleerea transuretrală a prostatei.
3. Tratamentul conservativ al hiperplaziei benigne de prostată: indicații, remedii
farmaceutice
4. Uroflowmetria: indicații, tehnica, tipuri de curbe micționale, valorile uroflowmetrice.
5. Tratamentul chirurgical al hiperplaziei benigne de prostată: indicații, metode, criterii de
selecție a metodei de tratament.

Infertilitatea
 1. Infertilitatea masculină: cauzele pre-testiculare de infertilitate masculină, etiologie, mecanisme
de afectare, diagnostic, tratament.
Infertilitatea de cuplu-se consideră condiția în care nu este posibilă conceperea unui copil într-o perioadă
de un an în prezența relațiilor sexuale ne protejate.
Cauzele pre-testiculare:
Hipogonadismul hipogonadotrop- secreție deficitară de gonadotropine (FSH și LH). Apare deficit
steroidina și nu are loc spermatogeneaza.
Patologia hipotalamusului.Hipogonadismul congenital hipogonadotrop. (HCH) – afecțiune genetică foarte
rară, care rezultă din secreția deficitară a GnRh (hormonul de eliberare a gonadotropinei) fenotipizat prin
pubertate absentă și infertilitate.
Patologia hipofizei- deficit izolat de LH (sindrom de enuc fertil) este o tulburare rară, caracterizată prin
secreție normală de FSH care stimulează spermatogeneza,dar testosteron insuficient, fapt ce duce la
absența virilității și la un fenotip specific eunocoid.
Tumorile producătoare de prolactină(prolactinom)- sunt cele mai frecvente tumori ale glandei hipofize.
Craniofaringiomul-tumoare benignă ce invadează șaua turcească și duce la suprimarea secreție hormonilor
hipofizari, precum și la compresia chiasmei optice.
Patologiile infiltrative- ale hipofizei includ histocitoza X, amiloidoza, sarcoidoza și bolile infecțioase care
duc la dereglarea sintezei gonadotropinei hipofizare, inducînd hipogonadismul hipogonadotrop.
Traumatismele bazei craniului- duc la scăderea secreție de hormoni hipofizari.
Tratament individual , în funcție de severitate și simptomatologie.
Diagnostic întrebarea 3 final
2. Infertilitatea masculină: cauzele testiculare de infertilitate masculină, etiologie,
mecanisme de afectare, diagnostic, tratament.
Testiculul-este subiectul celor mai multe afețiuni care pot induce alterearea calității materialului seminal.
Patologii cu afectare testiculară directă:
-Varicocel
-Criptorhidea
-Sindromul Klinfelter
-Microdelețiile cromozomului Y- Brațul lung a lui Y conține 3 regiuni esențiale pentru spermatogeneza
normală, parțial suprapuse, dar discrete.AZFa, AZFb, AZFc și AZFbc.
-Sindromul 46,XX,masculin
-Sindromul 47,XYY
-Leziunile testiculare: Traume,torsiunea
Patologii extratesticulare cu impact asupra funcției testiculare:
-Insuficiența renală cronică/Hepatică/Hiv
-Hiperplazia adrenală congenitălă
-Orhita urliană
-Patologii oncologice / boli hematologice
-boala Crohn/ colita ulceroasă.
Aplazia celulelor germinale (sindromul celulelor Sertoli)
-Sindromul de arest meiotic
 -Expunerea la substanțe gonadotoxice.
Tratament individual , în funcție de severitate și simptomatologie.
Diagnostic întrebarea 3 final
3. Infertilitatea masculină: cauzele post-testiculare de infertilitate masculină, etiologie, mecanisme de
afectare, diagnostic, tratament.
Cauzele psot-testiculare se referă la patologiile care perturbă procesul de transportare a spermatozoizilor
din testicule în tractul genital feminin, inclusiv motilitatea postejaculatorie a spermatozoizilor. Aceste
cauze pot fi clasificate în cîteva categorii:
Obstrucție cu determinare genetică:
-CBAVD- absența bilaterală congenitală a ductelor deferente
-CUAVD-absența unilaterală congenitală a ductului deferent
-fibroza chistică/sindromul Young
-polichistoza renală
-obstrucția epididimală idiopatică
Obstrucția dobîndită:
-traumatism iatrogen după intervenții chirurgicale pe abdomen și bazi mic, în special zona inghinală
(hernii inghinale apendicită, transplant renal....)
-infecții ale tractului urogenital
-post-vasectomie.
Dereglari coitale:
-disfuncție erectilă
-disfuncții erectile:ejaculare retrogradă, anejaculare
-dereglările libidoului.
-hipospadis
Alterarea motilității și a funcției spermatozoizilor:
-sindromul de dischinezie ciliară primară
-sindromul Kartagener
-defecte de maturare a spermatotoizilor
-infertilitatea imunologică
-infecții ale tractului urogenital.
METODE DE DIAGNOSTIC A INFERTILITĂȚII MASCULINE
-Examenul fizic complet al bărbatului cu infertilitate (organe genitale tot)
-Analiza materialului seminal
-Evaluarea endocrină
-Evaluarea urinei post-ejaculare
-Ecografia prostatei
-Ecografia scrotală

4. Spermograma: indicații, condiții de efectuare, parametri analizați, diagnostice posibile

stabilite.
Analiza materialului seminal este piatra de temelie a evaluării de laborator a bărbatului infertil și ajută la
definirea gradului de gravitate a infertilității masculine.Ea poate fi de două tipuri AUTOMATIZATĂ și
MICROSCOPICĂ. Spermograma va fi interpretată în baza ghidului OMS.
Cum se colectează materialul seminal:
-abstinența de cel putin 3-4 zile
-colectarea preferabil prin masturbare sau în timpul actului sexual, folosind un prezervativ fară substanțe
lubrifiante dăunatoare spermatozoizilor
-sperma poate fi colectată în laborator sau acasă, cu condiția că proa seva păstra la temperatura corpului în
timpul transportării și se va examina nu mai tîrziu de o oră de la colectare.
Normele parametrilor cantitativi și calitativi ai spermogramei:
-Volumul de spermă: mai mare de 1,5 ml
-Cantitatea totală de spermatozoizi: mai mare de 39 milioane
-Concentrația spermei prin calcul: mai mare de 15milioane/ ml
-Procentul de spermatozoizi mobili: mai mare de 40 %
-Procent de spermatozoizi cu mobilitate progresivă: mai mare de 32 %
-Spermatozoizi viabili: mai mare de 58 %
-Spermatozoizi prezentînd o formă normală(morfologic): mai mare de 4%

Variante de diagnostic:
-oligozoospermie ușoară: concentrația 10-15 mil/ml
- oligozoospermie moderată: 5-10 mil/ml
- oligozoospermie severă: mai mică de 5-10 mil/ml
-astenozoospermie ușoară: mobilitatea 40-50%
- astenozoospermie moderată: mobilitate 30-40%
- astenozoospermie severă: mobilitate mai puțin de 30%
-teratozoospermie: forme normale mai puțin de 4%
-azoospermie- absența totală a spermatozoizilor în ejaculat
-criptozoospermie-identificarea spermatozoizilor unici în sedimentul obținut la centrifugarea spermei.

5. Infertilitatea masculină: cauze genetice - tablou clinic, metode de diagnostic, prognostic.

Sindromul Klinefelter- El este cauzat de prezenta in plus a unui cromozom X. Sindromul Klinefelter se
intalneste la 1 dintre 500-1000 de nou-nascuti. Cromozomul X in plus poate proveni atat de la tata, cat si
de la mama. Existenta acestei anomalii determina formarea anormala a gonadelor masculine ceea ce
induce un deficit de secretie a hormonilor sexuali masculini cu hipogonadism, respectiv absenta producerii
de spermatozoizi (azoospermie) cu sterilitate masculina primara si definitiva.
Microdeletiile cromozomului Y- Brațul lung a lui Y conține 3 regiuni esențiale pentru spermatogeneza
normală, parțial suprapuse, dar discrete.AZFa, AZFb, AZFc și AZFbc.
METODE DE DIAGNOSTIC ÎNTREBAREA 3

6. Infertilitatea masculină: metode de tratament chirurgical și non-chirurgical, indicații,

prognostic.
Tratamentul infertilităţii se adresează cauzei şi este reprezentat de tratamentul chirurgical şi conservativ.
Tratamentul conservativ:
1. Măsuri generale - identificarea şi înlăturarea factorilor de supresie a spermatogenezei, nutriţie
corespunzătoare, diminuarea sau excluderea alcoolului, fumatului, drogurilor.
 2. Polivitominoterapie, în special vit.A,E,C, preparate cu fosfor (fitin, lipocerebrin, glicerofosfat de
calciu); acid glutaminic.
3. Adaptogeni (extract de eleuterococ, genseng).
4. Tratamentul patologiilor concomitente ce au influenţa negativă asupra spermatogenezei.
5. Tratamentul endocrinopatiilor: hipogonadismul secundar–gonadotropină corionică şi menopauzală,
testosterona exogenă, parlodel.
6. Tratamentul afecţiunilor inflamatorii a aparatului urogenital şi infecţiei sexual transmisibile.
7. Tratamentul steroid al infertilităţii autoimune, inhibă formarea de anticorpi şi se consideră că
îmbunătăţeşte rata sarcinilor la aproximativ 33% din cuplurile afectate.
8. Ejacularea retrogradă poate fi corectată temporar cu remedii simptomatice (efedrina).
Tratamentul chirurgical:
1. Tehnici chirurgicale pentru hidrocel, varicocel, criptorhidism, hipospadias ş.a.
2. Restabilirea chirurgicală a căilor spermatice cu asigurarea permeabilităţii acestora: - Vasovasostomia –
reanastomoza diferenţială după vasotomie cu scop de contracepţie sau obstrucţii iatrogene, posttraumatice
etc. - Epididimovasostomie – după obstrucţii segmentare inflamatorii, traumatice sau combinate. -
Rezecţia endoscopică a canalelor ejaculatorii la pacienţii cu obturaţie postinflamatorie. - Aspiraţie
spermatică cu însămânţare artificială – pentru pacienţii cu atrezii a căilor spermatice. - Tratament
chirurgical sau radioterapeutic a hipofizei.
3. Tratament modern ce este adresat cuplului: - Însămânţare artificială. - Fertilizare “în vitro”. -
Manipulare şi purificare spermatică.

7. Infertilitatea masculină: reglarea hipotalamo-hipofizo-testiculară a spermatogenezei,

etapele spermatogenezei, steroidogeneza intra-testiculară și extra-testiculară.
Spermatogeneza se realizează sub acţiunea a cinci hormoni, aceştia fiind testosteronul (secretat de
celulele Leydig), hormonul luteinizant (secretat de către hipofiza anterioară), hormonul
foliculostimulant (secretat de către hipofiza anterioară), estrogenii (secretaţi de celulele Sertoli)
şi hormonul de creştere (secretat de hipofiza anterioară) .

Fiecare hormon ȋndeplineşte un alt rol ȋn spermatogeneză, astfel:

 Testosteronul este responsabil de creşterea şi diviziunea celulelor germinale;
 Hormonul luteinizant determină celulele Leydig să secrete testosteron;
 Hormonul de creştere este implicat ȋn diviziunea primară a spermatogoniilor;
 Hormonul foliculostimulant determină maturarea spermatogoniilor ȋn spermatozoizi.

3 ETAPE ÎN SPERMATOGENEZĂ:
Prima etapă presupune migrarea spermatogoniei printre celulele Sertoli către lumenul central al tubilor
seminiferi. Spermatogoniile ce reuşesc să depăşească bariera realizată de celulele Sertoli se vor modifica
şi se vor transforma în spermatocite primare. Prin intermediul unei meioze fiecare spermatocit primar se
va transforma în două spermatocite secundare. Acestea la rândul lor se vor diviza în spermatide. Pe
durata evoluţiei de la spermatogonie la spermatidă, informaţia genetică (cei 46 de cromozomi dispuşi în
23 de perechi) se va diviza, astfel încât la final fiecare spermatidă va conţine doar 23 de cromozomi.

Steroidogeneza intra-testiculară și extra-testiculară:

95%- in testosteron produs în testicule și 5% de glandele suprarenale. Din acest testosteron seric, zilnic,
circa 5mg se transformă în alte trei grupe de hormoni:

1.Estrogen (10-15 mg/zi)

2.Dehidrotestosteron (50-100 ug/zi)
3.17-alfa-hidroxiprogesteron (1-2mg/zi)

8.Infertilitatea masculină: anamneza, examenul fizic, ecografia scrotului, analiza urinei post-
ejaculare.
ANAMNEZA- informații despre viața sexuală și la expunerea factori predispozanți spre
infertilitate.
EXAMENUL FIZIC- examen fizic complet , examinăm chiar și testiculele.
Ecografia scrotului- identificăm varicocele care nu-s palpabile, microstructura testiculelor, dacă
sunt prezente microcalcinate, formațiuni hiper/hipoecogene.
ANALIZA URINEI POST-EJACULARE- pentru a stabili dacă nu este prezenta ejacularea
retrogradă, obstrucția canalului ejaculator.
9.Infertilitatea masculină: oligoastenoteratozoospermia severă – semnificație, etiologie, tablou clinic,
prognostic.
Oligoastenoteratozoospermia este o patologie combinată a spermei care include simultan 3 tipuri de
tulburări:
-Oligospermia, când ejaculatul conține o cantitate mică de spermă. Condiția este diagnosticată atunci
când concentrația lor este mai mică de 15 milioane.
-Teratozoospermia, caracterizată printr-o creștere a numărului de spermatozoizi deficienți morfologic,
este semnificativ mai mare decât norma permisă de 50%.
-Astenozoospermia - o creștere a numărului de spermatozoizi în ejaculată cu activitate motorie
insuficientă. Se evaluează motilitatea totală a spermatozoizilor și procentul de celule progresiv mobile.

-Diagnosticul de oligoastenoteratozoospermie vine adesea ca o surpriză pentru un bărbat. Într-adevăr, în

multe cazuri, schimbările existente sunt limitate doar de calitatea scăzută a spermei și nu afectează
bunăstarea, viața intimă și identitatea de gen a acestuia. De obicei, nu există modificări vizuale în
materialul seminal.Manifestarea cheie a bolii este infertilitatea conjugală. Alte simptome pe care le are un
bărbat nu se datorează de obicei acestei patologii, ci cauzei principale a problemei.
-Oligoastenoteratozoospermia este o patologie gravă și prognostic dificilă, dar aceasta nu înseamnă
sterilitatea unui bărbat cu infertilitate conjugală completă. Sarcina cu un astfel de diagnostic este posibilă,
deși majoritatea cuplurilor necesită ajutorul unui specialist în reproducere competent pentru aceasta.

Leziunea renală acută și boala cronică de rinichi

1. Leziunea Renală Acută (Insuficiența Renală Acută). Definiții, clasificarea

etiopatogenetică.
 Definiție- este definită ca oricare dintre următoarele criterii : creșterea creatininei
serice cu 26,5 micromol/l în decurs de 48 de h sau cu cel puțin 1,5 ori de la valoarea
 inițială,care este cunoscută sau se presupune că a avut loc în ultimele 7 zile,sau diminuarea
diurezei mai puțin de 0,5 ml/kg/oră timp de șase ore.
 Distingem următoarele forme etiologice de IRA-prerenală,renală și postrenală

2. Leziunea Renală Acută (Insuficiența Renală Acută) prerenală, renală și

postrenală; etiologia, patogeneza, manifestările clinice.
-insuficiența prerenală se produce la o scădere a filtrației glomerulare cu 50 % și păstrarea
integrității tubulare.
Cauzele :antihipertensive,embolii pulmonare,embolii periferice,șoc
cardiogen/neurogen/infecțios/anafilactic/hemoragic,pierderi sangvine,pierderi hidro-
electrolitice,ileus,peritonite,pancreatite
Factorii:hipotensiunea,hipovolemia,hipoperfuzia
-LRA renală-este mai rară,în funcție de tipul leziunilor distingen afectarea
interstițiului,tubilor,glomerulelor și vaselor
Nefrite tubulo-interstițiale acute :ischemice/toxico-endogene (pigmenți
heminici,mioliza)/necroza tubulară acută în transplantul renal/toxine exogene
(acizi,alcool,cloroform,paracetamol,medicamente,amfotericina
B,aminoglicozide,kanamicină)
Nefrite interstițiale acute (infecțioase,infiltrative)
Nefropatii cu afectarea glomerulilor sau vaselor (anticorpi anti MBG,anticorpi anti
citoplasma neutrofilelor,maladii mediate prin complexele imune,fără anca sau anticorpi
anti MBG)
-LRA postrenală-se dezvoltă prin obstrucția căilor urinare cu calculi,cheaguri,tumori sau
ligaturări accidentale ale ureterelor
Cauze : obstrucții intrarenale,obstrucții ureterale bilaterale,vezico-prostatice,uretrale

! Tabloul clinic la toate e acelasi,se disting patru stadii

1.stadiul de debut care durează 2-3 zile.tabloul clinic este dominat de cauza care a produs
insuficiența renală
2.oligurie-apar semne neurologice(stopor,cefalee,somnolență,insomnie,edem
cerebral),digestive(anorexie,grețuri,vărsături),hiperkaliemie,hemoragii nazale,hemoragii
GI
3.restabilirea diurezei-3 pînă la 10 l pe zi. Simptomatologia clinică înregostrează semne de
ameliorare a stării pacientului
4.de recuperare-începe cu normalizarea azotemiei,revenirea diurezei la cifre obișnuite și
continuă pînă la 6-12 luni
3. Leziunea Renală Acută (Insuficiența Renală Acută) de etiologie urologică.
Tabloul clinic, diagnosticul, tratamentul.

4. Tabloul clinic și stadiile Leziunii Renale Acute (Insuficienței Renale Acute).

! Tabloul clinic la toate e acelasi,se disting patru stadii

1.stadiul de debut care durează 2-3 zile.tabloul clinic este dominat de cauza care a produs
insuficiența renală
2.oligurie-apar semne neurologice(stopor,cefalee,somnolență,insomnie,edem
cerebral),digestive(anorexie,grețuri,vărsături),hiperkaliemie,hemoragii nazale,hemoragii
GI
3.restabilirea diurezei-3 pînă la 10 l pe zi. Simptomatologia clinică înregistrează semne de
ameliorare a stării pacientului

5. Tratamentul conservator în Leziunea Renală Acută (Insuficiența Renală Acută).

Profilaxia.
-stadiul de debut-ameliorarea reologică sanguină prin adm. De dextrani,plasmă,albumină.
Stimularea diurezei cu sol. Glucoză 10-20 % 500 g cu insulină,eufilină 2,4 %-10,0,vitamina
C
!!!saluretice și osmodiuretice ca furosemid și manitol sunt contraindicate !
Lipsa diurezei în urma medicației sus numite necesită hemodializă sau metodele înrudite
-stadiul de oligoanurie-excluderea produselor bogate în proteine,limitarea hidratării pînă la
500 ml pe zi,pentru hiperkaliemie se adm. Gluconat de ca 10 %-20-40 ml i/v apoi se
continuă cu hidrocarbonat de sodiu 5 %-200-300 ml în funcție de nivelul acido-bazic,sol
glucoză 40 %-100,0 i/v
-stadiul de stabilire a diurezei-dacă diureza este de 3 l sau mai mult,atunci tratamentul cu
dializă se întrerupe,supliment indispensabil de săruri conform rezultatelor ionogramei,EKG
sau starea cordului,asanarea tuturor focarelor de infecție
-stadiul de vindecare-această perioadă va fi estimată undeva pînă la un an,control la
urolog/nefrolog peste 1,3,6 luni,1 an,2 etc.

6. Metodele de epurație extrarenală în Leziunea Renală Acută (Insuficiența Renală

Acută). Hemodializa. Indicații, contraindicații.
1.metodeele de epurație extrarenală-
intermitente(hemodializa,hemofiltrarea,hemodiafiltrarea,ultrafiltrarea
 izolată,hemoperfuzia,plasmafereza),continue(hemofiltrare arterio-venoasă,veno-
venoasă,hemodiafiltrarea veno-venoasă,arterio-venoasă)
2.metode de epurare intracorporală-diverse metode de dializă peritoneală
3.transplantul renal-metoda radicală de tratament
Hemodializa-reprezintă aplicarea aparatului de rinichi artificial,cuprinde procesele fizico-
chimice care au loc de-a lungul membranei semi-permeabile a dializatorului,și se bazează
pe următoarele procese fizico-chimice :ulttrafiltrare,convecția,difuziunea,osmoza.
Indicațiile hemodializei :
-absolute(encefalopatie uremică,pericardita uremică,hiperkaliemie severă,diateză
hemoragică severă,greața ce împiedică alimentația,acidoza refractară)
-relative(uremie simptomatică,toxine dializabile,ascita cu boala hepatică,infectii etc)
Contraindicațiile hemodializei :
-absolute (alergie la heparină,imposibilitatea abordului vascular,leziuni organice
cerebrale,hipotensiune arterială ce nu răspunde la vasopresoare)
-relative(neoplazii,boli psihice majore,sindrom hemoragic genetic,insuf. Cardiacă
decompensată,hemoragie cerebrală recentă,infarct miocardic recent)
7. Boala Cronică de Rinichi. Definiții, clasificarea, etiologia.
Boala cronică de rinichi a fost numită ca o afectare renală persistentă ( cu durata mai mare
de trei luni ) și/sau o reducere persistentă a funcției renale,RFG mai mică de 60 ml/min/1,73
m patrat
Clasificare:
1.afectare renală cu RFG normală sau crescută (mai mare sau egal cu 90 ml/min..)
2.afectare renală cu scăderea usoară a RFG(89-60)
3.scădere moderată a RFG (59-30)
4.scădere severă RFG(29-15)
5.BCR terminală (mai mic de 15 ml)
Etiologie : diabet zaharat,HTA,glomerulonefrite,polichistoza renală,alte boli urologice

8. Simptomatologia Bolii Cronice de Rinichi. Diagnosticul de laborator și

instrumental.
-modificări pulmonare (edem pulmonar uremic,pneumonita uremică,afectare
pleurală,calcificări pulmonare)
-modificări cardio-vasculare(HTA,cardiopatie ischemică,miocardul în uremie,pericardita
uremică)
-modificări GI(leziuni bucale și faringiene,leziuni esofagiene,gastro-duodenale)
-endocrine( creste insulina ,PTH,calcitonina,aldosteron) scade calcitriol și T4
-hematologice (anemia,splenomegalia,alterarea coagulării)
-modificări imunitare(scade imunitatea)
-modificări ale metab. Fosfo-calcic(hiperparatiroidismul)
-modif. Neurologice(neuropatie uremică mixtă senzitivo-motorie)
-modificări de tip reumatologic(miopatie uremică,bursită uremică,rupturi spontane de
tendoane,artrită septică)
-modificări cutanate(hiperpigmentare cutanată datorită depunerilor de urocromi,calcificări
cutanate,prurit uremic)
Diagnostic de laborator și instrumental
-examenul de laborator poate determina destul de precis starea de uremie paralel cu afectarea
organelor și a sistemelor în BCR,anemie moderată,hipoizostenurie,uremie
-investigațiile instrumentale (la ecografie-micșorarea în dimensiuni a rinichilor,dilatarea
sistemului calice-bazinet,curbe caracteristice la renograma cu izotopi(scăderea amplit. De
secreție și de excreție a radiofarmaceuticului pînă la tipul afuncțional )

9. Metodele de substituție în tratamentul Bolii Cronice de Rinichi. Hemodializă,

dializa peritoneală; idicații și contraidicații.

1.metodeele de epurație extrarenală-

intermitente(hemodializa,hemofiltrarea,hemodiafiltrarea,ultrafiltrarea
izolată,hemoperfuzia,plasmafereza),continue(hemofiltrare arterio-venoasă,veno-
venoasă,hemodiafiltrarea veno-venoasă,arterio-venoasă)
2.metode de epurare intracorporală-diverse metode de dializă peritoneală
3.transplantul renal-metoda radicală de tratament
Hemodializa-reprezintă aplicarea aparatului de rinichi artificial,cuprinde procesele fizico-
chimice care au loc de-a lungul membranei semi-permeabile a dializatorului,și se bazează
pe următoarele procese fizico-chimice :ulttrafiltrare,convecția,difuziunea,osmoza.
Indicațiile hemodializei :
-absolute(encefalopatie uremică,pericardita uremică,hiperkaliemie severă,diateză
hemoragică severă,greața ce împiedică alimentația,acidoza refractară)
-relative(uremie simptomatică,toxine dializabile,ascita cu boala hepatică,infectii etc)
Contraindicațiile hemodializei :
-absolute (alergie la heparină,imposibilitatea abordului vascular,leziuni organice
cerebrale,hipotensiune arterială ce nu răspunde la vasopresoare)
-relative(neoplazii,boli psihice majore,sindrom hemoragic genetic,insuf. Cardiacă
decompensată,hemoragie cerebrală recentă,infarct miocardic recent)
Indicațiile dializei peritoneale:
-BCR terminală indiferent de vîrstă
-refuzul pentru HD
-singura alternativă la pacienții la care accesul vascular pentru HD este dificil sau imposibil
-copiii mici și sugarii la care menținerea accesului vascular pentru HD este dificil

Contraindicațiile dializei peritoneale:

Absolute
-imposibilitatea realiz. Accesului peritoneal
-refuzul dializei de către pacient
-disf. Membr peritoneale
-tulb neuropsihice severe ale pacientului
-hernii sau eventrații
Relative :
-hernii hiatale,parietale,hemoroizi
-obezitate extremă
-malnutriție severă
-boli respirat. Cronice
-rinichi polichistici gigantici
-infecții ale aparatului abdominal și ale pielii

10.Transplantul renal. Indicații, contraindicații, tehnica chirurgicală, tratamentul

imunosupresor
Transplantul renal este metoda radicală de tratament al BCR terminale
Contraindicațiile majore:
-tumori maligne
-infecțiile cronice inclusiv infecția semnificativă urinară,hepatitele virale B și
C,tuberculoza,infecția VIC
-diverse complicații(insuf. Cardiacă și cea pulmonară,infarct miocardic,ulcere acute sau
cronice ale tractului digestiv)
-procese inflamatorii acute sau cronice netrate (în cavitatea
abdominală,bucală,prostată,ovare)
Tratamentul imunosupresiv:

-imunosupresia de inducție (anticorpi monoclonali,policlonali de ex. Ortoklon 3,globulina

antilimfocitară,globulina anti-timocitară,basiliximab,daclizumab)
-terapia de menținere a organului transplantat-glucocorticosteroizi
(prednisolon,metilprednisolon),inhibitori de calcineurină(ciclosporina
A),azatioprina,rapamicina,inhibitori ai sintezei de purine (micofenolatul de mofetil)

-tratamentul episoadelor de rejet acut.

