Psihologia judiciară - concept, origini,

obiective și raporturi

Conceptul de psihologie judiciară

Ca ramură a psihologiei generale, psihologia judiciară fundamentează criteriile atitudinilor

individului, evaluează semnificația scopurilor și consecințelor acțiunilor „criminale”.

Psihologia judiciară studiază particularitățile psihice ale comportamentului făptuitorului,

precum și al participanților implicați în activitatea de identificare, evaluare și sancționare
a actului criminal.

Psihicul uman, nealterat, orientează comportamentul individual spre realizarea unor acte
unitare, prin scop și interese conștiente (vitale), cât și spre fenomene inconștiente.

Originile psihologiei judiciare

Psihologia judiciară este ramura psihologiei generale care împrumută de la aceasta

metodologia și problematica fundamentală, privind aspectele comportamentului uman,
structura, caracteristicile și particularitățile psihicului agresorului, ale victimei și
participanților, sentimentele și trăirile persoanelor implicate în executarea și evaluarea
actului criminal.

Cauzele actului criminal sunt analizate de criminologi, medici, filosofi, sub aspectul
identificării tipului de criminal, după înfățișarea fizică, evidențierea factorilor
determinanți, aptitudinile și înzestrarea intelectuală.

Scopurile fundamentale urmărite de criminali se regăsesc în adoptarea unui sistem riguros

de atitudini și stări, în prescripții acţionale, care devin interdependente.

Actul criminal este reflectat în conștiința individului, prin intermediul judecății, eliberată
de forța constrângătoare a instinctelor.

1
Deoarece crima este un act material și emoțional, motivația acesteia este dependentă de
mecanismele înnăscute, de reacția instinctivă (devenind irațională, incontrolabilă) sau este
premeditată (având un grad rațional ridicat).

Personalități străine

Legitatea proceselor psihice (cognitive, afective, voliționale), însușirile psihice ale

persoanei (caracter, temperament, aptitudini), precum și relațiile psihologice existente
între indivizi, constituie elementele distinctive, particulare, analizate ca elemente
fundamentale de teoriile nepsihologice, în cadrul școlilor specializate.

Școala clasică criminologică este reprezentată de Cesare Lombroso și Jeremz Bentham.

În cadrul acestei școli s-au afirmat următoarele teorii:

teoriile biologice (Cesare Lombroso, E. Ferri, Garofalo, Charles Goring,

Goddard, J. Lange, Quetelet, Koropkin, Sheley, Patricia Jacobs, Witkin, Wilosn,
Hernstein, H. Eysenck)

Teoriile biologice, au la bază constatările și aprecierile unidirecționale, elaborate de

Cesare Lombroso, privind criminalii înnăscuți.

Individualitatea criminalului este unică, deoarece crima este identificată încă de la

nașterea acestuia, nefiind posibilă influențarea individului de propriile percepții sau de
modul original de evaluare a fenomenelor sociale.

Individul poartă în existența sa germenele crimei, stigmatele corporale (fizice)

reprezentând criteriile certe de identificare a răufăcătorilor, societatea urmând să adopte
măsuri de eradicare a indivizilor înzestrați cu patima crimei (bolnavii, epilepticii).

Rafaelle Garofalo, în anul 1880, a analizat raporturile dintre ereditate, ca natură atavică a
criminalului și cauzele generatoare ale crimei, indicând influență mediului social și a
legilor, asupra individului.

Enrico Ferri, în anul 1884, a elaborat teoria privind inexistența liberului arbitru în cazurile
comiterii crimei, (criminalului nevenindu-i responsabilitatea pentru fapta comisă),
influența factorilor fizici, clasificând infractorii în delicvenți obișnuiți, de ocazie și
pasionali.

Charles Goring, în anul 1901, pe baza prelucrării datelor obținute, în urma verificării
practice a condamnaților și persoanelor, care nu au săvârșit infracțiuni afirmă că, nu există
diferențe semnificative, pentru identificarea potențialilor infractori.

2
W. Stern, începând din anul 1903, a fost preocupat de identificarea structurii, logicii și
limitelor „mărturiei”.

teoriile constituționaliste (William Sheldon, Eleanor Glueck)

William Sheldon, în anul 1942, a conceput evaluarea corpului uman în trei categorii:

endomorfia
(caracteristică
persoanelor
scunde, grase)

mezomorfia
(persoane
atletice,
musculoase)

ectomorfia
(persoane
înalte, slabe)

În sistemul social, dinamic și complex, indivizii mezomorfici, se lasă influențați de

particularitățile trebuințelor și intereselor proprii și săvârșesc, în procent mai ridicat,
infracțiuni, decât celelalte categorii umane.

Relațiile stabilite între caracteristicile fizice și comportamentul uman au fost evidențiate

de W. Sheldon și Eleanor Glueck în sensul că, infracțiunea devine un atribut al individului
mezomorf, calitățile fizice fiind o formă de manifestare a concepției antisociale.

teoriile sociologice (E. Durkheim)

E. Durkheim, în anul 1951, identifică elementele interacțiunii umane, precum și

capacitatea societății de a stăpâni indivizii.

Reacțiile la stimuli sunt influențate de factorii externi, în sensul că, individul nefiind izolat,
încearcă să depășească riscurile pentru realizarea intereselor.

3
Conflictele apărute creează alienarea, contrazicerea subordonării, tendințele de
singularizare, din cauza imposibilității realizării idealului existențial, faptă care determină
ca individul să adopte sinuciderea.

teoriile oportunității diferențiate (Cloward, Ohlin)

Clorward și Ohlin, în anul 1960, prezintă doctrina oportunității diferențiate, care explică
devianţa comportamentală prin existența diferențelor de cultură, educație și avere dintre
indivizi.

Absența mijloacelor materiale necesare, determină indivizii să încalce normele dictate de

societate și să abandoneze autoconstrângerea, relația dintre sărăcie și infracționalitate
având implicații morale, sociale, dar și juridice.

Criteriul de apreciere al comportamentului individual presupune un proces complex de

evaluare a condițiilor concrete de existență.

teoriile conflictului cultural (Miller)

W. B. Miller, în anul 1958, a propus ca modalitate de identificare a cauzelor criminalității

formelor de realizare a intereselor individuale.

Dintre trăsăturile comportamentale criminale sunt evidențiate: furtul, violența,

agresivitatea sexuală, perversitatea.

teoriile economice (D. Gordon)

David Gordon, în anul 1973, a apreciat că, fenomenele pur subiective sunt derivate din
reflectarea procesului social, depinzând de climatul economic.

Lipsa veniturilor pregătește tendințele și creează premisele comiterii infracțiunilor.

teoriile psihologice, care abordează cercetarea fenomenelor de natură

subiectivă prin intermediul teoriilor analitice (Healy, Bronner, Alexander, H.
Straub, Ferenczi) și a teoriilor psihosociale

teoria controlului social – Hirschi

teoria înfrânării – W. Reckless
teoria învățării, formată din

teoria asocierii diferențiate – E. Sutherland, Donald Cressey

teoria învățării sociale – Patterson, Trasler, Albert Bandura

4
W. Healy, în anul 1909, a inițiat un complex de practici în activitatea judiciară, apreciind
ca fiind posibilă schimbarea comportamentului uman, prin supunerea infractorilor la
tratamente adecvate.
Ansamblul de factori, condițiile care influențează și domină comportamentul psihopaților
tineri, au fost identificate în mod concret, luându-se măsuri pentru ameliorarea condițiilor
de viață.

Studiile privind pacienții internați în Institutul tânărului psihopat, au acordat atenție

corelației dintre cauzele care generează tulburările psihice de înstrăinare și potențialitățile
sociale, de recuperare și identificare a activității de constrângere pentru indivizi.

Fr.Alexander și H. Staub, în anul 1931, urmărind, mecanismul apariției criminalității, după

regulile psihanalizei, au apreciat că, infracțiunea apare ca substituent al complexelor și
trăirilor eului, în diverse momente ale existenței individului.

Psihicul și conduita persoanei sunt variabile, între conștient, inconștient și subconștient

existând o legătură nemijlocită, care orientează individul spre condițiile necesare
adaptării și supraviețuirii.

T. Hirschi, în anul 1969, a admis ideea privind existența controlului psihosocial, exercitat
de societate asupra individului, în sensul educării și supravegherii acestuia, astfel încât, să
se genereze baza formării unui comportament corespunzător.