Disfuncția erectilă
1.Disfunctia erectila:Definitie.Clasificare.Factori de risc.Epidemiologie.

Disfunctia erectile-reprezintă incapacitatea unui barbat de a obține și/sau a menține o ereție suficientă
pentru realizarea și finalizarea unui act sexual satisfăcător.Deși disfunția erectile este ,apparent,o tulburare
benignă,aceasta poate afecta atît starea fizică,cît și cea psihogenă a bărbatului și a cuplului,cu un impact
semnificativ asupra calității vieții.

Clasificare

Conform formei de apariție:

 Primara
 Secundara

Conform cauzei și factorilor predispozanți:

 Psihohenă(neorganică)
 Organică:vasculogenă,neurogenă,endocrină;
 Mixtă

Conform evoluției clinice a DE:

 Usoară
 Moderat-usoară
 Moderată
 Severă

Factori de risc

Vârsta
Fumatul
Modul sedentar de viaţă
Obezitatea
Alcoolismul
Diabetul zaharat
Intrevenţii chirurgicale la organele micului bazin,prostectomia radicală,plastia uretrei.
Alte maladii organice: stare după AVC,hipertensiunea arterială,hipo sau hipertireoidia, hipogonadism,
adenom de prostată, insuficienţă renală, hernia de disc.
Utilizarea permanentă a anumitor medicamente
Epidemiologie
Conform datelor statistice,prevalența DE este circa 52% la bărbați cu vărsta cuprinsă între 40 și 70 de
ani,inclusiv 17%-forma ușoară,25%-forma moderată,iar 10%-forma completă.Datele epidemiologice arată
o prevalență și o incidență destul de semnificativă ale DE ,cu unele deosebiri în funcție de țară sau de
naționalitate.Studiul Colaghe,realizat în țarile europene la finilor anilor 1990,a cuprins bărbații între 30 și
80 de ani și arată o prevalentă a DE de 19,2% cu o creștere graduală odată cu vărsta de la 2,3% la
53,4%.În Taiwan,prevalența DE a fost de 27% în rîndul tuturor pacienților investigați și de 29% în rîmdul
celor cu vîrsta peste 40 de ani.Studiul epidemiologic realizat în Federația Rusă în anul 2011 a arătat p
prevalență a disfuncției erectile de 56,2%,inclusiv 5,2% severă.Conform unui studiu realizat în cadrul IP
USMF Nicolae Testemițanu, în anii 2015-2016,prevalența generală a DE în Republica Moldova a
constituit 47,1%, fiind mult mai mare la bărbații treuți de 40 ani.
2.Disfuncția erectolă:Mecanismul erecției.
Aflat în stare flască,penisul are corpii cavernoși goliți de sînge și mult micșorați.Sub acțiunea excitațiilor
sexuale,hipotalamusul comandă relaxarea unor structuri musculare,ce determină vasodilatația bruscă a
arterelor peniene,în spațiile cavernoase venind o cantitate de sînge care poate oscila între 80 ml și 180
ml,corespunzător caracteristicilor anatomice ale fiecărui penis.După umplerea sub presiune a corpilor
cavernoși,venele circumflexe sunt comprimate,iar sîngele stagnează pînă la declanșarea ejaculării sau pînă
la diminuarea excitației sexuale,sub un prag minim de susținere a erecției.
Principalul mediator al erecției este oxidul nitric.Stimularea sexuală determinp eliberarea monoxidului de
azot la nivelul terminații nervoase,celulele endoteliului vascular și cele ale musculaturii netede a corpilor
cavernoși.Monoxidul de azot activează enzima guanilatciclaza,care produce descompunerea
guanozintrifosfatului(GTP) în guanozinmonofosfat ciclic(GMPc).Creșterea concentrației de GMPc induce
descreșterea concentrației intracelulare a Ca și relaxarea musculaturii netede a corpilor
cavernoși.Fosfodiesteraza-5(PDE-5) este o enzimă implicată în scindarea GMPc și transformarea lui în
GMP.
3.Disfuncția erectilă organică:vasculară,endocrina,neurogenă.DE-marker precoce al altor maladii.
Disfuncţie erectilă vasculogenă poate fi arterială şi venoasă. Cea arterială
este determinată de insuficienţa fluxului sangvin intrapenian: arteropatiile cauzate de diabetul zaharat,
ateroscleroză, priapism, traume ale corpilor cavernoşi şi extrapenian: leziuni traumatice şi aterosclerotice a
arteriilor iliace comune şi interne, hipogastrice, traumatizme pelvine şi perineale. Disfuncţia venoasă este
determinată de tulburări de vascularizaţie venoasă a albugineii, vene în exces sau calibru mărit, apariţia
fistulelor arteriovenoase.
Disfuncţie erectilă neurogenă se întâlneşte în patologii apărute la nivelul creerului, măduvei spinării, a
plexurilor, ganglionilor, căilor de conducere şi receptorilor nervoşi. Cele mai frecvent afecţiuni care
implică disfuncţie neurogenă sunt tumorile cerebrale, epilepsia, accidentele cerebrovasculare, maladia
Parkinson, 188 spina bifida, hernie de disc, siringomielia, diabet, alcoolism, avitaminozele, leziunile de
nerv ruşinos sau cavernos, secundare prostatectomiei radicale sau intervenţiilor rectale.
Disfuncţie erectilă endocrină apare în diabetul zaharat, tumori hipotalamice, pituitare cu hipogonadism
secundar, orhidectomie, hiperprolactinemie, hipertiroidism, hipotiroidism, boala Cushing, boala Addison,
etc.
DE în calitate de marker precoce al altor maladii sistemice în primul rând cardiovasculare(HTA,boli
ischemice ale cordului,infarct miocardic).Unele maladii endocrine pot afecta erecția prin scăderea
nivelului de testosterone,responsabil direct de libido,dar și cu contribuții esențiale în menținerea erecției.
4.Disfuncția erectilă psihogenă:cause și particularități clinice.

Disfuncţia erectilă psihogenă apare de obicei al tineri şi este condiţionată de prezenţa anxietăţii, a fobiilor,
a absenţei, uneori, a cunoştinţelor elementare despre sexualitate, etc… La bărbatul vârstnic, disfuncţia
erectilă apare pe fonul altor maladii organice, cardiovasculare, endocrine, urologice şi poate fi atât o
complicaţie, cât şi o manifestare precoce a acestora.
Particularități clinice:
Apare brusc
Deseori are o cauza cunoscută.
Probleme (acuze) sexuale în
anamneză.
Relaţii neadecvate cu partenerul.
Libidoul adeseori instabil.
Erecţii nocturne și matinale
prezente.
DE situaţională, în anumite condiţii
erecţia este normală.

5.Diagnosticul disfuncției erectile. Tipurile de chestionare utilizate în diagnostic (IIEF, IIEF-5,

BSSC-M, etc..).

Diagnosticul DE este adeseori subiectiv, din această cauză se va baza pe completarea chestionarelor
special elaborate, BSSC-M (scurt chestionar a funcţiei sexuale masculine), IIEF (indexul intrenaţional al
funcţiei erectile) sau IIEF-5 (SHIM), varianta prescurtată a IIEF. Completarea chestionarelor pemite nu
doar stabilirea diagnosticului ci şi a gradului de manifestare a DE, uşoară, moderată şi severă. (DŞ -1a,
GR –A)

Pacientii vor fi evaluaţi prin examinarea fizică complexă, aprecierea IMC, a T/A, a organelor genitale (de
exemplu maladia Peyroni) sau a prostatei. Se va determina nivelul de glicemie, profilul lipidic,
testosteronul. În situaţia când aceste examinări nu sunt suficiente se va recurge la o examinare de laborator
mai laborioasă cu determinarea profilului glicemic, a prolactinei, LH, testosteronului liber, SHBG, iar la
indicaţia speciliştilor de profil şi a altor parametri. (DŞ -1a, GR –B) Diagnosticul de DE va fi confirmat de
testul tumeniscenţei nocturne, efectuat cu aparatul Rigiscan, testarea farmacologică a erecţiei sau
dopplerografia peniană. (DŞ -1a, GR –B) Unii pacienţi, care necesită tratament chirurgical vor fi
investigaţi prin efectuarea arteriografiei peniene sau a cavrenozografiei. (1, 10, 13, 24) (DŞ -1a, GR –C)
 6.Rolul investigaţiilor paraclinice în diagnosticul disfuncției erectile. Profilul lipidic și
hormonal. Farmacodopplerografia peniana.

Algoritmul examinării pacientului va include nu doar examinarea sistemului genital, care este obligator în
primul rând pentru a aprecia eventualele deformaţii, zone de fibroză, etc…, cât şi evaluarea stării de
sănătate generală a pacientului. Se va determina IMC, prezenţa obezităţii viscerale, a ginecomastiei, a
reflexelor periferice, etc… Se va aprecia pulsul şi tensiunea arterială.

Necesitatea examinărilor de laborator este individuală, dependentă de forma DE şi de prezenţă factorilor

de risc. În DE organică se va aprecia nivelul de glicemie, profilul lipidic, testosteronul. In situaţii incerte
se efectuează şi alte examinări de laborator. Necesitatea acestora este apreciată împreună cu medicul
specialist de profil

. Investigaţiile necesare în evaluarea pacientului cu DE.

Hemoleucograma (GR –C)
Analiza generală urină (GR –C)
Glicemia (GR –A)
Profil glicemic (GR –B)
Profil lipidic (GR –A)
Testosteron total (GR –A)
Testosteron liber, SHBG, Prolactina, LH. (GR –B)
Proteina C-reactivă (GR –C)
Coagulograma (Protrombina, fibrinogen) (GR –C)
USG abdominală cu determinarea urinei reziduale. (GR –C)
Testarea farmacologică a erecţiei (GR –A)
Ecograia Doppler peniană (GR –B)
ECG sau ECG cu proba de efort. (GR –C)
Monitorizarea tumeniscenţei nocturne Rigiscan. (GR –C)
Cavernozografia (GR –C)
Arteriografia peniană şi a micului bazin. (GR –C)
Electomiografia peniană (GR –C)
PSA*.

Notă: Majoritatea metodelor de investigaţii sunt adresate nu confirmării DE, cât a evaluării cauzelor şi
factorilor de risc, în scopul instituirii unui tratament etiotrop. Nu toate metodele de investigaţii prezentate
sunt necesare la acelaşi pacient. Dacă diagnosticul poate şi va fi confirmat print-o metodă mai simplă nu
se vor efectua altele costisitoare. Diagnosticul invaziv va fi adresat situaţiilor refractere la tratamentul de
prima linie, sau în prezenţa contraindicaţiilor către acesta.

7 Tratamentul farmacologic al disfuncției erectile. Rolul inhibitorilor de fosfodiesterază.

Preparate de prima linie - nhibitori de PDE5 Linia 2 de tratament – administrarea intracavernoasă de

prostaglandine E1 sau echivalente. Dispozitive cu vacuum.

Terapia medicamentoasă simptomatică de prima linie constă în administrarea inhibitorilor de PDE5.

Managementul terapeutic va fi individual şi progresiv, în absenţa efectului unei mediciaţii coservatoare se
va recurge la terapia intracavernoasă (linia 2) sau chirugicală (linia3)

Sildenafilul citrat se administrează în doze de 25, 50, 70 şi 100 mg, cu o oră premergător actului sexual.
Dacă doza iniţială (de obicei 25mg persoana sanatos) este insuficientă pentru atingerea unei erecţii
satisfăcătoare se recomandă o doză mai mare, care nu va depaşi 100mg. Absorbţia sildenafilului este
realtiv rapidă, concentraţia maximă este la circa 1 oră de la administrare, cu o perioadă de semieliminare
de circa 4 ore.

Tadalafilul a fost urmatorul inhibitor al PDE-5 aparut pe piaţa farmaceutică. Spre deosebire de sildenafil,
preparatul are o perioadă de semiînjumătăţire de 17 ore, iar farmacocinetica sa nu depinde de alimentaţie
sau alcool. Din aceste poţizii tadalafilul este preferat de o anume categorie de pacienţi, iar perioada de
acţiune de 36 ore

Vardenafilul, este următorul preparat din grupa inhibitorilor de PDE-5 propus pentru tratamentul DE.
Vartdenafilul se administrează o singură dată în doze de 10 sau 20 mg. Farmacocinetic el este aproipiat de
sildenafil. Vardenafil are o absorbţie rapidă din tractul gastrointestinal, concentraţia plasmatică maximală
fiind deja în unele cazuri la 15 minute de la administare, iar la 90% din pacienţi timp de 30 minute şi se
menţine timp de 120 minute. La administrarea zilnică nu se produce o cumulare a preparatului în
organism, cea ce este o deosebire esenţială de tadalfil.

Alte substanţe medicamentoase utilizate în tratamentul DE

Yohimbina este cel mai cunoscut preparat din grupa blocatorilor adrenergici. Urmare a acţiunii sale în
unele zone craniene creşte concentraţia de noradrenalină, care contribuie la creşterea libidouliu şi potenţei
L-arginina este un precursor al oxidului nitric cu implicaţii în mecanismul natural al erecţiei. Eficacitatea
ei este în proces de studiu.
Extrasul de Ginseng a demonstrat în unele studii eficacitate crescută compartiv cu placebo. Mecanismul
de acţiune al ginsengului nu se cunoaşte cu exactitate, se presupune că proprietăţile sale afrodisiace sunt
datorate conţinutului sporit de saponine.
Impaza. Preparat homeopatic. A fost propus pentru tratamentul DE în Federaţia Rusă la începutul
secolului XXI. Nu este inclus în ghidurile internaţionale şi nu sunt date despre eficienţa sa confirmate de
studii multicentrice.

Testosteronul. Terapia de substituţie cu testosteron este indicată în cazurile confirmate de hipogonadism.

Absenţa semnelor clinice de hipogonadism nu echivalează cu un nivel normal de testosteron. Terapia de
substituţie hormonală cu testosteron, la pacienţii cu disfuncţie erectilă, va fi îndicată în caz de: anorhism,
hipoplazie testiculară, sibdromul Klainefelter, stare după oridopexie pentru criptorhidie, orhectomie (cu
excepţia celei paleative pentru cancer de prostată), hipogonadism secundar tardiv

Rolul inhibitorilor de fosfodiesterază

 8 Tratamenul intervențional al disfuncției erectile. Injectarea intracavenoasă de substanțe
vasoactive. Terapia cu vacuum. Protezarea peniana.
Linia 2 a terapiei DE. Terapia inracavernoasă.
Indicaţiile administrării intracavernoase a substaţelor medicamentoase:
- Testare farmacologică a erecţiei
- Absenţa răspunsului la terapia orală a DE
- Prezenţa contraindicaţiilor către administrarea inhibitorilor de PDE5.
Esenţa metodei constă în efectul vasodilatator local, care se obţine prin administrare direct în
corpul cavernos a substanţei medicamentoase. Se utilizaeză papaverina, fentolamina,
prostaglandina E1 în monoterapie sau în diverse combinaţii. Terapia cu papaverină la ora actuală
nu este recomanadată datorită riscului crescut de apariţei a fibrozei, a priapismului şi a
hepatotoxicităţii preparatului. Prostaglandina E1(Alprostadilum), este cel mai inofensiv preparat
utilizat în terapia intracavernoasă a DE
Terapia cu vacuum, LOD terapia. (DŞ -3, GR-C) Metoda a fost propusă în deceniul 6 al secolului
XX de către G. Osbon. Esenţa metodei constă în crearea unei presiuni negative în jurul corpilor
cavernoşi, urmată de dilatarea vaselor şi un flux sanguin crescut. Terapia cu vacuum stimuleaza
circulaţia perferică, creşte oxigenarea ţesuturilor. Eficienţa medodei este de 60-70%. Poate
produce apariţa edemului şi a petehiior locale sau tulburări de ejaculare.

Tratamentul chirurgical. (DŞ -1a, GR-B) Indicaţii către tratamentul chirugical al DE

- Absenţa efectului la administrarea inhibitorilor de PDE5 sau la terapia intracavernoasă.
- DE vasculongenă refracteră la alte metode de tratament.
- Prezenţa fibrozei corpilor cavernoşi (Maladia Peyroni).
- Dorinţa pacientului către atare metodă de tratament a DE.
Intervenţii chirirgicale vazoreconstructive. Este cea mai contorversată ramură a chirurgiei vasculare.
Eficienţa intervenţiilor este de circa 50%, cea ce cauzează mai mult scepticism.

Protezarea corpilor cavernosi este cea mai eficientă şi frecvent utilizată formă de restabilire chirurgicală a
funcţiei erectile. Implantarea intracavernoasă este etapa finală de tratament a DE. În caz de apreciere
incorectă a indicaţiilor şi/sau a intervenţiilor nereuşite, utilizarea altor metode de tratament alternativ este
imposibilă.

Protezarea se efectuează cu proteze rigide, semirigide şi gonflabile.

Contraindicaţii pentru protezare sunt prezenţa patologiior asociate care ar putea influenţa perioada
postoperatorie: diabetul zaharat decompensat, insuficienţa cardiacă, etc.. precum şi disfuncţia erectilă
psihogenă.

9 Profilaxia disfuncției erectile. Locul factorilor medicali și psihosociali în profilaxie.

Profilaxia disfuncţei erectile Profilaxia disfuncţiei erectile constă în evitarea sau excluderea
factorilor de risc potenţiali. Respectarea modului sănătos de viaţă, a sportului, educarea sexuală şi
respectarea ritmului relaţiilor sexuale, modificarea stilului de viaţă, scăderea ponderală, etc…vor
contribui la menţinerea îndelungată a sănătăţii sexuale a bărbatului.
Disfuncţia erectilă poate fi indusă medicamentos în urma administrării îndelungate a preparatelor
antidepresante, tranchilizante, a b-bloncantelor neselective, a antiandrogenilor, etc..
 Factorii de risc ai DE psihogene (non organice) la tineri sunt: absenţa unei educaţii sexuale
adecvate şi lipsa cunoştinţelor despre sexualitate, absenţa condiţiilor habituale, prezenţa unor
deviaţii sexuale, a fobiilor, etc…

Andrologie

1. Varicocelul: definiţie, clasificare, cauze, etiopatogenie.

Def: Varicocelul reprezinta dilatarea plexului pampiriform(vene din cordonul spermatic) si a venelor
testiculare, soldata cu refluxul anormal de sange la nivelul testiculului. (98%-testicul stang).

Clasificare:

Varicocelul poate fi:

1. Primitiv(idiopatic, esential)-pe partea stanga(95-98%);

Fara o cauza stabilita;
Apare dupa varsta pubertatii(13-30 ani).
2. Secundar-ca urmare a unei afectiuni care poate sa produca un obstacol in curgerea sangelui din
venele spermatice(ex:tumora renala dreapta, proces retroperitoneal, afect metastatica a gg limg
pelvieni, fistule arteriovenoase, tromboza venoasa);
Deseori bilateral;
Apare mai des dupa 35-40 ani.

Cauze:

Aparitia fluxului patologic de sange din vena renala in vena spermatica, soldata cu staza venoasa cronica.

Acest fenomen în varicocelul simptomatic (secundar) e cauzat de tumori renale şi alte patologii de volum
ale spaţiului retroperitoneal, ce comprimă vena renală sau cavă proximal de nivelul de revărsare a venei
renale în vena cavă.

Etiopatogenie:

1. Obstrucţia parţială a venei renale stângi în "pensa" aorto-mezenteriala in poziţie ortostatică(v. renala st
poate fi comprimata in unghiul dintre aorta si a.mezent.inf astfel creste presiunea in v. renala si testic st:
„fenomenul spargatorul de nuci”)

2. Valve ostiale mai slab dezvoltate pe stânga (pe dreapta s – au depistat în 90% din cazuri şi 60% pe stânga);

3. Comunicarea in unghi drept intre vena testiculara si vena renala stanga; pres in vena renala st este mai
mare ca in v. cava in care se dreneaza testiculara dr.
4. Comprimarea venei iliace comune la incrucisarea cu artera iliaca comuna, rezulta o presiune crescuta in
vena clemasterica;

5. V. spermatică stângă este mai lungă (cu 9-10 cm) comparativ cu cea dreaptă (forta de gravitatie are efect
predominant pe stanga din cauza pres hidrost sup pe stanga);

6. Diminuarea forţei contractile a muşchiului cremaster(slabiciunea invelisului muscular al cordon

spermatic)

Modificările patologice a testiculului constau în oprirea maturaţiei spermatozoizilor, spermatogeneză

scăzută, îngroşare tubulară şi variate grade de atrofie a celulelor Leydig, fiind parţial reversibile după cura
chirurgicală a varicocelului.

Mecanismul prin care este alterat testiculul şi spermatogeneza nu este încă elucidat, însă sunt acceptate
următoarele ipoteze: - hipertermia testiculului ( cu 2-3 C);

- staza venoasă si hipoxemia;

- limfostaza;

- compresie mecanica;

- acţiunea negativă a hormonilor şi enzimelor renale şi suprarenale (nivelul crescut de catecolamine,

prostaglandinele E şi F în v. spermatică);

- dereglarea barierului hematotesticular şi declanşarea proceselor autoimune, fapt demonstrat prin depistarea
anticorpilor antispermali, ce inhibă spermatogeneza în ambele testicule.

2. Simptome, diagnostic, diagnostic diferenţial , metode de tratament.

Simptome:

 La majorit boln maladia decurge asimptomatic

 Senzatie de greutate in scrot, in special dupa efort fizic sau ortostatism prelungit;
 Jena testiculara pana la durere continua;
 Dupa contact sexual durerea scrotala se intensifica;
 Din cauza durerii apar tulburari sexuale si psiho-nevrotice;
 In anumite cazuri boala debuteaza lent, nezgomotos, fara semne clinice; este descoperita intimplator
la un cotrol urologic de rutina;

Diagnostic:

1. Examenul obiectiv releva:

  In varicocel mic nu este relevant; la efect manevrei VALSALVA pacientul va tusi sau va mima un
efort muscular si varicocelul poate deveni vizibil;
 Volum marit in hemiscrotul afectat;
 Vene spermatice dilatate bine vizibile, facant relief tortuos caracteristic pu pielea subtire scrotala;
 Palpator ortostatic si decubit dorsal: conglomeratul de vene este moale, nedureros, foarte
mobil(senzatia ca palpeaza un pachet de rame sau ciorchine)
 Alt semn clinic este: pacientul se înclină înainte, mişcare ce scade semnificativ tensiunea din venele
dilatate, sesizată de examinatorul ce prinde pachetul varicos scrotal între index şi degetul mare în
timpul procedeului.

În baza inspecţiei varicocelul se clasifică în 3 grade:

Gradul I - dilatarea varicoasă a venelor se determină numai palpator la efort fizic în poziţie ortostatică şi la
efectuarea manevrei Valsava;

Gradul II - dilatarea venelor vizual se determina clar, dar dimensiunile si consistenţa testicului nu-s
modificate;

Gradul III - pe fonul dilatării evidente a venelor, se determina atrofia testiculului.

2. Examene paraclinice.
Frecvent datele clinice, subiective şi obiective, sunt suficiente pentru stabilirea diagnosticului,
opţional se efectuează :
-examenul ultrasonografic a scrotului, Eco-Doppler testiculara,venografia spermatică(metoda de
elecţie);
-cu scop de diferentiere cu alte patologii scrotale: hemoleucograma, sediment urinar,
spermograma, UIV si USG abdominal.
-prin metoda de transiluminare scrotala se face diagnosticul diferential cu: hidrocel, hernia
inghino-scrotala, tumori testiculare

Diagnostic diferenţial:

-hidrocel

-chist de cordon spermatic

-chist epididimar
-hernii inghinale sau scrotale
-hemangiom scrotal
-lipom cordon spermatic
-tumori testiculare
Metode de tratament:

 Pentru varicocelul simptomatic, cu afectarea spermatogenezei si a steroidogenezei, tratam

conservator este ineficient si se impune interventie chir.
 Pentru varicocelul asimptomatic, cu spermograma neafectata-urmarire expectativa, fara a forta
interventia chirurgului.