Interacțiunea dintre individ și societate se regăsește în stabilizarea unor legături veritabile

în aprecierea valorii comportamentelor, în integrarea atitudinilor și activităților orientate
social, ca urmare a convingerii că, individul trebuie să presteze un comportament adecvat
exigențelor sociale.

Walter Reckless, în anul 1961, a pledat pentru identificarea cauzelor de natură socială și
psihologică în explicarea criminalității.

5
Distincțiile privind factorii care condiționează actele criminale sunt desemnate de:

ansamblul de relații dintre

indivizi, încadrarea în
factorii sociali diferite structuri
economico-sociale,
conflictele de adaptare

factorii de grupare
atragere: anturajul,
incultura;
influența mediului: familia,
grupurile elitiste;
capabilitatea rezistenței:
tăria de a nu ceda factorilor
negativi externi

teoria etichetării sociale (Sheley, Nietzel)

M. T. Nietzel, în anul 1979, a apreciat că, una dintre cauzele care perpetuează devianţa,
constă în modul de reflectare a aspectelor elementare, în sistemul judiciar sancționator.

teoria autoconceptualizării (Yablonski)

Yablonski, în anul 1906, identifică, în urma analizei directe, cauzele care determină
criminalitatea obișnuită, spontană, general–umană, în mod concret, reflectare a
contradicțiilor inter-personale și sociale, specializate pe diverse domenii.

teoria atribuirii (Fritz Heider, Jones, Davis, Kelley, B. Weiner, Nislett)

Fritz Heider, în anul 1947, apreciază că, individul valorizează comportamentul prin
raportarea la condițiile mediului în care trăiește, precum și la capacitatea de a supraviețui
convulsiilor și contradicțiilor specifice existenței active.

Direcția și modalitatea de realizare a actelor sunt selectate de abilitățile individului,

precum și de importanța particulară a motivației acţionale.

Bernard Weiner, în anul 1972, a elaborat concepția privind evaluarea individului, prin
raportarea la dimensiunea locului controlului (în interiorul sau exteriorul acestuia), la
stabilitatea sau instabilitatea comportamentului indivizilor.

6
 Personalități românești

Școala de psihologie judiciară românească a sistematizat cunoștințele teoretice,

tehnicile, demersurile gnoseologice și metodologia adoptată în occident, raportându-le la
activitatea practică.

În acest scop, au fost elaborate criteriile de identificare eficientă a comportamentului

martorului, suspectului, condamnatului, persoanei percheziționate, precum și principiile
și metodele de cercetare a comportamentului criminal.

Materialul faptic, concepția unitară despre psihologia participanților la activitatea

criminală reprezintă preocuparea, de ansamblu, a psihologiei judiciare românești.

Ștefănescu Goangă, sub influența curentului psihologic francez, a realizat

investigația comportamentului martorilor, cu obiectivizarea acestuia în practică.

Alexandru Roșca a procedat la verificarea regularităților în comportamentul

martorilor și suspecților.

Identificând unele adevăruri practice, a formulat interpretări privind variabilitatea și

relativitatea mărturiei indivizilor, care imită realitatea.

S-a stabilit că, pe martor, îl interesează redarea a ceea ce crede sau dorește să se întâmple.

Baza diferențierii declarațiilor martorilor constă în calitățile analizatorilor, diferența de

cultură și interesul personal.

Tiberiu Bogdan, a enunțat ideea că există o diversitate de opinii privind același fapt
uman, ca modalitatea originară de manifestare a distribuirii atenției.

Capacitatea de explicare, integrare sau eliminare, din contextul specific, a unor amănunte,
care formează o parte a întregului fenomen este dată de psihicul suspectului, al persoanei
urmărite, al celei condamnate, prin determinarea formelor comportamentului emoțional,
raportat la cauzalitatea faptelor.

Virgil Dragomirescu , în anul 1976, a subliniat trăsăturile comportamentului deviant,

susținând punctul de vedere al sociologiei în explicarea personalității infractorului.

Dirijarea conștientă a proceselor psihice este relevată de antecedentele patologice ale

personalității criminale, de stabilirea etiopatologiei tulburărilor manifestate de individ, de
identificarea factorilor ereditari, a cauzelor neurofiziologie și de efectuarea expertizei
psihiatrice.

7
Modelele acţionale indică intervenția sau persistența unor tulburări psihobiologice, care
determină dirijarea conștientă sau inconștientă a comportamentului deviant, impunând
necesitatea cunoașterii și folosirea aprecierilor pentru prevederea consecințelor.

Comportamentul criminal se manifestă prin acte individuale specifice, care se deosebesc

de actele altor indivizi, prin modul de identificare și apreciere a intervenției regulilor
cauzale, precum și prin raportul dintre motivare, necesitate, întâmplare și integrarea
acestora în fenomenul criminal.

Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, în anul 1994, aprofundează și

sistematizează regulile comportamentului deviant.

Formulând teoriile, principiile școlilor și curentelor psihologice, au dezvoltat concepția

psihologică privind dependența teoretizării și explicării realității infracționale de gradul de
generalizare și abstractizare a conceptelor.

Se pune în discuție relația de echivalență dintre scopurile comportamentului criminal și

„reacția socială”, ca formă de pedepsire a individului.

Această dependență justifică necesitatea socială de adaptare a

prevenției prevenției
generale individuale

asigurării
eficienței reabilitării
efectelor condamnatului
pedepsei

Executarea pedepsei are o semnificație deosebită, subliniată de capacitatea

condamnatului de a se adapta la exigențele coerciției, a capacității de transformare
calitativă a comportamentului postcondamnatoriu.

Motivația (intrinsecă și extrinsecă), scopul comportamentului deviant, desemnează

condițiile realizării actului criminal și justificarea trăirilor acestuia.

Constantin Belu, în anul 1997, cercetează viața psihică și valențele psiho-juridice

ale comportamentului deviant, relația individului cu mediul înconjurător.

Abordarea fenomenului se realizează prin raportarea reacțiilor psihicului delincventului la

criteriile identificate de sociologie.

8
Discernământul, ca facultate de a aprecia lucrurile la justa lor valoare, evidențiază
posibilitatea indivizilor de a acționa asupra mediului și de a adopta modul de acțiune
corespunzător efectelor urmărite.

Individul trebuie să distingă, intuitiv, fenomenele care sunt determinate de necesități,

trebuințe, de cele verificate în practică.

Caracteristicile discernământului reflectă reprezentarea concretă a raporturilor individului

cu mediul și puterea de selecție, a reacțiilor de răspuns la stimulii externi.

Psihologia judiciară nu este influențată sau denaturată de factori, acțiuni, condiții

neesențiale, agresorul responsabil recurgând la experiența cognitivă și cea perceptivă
pentru comiterea crimei.

Obiectivele psihologiei judiciare

Ca știință pozitivă a faptelor criminale, psihologia judiciară analizează reflectarea actului

criminal, ca proces psihic, în comportamentul criminalului, al victimei și participanților la
activitatea criminală, la evaluarea și prevenirea acesteia.

Ca știință a evaluării comportamentelor indivizilor implicați în activitatea criminală,

psihologia judiciară delimitează atitudinile, emoțiile, teama, reflecțiile, care deosebesc
comportamentele criminale de cele violente–necriminale.

Acțiunea violentă este considerată crimă doar în situația în care procesele mentale,
reflectarea acestora în psihic, precum și comportamentul individului sunt calificate a fi
criminale (legitima apărare exclude crima).

politica
legislativă în
elaborarea politica
readaptarea normelor legislativă în
socială a penale evaluarea
condamnaților rolului
educativ al
pedepselor

prevenirea
Psihologia abolirea
comiterii
infracțiunilor
judiciară pedepsei
cu moartea
influențează
regulile
privind
reformarea
stabilirea
socială prin
responsabilit
pedeapsă regulile ății
privind infractorilor
activitatea
de judecata

9
 Raporturile psihologiei judiciare cu celelalte științe

Raporturile cu științele psihologice

Fiind o alternativă a psihologiei generale, având ca obiect de studiu comportamentul

„criminal”, psihologia judiciară, împrumută metodele, principiile și regulile de analiză
folosite în psihologia generală.

Actul criminal este înțeles prin evaluarea proceselor mentale, care determină adoptarea
unei activități specifice și integrarea acestora în comportamentul criminal sau victimal.