În diversitatea de tehnici chirurgicale aplicate în varicocelul ortostatic, acual sunt utilizate mai frecvent
următoarele metode:

1. Operaţia Ivaniseevici - ligaturare şi incizare retroperitoneală la nivel înalt a venei spermatice, prin acces
asemănător inciziei McBurney, în fosa iliacă stângă;

2. Operaţia Palomo - tehnică asemănătare cu operaţia Ivaniseevici, însă vena se leagă în bloc cu artera
spermatică)

3. Ligaturarea laparoscopică a venei testiculare - prin tehnică chirurgicală laparoscopică se aplică clipse
metalice sau resorbabile urmate de rezecarea venei spermatice la nivelul orificiului intern a canalului
inghinal;

4. Embolizarea sau sclerozarea endovasculară a venei spermatice - prin cateterizare transcavorenală a

venei spermatice se embolizează trunchiul spermatic în sens retrograd cu cheag autolog, ţesut muscular
dezintegrat, alcool, spirale Gianturco sau se sclerozează cu Trombovar;

5. Operatia Marmar-ligaturarea microchirurgicala a venelor spermatice la niv subinghinal-cea mai folosita

deoarece este putin traumatica.

Frecvenţa recidivelor după tratamentul chirurgical este 1–25%, cauzat de colaterale spermatice nedepistate
intraoperator sau postoperator. Din complicaţiile chirurgicale mai rar detectate pot fi ligaturarea accidentală
a arterei spermatice sau a ureterului. Din cele postchirurgicale pot fi numite edemul scrotal şi hidrocelul
secundar ca urmare a ligaturarii incidentale a limfaticelor. Mai gravă se consideră atrofia tardivă
postoperatorie a testicului, dezvoltată în primele 6 luni şi caracterizată prin dureri şi scăderea activităţii
sexuale. După operaţie, spermograma se ameliorează numeric în 70% din cazuri, iar rata sarcinilor creşte
cu 50%. Aceste rezultate scad cu 50-25% dacă spermograma iniţială a fost sub 10 mln/ml
spermatozoizi(oligoastenospermie severa sau azoospermie)

3. Hidrocelul: definiţie, clasificare, cauze, etiopatogenie.

Definiţie: este colecţia patologică, progresivă de lichid în cavitatea vaginală(intre cele 2 foite parietala si
viscerala a vaginalei testiculare) a testiculului.

Ambele testicule sunt afectate egal.

Clasificare:
I. Hidrocel congenital(infantil):

1. Comunicant
2. Necomunicant

II. Hidrocel dobândit(comun):

1. Primar
2. Secundar
 acut
-posttraumatic
-inflamator
 cronic
-staza venoasa sau limfatica
-tumori testiculare sau ale bazinui mic

Cauze:

I. Hidrocel congenital(infantil):

1. Comunicant-persista intreg canalul peritoneo vaginal si lichidul circula intre scrot si cavit
peritoneala
2. Necomunicant -canalul peritoneo vaginal s-a inchis dar in vaginala testiculara a ramas inca lichid

II. Hidrocel dobândit(comun):

1. Primar-cauza necunoscuta
2. Secundar
 acut
-posttraumatic-cauzat de traumatisme repetate de intensitate mica ce produc secundar revarsate
sanguine;
-inflamator-dupa afectiuni acute sau cronice ce produc exudatia lichiana intravaginala
 cronic
-staza venoasa sau limfatica-dupa plastia canalului inghinal sau interv chir pt tratam varicocel
-tumori testiculare sau ale bazinui mic-blocarea cailor limfatice cu acumularea lichid in scrot
-torsiune de funicul spermatic
-orhite granulomatoase

Etiopatogenie:

I. Forma congenitală, este consecinţa persistenţei, fără obliterări a canalului peritoneo-vaginal,

ceea ce face ca punga lichidiană să fie reductibilă, prin migrarea conţinutului în cavitatea
 peritoneală. Forma congenitală necomunicantă la nou-născuţi în primele 12-18 luni de viaţă se
supune resorbţiei la 70 – 80% pacienţi.
II. In forma dobandita, colectia lichidiana este cauzata de dezechilibrul dintre secretia si absorbtia
lichid de la niv seroasei vaginale, provocată de cauze cunoscute, care acţionează direct asupra
cavităţii vaginale sau prin intermediul leziunilor epididimo-testiculare

4. Hidrocelul: tabloul clinic , metode de diagnostic , diagnostic diferenţial , tratament.

Tabloul clinic:

este dependent de marimea si evolutia hidrocelului iar din cauza absentei durerii la inceput adresaresa poate
avea lor tarziu:

 Marirea in volum a hemiscrotului afectat

 Disconfort sau durere

Metode de diagnostic:

1. Examinarea obiectiva:
-in clinostatism-marirea uni sau bilaterala a scrot
-hidrocelul estet indolor la palpare, cu supraf neteda, consist elastica, pielea scrot mobila
-testicul dificil de palpat-de dimens norm sau atrofiat si tuat distal sau post de formatiunea
lichidiana(la transiluminatie-testicul normal)
-hemiscrotul opus este normal
-in hidrocel frt voluminos penisul poate fi laterodeviat sau ombilicat
-nu se poate efectua ciupirea vaginalei-semnul Sebileau
-nu se poate palpa epididim- semnul Chevassu
--pentru hidrocel congenital comunicant-cresterea colectiei de lichid din vaginala pe parcurs
zilei(poz verticala) si disparitia noaptea(poz orizont)
2. Investigatii instrumentale
1. Diafanoscopia-transiluminarea scrotului este efect cu ajut sursei de lumina a cistoscopului intr-
o incapere intunecata: prezenta scrotului semitransparent de culoare roz
2. USG scrotului permite aprecierea volum, diferentierea cu alte patologii ale scrot sau inghinale

Diagnostic diferenţial:

-hernii inghinoscrotale(formatiunea poate sa isi modifice volum la efort de tuse/ortostatis, eco scrotala
evidentiaza anse intestinale)

-tumori testiculare(testicul palpabil, crescut, dur, deformat+markerii beta HCG, ALFA FETOPROTEINA,
LDH+eco prezinta zone suspecte)
-orhita sau orhoepididimita(semne inflamatorii locale: calor, dolor, rubor;
subfebrilitate/febrilitate+leucocitoza, VSH, FIBRINOGEN CRESCUTI+ eco accentuarea vascularizatiei
testicul, epididimare)

-hematocel(hemiscrot marit de volum+antecedente de traumatism scrotal+la eco densitatea colectiei

peritesticulare)

-chisturi de epididim sau funicul spermatic(eco uneori dificil de diferentiat)

-torsiunea de cordon spermatic(durerea este vie, cu debut brusc+pacienti tineri+lipsa semnului Dopler)

Tratament:

Indicaţia terapeutică va fi formulată ţinând cont de mărimea hidrocelului, caracterul lui primar sau secundar,
suferinţa clinică pe care o antrenează, cauza, varsta pacient.

 Cazurile cu lichid puţin şi asimptomatice vor fi supravegheate clinic şi ecografic, fără a fi tratate.
 Alterarea spermogramei, atrofia testicul, persistenta durerii/disconfort sunt indicatii pt tratament
chirurgical.

Pentru tratamentul hidrocelului se folosesc următoarele metode:

1. Puncţia aspirativă. Se practică sub anestezie locală, minim invazivă, poate fi repetată, însă rezultatul
favorabil nu este durabil, punga lichidiană se restabileşte relativ repede. Există riscul de infectare şi formarea
hematocelului, fapt ce limitează aplicarea pe larg a puncţiei, rămâne ca metodă de confirmare a
diagnosticului şi la unii pacienţi ce refuză sau este contraindicată operaţia. 2. Puncţia şi injectarea
substanţelor sclerozante în cavitatea vaginală. Pentru sclerozare se folosesc: soluţii de doxiciclină,
minociclina, soluţii compuse: fenol 2,5% + glicerină 25% + glucoză 25%. Procedeul terapeutic propus este
asociat de risc înalt de infectare şi recidiviere sau afectarea testicului, uneori sunt necesare 2 – 3 proceduri.

3. Tratamentul chirurgical deschis este în prezent metoda de elecţie acceptată de către toţi urologii. Se
intervine pe cale inghinală, scrotală anterioară orientând incizia vertical sau transversal, în funcţie de
mărimea pungii lichidiene. Principiul intervenţiei este deschiderea vaginalei, evacuarea lichidului şi
desfiinţarea cavităţii vaginale pentru a preveni recidive. Sunt aplicate următoarele procedee:

- Operaţia Rossa este indicată în caz de hidrocel comunicant şi presupune prin incizie în regiunea inghinală
de efectuat excizia procesului vaginal neconcrescut a peritoneului, plastia canalului inghinal după metodele
cunoscute.

- Operaţia Winkelmann presupune eversiunea vaginalei parietale şi fixarea ei cu puncte separate în jurul
funicului spermatic, este aplicată mai frecvent în hidrocel de dimensiuni mici.

- Operaţia Lord presupune plicaturarea vaginalei parietale.

- Operaţia Bergmann – excizia vaginalei parietale, aplicată mai frecvent la adulţi cu hidrocel de dimensiuni
mari. Prognosticul de obicei este favorabil insă după o perioadă îndelungată de compresie a testiculului e
posibilă apariţia atrofiei testiculare şi dereglarea spermatogenezei
 5. Priapismul: definiţie, clasificare, etiopatogenie, tablou clinic.

Definiţie: este o stare in care erectia este prelungită, doloră, neînsoţită de libido şi satisfacţie sexuală.

Stare chirurgicala de urgenta!!!

Clasificare:

- acut determină o formă gravă de erecţie stabilă, doloră a corpilor cavernoşi, dacă nu este recunoscută şi
tratată la timp, lasă sechele invalidante.

 idiopatic
 secundar.

- cronic(pseudopriapism) se caracterizează prin episoade repetate de erecţii nocturne dolore, în care

aspectul clinic al penisului e normal, ce survin fără justificare emoţională şi dorinţă sexuală, cedează la
coborârea din pat sau după mers. În erecţie sunt interesaţi corpii cavernoşi şi spongios, fără să fie întru totul
patologice, aceste erecţii sunt neobişnuite prin frecvenţa excesivă şi repetare nemotivată, timp de luni şi ani.
Patologia în cauză poate provoca insomnie, stări psihoneurotice şi este deficil de tratat.

Forme clinico-etiologice:

1. ischemic(venoocluziv)-in leucemii, anemii,narcomanie

2. non-ischemic(arterial)
3. recidivant
4. medicamentos(psihotrope, antidepresante)
5. psihogen(schizofrenie)
6. neurogen(meningite)
7. toxic(intoxicatie alcoolica)
8. somatic(pacienti oncolici)
9. idiopatic

Etiopatogenie:

Cauzele priapismului cronic nu sunt stabilite cert, însă se propun:

1. Patologii psihice (şizofrenie)

2. Encefalopatiile organice

3. Stază sangvină în bazinul mic

4. Procese inflamatorii a organelor genitale.

Priapismul acut poate fi provocat de:

1. Boli metabolice (guta, diabetul zaharat);

2. Boli de sânge (leucoze acute şi cronice, leucemii mieloide, limfoide, anemia cu celule falciforme);

3. Intoxicaţii exogene acute (alcool, oxid de carbon);

4. Traumatisme închise sau deschise ale bazinului mic, penisului, utilizarea unor mijloace pentru prelungirea
actului sexual – inele constrictive la baza penisului, act sexual prelungit.

5. Tromboflebite, flebite profunde în pelvis, septicobacteriemii, reumatism acut, tularemie.

6. Inflamaţii a organelor genitale şi vezicii urinare.

7. Maladiile neuro-psihice (tabies dorsalis, traume, tumori ale măduvei spinale şi encefalice, meningita,
encefalita, scleroza diseminată, şizofrenia, neuroze etc.)

8. Utilizare abuzivă de afrodesiace (yohimbină, cantaridină)

9. Injecţii intracavernoase pentru tratamentul disfuncţiei erectile (papaverină, prostaglandina E1). În profida
faptului, că sunt cunoscuţi numeroşi factori etiologici, rata priapismului idiopatic rămâne să fie înaltă – 40–
50%

Patogeneza. Priapismul este un fenomen vascular determinat de discordanţa afluxului si refluxului sangvin
in corpurile cavernoase.

 Peste 2 ore de erecţie continue, circulaţia sangvină şi, ca urmare, schimbul de substanţe
intracavernoase devine neadecvat, apar dereglări biochimice, hipoxia ţesutului cavernos.
 Peste 4 ore de erecţie sunt eliminate şi secretate intracavernos substanţe vasoactive: bradichinina,
histamina etc, apare edem a endoteliului lacunelor cavernoase, venulelor emisare, creşte vâscozitatea
sângelui.
 După 6 ore de erecţie se instalează priapismul acut, ce iniţial e menţinut de flux crescut de sânge
prin arteriile peniene – faza arterială, apoi se trombează venele peniene, în special venele emisare
cu dezvoltarea blocajului sangvin venos - faza venoasă.
În continuare are loc sclerozarea corpilor cavernoşi cu pierderea stabilă a capacităţii de erecţie, însă
pot apărea necroza ţesutului cavernos, supurarea maselor sangvinolente intracavernoase şi
septicemie, fistule urinare uretrocavernoase, gangrena Furnye.
Se consideră, că erecţia continue peste 12–24 ore provoacă pierderea ireversibilă a funcţiei erectile.

Tablou clinic:

Evoluţia clinică a priapismului se devizează în patru faze:

1. Faza iniţială nu se deosebeşte cu nimic, bolnavul apreciază ca o erecţie obişnuită, durerea lipseşte, actul
sexual poate fi terminat cu ejaculare. Dar după ejaculare erecţia persistă, astfel bolnavii pot să dispună de al
doilea act, însă nefinalizat.

2. Faza a doua se desfăşoară după câteva ore de erecţie permanentă, fără dorinţă sexuală, se instalează
durerile în corpii cavernoşi, pilea peniană este nemodificată.
3. Faza a treia începe variabil, după 24–48 ore. Corpurile cavernoase capătă o induraţie lemnoasa. Penisul
sub forma de arc se flectează la abdomen, durerile devin greu de suportat. Se dezvoltă cianoză şi hipotermia
corpilor cavernoşi, edem subcutanat care şterge reliefurile penisului, mărindu-i volumul.

4. Faza a patra, după 7–10 zile, marchează începutul rezolvării procesului trombotic penian, se instalează
fibroză, care desfiinţează sistemul cavitar, penisul se micşorează, recade în poziţie de repaus, dar la palpare
este ferm, cilindroid, fibrozat, ceea ce poate să-i confere o oarecare rezistenţă, care rareori permite
intromisia. Pe tot parcursul evoluţiei maladiei glandul penian şi corpul spongios al uretrei, actul de micţie
nu sunt afectate.

6. Priapismul: diagnostic. Tratament conservator şi chirurgical.

Diagnostic:

Tabloul clinic specific priapismului stabileşte cu certitudine diagnosticul, însă pentru confirmare sunt
recomandate:

-Ultrasonografia cu efect Doppler – determină viteza flux sangvin intrapenian.

-Cavernosografia - apreciază gradul de blocaj venos din corpii cavernoşi;

De asemenea, la necesitate, sunt întreprinse investigaţii pentru excluderea patologiilor nominalizate în

dezvoltarea priapismului(glicemie, hemoleucograma, coagulograma).

Diagnosticul diferenţial a priapismului acut e necesar de efectuat cu:

1. Priapismul cronic, la care corpii cavernoşi sunt mai puţin duri, iar corpul spongios si glandul penisului
sunt încordate, micţiunea este dificilă, durata erecţiei de la câteva minute până la câteva ore.

2. Infiltraţie tumorală a corpilor cavernoşi. În acest caz se depistează un pacient cahexic, intoxicat,
datorită diseminării neoplazice. Examenul local constată penisul deformat, neregulat, nodular. Micţiile pot
fi anevoioase din cauza comprimării uretrei.

3. Cavernită acută. La aceşti bolnavi se depistează febră, intoxicaţie. Local erecţie slab pronunţată,
hiperemia pielii peniene, corpii cavernoşi palpator sunt brusc dolori.

Tratament conservator şi chirurgical:

Iniţial e necesară determinarea si excluderea factorului etiologic.

Pentru rezolvarea priapismului acut se aplică tratament conservativ şi chirurgical.

Tratament conservativ de ordin general:

-comprese locale reci, gheaţă, trancvilizatori (xanax, seduxen),

-spasmolitice (no-spa, galidor, papaverină),

-analgetice (analgină, ketanov, baralgină),

-anticoagulante (heparină, aspirină, phenilină),

-fibrinolitice (fibrinolizină, streptochinază).

Local se injectează intracavernos simpatomimetice, de preferinţă -adrenomimetice (fenylephrină,

efedrină), în caz de patologie cu durata peste 6 ore e necesară puncţia aspirativă a maselor sangvinolente şi
irigarea corpilor cavernoşi cu sol. Na Cl - 0,9% şi heparină până la primirea sângelui arterial, apoi injectări
intracavernoase cu simpatomimetice.

Efect pozitiv în fazele incipiente sa observat la irigarea corpilor cavernoşi cu soluţie de albastru de metilen.

În cazul ineficacităţii tratamentului conservativ se aplică tehnici chirurgicale de tratament:

1. Fistula spongiocavernoasă (Operaţia Winter)- prin glandul penian se formează fistule spongiocavernoase
cu ajutorul acului de biopsie (trocar) pentru crearea unui flux nou de sânge din corpii cavernoşi în spongios.

2. Anastomoza spongiocavernoasă (Operaţia Al-Chorab)- sunt formate anastomoze spongiocavernoase cu

diametrul aproximativ 0,5 cm prin glandul penian la ambii corpi cavernoşi şi în regiunea bulbară a uretrei.

3. Anastomoza safenocavernoasă. Iniţial se efectuează unilateral, la ineficacitate pot fi aplicate anastomoze

bilaterale a corpilor cavernoşi şi v.safena magna.

4. Pentru priapism cu o durată mai mare 24–48 ore este recomandată protezarea corpilor cavernoşi.

Tratamentul priapismului este puţin efectiv, cu speranţe la succes mai înalte în fazele incipiente, de cele mai
dese ori în pofida tratamentului efectuat, procesul patologic se termină cu sclerozarea corpilor cavernoşi.

7. Maladia Peyronie: Definiţie, cauze, etiopatogenie, tablou clinic.

Definiţie: afecţiune benignă caracterizată printr-o induraţie fibroblastică a tunicii albuginee a corpilor
cavernoşi ce provoacă dureri şi deformaţie la erecţie. Ca urmare poate fi afectat fenomenul erecţiei şi
dezvoltarea disfuncţiei erectile.

--Frecvenţa maximă a leziunii este între 40–50 ani.

--Cea mai frecventă localizare e la mijlocul penisului.

Cauze+etiopatogenie:

Etiologia maladiei nu este defenitiv determinată.

--Se presupun ca factori etiologici: niv ridicate de serotonina, hipovitaminoză (vitamina E), ingestia de
agenti beta-blocanti; actual importanţă mai mare se acordă microtraumatismului tunicii albuginee.

--Posibil să fie o manifestare a unei colagenoze, fapt ce este elucidat prin asocierea frecventă cu contractura
Dupuytren, periartrita scapulo-humerală, fibroza cartilajului auricular.
--S–a constatat, că poate fi mai frecventă la pacienţii cu grup de histocompatibilitate HLA-B27; în 88%
cazuri pacienţii conţin acest antigen şi, respectiv, 36% din indivizii sănătoşi.

Factori de risc:

Varsta, obezitate, fumat, disfunctie erectila, DZ, dislipidemia, tulb. psihologice

Patogenia:

Macroscopic leziunea se manifestă prin infiltraţia scleroasă a tunicii albuginee sub formă de plachete de
ţesut dur cu diferite dimensiuni de la 0,5 mm până la 4-5 cm atât in lăţime, cît şi în lungime, poate fi una
sau mai multe (2-3) plăcuţe.

Microscopic se depistează un infiltrat inflamator perivascular format din limfocite şi plasmocite care apoi
se transformă în infiltraţie fibroblastică densă cu calcifieri. Procesul de formare a plăcuţelor este devizat în
patru stadii:

1. Stadiul I - apariţia durerilor la erecţie, cu modificări microscopice a tunicii albuginee.

2. Stadiul II - apariţia plăcuţelor, însă cu conţinut preponderent de fibre elastice.

3. Stadiul III – substituţia fibrelor elastice cu fibre de colagen şi depunerea hialinei.

4. Stadiul IV – calcifierea plăcuţelor.

Timpul de la apariţia infiltratului limfocitar până la infiltraţie fibroblastică cu calcifierea durează în mediu
1,5–2 ani, în unele cazuri sunt descrise reabsorbţii spontane. Induraţia fibroblastică a tunicii albuginee
provoacă deformaţii evidente aproximativ la 50%, iar la 25% intromisia devine imposibilă şi necisită
corecţie chirurgicală.

Tablou clinic:

 În stare de repaus (detumescenţă) pacientul nu prezintă acuze sau discomfort.

 Durerea şi deformaţia corpilor cavernoşi se evidenţiază la erecţie şi în timpul actului sexual.
 La palpare se depistează plăci, induraţii în tunica albuginee de consistenţă dură, ca regulă indolore,
pielea peneală este mobilă, intactă.
 Dimensiunea plăcuţelor nu corelează cu intensitatea durerilor şi gradul de deformare a corpilor
cavernoşi.

Faza acuta:se mentine primele 18-24h si este caracterizata de un proces inflamator care include durerea
peniana, curbatura si noduli penieni.

Faza cronica:aparitia unei placi stabile cu calcificari si angulatie peniana. Pierderea abilitatii erectile este
asociata frecvent cu faza cronica.
 8. Maladia Peyronie: Diagnostic, diagnostic diferenţial. Tratament conservator şi
chirurgical.

Diagnostic:

Examenul paraclinic:

-Examenul ultrasonografic stabileşte dimensiunile plăcuţelor.

-Farmacodoplerografia-gradul de curbura peniana si al disfunctiei erectile

-Rentghenografia este informativă numai la dezvoltarea calcificării plăcuţelor fibroase( la 20-25% pacienţi).

-Uneori se aplică tomografia computerizată

-Foto penisul in erectie-gradul de curbura peniana

-RMN-placile inflamate

-Doppler-identif leziuni si defecte secundare de umplere

Diagnostic diferenţial:

- Fibroza posttraumatică a corpilor cavernoşi

- Tumora primară sau metastatică în ţesutul cavernos cu dezvoltarea deformaţiei peniene;

- Fibroză secundară unei periuretrite;

- Incurbaţie congenitală a corpilor cavernoşi în hipospadias.

Tratament conservator şi chirurgical:

Tratament conservator:

 Vitaminoterapia E, se administrează 300-600 mg/24 ore 3 – 6 luni.

 Aplicare locală prin electroforeză de hidrocordizonă, lidază, tripsină, himotripsină. Este mai efectivă
injectarea locală cu hidrocordizonă, lidază, tripsină, verapamil, interferon-alpha 2b, liposomi
îmbibaţi cu superoxiddismutază, hormoni paratireoidieni.
 Au efect pozitiv aplicarea locală a ultrasunetului, laserului infraroşu, rentghenterapiei. Însă
rentghenterapia diminuă şansele de succes ale unei tehnici chirurgicale ulterioare.

Tratamentul chirurgical se aplică numai la prezenţa deformaţiei considerabile a corpilor cavernoşi,

ineficacitatea tratamentului conservativ şi nu mai devreme de 2 ani de la debutul bolii. Sunt folosite
următoarele tehnici chirurgicale:
1) Excizia totală a plăcuţelor şi înlocuirea defectelor cu grefon venos sau fascial.

2) Corecţia angulaţiei prin procedeul Nesbit (excizia unei lame din tunica albuginee din punctul diametral
opus plăcuţei la nivelul incurbaţiei) şi Şceplev (plicaturarea albuginee diametral opus fibrozei).

3) Utilizarea de proteze peniene cu sau fără excizia plăcuţei.

Tumori sistemului urinar

1. Simptomatologia tumorilor sistemului urinar și genital masculin. Semne de ordin

general și simptome de ordin local a tumorilor urogenitale.

In diagnosticul tumorilor trebuie de stiut ca doar in cazuri rare ele vor avea semne specifice caracteristice,
in special in stadiile inicpiente. In stadiile avansate tabloul clinic al majoritatii tumorilor va fi predominant
de durere, masa tumorala palpabila si semne tipice unei intoxicatii a organismului. Tumorile sistemului
urogenital masculin pot fi diagnosticate si timpuriu cunoscind semne de ordin general si local.
Semne de ordin general : pierdere in greutate fara o cauza anume, inapetenta, alterarea starii
generale, oboseala, astenie, subfebrilitate indelungata, prezenta altor semne de inflamatie.
Semne de ordin local : 1. hematuria ( asimptomatica si capricioasa - va aparea fara o cauza
anume, poate dura perioade diferite de timp si poate disparea spontan, pentru ca sa se repete la anumite
intervale de timp).
2. Cresterea in volum a organului afectat, cu compresia tesuturilor, urmata de dereglarea functiei
organului sau a organelor invecinate.
3. Durere. Este tardiva, dar permanenta, fara o cauza anume.

2. Diagnosticul diferențial al acuzelor specifice a tumorilor urogenitale: hematuria,

marirea în volum a organului, durerea.

Acuzele Caracteristic pentru tumoarea urogenitala Caracteristic pentru alte

pacientului maladii urogenitale

Hematurie Solitara, nedureroasa, capricioasa, Urolitiaza - are cauza

adeseori cu cheaguri cunoscuta, apare dupa colica,
fara cheaguri

Trauma – are cauze, durere,

semne locale

Inflamatie - febr, urina tulbure

 Marirea in volum a Testicul: nedureros, formatiune mica, Orhita – febra, debut bruscm
organului dura, aderenta de testicul, creste lent tumefiere locala, durere.

Hidrocel – marire uniforma,

dimensiuni mari, la
diafanoscopie transparent.

Rinichi – fixat, aderent. Deformeaza Hidronefroza -rinichi mobil.

lomba. Pionefroza – febra, tumefiere
locala.
Durere Tardiva – permanenta, fara o cauza anume Timpurie - adeseori primul
semnal, asociata cu alte acuze,
febra, dereglari de mictiune.

3. Diagnosticul paraclinic al tumorilor urogenitale: diagnosticul imafgistic și de laborator.

Marcherii tumorilor urogenitale.

Diagnosticul se va baza pe acuze, anamneza, examinarea obiectiva, markeri tumorali, metode imagistice,
iar la necesitate se va efectua biosie.
Examinarea obiectiva – are un rol important in stadiile incipiente, deoarece tumorile chiar daca cresc
si deformeaza oragnul, nu se manifesta simptomatologic.
Palparea testiculelor – diagnosticarea timpurie a unor formatiuni aderente la testicul.
Tuseul rectal – diferentierea cancerului de prostata de hiperplazia benigna a prostatei ( la
hiperplazia – marirea simetrica a aambilor lobi prostatici cu mentinerea consistentei ferme, dar la cancer
- prostata este asimetrica, consistenta dura ca lemnul, imobilitatea glandei ce ne spune despre concresterea
tumorii in tesuturile adiacente).
Markerii tumorali – PSA – prostatic specific antigen, alfa fetoproteina ( la cancerul testicular), beta-
gonadotropina corionica ( la cancerul testicular), CYFRA – 21(la cancerul vezicii urinare, proteina
citoscheletului epiteliocitelor).
Ecografia - investigatia de prima intentie. Permite depistarea a tumorilor renale, vezicii urinare sau
ale prostatei , ( prof a spus ca inca si prima si ultima treime a ureterului).
CT + RMN – au rol in stadializarea procesului tumoral in special daca sunt efectoate in varianta cu
contrast.
Metode cu vizualizarea directa - cistoscopia, ureteoscopia, nefroscopia, care la necesitatea pot fi
conpletate cu biopsia.

4. Tumorile renale parenchimatoase. Clasificarea clinică si histologică. Anatomie

patologică. Manifestarile clinice a tumorilor renale.

Incidenta - 3% la adulti. Apare la persoanele de orice virsta, dar preponderent la cele cu virsta de
peste 50 de ani, la barbati de 2-3 ori mai frecvent decit la femei. In RM – 5 la 100 000 popilatie.
Factori de risc – factori ereditari, hormonali, de mediu.
- Factori ereditari – 4% din totalitatea cancerelor renale– Sd. Hippen – Lindau ( 25-45 % de bolnavi fac
cancer renal si inca au hemangioblastoame retieniene si cerebeloase, chisturi pancreatice, renale,
epididimale).
- Factori hormonali – hiperestrogenemia. Fumatul ( creste de 2-3 ori riscul), sedentarism, obezitatea.
- Factori de mediu – azbestul, metalele grele, cadmiul, radiatia ionizanta.

Clasificarea –
In primul rind sunt benigne si maligne.
-Benigne – adenomul, oncocitomul, angiomiolipomul, leiomiomul, hemangiomul, lipomul, tumori
celulare juxtaglomerulare, chistul dermoid.
-Maligne – adenocarcinomul renal ( tumora Gravit/hipernefromul), sarcomul renal, tumora Wilms.
- Secundare – mts.

In al doilea rind, Clasificarea clinică a cancerului renal Clasificarea histologică a tumorilor renale (OMS
2002 )
T – tumora primară
Tx – nu sunt date suficiente pentru aprecierea tumorii primare
T0 – tumora primara ne se apreciază
T1 – tumora pînă la 7 cm în dimensiunea cea mai mare, limitată de rinichi
T1a – tumora pînă la 4 cm ;
T1b – tumora de dimensiuni între 4 cm şi 7 cm .
T2 – tumora mai mare de 7 cm în dimensiunea cea mai mare,limitată de rinichi
T3 – tumora pătrunde în suprarenală, lumenul venelor , ţesuturile paranefrale, dar rămîne în limitele
fasciei Gerot.
T3a – tumora pătrunde în suprarenală sau ţesuturile paranefrale, dar în limitele fasciei Gerot;
T3b – extinderea masivă a tumorii în lumenul venei renale sau venei cava inferioare mai jos de diafragmă;
T3c – extinderea masivă a tumorii în lumenul venei cava inferioare mai sus de diafragmă.
T4 – tumora pătrunde fascia Gerot

N – ganglonii limfatici regionali Ganglionii limfatici regionali

Nx – date pentru aprecierea stării ganglionolor limfatici regionali sunt insuficiente ;
N0 – semne ale afectării metastatice a ganglionilor limfatici lipsesc;
N1 – metastază tumorală într-un singur ganglion limfatic regional;
N2 – metastaze tumorale regionale multiple. Pentru renul drept ganglionii limfatici regionali sunt
ganglionii limfatici hilari şi cei situaţi în jurul venei cava inferioare de la diafragmă pînă la unirea venelor
iliace comune. Pentru renul stîng ganglinii limfatici regionali sunt cei hilari şi situaţi în jurul aortei de la
diafragmă pînă la bifurcaţie.

M – metastaze la distanţă
Mx – prezenţa metastazelor la distanţă nu au fost evaluate;
M0 – nu există metastaze la distanţă;
M1 – metastaze la distanţă prezente.
Stadializarea clinica
I T1 No Mo
II T2 No Mo
III T1-2 N1 Mo
T3a No-1 Mo
T3b No-1 Mo
T3c No-1 Mo
IV T4 No – 1 Mo
Orice T N2 Mo
Orice T Orice N M1

In al treilea rind,

Tumorile nefrocelulare ( epiteliale )

- Carcinom nefrocelular clarcelular
- Carcinom nefrocelular multilocular clarcelular
- Carcinom nefrocelular papilar
- Carcinom nefrocelular cromofob
- Carcinom a ducturilor Bellini
- Carcinom renal medular
- Carnoame , asociate cu translocarea cormozomului Xp11
- Carcinom , asociat cu neuroblastom
- Carcinom tubular mucinos şi fusiform
- Carcinom nefrocelular neclasificat
- Adenom papilar
- Oncocitom

Tumorile metanefrogene
- Adenom metanefrogen
- Adenofibrom metanefrogen
- Tumora stromală metanefrogenă

Tumorile nefroblastice
- Rezidii nefrogene
- Nefroblastom
- Nefroblastom chistos parţial diferenţiat

Tumorile mezenchimale
Preponderente la copii :
- sarcom clarcelular
- tumora rabdoidă
- nefrom congenital mezoblastic
- tumora osificantă a rinichiului a copiilor

Preponderente la maturi :
- Leiomiosarcom ( inclusiv şi a venei renale )
- Angiosarcom
- Rabdomiosarcom
- Histiocitom fibros malign
- Hemangiopericitom
- Osteosarcom
- Angiomiolipom

Angiomiolipom epitelioid
- leiomiom
- Hemahgiom
- Limfangiom
- Tumora din celule juxtaglomerulare
- Tumora interstiţială renomedulară
- Şvanom
- Tumora fibroasă solitară

Tumori mezenchimale şi epitaliale mixte

- Nefrom chistic
- Tumora epitelială şi stromală mixtă
- Sarcom sinovial

Tumorile neuroendocrine
- Carcinoid
- Carcinoid neuroendocrin
- Tumora neuroectodermală primitivă
- Neuroblastom
- Feocromocitom

Tumorile ţesuturilor hemapoetic şi limfoid

- Limfom
- Leucemia
- Plazmocitom

Tumorile germinogene
- Teratom
- Corioncarcinom

Tumorile metastatice
Difirenţiere histopatomorfologică al cancerului renal ( după Fuhrman )
Gx – gradul de diferenţiere nu a fost evaluat
G1 – înalt grad de diferenţiere
G2 – moderat grad de diferenşiere
G3 – gradul jos de diferenţiere
G4 – cancer nediferenţiat

Anatomia patologica.
Macroscopic – Afecteaza ambii rinichi egal. 80 % nodul rotunjit, solid. Dezvoltarea polara - 40-45%,
mediorenal – 10-15%. Consistenta tumorii – moalem elastica.
Particularitatea cancerului renal – trombii venei cave si venei renale chiar pina la atriul drept.
Cresterea carcinomului este relativ lenta, se invadeaza cavitatea pielocaliceala, venele renale, vasele
limfatice, extensie directa ( afectarea parenchimului renal), tesut adipos perirenal si organelor adiacente.

Se metastazeaza hematogen ( preponderent) si limfogen. 60% plamin, 40%oase, 25% - ficat.

Manifestari clinice
De la inceput cancerul renal nare practic nici un simptom.
Dar daca apar, apar sub forma triadei clasice - hematurie, durere si tumora renala. Ce denota stadiul
avansat.
Hematuria este totala ( pe tot parcursul mictiei) + cheaguri viermiforme. Poate aparea chiar si retentia de
urinadin cauza tamponadei vezicii urinare cu cheaguri sanguine.
Varicocel – pe partea dreapta.
Febra sau dubfebrilitatea.
Anemie normocroma si normocitara, sau rar apare hiperglobulemia ( din cauza cresterii eritropoietinei)
M-ri Cardiovasculare – HTA, insuficienta cardiaca.
M-ri hepatice - metastatice.
Fracturi spontane, sindroame reumatice ( metastaze + scaderea vitaminei D care se metabolizeaza in
rinichi)

5. Diagnosticul pozitiv si diferențial al tumorilor renale. Principii de tratament a

tumorilor renale. Ca papilar (urotelial), diagnostic diferențial.

Diagnosticul.
Hemoleucograma determină anemie (80%), cresterea VSH-lui, mai rar policitemie.
Sumarul urinei ne poate arăta o hematurie macro sau microscopică, uneori piurie şi proteinurie, care însă
nu sunt patognomice pentru tumorile renale.
Ecografie - se vizualizeaza nodul tumoral peste 1 cm in diamentru. Se apreciaza localizarea tumorii si se
face diff-rea intre chist ( structura transsonica) si tumoarea solida. Daca sunt multiple zine transonice ne
va spune despre procesul de distructie in tumoare. Eco – Doppler – ne spune despre vascularizarea tumorii
si prezenta trombilor in venele renale si vena cava inferior. Tumorile renale de obicei sunt
hipervascularizate
Radiografia reno-vezicala pe gol si urografia intravenoasa, Rx toracelui, CT, RMN.
CT cu faza urografica si angiografica – INVESTIGATIE DE ELECTIE.
Onkomarkeri – CEA (antigenul carcinoembrionar), AFP( antigenul fetoplacentar), LDH (
lactatdehidrogenaza)

Diagnosticul differential se va efectua cu toate afecţiunile care măresc rinichiul sau produc hematurie:
rinichi polichistic; hidronefroza; pielonefrita xantogranulomatoasa; rinichi în potcoava; rinichi ectopic;
abcesul renal, limfoame renale non Hohgkin, chistul renal solitar.

Tratamenul cancerului renal Tumorile renale pot avea următoarele opţiuni terapeutice: chirurgiclă,
radioterapică, medicamentoasă (chimioterapie, hormonoterapie, imunoterapie). Tratamentul radical al
tumorilor renale este cel chirugical în asociere sau nu cu alte metode.
Opţinunea terapeutică depinde în primul rind de stadiul procesului tumoral.
Cînd funcţia rinichiului contralateral este păstrată şi nu sunt contraindicaţii pentru intervenţia chirurgicală
se va efectua nefrectomia, care va fi radical si totala ( adica impreuma tesutul adipos perirenal si ganglioni
limfatici, suprarenala, ½ de ureter).
Toate piesele înlăturate vor fi examinate histologis separate.

În dependenţă de stadiul şi mărimea tumorii se utilizează următoarele căi de abord chirurgical:

1.Anterior transperitoneal (subcostal prelungit pararectal, subcostal bilateral Chevron)
2. Toracoabdominal.
3. Transperitoneal median.
4. Lombotomie cu sau fara excizia coastei a XII.

Alte metode chirurgicale - ablatia percutana prin radiofrecventa, crioterapia, terapia cu laser, ablatia cu
ultrasunete de inalta frecventa ( HIFU) – LA PACIENTI VIRSTNICI SAU LA CEI CARE TUMOAREA
NU DEPASESTE 3-4 CM, sau la tumori BILATERALE.
Chimioterapia. Adenocarcinomul renal este un neoplazm chimiorezistent. Se utiluzează: bleomicina,
vincristina, adriamicina, metotrexatul, vinblastina.
Radioterapia este indicată în tratamentul complex sau asociat în combinare cu cel chirurgical. Mai poate fi
utilzată şi cu scop paleativ în cancerul renal incurabil, în scop antialgic sau de tratament a metasatzelor. În
general însă adenocarcinomul renal este o tumoră radiorezistentă.
Tratamentul hormonal. Au fost utilizate preparatele de progesterone sau testosterone, presupunîndu-se că
estrogenii pot induce apariţia tumorilor renale. Rata de efcienţă este foarte scăzută, comparative cu
efectele adverse.

Imunoterapia. Se aplică tot mai frecvent cu rezultate încurajatoare. Se utilizează: BCG, acidul ribonucleic
imunizant, infuzia de celule tumorale autoloage, inrerferon si limfochine de tip interleichina 2.

Cancerul papilar (urotelial), Diagnostic differential.

Carcinoamele uroteliale ale tractului urinar superior (UTUC) sunt mai puțin frecvente și reprezintă
doar 5-10% din carcinoamele uroteliale (UC).
Classificarea 2017
T – tumora primara.
Tx – tumoarea nu poate fi diagnosticata.
T0 – Tumoarea nu se evidentiaza.
Ta – carcinomul papilar neinvaziv
Tis – carcinomul in situ.
T1 – Tumorea invadeaza tesutul conjunctiv subepitelial
T2 – Tumoarea invadeaza musculara
T3 – Pelvisul renal. Tumoarea a trecut musculara si invadeaza tesutul adipos peripelvic si parenchimul
renal.
Ureter. Tumoarea a trecut musculara si invadeaza tesutul adipos ureteral.

N – Ggl. Limfatici regionali

Nx – nu se poate de diagnosticat
N0 = nu sunt mts regionale
N1 – metastaza intrun singur nodul, mai mica de 2 cm in cea mai mare dimensiune.
N2 – Metastaze intrun singur nodul mai mare de 2 cm, saumetastaze regionale multiple.

M – metastaze la distanta.
M0 – nu sunt
M – sunt metastaze la distanta.

Cancere papilare a tractului urinar superior sunt diagnosticate folosind imagistica, cistoscopie, citologia
urinara și ureteroscopie , CT, cind este contraindicat CT - RMN.

Diagnosticul differential – tumorule benigne a regiunii pielocalicelale si uereterale. Pielonefrita

xantogranulomatoasa, chist renal. Hidronefroza, tumorile suprarenale, tumorile retroperitonele,
tuberculoza renala.

6. Tumorile vezicii urinare: Incidența. Clasificare. Manifestări clinice a tumorilor vezicii

urinare.

Incidenţa. Tumorile vezicii urinare reprezintă circa 40-50% din maladiile tumorale ale aparatului urinar,
respectiv 0,39% din totalul maladiilor oncologice la om, având în ultimii ani o tendinţă netă de creştere a
numărului lor. sunt foarte răspândite în Africa de Nord-Est şi în Orientul Mijlociu. Se întâlnesc frecvent şi
în ţările europene, fiind rare pentru tarile asiatice. Sunt de de circa trei ori mai frecvente la barbaţi.
Incidenţa lor crescând odată cu vârsta. Peste 70% din tumori se observă la subiecţii trecuţi de 50 de ani,
dar această tendinţă scade la populaţia de peste 70 de ani. Ultimele statistici arată o “întinerire” netă a
cancerului de vezică, cu o apariţie a 3% din tumori sub 40 de ani. S-a semnalat apariţia cancerului vezical
şi la copiii de vârstă preşcolară.

Clasificarea
- To - nu există certitudinea unei tumori primare;
Tis - carcinom preinvaziv (in situ);
Ta - carcinom papilar care respestă lamina propria;
T - carcinom care invadează lamina propria;
T - invazie neoplazică în structurile musculare superficiale;
Ta - invazie în straturile musculare profunde;
Tb - tumora invadează atmosfera perivezicală,
Ta - infiltrarea prostatei, uterului sau vaginului;
Tb - fixarea tumorii la oasele pelvine sau peretele abdominal;

No - absenţa invaziei ganglonare;

N1 - un singur gangllion regional homolateral invadat sub 2 cm
N2 - invadare ganglionară regională controlaterală, bilaterală sau 1 între 2 -5 cm
N3 - masă ganglionară regională, fixată la peretele pelvin cu spaţiu liber între ea şi tumora primară;

Mo - nu se pun în evidenţă metastaze la distanţă;

M1 - metastaze prezente la distanţă;

O importanţă aparte o are şi gradingul tumoral, simbolizat cu litera G, şi care precizează gradul de
diferenţiere celulară.
G1 - bine diferenţiat,
G2 - grad mediu de diferenţiere,
G3 - slab diferenţiat sau nediferenţiat,
G4 - nu se precizează diferenţierea.

Clasificarea histologică a tumorilor vezicale.

I. TUMORI EPITELIALE. (Circa 90-95%)
BENIGNE ( circa 1-2%)
A. Papilomul: tranziţional (urotelial),epidermoid, inversat.
B. Adenomul vilos.
C. Adenomul nefrogen.
MALIGNE
A. Carcinomul cu celule tranziţionale (uroteliale) (circa 90%)
B. Variante ale carcinomului cu celule tranziţionale
C. Carcinomul epidermiod.
D. Adenocarcinomul.
E. Carcinomul nediferenţiat.
F. Carcinoidul
II. TUMORI MEZENCHIMATOASE.
BENIGNE (Leiomiomul,Neurofibromul,Hemangiomul)
MALIGNE (Rabdiomiosarcomul embrionar, osteosarcomul; mezenchiomul malign)
III. MELANOMUL MALIGN.
IV. FEOCROMOCITOMUL.
V. LIMFOAME MALIGNE.
VI. TUMORI CU CELULE GERMINALE.
VII.TUMORI METASTATICE.

Simptomatologie.
Hematuria. Este semnul cel mai frecvent, dominant al simptomatologiei tumorilor vezicale. Hematuria
provocată de tumorile vezicale este variabilă ca intensitate, capricioasă, uneori izolată, monosimptomatică,
adeseori fiind un unic simptom al tumorii. În tumorile vezicale hematuria poate fi totală sau terminală.
Hematuria terminală este provocată de tumorile localizate în colul vezical. Dacă hematuria este
ambundentă, se realizează coagularea intravezicală, cea ce duce la retenţie urinară parţială sau completă,
prin tamponadă vezicală. Trebuie de menţionat că între intensitatea hematuriei şi mărimea tumorii nu
există nici o corelaţie.

Piuria. Este uneori prezentă în tumorile infiltrative la care se asociază o cistită secundară, sau în caz de
prezenţă a maladiilor asociate (adenom de prostată, litiază vezicală), când apare şi stază vezicală.

Disuria se instalează ca urmare a infiltrării tumorale a colului vezical sau drept urmare a localizării tumorii
superficiale în colul vezical sau cervico-trigonal. Disuria poate rezulta şi din prezenţa cheagurilor
sanguine în vezica urinară.

Durerea pelvină. Mecanismul durerii este legat de progresarea bolii, infiltrarea ţesutului perivezical şi a
organelor vecine.

Insuficienţa renală cronică apare datorită comprimării ureterelor de către o tumoră infiltrativă.
7. Diagnosticul pozitiv și diferențial al tumorilor vezicii urinare. Rolul cistoscopiei în
diagnostic. Principiile de tratament a tumorilor vezicale. Rolul tratamentului adjuvant.

Metoda imagistică de primă intenţie în diagnosticul tumorilor vezicii urinare este În cadrul
explorării ecografice a vezicii urinare, ultima trebuie să fie plină, apreciindu-se forma, dimensiunile şi
simetria ei, elasticitatea şi integritatea pereţilor. Tumorile apar ca imagini ecogene cu caracter
parenchimatos proiectate în lumen cu baza de implantare îngustă sau mai largă. Pentru ca explorarea
vezicii urinare să fie completă şi pentru stabilirea exactă a localizării tumorii ea este efectuată în toate cele
trei planuri spaţiale (transversal, longitudinal şi oblic). Se apreciaza si prezenta mts - retroperitoneal, in
ficat....

nu aduce date decât în TV calcificate, când se apreciază calcificări în

micul bazin, în aria de proiecţie a vezicii urinare.

este examenul radiologic cel mai important, foarte eficace şi indispensabil în

diagnosticul oricărei tumori vezicale. Calitatea imaginii urografice este condiţionată de funcţia renală.
Urografia intravenoasă va elucida în primul rând implicarea tractului urinar superior, fiind o metodă de
obiectivare a "răsunetului înalt" - ureterohidronefroza de diferite grade, sau ne va arăta prezenţa unui
rinichi mut urografic

poate evidenţia vascularizarea tumorii, şi da indicaţii asupra caracterului ei. La

nivelul bazei tumorii, precum şi peritumoral vascularizarea este mai bogată.

. Sunt aplicate pe larg în diagnosticul şi în

special în stadializarea tumorilor vezicale. Cu ajutorul tomografiei computerizate şi al RMN se determină
sediul şi dimensiunile tumorii, grosimea peretelui vezical, gradul de penetraţie parietală, precum şi situaţia
ţesutului perivezical. Se precizează exact prezenţa sau absenţa adenopatiilor regionale şi/sau la distanţă,
precum şi a metastazelor.

. Cistoscopia preoperatorie este examinarea cea mai importantă şi hotărâtoare în diagnosticul

unei tumori vezicale, dar nu va fi niciodată examinarea de primă intenţie a pacientului suspect de tumoră
vezicală. Examenul cistoscopic permite o vedere de ansamblu asupra numărului şi dimensiunii tumorilor,
asupra aspectului exterior şi a caracteristicilor morfologice: papilară, pediculată sau sesilă, etc..., asupra
stării mucoasei peritumorale, asupra localizării tumorii în raport cu punctele anatomice de reper ale vezicii
urinare: colul vezical, orificiile ureterale, pereţii laterali şi posterior sau domul vezical. Cu scopul marcării
tumorilor vezicale a instilaţiilor intravezicale cu acid-5-aminolevulinic (5-ALA), care intră în lanţul
metabolic al biosintezei hemului. Fluorescenţa indusă de ALA are marele avantaj că poate fi observată cu
ochiul liber. Pentru acurateţea detaliilor, la piesa oculară a cistoscopului trebuie ataşat un filtru galben
special de tip GG 445 (2 mm) care prin reducerea intensităţii luminii albastre realizează un contrast mai
bun între uroteliul neoplazic roşu fluorescent şi uroteliul normal adiacent care este de culoare albastră.

. Diagnosticul de tumoră a vezicii urinare şi tipul histopatologic al tumorii va fi confirmat

prin biopsia mucoasei vezicale efetruată de obicei sub anestezie în cadrul rezecţiei transuretrale, sau doar
cu scop diagnostic.
O biopsie corect efectuată permite extragerea nu numai a fragmentului tumoral, dar şi a unei porţiuni din
peretele muscular, deorece este obligator ca să cunoaştem nu numai gradingul tumoral ci şi starea
membranei bazale şi a stratului muscular superficial.

. Pentru depistarea precoce şi supravegherea pacienţilor cu tumori vezicale au fost

propuşi şi unii marcheri biologici. Lactodehidrogenaza (LDH) este crescută la bolnavii cu tumori vezicale.
Muramidaza şi acidul beta-glucoziduronic sunt crescute la aproximativ 90% din cazurile de cancer
vezical, dar şi în unele infecţii urinare.
Markerii biologici. Pentru depistarea precoce şi supravegherea pacienţilor cu tumori vezicale au fost
propuşi şi unii marcheri biologici. Lactodehidrogenaza (LDH) este crescută la bolnavii cu tumori vezicale.
Muramidaza şi acidul beta-glucoziduronic sunt crescute la aproximativ 90% din cazurile de cancer
vezical, dar şi în unele infecţii urinare.

Tratament – depinde de stadiul maladiei si caracterul superficial sau infiltrtiv.

Ta, T1, No, Mo – tratamentul chirurgical de electie este rezectie transuretrala a vezicii urinare ( TURV) –
inlaturarea tumorii in limetele tesutului sanatos ci ajutorul rezectoscopului. Corectitudinea se evalueaza cu
ajutorul biopsiei.
In caz de tumori multiple, recidivante, cu grad inalt de malignizare sau T2-4a-– se efectueaza cistectomie
radicala, care la barbat consta in extirparea VU + prostata + veziculele seminale, iar la femeie impreuna cu
uterul  ureterocutaneostomia sau ureterosigmoidostomia ( operatia Bricker).
Se mai creeaza una neovezica urinara dintro ansa intestinala exclusa din circuitul intestina, in care pe urma
se in rezervorul nouformat se implanteaza cele 2 uretere si uretra posterioara .
In caz de infiltrare a orificiilor ureterale in scop de derivatie a urinei se practica nefrostomie percutanata.

Tratamentul chimio şi imunoterapeutic al tumorilor vezicale.