Gândirea, hotărârea de a acționa, reamintirea unor percepții, sentimente, derivate din

comportamentul agresiv sau victimal, legătura cu actele și acțiunile participanților
formează procesul concret de organizare a experienței agresive sau victimale.

Conceptele și principiile psihologiei sunt explicate prin actele particulare, în care se

identifică procesele cerebrale (predispoziția genetică), mentale, conștiente și inconștiente
și trăirea subiectivă a experienței individuale.

Structura actului criminal, reprezentând o stare comportamentală deviantă, diferită de cea

patologică, este analizată de psihologia criminală, sub aspectul stabilirii influențelor
genetice, a dereglărilor mentale, a modului de comitere a crimei și a motivației psihologice
concrete a individului.

Psihologia politică subliniază prioritatea măsurilor reducerii și eradicării fenomenului

criminal, de esența ordinii politice fiind cunoașterea activității psihologice a tuturor
indivizilor.

Psihologia militară evaluează sentimentele și atitudinile individuale, de grup, naționale,

precum și liberul consimțământ al persoanelor, privind identificarea voinței populare, în
situații de urgență sau stării de război.

Psihologia victimizării criminale identifică efectele perturbatorii produse de acțiunile

agresorilor asupra victimei (psihoza maniaco-depresivă), raportarea efectelor la nevoile de
înlăturare a tulburărilor psihologice, de prevenire și adaptare a persoanei supusă
agresiunilor sexuale (viol, incest), abuzului infantil, violenței domestice.

Raporturile cu științele penale

Științele penale, fundamentează instituțiile vinovăției și pedepsei, pe concepțiile

psihologiei generale și ale psihologiei judiciare.

Comportamentul individual, care cuprinde raționalitatea, responsabilitatea, traumatizarea,

înstrăinarea, alienarea, indică modul în care personalitatea satisface regulile, cerințele,
necesitățile socio-individuale sau contestă valorile sociale, prin subminarea autorității legii.

10
Raportul dintre crimă și incapacitatea de a răspunde penal se reflectă în urmele lăsate de
individ la locul faptei, comportamentul iresponsabil fiind indicat de reacțiile și stările
anormale.

Atitudinea agresorului față de crimă rezultă din valorizarea urmelor și a indiciilor care
dezvăluie condițiile concrete de comitere a faptei.

Stările și atitudinile speciale, trăite sau simulate de individ, în situația în care este cercetat
penal, urmărit, sau percheziționat, sunt evaluate în baza regulilor de procedură penală.

Prin comiterea crimei, individul se izolează de comportamentul social acceptat, fapt care
necesită verificarea condițiilor privind posibilitatea adaptării la normele sociale.

Identificarea mobilului, a scopului și programului de acțiuni (iter criminis), a intereselor,

năzuințelor proprii, a modului de anticipare a producerii crimei sunt explicate și
sistematizate de criminologie.

Stilul de viață psihică, gândirea cu valoare decisivă în elaborarea și executarea acțiunilor

violente, capacitatea și disponibilitățile fizice și voliționale, specifice individului violent,
sunt definite de agresologie.

Starea psihică și volițională, înstrăinarea și depersonalizarea individului care a suferit o

vătămare fizică sau morală sunt evaluate de victimologie.
Trăsăturile fundamentale ale pedepselor, prin raportarea la sistemul de valori ocrotite, la
natura socială și reformativă a comportamentului indivizilor, imperativele care pot
determina inhibarea sau constrângerea infractorilor reprezintă obiectul de studiu al
penologiei.

Modul de executare a pedepsei, trăirile psihice ale condamnatului, în perioada când se află
în detenție, fundamentele relației dintre pedeapsă și reformarea socială reprezintă
domeniul de analiză al detentologiei.

Raporturile cu științele sociale

Crima nu reprezintă un act izolat, pur, ci este rezultatul influențelor factorilor socio-
familiali, al preocupărilor variabile în relațiile interumane, determinate de structurile
sociale.

Descrierea și analiza tipurilor de relații infracționale, limitele cantitative și calitative, legile

care exprimă raporturile de constanță sau de variabilitate sunt determinate de sociologie.

Relațiile și tendințele care apar în raporturile dintre criminal, victimă și societate sunt
identificate și evaluate cu ajutorul caracteristicilor numerice, a unor indicatori relativi
stabili, de către statistică.

11