Agenţii chimioterapeutici pot fi administraţi în două moduri: 1) administrare intravezicală şi 2)
administrare generală (intravenoasă sau intraarterială).
actualmente nu se utilizează în special pentru tumorile infiltative cu scop paleativ,
sau de prevenire a metastazelor după operaţii radicale ca cistectomia totală. Au efecte adverse importante
şi toxicitate crescută. Cele mai răspândite droguri pentru administrare generală sunt metotrexatul,
vinblastinul, adriamicina.

cele mai frecvent utilizate pentru terapia intavezicală sunt: Thiotepa

(Girostan), Mitomicina C, Adriamicina, Farmorubicina, care acţionează local mai mult ca substanţe toxice
cu exfolierea epiteliului decât ca inhibitori metabolici. Terapia intravezicală se practică la un interval de 2
săptamâni de la TURV, sau 3-4 de la intervenţiile deschise. Se efetuiază în total 6-10 instilaţii vezicale pe
o durată de circa 2 ore fiecrare, la interval de 1 saptamînă.

Altă posibilitate de tratament adjuvant este imunoterapia – BCG, 120 mg BCG diluat în 50 ml ser
fiziologic, instilat în vezică timp de 2 ore. Concomitent se administrează 5 mg vaccin intradermic. 108
Terapia începe la 2 - 3 săptămâni după efectuarea rezecţiei transuretrale, şi se administrează săptămânal
timp de 6 săptămâni. O condiţie esenţială este sterilitatea uroculturilor.

In ultimii ani se utilizează tot mai larg ca agent imunoterapeutic Interferonul  sau  şi Interleuchina 2,
care au avantajul unei toxicităţi mai reduse ca BCG-ul.
Interferonul se utilizează în doze de 540000000 UC diluate în 50 ml ser fiziologic, instilate intravezical la
interval de 1 săptămână timp de 8 săptămâni;

Radioterapia. Tumorile VU bine diferentiate sunt in general rezistente la radioterapie. Tumorile

nediferentiate sunt radiosensibile. Se utilizeaza radioterapia externa sau intrcavitara, ce consta in
implantarea unor fire de tantal radioactiv.

8. Tumorile testiculare. Incidența. Clasificare. Etiopatogenie. Manifestări clinice.

Tumorile testiculare reprezintă circa 1-1,5% din cancerele masculine şi 5% din cele cu localizare
urogenitală la bărbat. Are o apariţie anuală de circa 3-10 cazuri nou diagnosticate la 100 000 barbati.
Incidenţa lor depinde de rasă, areal geografic şi condiţii sociale. In diverse ţări frecvenţa e diferită, este
foarte rar în Asia şi Africa, şi destul de frecvent în tările scandinave (9 cazuri la 100 000 în Suedia) Este
tumora vârstei tinere, cu incidenţă maximă la 20-35 ani, fiind al 2 cancer ca incidenţă la vârsta respectivă,
după tumorile sanguine.
Incidenţa raportată la vârstă are 3 curbe semnificative. Prima se observă în copilărie când predomină
tumorile sacului vitelin sau carcinoamele embrionare infantile. A doua curbă - adultul tinăr, când
predomină carcinoamele embrionare şi teratocarcinaomele. A III - în jurul vârstei de 50 ani.
În circa 97% este unilateral. Testicolul drept este afectat ceva mai frecvent decât stângul (5/4).

Etiologie.
Cauzele precise ale aparitiei cancerului testicular rămân neelucidate. Totuşi unii factori, care cresc riscul
cancerului testicular sunt studiaţi. În primul rând se incriminează criptorhidia, incidenţa cancerului
testicular pe un testicol ectopic fiind de 4-8 ori mai mare. PAROTIDITA ENDEMICA, TRAUMATISM
SUFERIT IN COPILARIE. Genetic - la genemi incidenta este de 16 %. Cauze endocrine - administrarea
estrogenilor la femeile gravide creste riscul la baietei de 2.5 – 3 ori.

Clasificarea tumorilor testiculare

1.Tumori germinative (germinale), repezintă circa 97-98%.

Semnoame: tipice, anaplastice, seminom spermotocitar.
Carcinoame embrionare;
Teratoame: mature, imature, nediferenţiate.
Chorioncarcinomul;
Tumorile sinusului endodermal.
2. Tumori negerminale (provin din glanda interstiţială sau stromă)
 Tumori din celule Leiding;
Tumori din celule Sertali;
Gonadoblastoame;
Tumori variate.
3. Tumori Secundare.
Carcinoame metastatice, etc…
4. Leziuni pseudotumorale.
Chisturi epidermoide;
Orhite nespecifice;
Orhite granulomotoase,
Periorhita;
Granulom spermatic.

Seminom - Are frecvenţa maximă catre 114 vârsta de 35-50 ani. Sunt descrise 3 subtipuri histologice de
seminoame, dar cu prognostic similar, raportat la acelaşi stadiu clinic: seminomul tipic, seminomul
anaplazic, seminomul spermocitar. Afectează mai frecvent testicolul drept. În circa 2-5% este bilateral, de
obicei succesiv. Metastazează pe cale limfatică, producând adenopatie regională lomboaortică.

Carcinomul embrionar. Se intilneste la pacienti tineri 15-35 ani. Histologic se prezintă în două variante:
tipul matur şi tipul imatur (din sac vitelin, se intilneste la sugari si copii)C sau tumorile sinusului
endodermal. Macroscopic este o tumoră mică (4-5 cm), care nu măreste cu mult volumul testicolului
asimetrică, cu suprafaţă neuniformă, deformează testicolul mai mult ca seminomul.

Choriocarcinomul - 1-2% din tpate cancerele testiculare, este cel mai agresib, catre momentul
diagnosticului sunt deja metastaze. Se intilneste preponderent la tineri, Mortalitatea la 2 ani – 80%, la 5
ani – 100%.

Tumori din celulele Leydig – 3% din toate tumorile testiculare, masculinizare precoce, iar secretie de
dihidrotestosteron determina ginecomastie. 2 curbe de aparitie - intre 5-10 ani ( semne de masculinizare
precoce, dezvolatrea somatica accelerata) si a doua dupa virsta de 30 ani(tip feminizant, produc
ginecomastie, impotenta şi infertilitate).

Tumorile din celulele Sertoli – 2% - tumora scrotala unilaterala, solitara situata in parenchim, de obicei
mica sub 3 cm, solidă, ferm omogenă, lobulată. Daca sunt cu feminizante sunt de potential malign.

Clinic – In faza de debut nu au simptomatologie clinica, diagnosticat de cele mai multe intimplator (
ecografia sau palparea). De obicei este nodul dur 4-5 cm, nedureros, aderent de testicul.
In fazele avansate - tumoarea mareste uniform tescticul cu suprafata neteda sau boselata, nedureroasa,
senzatie de plenitidine, jena locala.
Durere locala in 25% - stadie avansata. Durere in lombare sau in flanc - prezenta metastazelor. La
diafanpscopie - testicol opac. Ginecomastia la unii pacienti.
Sindroame digestive şi abdominale: dureri acute sau cronice, asemănătoare celora din pancreatita acută,
ulcer duodenal, hepatita cronică; anorexie, vomă, etc.. Sindromul apare ca consecinţa compresiunii şi
invaziilor viscerale consecutive adenopatiilor retroperitoneale.
Sindroame pleuropulmonare: tuse, dispnee hemoptizia, dureri toracice.
Sindroame de compresiune mediastinală, manifestate prin tulburări cardio-respiratorii, congestia fetei.
Sindroame neurologice, manifestate prin dureri lombare, datorate compresiei simpaticului lombar sau
metastazelor osoase.
Sindroame renale, manifestate prin dureri surde lombare, uneori colică reanlă, complicate sau nu cu
ferbra. Sunt consecinţa compresiei ureterale cu ureterohidronefroză.

9. Tumorile testiculare. Diagnostic pozitiv și diferențial. Marcherii tumorlor testiculre.

Principii de tratament.

Examenul local constă în palparea bimanuală a testicolului, obligatoriu cu palparea epididimului şi a

cordonului spermatic. Se va observa o mărire difuză în volum a testicolului, sau prezenţa unei formaţiuni
dure aderente de testicol, dar care în fazele incipiente se delimitează de epididim. Se palpează abdomenul
pentrua decela eventualele mase tumorale retroperitoneale, ganlioni inghinali sau o hepatomegalie.
Adenopatiile pot fi localizate şi în regiunea supraclaviculară, deacea se va palpa şi regiunea respectivă.

Diafonoscopia are indicaţi limitate, datorită informaţiei mai ample oferite de ecografie. Se utilizaeză
pentru a diferenţia o masă tumorală solidă de una lichidă (hidrocel).

Examinarea imagistică
Ecografia scrotală. Ecografic tumora apare ca o formaziune hipoecogena cu aspect heterogen. de diverse
dimensiuni. Ecografic se face un dignostic difereciat cu un hidrocel, un chist epididimar, adeseori şi cu un
proces inflamator. Poate evidenţa prezenţa adenopatiilor retroperitoneale.

Radiografia pulmonară este o investigaţie obligatorie. Arată prezenţa sau absenţa metasatzelor.
Tomografia computerizată sau RMN sunt examinările de elecţie care arată prezenţa metastazelor
retroperitoneale, nivelul extensiei tumorale, etc…

Biopsa testiuculară cu scop de diagnostic este contraindicată din cauza riscului cresct de diseminare, poate
fi efectuată numai operator, cu examinare histpatologică ex tempore.

Markerii tumorile – alfa – fetoproteina ( prezenta in cancere germinale testiculare, absenta in seminoame),
beta-glicoproteina corionica – creste in carcinomul embrionare, coriocarcinoame si in 30% de
seminoame), Lactatdehidrogenaza – ce spune despre avansarea tumorii.

Diagnosticul differential – epididimita si orhoepididmita acuta ( durere, induratie, marire in volum, febra,
eliminari uretrale si disurie). Hidrocel – ecografie. Spermatocel – form benigna rezultata din acumularea
lichidului sprematic intro cavitate chistica. Hematocelul (în anamneza-traumarism testicular, etc…),
periorhita nodulară, goma luetica, tumori paratesticulare, precum: lipoamul, fibromul, chistul epididimar,
chistul funiculului spermatic, etc….
Tratamentul tumorilor testiculare
Prima etapa este orhiectomia radicala pe cale inghinala, cu clamparea prealabila a cordonului spermatic.
Pe calea scroatala – greseala – diseminarea local-regioanala.
Pentri tumorile germinale neseminomatoase in stadiul I NU se recomanda disectia retroperitoneala a
nodulilor limfatici. In cazul tumorilor mai putin maligne ca tumorile Sertoli, teratomul la copii, la adulti,
gonadoblastomul si in cazul tumoruilor benigne se practica orhidectomia inghinala simpla.
În tumorile germinale si în seminoame imature se practica chimioterpaia cu rezultate bune. Se practica
pChT si in cazul tumorilor neseminomatoase radiorezistente ( cisplatina, bleomicina, etoposida).
Radioterapia in cazul seminomlelor mature, radiosensibile.
10. Tumorile peniene. Clasificare. Etiopatogenie. Diagnostic diferențial. Principii de tratament a
tumorilor peniene.
Tumorile peniene au o incidenţă relativ scazută în tările europene sau în America de Nord (1-5%). Frecvenţa
lor fiind mult mai mare în tările asiatice, Africa şi America de Sud (15-20%). Incidenţa maximă a tumorilor
peniene este în jurul vârstei de 40-60 ani, fiind excepţionale la copii.

Clasificare:
Trei grupe de afecţiuni tumorale peniene.
1. Afecţiuni benigne (Condiloamele acuminante, nevii, chisturi congenitale, mai rar fibroamele,
lipoamele, hemangioamele)
2. Afecţiuni premaligne, sau stări precanceroase ( leucoplakia, balanita xerotică obliterantă, boala
Bowen, eritroplazia Queyart, sarcomul Kaposi)
3. Cancerul penian.
Etiologie
Se incriminează mai mulţi factori predispozani, cei mai esenţiali fiind:
1. Igiena precară, defectuoasă. Sunt incriminate proprietăţile cancerigene ale smegmei, fapt de altfel
discutabil. Circumcizia previne cancerul penain numai dacă este efectuată la sugar, efectuarea circumciziei
la matrui nu scade incidenţa cancerului. Creşte incidenţa cancerului penian la asocierea maladiilor
infecţioase (balanopostitele repetate, herpesul recidivant, luesul). Se presupune că iritaţia locală este un
factor etiologic important.
2. Factori virali - papovavirusurile, sunt unii din factorii etiologici principali. S-a demonstart şi incidenţa
crescută a neoplaziilor intraepiteliale peniene la bărbaţii partenerele sexuale ale cărora au cancer
intraepitelial de col uterin.
3. Rolul subnutriţiei, a carenţei de vitamine (în special A şi D) este controversat, totuşi în asociere cu igiena
precară este un factor important.
4. Maladiile precanceroase precum Ertiroplazia Queyrat, boala Bowen, melanomul penian, leucoplakia,
etc… 5. Expunerea îndelungată la radiaţii ultraviolete.
Diagnosticul diferenţial se va efectua cu:
1. Şancrul luetic ( serologie, anamneză, examinarea agentului patogen, biopsie)
2. Induraţia plaastică a corpilor cavernoşi (Maladia Peyronie), manifestată de obicei prin placi dure, dar cu
tegument mobil.
3. Leucoplakia şi balanita xerotică.
4. Condilomatoza benignă

Tratamentul cancerului penian

Tratamentul chirurgical. Esenţial în tratamentul cancerului penian este nu atât aspectul estetic sau cel
funcţional cât securitatea oncologică. În cazurile simple uneori este de ajunci circumcizia cu margini de
siguranţă. În cazul localizării pe gland (T1, T2) se va efectua amutaţia parţială de penis cu recoltarea
biposiilor din marginea proximală. Bontul penian se va acoperi cu piel, făcând concomitent şi plastia
neomeatului uretral. Dacă exicia s-a efectuat în tesut sănătos, riscul de recidivă locală este redus, deoarece
extensia tumorală se face preponderent prin emboli metastatici şi nu prin permeaţia limfatică. Dacă
dimensiunile tumorii sunt mai mari (T3) - se practică amputaţia totală de penis cu uretrostomie perineală.
În cazurile avansate cu cuprinderea scrotului si a tegumenteleo perineale (T4) se practică emasculaţie sau
hemipelvectomie, operaţii mutilante, complexe care nu au mulţi aderenţi.
Terapia cu laser. Se practică în stadiile Tis, Ta, si T1. Se utilizează CO2 - laser, YAG -laser. Rata de
recidivă este de circa 15%.
Radioterapia este indicată în leziunile superficiale, mici, în caz de refuz de la intervenţia chirurgiclă, în
cazurile depaşite chirurgical sau cele recidivate. Carcinomul scuamos penian este radiorezistent la doze
mici, de acea se utilizează 125 doze mari (6000 Rd în decurs de 6 săptămâni) care duc la efecte secundare
marcante, precum fistule, stricturi, necroză de penis, etc…. Radioterapia se paote utiliza şi cu scop de
iradiere a ariilor ganlionare (telecobalt 60Gy) ca pregătire preoperatorie pe ganlioni fixaţi sau ca formă
adjuvantă postoperator. Datorită efcienţii discutabile şi a efectelor adverese tehnica respectivă nu are mulţi
adepţi.
Chimioterapia. Se utilizează 5 -Fluorouracil în aplicaţii locale, cu rezultate favorabile în Tis. În stadiile
avansate se utiliozează chimioterapie sistemică cu Bleomicină, Cisplatinum, Vincristină. Rezultate
chimioterapiei sunt mai slabe comparativ cu alte metode.

Infecțiile tractului urinar

1. ITU. Clasificare, Epidemiologie, Patogeneza, Factorii bacterieni si factorii de risc.
Clasificare:
*Primară(acuta)
*Recurentă(cronică):
-Recidivantă
-Reinfecția
-Persistența
*Infecții necomplicate: ITU acută, sporadică sau recurentă (cistite, pielonefrite)
*Infecții complicate: (cistite, pielonefrite, infcții recurente, associate cateterizării, ITU la bărbați,
urosepsis)
*Infecții recurente
*Infecții associate cateterismului vezicii urinare
*Urosepsis
Patogenia:
Virulența microorganismelor (peste 100000/ml urină)
Mecanisme de apărare a organismului(flux urinar, evacuarea vezicii, ph , mucina de pe suprafața
 uroteliului)
Faze de invazie bacteriană: colonizarea-penetrație-invazie/multiplicare-leziune

Factori de risc:
Staza urinară, obstrucția
Leziuni mecanice(cateterismul) sau chimice a uroteliului
Scăderea debitului urinar
Maladiile renale
Sarcina
Vârsta, sexul
Alterarea factorilor de protecție general (SIDA), tulburări metabolice, afecțiuni digestive associate

Factori bacterieni: toxine, flagele, sisteme de captare de Fe++, polizaharide extracelulare,

exotoxine, capsule, O antigen, fimbrii

2. Piuria si bacteriuria. Bacteriuria asimptomatica. Cauze, Metode de diagnostic,

semnificatie clinica, tratament.
Bacteriuria – prezenţa în urină a bacteriilor specifice şi nespecifice (E.coli, stafilococ, steptococ,
Proteus vulgaris, etc.). În normă urina este sterilă !
Piuria – prezenţa puroiului în urină;
Bacteriuria asimptomatică- prezența bacteriilor în titrul de diagnostic și lipsa manifestărilor clinice de
infecție urinară.
Cauze: - Bacteriurie asimptomatică în sarcină
- Asociată cateterismului - în general nu necesită tratament, excepție necesitatea efectuării
intervențiilor chirurgicale
Tratament: AB (Fluorochinolone, Cefalosporine, Carbapenem+Aminoglicozide)

3. Infectiile tractului urinar inferior. Cistita acuta si cronica. Simptome, diagnostic,

tratament. Evolutia clinica.
Infecție bacteriană a vezicii urinare sau a tractului urinar inferior
*acută
*cronică
-Foliculară
-Chistică
-Hemoragică
-Granulomatoasă
Cistita acuta
Definitie: Inflamatie nespecifica a colului vezicii urinare si trigonomul Lietto, cauzata in deosebi de
infectia perineala (E.Colli).
Tablou clinic: Mictii frecvente, insotite de tenesme, si hematurie teminala (2 – 3 picaturi). Pacientii sint
afebrili.
Diagnosticul se confirma prin analiza sedimentului urinei si urocultura. Este contraindicata cateterizare
vezicii urinare si cistoscopia cu scop de diagnostic sau tratament!.
Tratament: Administrarea unui antibiotic de spectru larg (Fosfomycina 3,0g doza unica) + un
uroantiseptic in timp de 7 – 10 zile. Pronosticul este favorabil.
Cistita cronică
Tablou clinic -durere intermitentă în regiunea suprapubiană -disurie, algurie, tenesme vezicale -
polachiurie, nicturie -hematurie periodică, în special terminală -piurie -simptomatologia este persistentă pe
un termen lung; Inspecție: meat uretral hiperemiat sau stenozat
Clinic: disconfort și durere la palpare și percuție în regiunea suprapubiană
Paraclinic: -AGS – fără modificări -AGU – leucociturie, bacteriurie, nitriți, hematurie -Urocultura –
identificarea germenului, antibiograma
Examen instrumental: cistoscopie și ecografie
Tratament: -Antibioterapie pe termen lung conform antibiogramei obținute -AINS -Imunomodulatoare -
Instilații (Ex. Soluție de nitrat de Ag) -uneori glucocorticoizi
4. Infectiile tractului urinar superior. Pielonefrita acuta. Simptome, diagnostic, tratament.
Pielonefrita reprezintă procesul inflamator nespecific al parenchimului renal cu leziunea preponderentă
a interstiţiului şi bazinetului.
Simptomatologie
-debut acut -dureri lombare (colică renală) -febră -frison -greață, vomă -polachiurie, disurie -hematurie -
ileus paralitic
Diagnostic: Clinic: palparea și percuția doloră a regiunii lombare
Paraclinic:  AGS – leucocitoză, deviere formulei leucocitare, VSH crescut  AGU – leucociturie,
bacteriurie, hematurie, proteinurie, cilindri leucocitari 9  Urocultura - identificarea agentului patogen,
antibiograma
Examen imagistic:  USG – modificări a dimensiunilor renale și a parenchimului, în structura ecografică a
parenchimului renal, prezența ureterohidronefrozei și a calculilor  RRVS – prezența calculilor radioopaci
în proecția tractului urinar  Urografie intravenoasă - aprecierea funcției renale excretorii, determinarea
calculilor radioopaci și nivelului de obstrucție (calculi radiotransparenți, stricturi ale joncțiunii
pieloureterale și ureterale)  Ureteropielografie retrogradă – permite determinarea dimensiunilor și structurii
pielocaliceale și a nivelului obstrucției la pacienți cu funcția renală compromisă sau alergici la substanța de
contrast  CT cu contrast și RMN –pentru precizarea diagnosticului și identificarea formelor distructive.
Tratament:
- Repaus la pat
-Aportului lichidian: 2 l/zi per os sau i/v
-Antibioterapie:  inițial empiric ( Cefalosporine: cefuroxim, ceftriaxon, ceftazidim sau Fluorchinolone:
ciprofloxacina, levofloxacina)  ulterior se recurge la tratament antibacterian conform antibiogramei
obținute - Antipiretice (ex. Paracetamol)
-Tratament simptomatic
-AINS

5. Pielonefrita cronica. Evolutia clinica. Tratament. Prognostic.

Este o nefrită interstițială microbiană cronică, cu infecție urinară persistentă, favorizată de stază-
consecință a a unei uropatii oobstructive.
Poate urma unul sau mai multor pusee de pielonefrită acută sau poate avea de la început o alură
silențioasă.
Simptome: oboseală, astenie, subfebrilitate, frisoane, jenă lombară, poliurie, nicturie, anemie, HTA,
uremie
Diag: Leucociturie intermitentă, Niciporenko, izostenurie, hipostenurie, proteinuria moderată.
ECO, RG (rinichi mai mici în dimensiuni, contur neclar, cicatrici corticale, retracție papilară, calice
deformate)
Tratament: Tratarea acutizării (AB), terapia antirecidivantă
Restabilirea pasajului urinar
Antiinflamator nespecific
Imunomodulator

6. Infectiile complicate tractului urinar superior. Abces renal, Pionefroza. Diagnostic,

Tratament.
Poate fi provocat de germeni gram- infecții ascendente și gram+ infecții hematogene.
Tablou clinic similar pielonefritei acute, dar cu manifestări septice pronunțate, intoxicație
Paranefrita-colecție purulentă perirenală, obținută prin deschiderea spontană a abcesului renal în
paranefru
Diagnostic: Eco, TC
Tratament: Chirurgical, drenarea colecțiilor purulente
Antibacterian

7. Urosepsis. Etiologie. Criterii diagnostice. Tratament.

Urosepsis - răspuns inflamator sistemic (SIRS) la o infecție bacteriană a tractului urogenital.
Incidență: 3:1000
Simptomatologie: -febră sau hipotermie -hipotonie -leucocitoză sau leucopenie -semne de hipoperfuzie
tisulară (oligurie) -tahicardie -tahipnee
Diagnostic: Hemoleucograma(Le, trombocitopenie),
Teste de coagulare(timp de trombină prelungit, fibrinogen scăzut, prezența D dimerilor),
Biochimie (acidoză metabolică, gap anionic crescut, lactate crescut)
Transaminaze crescute, hiperbilirubinemie, azotemia, hipoalbuminemie
Tratament: Urgență
AB-in funcție de starea pacientului
Piperacilină,Tazobactam Imipenem, Meropenem, Vancomicină
Înlăturarea surselor de infecție: cateterelor intravasculare, sonde, drenarea adecvată a focarelor
Susținerea hemodinamică, respire, metabolică
Heparină.

8. Pielonefrita xantogranulomatoasa. Pielonefrita Emfizematoasa. Particularitati clinice,

diagnostic, tratament.
Pielonefrita xantogranulomatoasă: o formă neobișuită a infecției bacteriene cornice a rinichilor, se
dezvoltă pe fundalul hidronefrozei (urolitiaza)
IU recurente,
Distrucția difuza a parenchimului renal,
Prezența granuloamelor,abcese
Conglomerate de macrophage
Afectează femei 50-70 ani
Deseori asociaza nefrolitiaza, DZ
Cuprinde tot parenchimul și poate să se extindă asupra țesutului perirenal și retromeritoneal.
Diagnostic:
Anemie, Leucocitoza, hipoprotombinemie, bilirubinemie,
Piurie, microhematurie, bacteriurie
Urocultura(bacteriurie)
Puncție renală (bacteriologia aspiratului)
RG, TC, RMN, urografia excretory, ECO
Tratament: Chirurgical, nefrectomie cu rezecția organelor vecine afectate
În leziuni limitate rezecția focarului.
9. Infectiile urogenitale la barbati. Prostatita. Vesiculita. Uretrita. Clasificarea, simptome,
diagnostic, tratament. Evolutia clinica.

#Prostatita acuta:
Etiologie: germenii Gram-negativi si mai rar de cei pozitivi. In 10% infectia este asociata cu
doi, sau mai multi germeni.Calea de patrundere a germenilor este ascendenta prin uretra.
Cauzele favorizante : stricturele uretrale, prostatita cronica, cit si manevrele instrumentale
endouretrale. Tabloul clinic este determinat de semne generale: febra cu caracter hectic insotita
de frisoane, mialgii, artralgii, durere in perineu, in bazinul mic si semne urinare: mictii
imperative, dizurie, urina tulbure, uneori retentie acuta de urina (cateterzarea vezicii urinare
categoric interzisa!, dervarea urinei numai prin aplicare cistofixului).
Diagnosticul se va stabili prin: - tuseul rectal, efectuat cu o atentie deosebita din cauza durerilor,
care va identifica glanda marita in volum de consistenta uniform crescuta pastoasa la palpare cu
focare de fluctuare (abces al prostatei). - Urocultura pozitiva - USG transvezicala si transrectala
va confirma diagnosticul .
Tratamentul antibacterial trbue sa fie intens, combinind doua preparate grupele
cefalosporinelor si fluorchinolonelor, antialgice si antiinflamatorii nehormonale. In caz de abces
la prostata se va efectua drenarea lui transvezicala cu instalarea cistostomei.
#Prostatita cronica:
Inflamatia cronica a parenchimului prostatei ,cu formarea focarelor de scleroza .Debut
,manifestari-silentioase.
Tablou-discomfort perineal,senzatie de arsura la mictiune,polakiurie diurnal ,imperiozitatea
mictionala,ejaculare premature.
Virsta-20-50 ani.
Clasificare:
1.Prostatita acuta bacteriana.Inf. acutaa prostate.
2. Pr. Cronica bacteriana.Inf cronica provocata de germini.
3.Pr. cronica abactriana.
3A:Pr. Inflamatorie.Leucocite in eperma/
3B.Prostatita neinflamatorie.Fara leucocite in sperma.
4.Pr. inflamatorie asimtomatica.Confirmata de obicei incidental.
 Diagnostic: in baza acuzelor,anamnezei.Chestionarul simptomatologiei prostatitei cornice
,indexul calitatii vietii si chestionarul simptomatologiei urinare joase ---confrom acestora se
apreciaza durerea ,discomfost,mictiunea,influenta simptomatologiei asupra calitatii vietii.
Ex. Clinic:tuseu rectal,examinarea frotiului prostatei,exam. Microbiologica a secretiei prostate
,Proba Stamey ,Eco prostatei.
TRatament:
Antibacterian(grupa cefalosporinelor)-2-4 saptsamini,procedure fizioterapeutice.
#Vesiculita
veziculita este un proces de inflamație în veziculele seminale, o boală masculină foarte insidioasă, care
trece adesea fără simptome evidente.

Cauze:
1. Congestia cu o creștere a (hipertrofiei) prostatei.
2. Excese sexuale și perversiuni, care duc la o scurgere frecventă și prelungită cu sânge a organelor pelvine.
3. Microtrauma periodică a perineului ca urmare a ciclismului, a călării etc.
4. Boli de natura inflamatorie a organelor vecine: de exemplu, prostatita, uretrita, cistita .
5. Infecția în veziculele seminale din organele îndepărtate prin intermediul vaselor limfatice sau sanguine,
precum și prin peretele rectului în bolile organului.

Clasif:

catarrala (superficiala),

 profundă,
 paravezikulit,
 vezicul seminal de empyema.
Simptome:
 senzație de greutate sau durere în rect și perineu;
 Iradierea durerii în partea inferioară a spatelui, vezicii urinare, scrotului;
 creșterea durerii până la sfârșitul defecării sau urinării;
 urinare frecventă, însoțită de senzație de arsură;
 în unele cazuri, există hematurie terminală (prezența sângelui la sfârșitul actului de urinare), urinare
imperativă de urinare;
 creșterea excitabilității sexuale;
 umezeală și erecții frecvente;
 în timpul ejaculării - dureri de arsură care îi radiază penisului, capului, glandei prostatei;
 prezența în lichidul seminal, sânge (în acest caz ejaculatul seamănă cu jeleul de coacăze);
 creșterea temperaturii până la 39 ° C și mai mult;
 simptome asociate cu febră mare: slăbiciune generală, disconfort crescut, pierderea poftei de mâncare,
durere în oase și articulații, cefalee, greață.
Diagnostic:
 Pentru a diagnostica această boală, este necesar să se efectueze o examinare digitală obligatorie a
prostatei prin rect. Studiul se realizează cu o vezică umplute în poziția pacientului, cu genunchii
îndoiți și presați la stomac pe partea dreaptă.
 În stare normală, vezicula seminală nu este palpabilă.

 Ecografia organelor pelvine . Ajută la detectarea tumorilor, chisturilor, deteriorarea altor organe ale
sistemului urogenital în tuberculoză și alte boli.
 Vesiculografia . De asemenea, ajută la diagnosticarea diferitelor boli ale veziculelor și prostatei
seminale. Este un contrast cu raze X.
 Reacția Wasserman. Vă permite identificarea sifilisului , în care veziculele seminale pot crește, de
asemenea, în volum.
De asemenea, dacă este necesar, se atribuie prezența bolilor concomitente: analiza urinei, analiza
sângelui,studiul profilului hormonal etc.

Tratamente termice:

 băi fierbinți - 15-20 min. De 2 sau 3 ori pe zi;

 o sticlă cu apă fierbinte pe zona picioarelor;
 microcliști cu apă fierbinte (40 ° C), cu adăugarea a 0,5-1 g de antipirină de 2 sau 3 ori pe zi. Pacientul
deține apă fierbinte în rect pentru 10-30 de minute, apoi îl eliberează.
medicamente:

 cu excitare sexuală - conținând brom;

 pentru durere - lumanari cu ergot, analgezice;
 terapia cu antibiotice;
 vitaminele A, C, grupa B (B 1,2 ).
După ameliorarea inflamației acute prin masaj, se obține secretul veziculelor seminale și se efectuează o
examinare microscopică și bacteriologică (cu o veziculă acută, un astfel de masaj este contraindicat).

Principalele metode de tratare a veziculitei cronice:

 masaj urologic;
 fizioterapie (diatermie, terapie cu nămol, parafină);
 instilare de azotat de argint de 0,25-0,5% în uretra (partea posterioară);
 introducerea directă a medicamentelor antibacteriene în veziculele seminale;
 metode de tratament chirurgical (de exemplu, veziculectomie).
În stațiunile cu tulburare de veziculită cronică sunt prezentate: Essentuki, Saki, Pyatigorsk.
În general, prin punerea în aplicare a tuturor recomandărilor necesare, tratamentul veziculitei are succes și
se termină cu recuperarea.

#Uretrita

Uretrita este o actiune inflamatorie, de obicei bacteriana a uretrei, foarte frecventa la pacientii mai tineri,
survenind de obicei, ca urmare a unei contaminari pe cale sexuala. Germenii implicati frecvent sunt
reprezentati de bacterii (gonococ, enterococ, Chlamydia, Mycoplasma, Ureaplasma), virusuri (HPV) sau
fungi (Candida). In urma uretritei pot aparea complicatii cum sunt structurile uretrale, adica ingustarea unei
portiuni din uretra din cauza dezvoltarii sclerozei partiale a peretilor uretrei. Aceasta poate fi o urmare
a vindecarii defectuoase a uretritei.

Cauzele aparitiei sindromului uretral

 Contacte sexuale neprotejate

 ontaminari bacteriane de diverse alte naturi din mediul exterior
 Un comportament igienic necorespunzator
 Tumori uretrale
 Interventii chirurgicale endoscopice in antecedente
 Traumatisme in zona perineului sau a penisului
Baza oricarui tratament eficient este un diagnostic pus corect si un rol foarte important in acest proces il
are anamneza, adica discutia pe care o are medicul cu pacientul, inainte de a pune un diagnostic.

Care sunt simptomele specifice uretritei?

 Urinari mai frecvente decat media normala: adica 10-20 pe zi – din cauza iritatiei create de
agresiunea si toxinele bacteriene
 Presiunea mai scazuta a jetului urinar
 Usturime mictionala
 O secretie anormala, pe care pacientul o observa la nivelul uretrei, vizibila dimineata pe lenjerie,
sau o secretie continua pe parcursul zilei. Secretia poate fi albicioasa sau galben-verzuie, uneori
transparenta, avand de obicei o consistenta mai vascoasa decat urina
O uretrita acuta se poate complica in evolutie cu o prostatita acuta sau cu o orhiepididimita acuta
(inflamatia testiculelor). Atunci cand nu este tratata corespunzator, o uretrita acuta poate duce la
propagarea infectiei de la nivelul uretrei ascendent catre tesutul prostatic, provocand astfel o prostatita
acuta. Spre deosebire de uretrita, prostatita asociaza simptome mai severe, cum ar fi: febra, mictiuni
dureroase, hematuria (urina amestecata cu sange), dureri profunde la nivelul perineului (zona localizata
intre anus si scrot). Alteori infectia se poate propaga la nivel testicular, manifestandu-se prin cresterea in
volum a testiculului respectiv, care devine intens dureros, sensibil la palpare, cu tegumentele
congestionate. Atat uretrita cat si prostatita pot duce la obturatii pe traiectul uretrei prin procese de
remaniere scleroasa locala a tesuturilor componente, rezultatul fiind aparitia uretritelor cronice (cu stricturi
uretrale) si a prostatitelor cronice.
Tratament cu antib:ceftrixona,azitromicina,doxicilcina.
 10. Infectiile urogenitale la barbati, Epididimita, Orhita, Simptome, diagnostic, tratament.
Scrotul acut, diagnostic diferentiat.
Epididimita se difineste sindromul clinic caracteristic inflamatiei epididimului mai frecvent
intilnita la tinerii sexual activi si virstnicii cu infectii urinare obstructive. In functie de
microorganismul ce provoaca infectia epididimara deosebim: Epididimita acuta, cauzata de
germenii transmisi sexual (Chlamidia trachomatis, Neisseria gonorrhaeae, Micoplasme).
Epididimita acuta, cauzata de germenii banali, cel maifrecvent fiind vorba de infectii urinare cu
E.Coli pe primul loc si germenii unor infectii sistemice H.influenzae Bilharzia,, Micobacterum
tuberculosis.
Leziuni anatomomorfopatologice. Initial leziunile inflamatorii sint de tip exudativ. Ele
progreseaza repede in 24-48 de ore spre stadiul acut si duc la marirea volumului si induratia
epididimului. In acest stadiu examenul microscopic depisteaza edem interstitial, infiltratie
leucocitara si limfoplasmocitara, cu formarea de abcese epiterliului tubular.
Tablou clinic: - dureri in scrot de partea afectata (bilateral sincron este exceptionat) - febra
importanta (390 – 400 C), rar insotita de frison - dizurie proprie bolnavilor urinari cronici,
infectati. Date de laborator. Epididimita acuta este insotita de hiperleucocitoza, deseori 20- 25
x 10 9 cu deviere la stinga a formulei leucocitare si crestera VSH-ului . Important este prelevarea
uroculturii si aprecierea sensibilitatii la preparatul a/b.
Diagnostic pozitiv: - Evolutia clinica - Sinteza anamnezei clinice (contacte venerice dubioase,
infectii urinare antecedente, explorari uretrale, etc.)
Diagnostic diferenţial.
– Hidrocel
- Tumora la testicul
- Epididimita tuberculoasa
- Torsiunea apendicilor testiculare
- Traumatismele testicular
- Orhita granulomatoasa
- Epididimita tuberculoasa acuta (se intilneste exceptional de rar)
Tratamentul epididimitei acute Terapia de baza a epididimitelor bacteriene acute consta in
antibioterapia specifica, indicata de identificarea germenului ce a cauzat procesul si sensbilitatea
acestuia din cultura secretiei uretrale, a urinei sau dupa deschiderea colectiei din abcesul
epididimului. Dar toate aceste investigatii bacteriologice necesita timp, ceea ce contravine
necesitatii tratamentului precoce, deaceea in debut se vor administrarea parenterala a doua
antibiotice de spectru larg din grupele penicilinei, aminoglicozidelor, cefalosporine.
#Orhita

Orhita este infectia testiculelor. Orhita izolata este aproape intotdeauna de origine virala, iar in
majoritatea cazurilor se datoreaza parotiditei epidemice. Cauzele orhitei

Orhita poate fi cauzata de o infectie bacteriana sau virala. Uneori, o cauza de orhita nu poate fi determinata.
Orhita bacteriana

Cel mai adesea, orhita bacteriana este asociata cu sau rezultatul epididimitei. Epididita este de obicei cauzata
de o infectie a uretrei sau vezicii urinare care se raspandeste la epididim.

Adesea, cauza infectiei este o boala cu transmitere sexuala. Alte cauze ale infectiei pot fi legate de faptul ca
te-ai nascut cu anomalii la nivelul tractului urinar sau ca ai introdus un cateter sau instrumente medicale in
penis.

Orhita virala

Virusul oreionului provoaca de obicei orhita virala. Aproape o treime dintre barbatii care contracta oreionul
dupa pubertate dezvolta orhita, de obicei la patru pana la sapte zile de la debutul oreionului.

Factorii de risc pentru orhita cu transmitere non-sexuala includ:

 Nefiind imunizat impotriva oreionului;

 Avand infectii recurente ale tractului urinar;
 Avand o interventie chirurgicala care implica organele genitale sau ale tractului urinar;
 Fiind nascut cu o anomalie in tractul urinar.

 Mai multi parteneri sexuali;

 Sex cu un partener care are o boala cu transmitere sexuala;
 Sex fara prezervativ;
 O istorie personala de boala cu transmitere sexuala.

Complicatiile orhitei

Atrofie testiculara. Orchita poate duce la reducerea testiculului afectat.

Abcesul scrotal. Tesutul infectat se umple de puroi.

Infertilitate. Ocazional, orhita poate provoca infertilitate sau productie inadecvata de testosteron
(hipogonadism). Dar acestea sunt mai putin probabile daca orhita afecteaza doar un testicul.

Semnele si simptomele orhitei se dezvolta de obicei brusc si pot include:

Durerea in testicule si zona inghinala este simptomul principal al orhitei. De asemenea, puteti avea:

 Sensibilitate in scrot;
 Urinare dureroasa;
 Ejaculare dureroasa;
 Un scrot umflat;
  Sange in sperma;
 O prostata marita;
 Ganglionii umflati in zona inghinala;

Simptome.

 Febra;
 Greata si varsaturi;
 Stare de rau generala.

Termenii „durere testiculara” si „durere inghinala” sunt uneori folositi in mod interschimbabil. Dar durerea
inghinala apare in pliul pielii dintre coapsa si abdomen - nu in testicul. Cauzele durerii inghinale sunt diferite
de cauzele durerii testiculare.

Orhita parotidiana unilaterala se dezvolta acut la 4-7 zile de la tumefactia parotidiana din oreion. In 30%
din cazuri, boala se extinde la celalat testicul in interval de 1-9 zile. Durerea poate avea orice grad de
severitate.

Diagnosticarea orhitei

istoricul medical si un examen fizic pentru a verifica daca exista ganglioni limfatici mariti in zona inghinala
si un testicul marit pe partea afectata, examen rectal pentru a verifica marirea sau sensibilitatea prostatei.

Istoricul si examenul fizic indica, de obicei, diagnosticul. Diferentierea rapida a orhitei de torsinea
testiculara si de alte cauze de tumefactie si durere scrotala acuta se realizeaza prin ultrasonografie Doppler
color. Oreionul poate fi confirmat prin testarea anticorpilor serici imunofluorescenti. Alti agenti infectiosi
pot fi identificati prin cultura din urina sau serologie.

Tratamentul orhitei

Tratamentul depinde de cauza orhitei.

Tratarea orhitei bacteriene

Antibiotice sunt necesare pentru a trata orhita bacteriana si epididio-orhita. Daca cauza infectiei bacteriene
este o boala cu transmitere sexuala, partenerul dvs. sexual are, de asemenea, nevoie de tratament.

Luati intregul curs de antibiotice prescrise de medic, chiar daca simptomele dvs. se usureaza mai devreme,
pentru a va asigura ca infectia a disparut.

Poate dura cateva saptamani pentru ca sensibilitatea sa dispara. Odihnirea, sustinerea scrotului cu o curea
atletica, aplicarea pachetelor cu gheata si luarea medicamentelor pentru durere poate ajuta la ameliorarea
disconfortului.
Tratarea orhitei virale

Tratamentul are ca scop ameliorarea simptomelor. Medicul dumneavoastra va poate recomanda

antiinflamatoare nesteroidiene, cum ar fi ibuprofenul sau naproxen sodic. Majoritatea persoanelor cu orhita
virala incep sa se simta mai bine in trei pana la 10 zile, desi poate dura cateva saptamani pana cand dispare
sensibilitatea scrotala.

#Scrot acut

Definiție: Durerea hemiscrotală care poate fi acompaniată de tumefacție și eritem al tegumentului scrotal.
Posibila leziune ischemică testiculară cat și durerea locala intensă necesită intervenție chirurgicală.

Cauze :

1. torsiunea hidatidei testiculare Morgagni.

2. torsiunea testiculului.

3. orhiepididimita.

4. traumatismele scrotale.

5. alte posibile cauze : hernia inghino-scrotală încarcerată; hidrocelul acutizat; infecții; apendicita acută
asociată persistenței de canal peritoneo-vaginal.

Diagnostic:

Anamneza – durere cu debut brusc

Examen clinic

-se apreciaza volumul, culoarea si pozitia testiculului afectat (ascensionat)

-aspectul hemiscrotului si consistenta testiculului

-consistenta elementelor cordonului spermatic la intrarea in canalul inghinal

-semnul Prehnul – ascensiunea testiculului afectat scade intensitatea durerii

Paraclinic:

-scintigrafie testiculara cu 99m-Tc – evidentiaza suferinta vasculara din torsiunea de testicul, sau aspect de
hiperfixatie in leziunile inflamatorii

-echo doppler pentru evaluarea circulatiei epididimotesticulara

 11. Tuberculoza urogenitala. Etiopatogeneza. Diagnostic. Evolutia clinica. Tratament.

Tuberculoza uro-genitală reprezintă o maladie infecţios-inflamatorie specifică localizată pe tot parcursul

aparatului uro – genital.
Etiol:Tuberculoza uro-genitală este cauzată de Micobacterium tuberculosis descoperit de R. Koh (1882) şi
este secundară tuberculozei pulmonare. Afectarea specifică a parenchimei, bazinetului, ureterului şi vezicii
urinare se petrece pe cale hematogenă şi descendentă pe calea limfatică. Rareori tuberculoza urogenitală
poate apărea ca proces desiminat în urma tuberculozei pulmonare.
. Clasificare:
La baza clasificării stă gradul de afectare a parenchimului şi schimbările rentgenologice evidenţiate la
investigaţii.
- Tuberculoza parenchimatoasă renală
- Papilita tuberculoasă
- Tbc cavernoasă a unui rinichi sau bilaterală
- Tbc policavernoasă cu excluderea funcţiei a unui segment sau total.
- Tbc renală cu cistita tuberculoasă (microcistis)
- Tuberculoza prostatei
- Epididimita tuberculoasă (uni- sau bilaterală)
- Anexita tuberculoasă
Tabloul clinic Tuberculoza renală decurge foarte lent, asimptomatic. Deseori sub formă de maladii cronice
inflamatorii nespecifice. Mult timp pacienţii cu tbc urogenitală se tratează la medici de infecţia cronică al
tractului urinar (pielonefrită, cistită, prostatită, epididimoorhită). Caracteristic pentru tbc urogenitală este
piuria (98%), reacţia acidă în urină (96%) şi urocultura negativă la flora nespecifică (80%).
Tratamentul nespecific rămâne fără efect. Durerile în regiunea lombară (43%) la pacienţii cu tbc urogenitală
poartă caracter surd, fără iradiere. Dizuria şi hematuria, ca regulă apar în cazul afectării vezicii urinare, mai
ales sub formă de leziuni specifice. În aşa caz micţia devine frecventă: până la 30-40 ori în 24 ore. Procesele
destructive în rinichi fiind foarte avansate.
Diagnosticul pozitiv :Singurul examen de certitudine este cel bacteriologic cu evidentierea bacilului Koch
fie prin culturi pe medii specifice sau prin inoculări pe animale de laborator. Algoritmul de investigaţii la
un pacient cu suspiciu la tbc urogenitală este: - USG, care poate evidenţia cavitaţi renale dilatate cu un
indice renal redus. Uneori se pot identifica zone ecogene cu con de umbră care corespund calcificărilor
renale. Aspectul ecografic al epididimitei tuberculoase nu diferenciază de cel în epididimita nespecifică.
- Urocultura la BK N3 se va efectua pe mediile Lovenstein-Jensen, Petrargani, medii pe care nu cresc decît
b. Koch.
 - Radiografia reno-vezicală pe gol depistează zone calcificate în aria aparatului urinar superior (caverne,
calcinate ) cît şi în tractul urinar inferior (calcificări vezicale, prostatice).
- Urografia i/v redă starea morfofuncţională a rinichilor, cît şi modificările anatomice caracteristice TBC
reno-urinare (dilataţii şi stenoze pielo-caliceale, ureterale, comparate cu „amprente de degete”, „laba de
elefant”, rinichi afuncţional
- Renografia cu I131 sau scintigrafia dinamică indică starea funcţională a rinichilor fără semne caracteristice
TBC.
- Cistoscopia (obligatorie în toate cazurile) deseori depistează leziuni specifice, tuberculomi miliari sub
formă de „graunciori de mei” sau ulceraţii localizare în jurul orificiului ureteral al rinichiului afectat.
- Ureteropielografia retrogradă (în caz de rinichi “mut”, afuncţional cît şi caverne în segment cu excluderea
lui din funcţie). În cazurile uroculturii negative pacienţilor li se efectuează proba lui Koh cu aprecierea stării
imunologice până şi după injectarea subcutană 20 de tuberculină.
Diagnosticul diferencial Se face cu o serie de afecţiuni ale aparatului urinar (nefrocalcionoza, papilita
necrozantă, rinichiul sponjios, chisturi şi tumori renale). În cazurile de cistite şi pielonefrite recidivante
avem obligaţiunea de a suspecta o etiologie tuberculoasă, mai ales atunci cînd nu răspund la un tratament
antiinfecţios obişnuit. Tratamentul 1. Schema standart de atac ce include aplicarea zilnică a 3 preparate
dintre următoarele:
 HIN (izoniazidă) în doză de 600 mg; (este hepatotoxica, produce polineurite, uneori manifestari clnice
în deosebi la alcoolici)

 Rifampicină 600 mg/zi;(este hepatotoxică cu producerea unor antigene specifice mai ales la întreruperea
tratamentului şi reluarea lui).
 Etambutol 900-1200 mg/zi;(poate determina nevrita nervului optic)
 Streptomicină 1000 mg/zi.(provoacă nevrita nervului cohlear). Preparatele se vor administra zilnic pe
perioada de trei luni.
1.nefroureterectomia în caz de rinichi afuncţional din cauza leziunilor extensive. Nefrectomia parţială este
indicată pentru leziunile localizate la nivelul unui segment ce conţin calcificări sau pentru destrucţii limitate.
Cavernectomia se aplică în cazurile când cert se diferenciază o cavernă mai mare de 3 cm.
Epididimectomia este indicată în abcesele cazeoase care nu răspund la chimioterapie.
Chirurgia reconstructivă are indicaţii la apariţia complicaţiilor ca scleroză şi stenoze la diferite niveluri.
Plastia joncţiunei pieloureterale, ureteronecistoanastomoza, transureteronefrostomia pot fi efectuate numai
la 6-9 luni după tratamentul medicamentos. În caz de vezică mică la pacienţii tineri (20-40 ani) se poate
proceda la operaţii de cistoplastie cu segmente digestive (ileon, colon, etc.).

12. Schistosomiasa urogenitala. Echinococcoza Sistemului urinar. Simptome, diagnostic

diferential, tratament.

Boala parazitara ,cauzata de shistozoma ,apartine grupei de trematozi.

 Tablou:
Febra, letargia, starea generală de rău și mialgia sunt cele mai frecvente simptome ale
schistosoimazei. Simptomele mai puțin frecvente includ tuse, cefalee, anorexie și erupții
cutanate .

Durerea din abdomenul superior și diareea sanghinolentă pot apărea, de asemenea. Aceste simptome imită
o boală acută virală, bacteriană sau malaria. Trăsăturile care o diferentiază de malarie includ urticarie
generalizată, erupție cutanată pruriginoasă la locul penetrării cercariene (adesea picioarele), eozinofilie și
limfadenopatie.

La pacienții cu schistosomioză intestinală, pot apărea următoarele simptome:

 Oboseală
 Durere abdominală
 Diaree
 Dizenterie

La pacienții cu schistosomioză urinară se pot manifesta următoarele simptome:

 Disurie
 Urinări frecvente
 Hematurie

Schistosomiaza cardio-pulmonară poate provoca pneumonita larvară cu tuse, respirație șuierătoare și

febră scăzută, palpitații, dispnee la efort și hemoptizie.

Schistosomioza SNC provoacă următoarele:

 Durere de cap
 Radiculopatia cu dureri de spate, disfuncție de vezică urinara, parestezii și slăbiciuni la nivelul
membrelor inferioare
 Amețeli, greață și presiune intracraniană crescută pot să apară cu schistosomioza cerebeloasă.

Schistosomioza genitală la femei poate implica următoarele simptome:

 Sângerare
 Ulcerații genitale
 Durere pelvină
 Menstruație neregulată

Complicațiile schistosomiazei includ următoarele:

 Sângerare gastrointestinală
 Obstrucție gastrointestinală
 Insuficiență renală
 Pielonefrita
  Hematuria
 Hemospermia
 Cancer de vezică urinară
 Hipertensiune pulmonara
 Cord pulmonar
 Neuroschistosomiaza
 Infertilitate
 Anemie severă
 Copii cu greutate mică la naștere
 Avort spontan
 Risc mai mare pentru sarcini ectopice
 Hipertensiune portală
 Uropatia obstructivă
 Cancerul ficatului, vezicii urinare sau veziculei biliare

Diagnosticul

Testele de sânge sunt uneori utile în susținerea diagnosticului sau evaluarea severității infecției
schistosomale. Serologia și testarea bazată pe analiza reacției în lanț a polimerazei (PCR) pot confirma un
diagnostic. Considerațiile testelor de laborator includ următoarele:

 Numărul total de celule din sânge – poate să prezinte eozinofilie periferică, în special în infecții
acute și / sau anemie
 Nivel crescut de fosfatază alcalină și nivel crescut de gamma-glutamiltransferază (GGT) – Se
observă in granulomatoza hepatică
 Nivelurile transaminazelor – în general, nu sunt afectate, iar creșterile sunt de obicei cauzate de
hepatitele coexistente
 Funcția renală – Poate fi scăzută dacă nefropatia obstructivă este severă
 Hemoculturi – sunt indicate pentru pacienții cu febră persistentă sau recurentă și pentru persoanele
care au dezvoltat infecții recurente cu schistosomiază enterică severă.

Teste microbiologice urinare și fecale

Pot fi necesare metode de concentrare și se poate obține o determinare brută a încărcării ouălor. Cu toate
acestea, acest lucru nu trebuie utilizat ca o măsură fermă a severității bolii, deoarece numărul de ouă poate
varia semnificativ între specimene la un singur pacient.
Microbiologia fecală, de obicei pe frotiuri groase, este esențială atunci când se diagnostichează
schistosomioza cu infecție intestinală primară. Eșantioanele de scaun pot fi pozitive pentru prezenta
sangelui.Într-un laborator experimentat, detaliile morfologice și colorarea pot identifica specia
schistosomală la un individ infectat.

PCR
Folosind eșantioanele de urină ale pacientului, testul de reacție în lanț a polimerazei (PCR) a fost 94,4%
sensibil și 99,9% specific pentru diagnosticul de schistosomiază. PCR poate detecta și cuantifica acidul
dezoxiribonucleic schistosomic (ADN) în scaun sau urină.
Tratament

In cazurile acute pacienții trebuie să primească medicamente antischistozomale și corticosteroizi. Steroizii

reduc inflamația . Medicamentul de alegere pentru tratarea tuturor speciilor de Schistosoma
este praziquantel. Ratele de vindecare de 65-90% au fost descrise după o singura cura de tratament
cu praziquantel. La persoanele care nu au fost vindecate, medicamentul face ca excreția de ouă să fie
redusă cu 90%. Praziquantel afectează permeabilitatea membranei parazitului. Paralizează viermele și îl
expune la atac de către sistemul imunitar gazdă. . Praziquantel poate fi utilizat la femeile însărcinate și
care alăptează. Interventiile chirurgicale în cazurile cronice includ îndepărtarea masei tumorale, ligatura
varicelor esofagiene. Granuloamele mari din vezica urinară sau plămânii pot justifica extirparea
chirurgicală.

#Echinococoza:

Echinococoza, cunoscută și sub numele de boala hidatică, hidatioză, sau boală de echinococoză, este
o boală parazitară provocată de larva teniei Echinococcus granulosus (este o tenie minusculă, în
comparație cu alte cestode, măsurând câțiva mm lungime). Boala începe de cele mai multe ori cu
simptome care pot dura ani. Simptomele și semnele care apar depind de locul și mărimea chistului.
Diagn:Eco-imagini cu aspect de chist,capsula ingrosata.
Ct,probe serologice,radiografia abdominala-calcifierea peretelui chistului echinococic.
Tratam:nefrectomia ,chiuretajul cavitatii chistului .
Litiaza
1. Litiaza urinara. Incidența. Etiopatogenie. Teorii de formare a calculilor.
Difiniţie.
Prin litiază urinară (Urolitiază) se înţelege prezenţa în parenchimul renal sau în căile urinare a
concremenţior (calculilor) formaţi din componente cristaline încorporate într-o matrice proteică.
Incidenţa.
Incicenta.Urolitiaza ocupă un loc primordial în structura maladiilor urologice, datorită incidenţei
sale relativ crescute, a recidivelor frecvente şi a urmărilor nefaste pentru rinichi pe care le poate
provoca. Se întîlneşte cu o frecvenţă medie de circa 0,1% din populaţia generală şi are o răspândire
geografică foarte variabilă. Astfel are un caracter endemic pentru Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu,
India, în timp de în alte zone constituie o rariatate nozologică, practic nefiind cunoscută de clinicieni.
Din totalitatea maladiilot urologice ocupă locul 2, după bolile inflamatorii nespecifice cu o incidenţă
de circa 12%.
Etiopatogenie. Se cunosc o mulţime de teorii ale litogenezei, dar din punct de vedere ştiinţifico-
practic s-au impus următoarele:
1.Teoria cristalizării (sau a suprasaturaţiei urinare). Conform acestei teorii calculul ia naştere într-o
urină saturată (concentrată), formarea propriu zisă trecând prin 4 faze succesive:
Faza I – faza de condensare (de nucleaţie), constă în formarea de microcristale într-o urină
suprasaturată.
Faza II – prin creştere şi agregare se formează cristale mai mari (până la 200 m) – microliţii.
Faza III – cristalele cresc în continuare şi se realizează fixarea lor.
 Faza IV – prin detaşare se formează calculul propriu zis. În mod normal urina reprezintă o soluţie
de cristaloizi şi alte substanţe, aflate într-o stare de “echilibru”, fără precipitare sau formare de
calculi. Datorită unor factori intri- sau extrinseci, precum scăderea diurezei, eliminarea excesivă de
săruri în urină, “echilibrul” stabilit anterior se dereglează, favorizând depuneri de săruri
2. Teoria matricii glicoproteice. Conform acestei teorii, primul proces în formarea calculului constă
în apariţia unei matrice organice constituite din proteine serice şi urinare, albumine, gamaglobuline,
glicozaminoglicani, etc., pe care ulterior se depun săruri neorganice. Cercetările recente au
demonstat că, toti calculii urinari, indiferent de compoziţie au un element structural comun –
matricea organică.
3.Teoria nucleului de precipitare. Conform acestei teorii, formarea calculilor este iniţiată de
prezenţa unui corp străin sau a unui cristal în urina suprasăturată, acesta fiind elementul care
favoriziază depuneria constituenţilor urinari, precipitabili, cu creşteria lor ulterioară. Este foarte
dificil de apreciat daca calculul apare conform unei sau altei teorii, in fiecare caz concret se poate
vorbi despre o simbioza a acestora.
4.T. lui Randal-formare de placute Randal,care favorizeaza aparitia calculului urinar.
4.Teoria Carr –depunerea precipitatelor litiazice in interiorul limfaticelor renale ,urmata de ruperea
membranei ce le separa de tubii colectori si patrunderea lor ulterioara in caile urinare.

2. Factorii de risc ai litiazei urinare

Factori de organism (metabolici):
sunt considerate ca factori de risc primordiali, în apariţia litiazei. Astfel, hiperparatireodismul
determină o hipersecteţie de parathormon cu creşterea consecutivă a reabsorbţiei de calciu din rinichi
şi din schelet (hipercalcemie). Este considerat responsabil de aparitia a circa 5-10% din cazurile de
litiază urinara. Alte tulburări metabolice sunt: hipercalciuria idiopatică, oxaluria, hiperuriciuria, etc..
Factori de mediu (exogeni):
geografici, alimentari, aport lichidian insuficient; Factori de organ (locali): staza si infectia urinara, pH-ul
urinar, corpii straini.
Factorii medicamentosi: Medicamentele care favorizează formarea de calculi: - suplimentarea cu Ca,
Vitamina D, doze masive de acid ascorbic (Vit.C >4 gr/zi), triamterenul, sulphonilamidele; - unele maladii
asociate formării de calculi: bypass jejunoileale, maladia Cron, rezecţia intestinului, sarcoidoza,
hipertireoidismul.
Factori locali (anatomici): Anomaliile reno-ureterale contribuie la formarea de calculi prin dereglarea
evacuarii normale a urinei si aparitia stazei urinare.Cele mai frecvete sunt: stenoza JPU, diverticulii
caliceali, stricturile ureterale, refluxul vezico-ureteral, rinichi lobulat, ureterocelul.
3. Clasificarea litiazei urinare.

Clasificarea litiazei urinare este foarte complexă, utilizându-se mai multe criterii: etiopatogenetic,
cristalografic, simptomatologic, topografic, radiologic, etc.
Criteriul etiopatogenetic: există două tipuri de litiază: litiaza primară (de organism), care apare datorită
unor tulburări metabolice şi litiaza de organ, care apare secundar stazei urinare provocate de un obstacol
concentrat sau dobândit (adenom de prostată, stricturi uretrale, etc..). Exemplul clasic al litiazei de organ
este litiaza vezicii urinare. Criteriul cristalografic(mineralologic), sau clasificarea conform compoziţiei
chimice.
Deosebim 3 tipuri de litiază:
1.Litiaza anorganică (calculi minerali):
- Litiaza oxacalică (oxalat de calciu monohidrit; oxalat de calciu dihidrit; fosfat de calciu; carbonat
de calciu; fosfaţi amonio-magnezieni).
II. Litiaza organică:
- Litiaza urică (acid uric);
- Cistinică;
- Xantinică; etc.
III. Litiaza mixtă
Criteriul radiologic:
- Litiaza radiopacă (în spectrul litiazei anorganice);
- Litiaza radiotransparentă.
Criteriul topografic:
- Litiaza renală parenchimatoasă – caracterizată prin depuneri de calciu sub formă amorfă sau
cristalină în parenchimul renal - nefrocalcinoza
- Litiaza căilor urinare;
- Litiaza bezinetală (pielică);
- Litiaza caliceală;
- Litiaza coraliformă;
- Litiaza ureterală;
- Litiaza vezicală;
- Litiaza prostatică;
- Litiaza uretrală.
Criteriul simptomatologic: - Litiază manifestă; - Litiază asimptomatică sau latentă.

4. Simptomatologia litiazei urinare.

Litiaza poate evolua cu un tablou clinic polimorf, începând cu absenţa simptomatologiei subiective,
când este descoperită incidental cu ocazia unor explorări ecografice sau radiologice şi terminând cu
prezenţa unei simptomatologii zgomotoase, acute, cu dureri lombare intense, paroxistice care poartă
denumirea de colica renală.
Prezenţa sau absenţa tabloului clinic în litiază depinde de mai mulţi factori:
- Calcul fixat sau mobil;
- Prezenţa sau absenţa obstacolului sau a iritaţiei provocate de calcul;
- Mărimea şi localizarea calculului; - Prezenţa sau absenţa complicaţiilor şi în primul rând a infecţiei
urinare. Simptomat:
durerea, hematuria, polachiuria, disuria, febra.
Durerea de obicei are localizare lombară, poate fi permanentă sau intermitentă provocată de efort
fizic. Ea poate fi intensă, colicativă, provocată de un calcul migrator pe ureter sau inclavat în
joncţiunea pieloureterală. Durerea în colica renală începe de obicei brusc, la un efort fizic, consumul
unei cantităţi mari de lichide sau în a 2 jumătate a nopţii. Iniţial este localizată în regiunea lombară
cu iradiere de-a lungul ureterului spre organele genitale externe sau ombilic. Durata este variabilă,
de la câteva secunde până la ore sau chiar zile, asociată cu perioade de acalmie. Durerea cedează
 după expulzarea calculului sau dacă ultimul îşi reea poziţia iniţială (de exemplu în bazinet). De
obicei caracterul durerii nu depinde de poziţia pacientului. Durerea colicativă poate fi asociată sau
nu cu simptomatologia digestivă (greţuri, vărsături, pareză intestinală), simptomatologie cardio-
vasculară (în primele ore de la debut pulsul este normal sau bradicardic, ulterior se instalează
tohicardia, cresc valorile tensiunii arteriale, etc.). Simptomatologia neurologică se manifestă prin
stări de anxietate, agitaţie psiho-motorie, etc.
Hematuria în litiază se datorează leziunilor provocate de calcul la nivelul epiteliului căilor urinare
sau în caz de colica renală – de traumarea fornixului colical. Hematuria poate fi macroscopică, uneori
cu chiaguri, dar de cele mai multe ori este microscopică, permanentă sau intermitentă.
Polachiuria, disuria şi senzaţia de arsuri la micţiune, apare de obicei în litiaza ureterului terminal, a
celei vezicale sau în asocierea unei infecţii urinare.
Febra este semnul dominant al asocierei unei pielonefrite secundare şi este un semn alarmant pentru
clinician. Mai rar litiaza urinară se manifestă prin simptomatologie caracteristică unei Insuficienţei
renale acute sau cronice.
Insuficienţa renală acută apare ca consecinţă a instalării unei anurii obstructive pe rinichi unic sau
în caz de litiază bilaterală.
Insuficienţa renală cronică este o consecinţă frecventă a unei litiaze coraliforme bilaterale, cu
evoluţie latentă, pielonefrită şi nefroscleroză bilaterală.

5. Examinarea obiectivă a pacienților cu litiază urinară. Examenul de laborator.

Examinarea obiectivă a pacienţilor cu litiază urinară include în mod obligator efectuarea manevrei
Giordano, care poate fi prezentă sau absentă.
Se vor urmări prezenţa sau absenţa edemelor periferice, a proeminării lombare în caz de hidronefroză
secundară avansată.
La inclavarea unui calcul în uretră poate să apară retenţia acută de urină cu glob vezical.
Hemoleucograma este o examinare obligatorie, ea nu va fi concludenta în absenta complicaţiilor,
iar în caz de asociere a infecţiei urinare se vor decela modificările respective.
Sumarul de urină poate oferi date foarte importante sau poate fi normal în caz de litiază ureterală
obstructivă. Modificările caracteristice ale sumarului de urină în litiaza urinară sunt următoarele:
1. Hematuria – este prezentă în toate formele clinice de litiază, îndeosebi în caz de calcul migrator.
Este dificil de diferenţiat o hematurie microscopică litiazică de una neoplazică, sau inflamatorie. Un
indiciu important ar fi prezenţa hematiilor obişnuite, nemodificate.
2. Leucocituria – este un semn caracteristic al litiazei infectate, mai rar este caracteristică unei nefrite
interstiţiale asociate cu evoluţie latentă, care va fi însoţită şi de proteinurie.
3.Reacţia urinei ne va orienta asupra compoziţiei chimice a calculului, astfel în litiaza urică, cistinică
urina va fi acidă, în cea fosfatică – alcalină, fără o semnificaţie deosebită (indiferentă sau slab acidă)
în cea oxalică. Prezenţa sărurilor în sumarul de urină este un indiciu important, dar nu întotdeauna
este patognomic pentru litiază, fiind dependente în primul rând de caracterul alimentaţiei.

6. Diagnosticul imagistic al litiazei urinare. Ecografia. Examenul radiologic.

Ecografia renală şi a vezicii urinare este examinarea indispensabilă de primă intenţie indicat
pacientului cu litiază urinară.
Ecografic sunt prezente 2 indici caracteristice litiazei:
- imagine hiperecogenă cu con de umbra posterior:
 - dilataţii ale sistemului pielocaliceal sau ale ureterului, apărute secundar datorită obstrucţiei distale
provocate de calcul.
Se va efectua în mod obligator şi examinarea ecografică a vezicii urinare cu vezica pelvină, pentru
depistarea unui calcul vezical sau a ureterului pelvin.
Limitele ecografiei în depistarea unui calcul urinar sunt de 4-5 mm. Anume începând cu aceste
dimensiuni apare conul de umbra caracteristic. Imaginile hiperecogene de mărime sub 4 mm pot fi
provocate şi de alte patologii sau pot fi artefacte.
Concluzia ecografică de diateză urică sau “nisip la rinichi” este o aberaţie, care denotă in primul rind
competenţa ecografistului..

7.Anuria de origine litiazică. Particularități clinice. Diagnosticul diferențial al anuriei.Tratamenul.

Anuria – patologie caracterizată prin faptul, că rinichii nu produc şi nu elimină urină sau absenţa ei în
vezica urinară, controlată prin sondaj vezical. Se socoate anurie, cînd cantitatea de urină este ≤ 50 ml/24
ore.
Postrenale (obstructive, urologice, mecanice) – apare în urma unui obstacol, care face imposibil pasajul
urinar din rinichi în căile urinare inferioare. Are loc în nefrolitiaza bilaterală, tumori, ligaturarea ureterelor
sau excizia lor în timpul operaţiilor ginecologice.
Cauzele anuriei obstructive
- litiaza ureterală pe rinichi unic funcţional, chirurgical,congenital
- tumori infiltrative la nivelul ureterelor bilateral (TV,ADK-P, neo uterin)- ligatura / secţiunea accidentală
a ureterului bilateral
– obstrucţia ureterală

Mecanism: presiunea în căile urinare creşte => hidronefroza acută, presiunea în căile urinare continuă
să crească şi depaşeşte presinea de filtrare glomerulară => anuria.

Anuria se caracterizează prin lipsa dorinței de a urina.

Simptomele timpurii ale anuriei sunt întotdeauna asociate cu cauza acesteia (în special, cu obstrucția
ureterelor, pot exista colici renale).
Cu anurie, rețineți:
- tulburări ale metabolismului apei și electroliților, hiperkaliemie;
- încălcări ale stării acid-bazice;
- „Creșterea azotemiei;
- Leziuni ale SNC (intoxicație uremică), respirație Kussmaul;
- „Edem pulmonar uremic;
- inflamație acută a organelor bacteriene și non-bacteriene.

Diagnosticul și diagnosticul diferențial se efectuează în regim de urgență.

În primul rând, anuria ar trebui să se distingă de retenția urinară acută. Acesta din urmă se caracterizează
prin faptul că există urină în vezică, si el este supraplin, motiv pentru care pacienții se comportă extrem de
neliniștit: se grăbesc în încercările infructuoase de a urina. Cu anurie, nu există urină în vezică, pacienții
nu simt nevoia de a urina și se comportă calm.
După confirmarea diagnosticului de anurie, ar trebui să se afle cauza acesteia. În primul rând, este necesar
să se efectueze un diagnostic diferențial al anuriei postrenale față de celelalte tipuri ale acesteia. În acest
scop, se efectuează ultrasunete ale rinichilor, care vă permite să confirmați sau să excludeți obstrucția
bilaterală uretere prin prezența sau absența expansiunii sistemului calice-pelvian. Un test și mai obiectiv
este cateterismul ureteral bilateral. Odată cu trecerea liberă a cateterelor ureteral în pelvis și în absența
fluxului de urină prin ele, anuria postrenală poate fi respinsă cu încredere.
Diagnosticul final este asistat de CT multispiral, RMN, angiografie renală și scintigrafie renală. Aceste
metode oferă informații despre starea patului vascular al rinichiului (forma prerenală), parenchimul
acesteia (forma renală) și permeabilitatea ureterală (forma postrenală).

Tratamentul trebuie să aibă ca scop eliminarea cauzei care a cauzat dezvoltarea anuriei.
În cazul anuriei obstructive postrenale, terapia trebuie să aibă ca scop restaurarea timpurie a fluxului de
urină: cateterizare, stentare ureterală, nefrostomie prin puncție percutanată.

8.Tratamenul conservator al litiazei urinare. Tratamentul colicii renale.

Tratamentul colicii renale: calculi pina la 3 mm se pot elimina spontan in 90% din cazuri, intre 3-5 mm.
in 60% sim ai mult de 7 mm in 20% din cazuri.
- Tratament analgesic: AINS; Diclofenac ( pina la 100-150 mg/zi, i.m/i.r), derivatii Metamizolului.
Analgezice opioide: sol. Tramadol pînă la 100-150 mg/zi sau sol. Morphini 1% - 1 ml sau sol. Promedoli
2% -1 ml (pînă la 2-3 ml/zi) parenteral; · Bloc la nivelul spaţiului intercostal Th11-Th12 (cu Lidocaină).
- Tratament antispastic: · Este recomandat convenţional, eficienţa în studii clinice nu a fost cercetată; · sol.
Drotaverină 2% 2 ml 3-4 ori/zi sau sol. Platifilină 0,2% 1 ml s.c. 3-4 ori/zi.
- Tratamentul antibacterian este iniţial empiric, iar în continuare este guvernat conform
antibioticosensibilităţii germenului bacterian depistat; Ciprofloxacină (250 mg sau 500 mg) x 2 ori sau
Cefalexină (250 mg) x 3 ori/zi sau Amoxicilină (500 mg) x 3 ori/zi.
- Tratamentul litiazei urice: Alopurinol, cîte 1-3 comprimate/zi (1 tab. – 100 mg) cu cel puţin 1,5-2 l/zi.
Atenţie în caz de IRC asociată. Tratamentul se începe de la 1 tab./zi; · Benzobromaron, cîte 1-3
comprimate/zi (1 tab. – 20 mg); Citrat de potasiu, cîte 2-3 g/zi împărţite în 2-3 prize; · Bicarbonat de
sodiu (praf de copt), pînă la 5 g/zi.
Dieta lactovegetariana cu alcalinizarea urinei.
- Tratamentul litiazei oxalice: Limitarea consumului de alimente bogate în oxalaţi (sfeclă roşie, ciocolată,
cafea, colă, nuci, spanac, căpşune şi ceai); · În caz de hiperoxalurie avansată, pot fi administrate
Carbonatul de calciu/ Citrat de calciu (0,5-1 g x 2-3 ori/zi) sau Colestiramină (pînă la 10-12 g/zi, împărţite
în 3-4 prize).
- Tratamentul litiazei cistinice: Penicilamină, comprimate cîte 0,25. Doza maximă este 500-1000 mg/zi;
Captopril, comprimate cîte 25-50 mg. Se administrează 50-75 mg/zi. Atenţie la valorile TA; Citrat de
potasiu, cîte 2-3 g/zi împărţite în 2-3 prize.
Aportul sporit de lichid, pina la 4-5 litri/zi. Alcalinizarea urinei: produse lactate, legume, dieta hiposodata.
- Tratamentul litiazei fosfatice: Se administrează în hiperfosfatemie şi hiperfosfaturie clinic dovedite
fixatorii intestinali de fosfaţi (ex. Carbonat de Calciu, Citrat de Calciu), la necesitate – preparatele
vitaminei D.
Dieta hipoproteica 0,7 g/zi. Acidifierea urinei: carne, mezeluri, peste brinza, lactate.
- Fitoterapia ITU asociate ale sistemului uropoietic: Preparatele vegetale posedă proprietăţi
antiinflamatorii, emoliente, spasmolitice, diuretice, antibacteriene;
Preparatele vegetale tabletate: Cyston, Şililingtong, Canephron N, Fitalizină, Cistenal etc.; · Preparatele
vegetale cu acţiune preponderent antiinflamatorie: muguri de Pin (Turiones Pini), muguri de Plop
(Gemmae Populi), frunze şi rădăcini de Nalbă Mare (Folium et Radix Althaea), Nalbă de Grădină
(Althaea rosea), frunze de Mesteascăn (Folium Betulae).

9.Tratamentul chirurgical al litiazei urinare. Tehnici chirurgicale clasice.

Radicale clasice (deschise):

- Nefrolitotomie (clasică, parţială, pe valvă ± clamparea peduncului vascular);
- Pielolitotomie şi calicotomie;
- Ureterolitotomie; ü Pieloureterolitotomie;
- Operaţii deschise pe vezica urinară cu înlăturarea calculului;
- Nefrectomie/ rezecţia polului inferior al rinichiului;
- Plastia ureterului cu un segment al ileonului.

Indicaţii specifice:
- Lipsa posibilităţilor tehnice de aplicare a metodelor miniinvazive;
- Eşecul metodelor miniinvazive;
- Necesitatea intervenţiei chirurgicale deschise pentru corecţia patologiilor urologice asociate (ex. plastia
ureterului etc.);
- Rinichi afuncţional (nefrectomie) sau cu polul inferior nefuncţional (rezecţie);
- Calculii mari, cu suprafaţa > 2500 mm2 sau cu formă complexă;
- Obezitate ≥ gr. II-III;
- Particularităţile anatomice ale sistemului uropoietic, care impiedică aplicarea metodelor miniinvazive
(ex. rinichi ectopic);
- Deformaţiile scheletului osos (ex. cifoscolioză severă);

Contraindicaţii (urologice):
- Nefrolitiază coraliformă cu ramificări în calice şi cu stenoză infundibulară asociată;
- Calculi în calice;
Notă: aceste condiţii patologice pot fi rezolvate cu ajutorul nefrolitotomiei anatrofice după Boyce sau
caliceectomiei. În litiază coraliformă, în special complicată cu ITU severă nefrectomie deseori reprezintă
unica posbilitate de tratament radical.
- Insuficienţa renală acută sau cronică avansată

10.Tratamentul chirurgical al litiazei urinare. Tehnici chirurgicale moderne. Rolul nefrolitotomiei

percutanate (NLP) si a ureteroscopiei (URS).
Radicale intracorporale (endoscopice, miniinvazive):
- Litotriţie mecanică şi balistică;
- Litotriţie chimică;
- Litotriţia cu laser;
- Litotriţie cu ultrasunet
Nefrolitotomie percutană – este un procedeu chirurgical endoscopic, prin care un calcul este extras din
rinichi, dupa punctia percutana a sistemului cavitar renal si dilatatia canalului de acces creat. In cazul in
care dimensiunea calculului sau forma nu permit extragerea directa prin tunelul format, sa aplica diferite
procedee de distructue a calculului.
Indicatii:
- Imposibilitatea efectuării litotriţiei extracorporale sau intracorporale retrograde;
- „Calculi infectaţi” (din struvită);
- Calculi mari, > 2,5 cm şi unii din concremneţi coraliformi;
- Calcul caliceal simptomatic, plasat în diverticulul caliceal;
Contraindicaţie: coagulopatiile cu risc evient sporit de hemoragie.
Complicatii:
- Hemoragii parenchimatoase renale
- lezarea organelor adiacente, septicemia
- extravazarea urinei prin canalul de acces.

Ureteroscopică – explorarea endoscopica a ureterului cu ajutorul sistemelor optice de vizualizare.

Indicaţii speciale:
- nefrolitiază în rinichiul ectopic/ pe fond de scolioză,
- nefrolitiază ăn diverticulul caliceal/ cu stenoză infundibulară,
- obezitate gr. II-IV,
-coagulopatiile cu risc sporit de hemoragie,
- concremneţii, localizaţi în polul renal inferior
- calculi pe bază de cistină sau calciu oxalat monohidrat.
- montarea ghidurilor, cateterelor, sondelor autostatice
- traumatism ureteral sau suspectarea acestuia
- calculi restanti in grupurile caliceale superioare dupa NLP.
- terapia calculilor ureterali – fragmentare, indepartare, deplasate.
Contraindicatii:
- coagulopatii netratate
- infectii ale tractului uurinar netratate
- tuberculoza, sarcina
Complicatii:
- perforatia ureterului
- avulsia ureterala
- defecte tehnice intraoperatori ale instrumentarului endoscopic
- leziuni ale mucoasei ureterale
- perforatia sistemului calice-bazinet

11.Litotriția extracorporală cu unde de șoc. (ESWL). Principiul de acțiune, indicații,

contraindicații, complicații.
Metoda se bazeaza pe distrugerea calculului cu ajutorul ultrasunetului generat in afara organismului uman
in special focalizat pe calcul.
Principiul litotriţiei extracorporeale constă în dezintegrarea calculilor renali în fragmente mici, (care
ulterior sunt eliminate spontan) sub acţiunea undelor de şoc, generate în afara organsimului uman şi
transmise focalizat pe calculi. Propagarea undelor de şoc în tesuturi are loc cu o pierdere neglijabila a
energiei, însă, la interfaţa lichid-calcul, diferenţa relativ mare de densitate dintre medii, precum şi
focalizarea undelor pe o suprafata restrânsă, determină o eliminare mare de energie. Consecutiv undelor
de şoc extern, fragmentarea calculilor se poate produce prin forţă directă, eroziune sau cavitaţie.
Litotritoarele au 4 componente:
- sistem de generare a undelor de şoc,
- sistem de focalizare a undelor,
- un mecanism de cuplare şi sistemul de localizare a calculilor.
Undele de şoc pot fi 201 generate în 3 moduri: electrohidraulic, piezoelectric sau electromagnetic.
Localizarea calculilor se poate face ecografic sau fluoroscopic.
Indicatii:
- calculi caliceali cu diametrul pina la 2-3 cm.
- calculi renali cu diametrul pina la pina la 2-3 cm.
- calculi ureterali lombari si pelvini
- calculi restanti dupa chirurgia deschisa sau procedeele endoscopice
Contraindicatii:

- coagulopatii, sarcina, insufecienta renala

- obezitate, copii cu virsta mai mica de un an.
Complicatii
minore: himaturie, durere, infectie urinara
severe: impetruirea ureterului (Steinstrasse)
- hematom subcapsular
- colica renala
la distanta:
-nefroscleroza
- HTA
- scaderea functiei renale

12.Litiaza vezicii urinare. Diagnostic diferențial. Tratamentul.

Litiaza vezicala este afectiunea caracterizata prin prezenta calculilor vezicali in vezica urinara.
Cauzele generale de formare a calculilor vezicali sunt multiple:
- infectia urinara tratata si recidivata sau netratata
- consumul redus de lichide, modificari metabolice la nivelui rinichilor
- formarea calculilor renali, migrarea microcalculilor in vezica urinara, cresterea volumului calculilor in
timp
- stricturi uretrale, adenom de prostate
- scleroza de col vesical, vezica neurologica
Simptomatologia si amploarea litiazei vezicale depind de numarul calculilor vezicali, marimea lor, forma
lor si coexistenta unei infectii urinare sau unei alte patologii asociate.
Simptomele litiazei vezicale:
- tulburari de mictiune
- polakiurie si disurie (urinari frecvente cu dificultate)
- hematurie (prezenta sangelui in urina)
- evacuarea urinei in 2 timpi (urinare cu intreruperi)
- tenesme vezicale (contractii vezicale involuntare)

Complicatiile litiazei vezicale sunt multiple si deranjante. Pacientii cu calculi vezicali au o calitate a vietii
scazuta, redusa si de aparitia posibilelor complicatii :
- pielonefrita (infectie la rinchi)
- prostatita
- tumora vezicala
- anemie secundara (prin pierderea sangelui in urina)
- algie permanenta in zona abdomenului inferior.

Diagnosticul calculilor vezicali este pus in urma anamnezei complete si amanuntite si investigatiilor de
specialitate. Urmatoarele investigatii sunt obligatorii pentru un diagnostic de certitudine:
- examinare fizică și discutarea simptomelor
- sumar de urină și urocultură: pun în evidență infecțiile urinare, prezența sângelui în urină și a
mineralelor cristalizate
–radiografia simplă pe care se poate vizualiza piatra
- ecografie aparat urinar
- CT abdominal
- RRVS (radiografie reno-vezicala simpla)
- cistostoscopie de diagnostic.

Diagnosticul diferential:
- tumorii vezicii urinare
- cistita hemoragica
- hipertrofia prostate
- cancerul de prostate
- cheagurile de singe

Trarament:
-dizolvarea pietrelor
Se pot dizolva doar calculii de acid uric, prin metoda alcalinizării urinei.
Dizolvarea pietrelor este posibilă dacă se atinge un pH urinar de 6,5 sau mai mult. Pentru aceasta se
folosește citrat de potasiu.
Medicul urolog explică și îndrumă această procedură.
Extragerea calculilor vezicali se poate face prin:
- endoscopie minim invaziva (extragerea calculilor dupa litotripsie - spargerea calcililor vezicali balistica
sau cu fibra laser)
- chirurgie deschisa (recomandata calculilor voluminosi sau calculilor multiplii care depasesc timpul
operatiei pe cale endoscopica)

13.Tratamentul profilactic al recidivelor litiazice.

Tratamentul profilactic se indică obligator oricărui pacient litiazic, indiferent
dacă a fost rezolvat chirurgical sau a eliminat calculul spontan. Tratamentul se
instituie după determinarea compoziţiei chimice a calculului şi constă dintr-o serie
de măsuri de ordin general şi specific.
Măsurile de ordin general cuprind: cura de diureză (aparatul lichid zilnic
trebuie să asigure o diureză de cel puţin 2,5 l sau conform altor criterii, densitatea
urinei nu trebuie să depăşească 1015). În cazul litiazei cistinice se recomandă ca
diureza zilnică să fie de cel puţin 5 l.
Se recomandă de asemenea de a evita pierderea de lichide prin transpiraţie,
expunerea la soare (hiperactivitatea Vit.D), regim cât mai mobil cu putinţă
(evitarea imobilizării la pat, a modului sedentar de viaţă).
Tratamentul profilactic specific:
• Litiaza urică:
Se va reduce aportul alimentelor de origine animală (cărnurile de vită, peşte,
ficatul, etc.). se va menţine o urină uşor alcalină (pH 6,2-6,8) prin administrarea
orală a bicarbonatului de sodiu, citrat de sodiu, Urolyt “U”. Se recomandă
utilizarea produselor vegetale (legume, fructe) a curei de lămâie, etc. Dacă nivelul
seric de acid uric este crescut se administrează un inhibitor al xantinoxidozei
(Allopurinol).
• Litiaza cistinică:
Se reduce la minim utilizarea produselor care conţin metionină, se urmăreşte
alcalinizarea puternică a urinei (pH 7,5).
• Litiaza oxalică:
Se reduce alimentele bogate în oxalaţi (ciocolata, ciaiul negru, cola, cafeaua,
ciupercile, măcrişul). Se administrează Vit.B6 (reduce oxaluria).
• Litiaza struvitică (fosfatică):
Se urmăreşte eradicarea infecţiei urinare prin antibioticoterapie ţintită,
acidifierea urinei prin administrarea proteinelor de origine animală (cărnuri). Se
indică inhibitorii de urează (acid acetohidroxamic).Se reduc produsele lactate.

14..Incontinența urinară. Diagnosticul diferențial între incontinența urinară de stres și incontența

urinara de efort.
Incontinenţa de urină – eliminarea necontenită de urină, fără chemări la micţiune.
Poate fi: esenţială – integritatea anatomică este păstrată, însă are loc insuficienţa
sfincteriană a v/urinare. Ea poate fi permanentă sau periodică în anumite poziţii ale
corpului, la efort fizic neînsemnat (dans, fugă, încordare, săritură, râs, plâns,
strănut). Mai frecvent întâlnim la femei cu corsetul muscular slăbit, mai ales al
bazinului mic, scăderea tonusului sfincterian în urma prolapsului uterin, vaginal.
Incontinenţă de urină falsă – în caz de anomalii de dezvoltare a v/urinare,
ureterului, uretrei. Uneori în urma traumelor, intervenţiilor chirurgicale, apariţia
fistulelor cu organele vecine (fistule vezico-vaginale; vezico-rectale; uretrovaginale; uretro-rectale).
Incontinenta urinara de effort – reprezinta pierderea de urina pe uretra, care produce simultan cu
activitate fizice care cresc presiunea intraabdominala ( stranut, tuse, rîs, efort fizic) in afara contractiilor
detrusorului. Cresterea presiunii intraabdominale se transmite vezicii urinare care forteaza uretra, o
deschide si clinic apare incontinenta urinara de efort.
Incontinenta imperioasa (de urgenta) – reprezinta pierderea de urina precedata de o dorinta extrema de
a urina, datorita unei contractii necontrolate a detrusorului, demonstrate urodinamic.
Persoanele care elimina urina datorita unei senzatii bruste si puternice de a urina sufera de incontinenta
imperioasa sau de urgenta. Aceasta este cauzata de o supraactivitate a muschilor vezicii si poate rezulta in
urma unor afectiuni precum stres mental si emotional, deteriorarea nervilor (provocata de diabet, accident
cerebral, infectie sau alta problema de ordin medical), infectii, tumori sau calculi.
Hiperactevitate se imparta in hiperactivitate de detrusor non-neurologica si de origine neurologica.
Incontinenta prin supraplin – are loc atunci cind presiunea intravesicala dapaseste presiunea maxima
uretrala, dar este asociata cu distensia vezicii, datorita unei hipoactivitati a detrusorului.
Incontinența urinară de stres apare cu contracții bruște ale stratului muscular al vezicii urinare, în baza
acesteia se află tulburări de inervație.

Diagnosticul diferențial între incontinența urinară de stres și de efort fizic se efectuează prin:
- anamneza detaliata care se cuprinda si antecedentele urinare
- chestionarul anamnestic si calendarul mictional. Este important ca din anamneza sa se retina daca
pacienta pierde urina la ridicare in pozitie de ortostatism. Calendarul micțional (frequency volume chart
sau FVC) urmărește, la un aport hidric normal, momentul și volumul micțiunilor, eventual se notează
episoadele de incontinență sau imperiozitate.
- Cistometria și videouretrografia
Diagnosticul cistometric de scurgere urinară indică prezența instabilității detrusorului sau a dificultăților
de golire; doar dacă nu apare instabilitatea detrusorului se poate ajunge prin excludere la diagnosticul de
incompetență a sfincterului uretral. Combinația cistometriei și screeningului radiologic cu înregistrarea
video, împreună cu examenul ecografic, permit excluderea altor diagnostice (prezenței unui diverticul
uretral, și uneori prezența fistulelor urinare etc.), precum și stabilirea inclusiv a cauzei incontinenței.
Aceste investigații contribuie prea puțin la stabilirea clară a incompetenței sfincterului uretral.
- Evaluarea urodinamica.
Pentru a evidentia comportamentul detrusorului in incontinenta, este necesara o cistomanometrie, adica
inregistrarea presiunilor detrusorului. Urodinamica mai cuprinde studii urofluxometrice, evaluarea
hipermobilitatii uretrale si a deficientei sfincteriene, precum si estimarea reziduului postmictional,
determinat prin USG sau cateterism.
Slabirea sfincterului uretral poate fi apreciata indirect prin masurarea presiunii intraabdominale in timpul
manevrei Valsalva, cu ajutorul unui transductor si notarea presiunii la care a aparut prima picatura de
urina.

15.Metodele de diagnostic a incontineței urinare și principiile de tratament.

Examenul clinic:
Anamneza este prima etapă a diagnosticului. Condusă corect, se obțin numeroase date prin care putem să
diferențiem incontinența urinară la efort, imperiozitatea micțională sau chiar incontinența urinară mixtă,
precum și gradul incontinenței urinare.
Calendarul mictional, chestionarul anamnestic. Calendarul micțional (frequency volume chart sau FVC)
urmărește, la un aport hidric normal, momentul și volumul micțiunilor, eventual se notează episoadele de
incontinență sau imperiozitate. Calendarele mictionale variaza ca durata intre 24 de ore si 14 zile ( actual 3
zile).
Testul cu tampoane (pad test) – se cintareste protectia antiincontinenta folosita, inbibata cu urina, din care
se scade greutatea initiala ei. O pierdere de cel putin 1 g. la testul de o ora sau de cel putin 4 g. la cel de 24
de ore inseamna test pozitiv.
Testul de pierdere urinara – pierderea de urina ce apare in timpul examinarii si poate fi uretrala sau
extrauretrala.
Examinarea abdominala – evidentiarea unor cicatrice operatorii, hernii,eventratii.
Examonarea perineigenital – se pot nota defecte ale suportului pelvian ( cistocelul, rectocelul, mobilitatea
peretelui vaginal anterior).
Evidentierea hipermobilitatea uretrala prezenta la majoritatea femeilor cu incontinenta urinara de efort.
Examen vaginal în timpul efortului de tuse
Explorari functionale:
Ecografia depistează golirea incompletă a vezicii, care poate duce la incontinență la stres. Poate permite
evaluarea poziției și deplasării gâtului vezicii, relevante în diagnosticarea incompetenței sfincterului
uretral și poate fi utilă în analizarea eșecului chirurgiei convenționale și în alegerea finală a altei operați.
Manevra Bonney = 2 degete intravaginal se plaseaz de o parte i de alta a uretrei i se impinge colul vezical
in spatele simfizei. Oprirea scurgerii urinei la manevra Valsalva arata hipermobilitatea colului si eficienta
unei interventii de suspensie a colului.
Cistometria și videouretrografia
Diagnosticul cistometric de scurgere urinară indică prezența instabilității detrusorului sau a dificultăților
de golire; doar dacă nu apare instabilitatea detrusorului se poate ajunge prin excludere la diagnosticul de
incompetență a sfincterului uretral.
Teste urodinamice: măsurarea presiunii din vezică urinară, precum şi evaluarea modificărilor fluxului
urinar (conform indicației).

Tratamentul conservativ:
Modificarile compartamentale: scaderea greutatii corporale, renuntarea la fumat, hidratarea doar atunci
cand se instaleaza senzatia de sete, renuntarea la fumat si alcool, evitarea iritantilor precum cafeaua,
bolnava sa nu consume lichid inaintea de culcare.
Antrenarea muschilor pelvini pentru a imbunatati functia sfincterului uretral. Exercitiile Kegel, prin
contractii voluntare repetitive ale muschilor planseului pelvian se amelioreza tonusul acestora si contractia
reflexa in timpul cresterii presiunii intraabdominale la effort sau tuse.
O alta metoda de intarire a planseului pelvin consta in sedinte de stimulare electrica a vezicii urinare.
Urinarea la anumite ore este, de asemenea, o metoda terapeutica eficienta. Antrenarea vezicii te ajuta sa-ti
dai seama in ce masura pacientul poate tine urina.
Tratament chirurgical:
Introducerea in vagin a unor dispozitive numite pesare. Acestea sunt create din cauciuc, silicon sau plastic
si au rolul de a sustine musculatura si ligamentele din zona. Pesarele sunt introduse de catre specialist si
pot fi purtate continuu fara ca pacienta sa simta senzatie de discomfort.

Colposuspensia retropubica, o procedura chirurgicala efectuata laparoscopic sau prin incizie abdominala,
care presupune suturarea ligamentelor din zona pelvina pentru a sustine tesuturile din apropierea vezicii si
a uretrei, in scopul de a le readuce la pozitia anatomica initiala.

Montarea unei bendelete (plasa de sustinere), care se face printr-o incizie vaginala, cu anestezie locala,
pentru evitarea disconfortului. Bandeleta se aplica in jurul uretrei si este suspendata transobturator sau
retropubian, realizand un hamac in jurul uretrei.

16.Malformații congenitale ale rinichiului. Rinichiul polichistic. Diagnostic diferențial.

 Frecventa malformatiilor congenitale ale sistemului urinar la copii este de 6 la 1000 nn.
 Cauzele pot fi atat defectele aparute in dezvoltarea metanefrosului, mugurelui ureteral si al
vaselor, cat si separarea incompleta a maselor metanefrotice.
 Antenatal nu se identifica obstacolul propriu-zis, insa ureterohidronefroza bilaterala poate
sugera un astfel de diagnostic.
CLASIFICARE:
I. Anomalii de numar:
 Aplazia renala bilaterala
 Rinichi dublu si bifid
 Rinichi unic congenital
 Rinichi supranumerar
II. Anomalii de volum:
 Hipoplazia renala
III. Anomalii de forma:
 Propriu-zise: Rinichi sigmoid, scurt, rotund, alungir, clepsidra, polilobat, poliglobular
 Rinichi in ,, potcoava,,
 Simfize renale: rinichi sigmoid, discoid, in forma de L
IV. Anomalii de sediu:
 Ectopia renala simpla uni/bilaterala
  Ectopia incrucisata
V. Anomalii de rotatie:
 Rinichi subrotat, rotat invers sau hiperrotat
VI. Anomalii de structura:
 Rinichi multichistic
 Chist solitar, chist multilocular
 Polichistoza renala etc
VII. Anomalii de vascularizare:
 Artere renale duble, multiple, supranumerate
 Anevrism de artere renale uni/bilateral
 Fistule renale congenitale
 Modificari congenitale ale venelor renale
VIII. Anomalii renale asociate:
 Cu reflux vezicoureteral, cu obstructie intravezicala, cu anomalii ale altor organe/sisteme

Rinichi polichistic malformatie a ambilor rinichi, un defect de jonctiune intre aparatul excretor si cel
secretor al organului embrionar.Mai frecevnt la sexul M. In 90% se produceunirea craniala a polilor.
Are 3 forme:
1. Forma copilului malformatia e grava, ereditara, prin transmitere AR.
Tabloul clinic se manifesta imediat dupa nastere prin:
- oligurie si marirea in vol a abdomenului
- ureea plasmatica e crescuta
- rinichii mariti, dar cu froma specifica pastrata
- durere in ortosmatism
- tulburari vasculare, prin compresia aortei, VCI+ tulburari urinare si digestive.
2. Forma adolescentului se poate manifesta prin:
- Insuficienta renala, cardiaca, HTA
- Diagnosticul se stabileste usor la pacientul simptomatic, iar la cel fara simptome este de obicei
tardiv
- Simptomele apar doar in cazul unor complicatii
3. Forma adultului este o boala ereditara, cu transmitere autosomala, avand la baza IR (5%).
Tabloul clinic: fie simptomatic, fie prin prezenta triadei clasice: rinichi tumorali, hematurie, Hta+
oliguria si instalarea progresiva a IR.
Tratament: ameliorarea functiei renale, combaterea infectiei si acidozei. Cel chirurgical nu este indicat,
d/ce leziunile sunt bilaterale.
Se recurge la hemodializa/ transplant renal.
D-stic diferential: cu multichistoza renala?

17.Chistul renal. Clasificare. Manifestări clinice. Diagnostic diferențial. Tratament.

Anomalia de obicei este unilaterala si simpla, insa poate fi si multipla si multiloculara. Extrem de rar poate
fi bilateral.
CLASIFICARE:
Bosniak 1- chist simplu, circular, cu perete imperceptibil, malignizare-0%
Bosniak 2-chist simplu, cu cateva septuri subtiri(<1mm), se accepta leziuni renale de pana la 3 cm. Risc de
malignizare -0%
Bosniak 2F  necesita supraveghere activa. Numar crescut de septuri, diametrul > 3 cm. Malignizare -
25%
Bosniak 3- septuri nedetreminate , dense sau multiple, noduli murali. Conduita: nefrectomie partiala sau
ablatie cu radiofrecventa. Malignizare -54%
Bosniak 4- masa solida cu chist voluminos sau component necrotic. Conduita: nefrectomie partiala/ totala.
Malignizarea evidenta- 100%.
Etiopatogenie: se considera de origine embrionara, desi este mai frecvent la copilul mare si la adult.
Formatiunea este aproape sferica, unica, alcatuita dintr-o membrana fibroasa, clivabila de rinichi, plina cu
lichid seros.
Tablou clinic: de obieci asimptomatic, insa uneori poate produce hematurie, colici, HTA sau bolnavul se
poate prezenta cu semne de ruptura dupa un traumatism.
Diagnostic:
Ecografia- prezenta chistului
UIV-deplasarea calicelor sub forma de secera
CT- formatiune sferica, solitara in parenchimul renal

18.Hidronefroza. Clasificare. Cauze. Diagnostic. Tratament.

Definitie: sindrom caracterizat prin dilatarea sistemului calice-bazinet, atrofia parenchimului renal si
diminuarea progresiva a functiilor de baza ale rinichiului.
CLASIFICARE:
I.H. primara(congenitala)- se dezvolta ca urmare a obstacolului innascut in regiunea JPU, ce deregleaza
evacuarea urinei din rinichi

Cauze
1. Factori intrinseci:
- Distrofia JPU prin aplazie musculara de 1-2 cm la nivelul jonctiunii
- Prezenta valvelor congenitale
- Defect de implantare pieloureterala
- Acalazia jonctiunii pieloureterale
2. Factori extrinseci:
- Vase supranumerate
- Bride avasculare
II.H. secundara (dobandita)-apare ca urmare a unei complicatii a maladiei renale (urolitiaza, tumori,
traumatisme), sau dupa pielotomie (pieloplastie).

Cauze
1. Factori intraluminali:
- Calcul pielic inclavat in JPU
- Cheaguri, tumori vegetante
- Obstructii secundare refluxului vezicoureteral
 2. Factori parietali:
- Tumori de vecinatate
- Periuretrite stenozante
- Bride cicatriciale poattraumatice
Diagnostic:
Radiografia panoramica- marirea in dimensiuni a rinichiului, prezenta concrementelor
UIV- permite determinarea stadiului. Se recomanda cea cu hiperdiureza (adm Furosemid) face diferenta
intre un bazinet dilatat si o hidronefroza adevarata.
CT-rezervat in cazul bolnavilor cu IR sau rinichi unic congenital. Releva conturul rinichiului
ingrosat+distensia giganta a pungii pielocaliceale+ parenchim renal diminuat.
Pielografia retrograda- cea mai relevanta, insa limitata datorita caracterului invaziv+ multiple complicatii.
Arteriografia renala- p/u concretizarea stadiului si depistarea vaselor aberante.

Tratament:
Inlaturarea cauzei operatii plastice
Ureteroliza- inlaturarea obstacolului extren de pe peretii ureterului care detremina schimbari sclerotice.
Reconstructia JPU- tehnica Foley, Albaran, Naivirt, Andersen- Haynes etc.
Pielo-pielo anastomoza antevazala- la prezenta vaselor adaugatoare
Nefrectomie- in H unilaterala, grad IV-V.

19.Criptorhidia. Diagnostic, Complicații, Tratament. (informatie de pe net!!!)

Este una dintre cele mai frecvente anomalii genitale întâlnite în practica urologică. Criptorhidia, cunoscută și sub
termenul de “testicul necoborât”, se referă la acele cazuri în care testiculul nu poate fi palpat la nivelul scrotului. La
ora actuală, peste 5% dintre nou-născuții de sex masculin prezintă această patologie. Criptorhidia este mai frecventă
la prematuri și la copiii având o greutate la naștere sub limita inferioară a normalului.

In funcție de localizare, criptorhidia prezintă următoarele variații ale situării testiculului:

 Intraabdominal
 Intracanalicular- la nivelul canalului inghinal
 Extracanalicular – suprapubian sau infrapubian
 Ectopic
 Există și un caz particular – testiculul retractil sau flotant. În această situație, testiculul este mobil
și poate părăsi scrotul datorită unui reflex cremasterian, revenind la poziția normală ulterior.

Cauzele sunt numeroase, ȋnsǎ nașterea prematurǎ este considerată a fi principalul motiv.

 Tulburări hormonale
 Spina bifidǎ
 Absența testiculară totală
 Dezvoltarea anatomică anormală
 Sănătatea precară a mamei în timpul sarcinii
 Probleme hormonale ale fătului
 Defect testicular manifestat printr-o lipsă de răspuns la gonadotrofine (testicul disgenetic)
Diagnostic:
Examen obiectiv- inspectia atenta a regiunii inghinale+ palparea testiculului
Eco abdominala
CT/ RMN

Complicatii:
Risc de infertilitate
Malignizare cancer testicular
Torsiunea de testicul

Tratament:
Monitorizare pana la 6 luni
Tratament chirurgical (orhidopexie)- standardul de aur, recomandat in primul an de viata
Terapie hormonala- injectarea de gonadotropinǎ corionicǎ umanǎ, un hormon ce poate provoca
coborȃrea testiculului, prin intermediul stimulării producției de testosteron. Rata de succes aproximată este
de 40% în cazul localizării inghinale și doar 20% în formele abdominale. Tratamentul cu hormoni LH-
RH sau GN-RH exogeni (gonadoliberine) prezintă rezultate similare.