Fonetica

Fonetica- studiază sunetele limbii.

Sunetul – este expresia sonoră a unei litere.

Litera – este expresia grafică a sunetului.

Sunetele limbii române sunt:

- vocalele;
- consoanele;
- semivocalele.

Vocalele – sunt sunetele care se pronunță fără ajutotul altor sunete.

Vocalele limbii române sunt: [a], [e], [i], [o], [u], [ă], [â] / [î].

Vocalele sunt sunetele care pot forma singure silabă și care sunt purtătoare de accent (adică
ele se pronunță mai intens).

Observație!

Sunetele [a], [ă], [â]/ [î] sunt mereu vocale. Sunetele [e], [i], [o], [u] pot fi vocale sau
semivocale.

Consoanele sunt sunete care nu pot forma singure o silabă și care se pronunță cu ajutorul unei
vocale.

Consoanele din limba română redate, de regulă, printr-o singură literă sunt: [b], [c], [d], [f],
[g], [h], [j], [l], [m], [n], [p], [r], [s], [ș], [t], [ț], [v], [z].

Semivocalele sunt sunete care seamănă cu vocalele, dar care nu pot forma singure o silabă.

Semivocalele sunt [ĕ], [ĭ], [ŏ], [ŭ] și se marchează adăugând o căciuliță deasupra literei sau un
ᴖ întors dedesubtul literei.

soare = sŏa – re
CSV CV
leoaică= le – ŏaĭ – că
CV SVS CV
Semivocala apare lângă o vocală, în aceeași silabă cu aceasta.

La sfârșitul unui cuvânt, poate să apară uneori un i special (i „șoptit / ultrascurt“), ca în

cuvântul pomi. Acest i „șoptit“ nu trebuie confundat nici cu o vocală (în cuvântul metri, i este
vocală), nici cu o semivocală (în cuvântul noi, i este semivocală), nici cu o literă ajutătoare (în
cuvântul arici, ultimul i este literă ajutătoare).
pomi = /p o m i/ - 1 silabă
CVCU
Acest sunet poate să apară și în interiorul cuvintelor compuse, fiindcă este finala unui cuvânt
din care s-a obținut noul termen: oricând, oricât, câteșitrei, fieșicare etc.

Corespondența literă – sunet

Litera este semnul grafic al unui sunet.

Limba română folosește alfabetul latin. Alfabetul actual al limbii române are 31 de litere: a, ă,
â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ș, t, ț, u, v, w, x, y, z.

În general, în limba română o literă transcrie un singur sunet. Există și excepții:

 o literă transcrie mai multe sunete;

de exemplu, litera x transcrie sunetele [cs] sau [gz];

 un sunet poate fi redat prin mai multe litere;

de exemplu, vocala [î] este redată prin literele î și â (împărat, bineînțeles, coborî;
pâine, român); consoana [c] poate fi redată prin literele c, q și k (cal, cana, carte;
Qatar; marker, New York); sunetul [i] poate fi redat prin literele i și y (inel, yard;
consoana [v] poate fi redată prin literele v și w (vânt, watt).

Grupurile de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi pot transcrie:

a) un singur sunet care este o consoană (când în silaba în care se află există deja o
vocală)
-consoanele ce, ci sunt notate fonetic [č]
-consoanele ge, gi sunt notate fonetic [ǧ]
-consoanele che, chi sunt notate fonetic [ќ]
-consoanele ghe, ghi sunt notate fonetic [ǵ]
ex. geam = 4 li
/geam/= 1 si =
a
ǧ m
[ǧ a m ]= 3 su
CVC

ceas = 4 li
/ceas/= 1 si =
a
č s
[č a s ]= 3 su
CVC
 b) două sunete- consoanele [č], [ǧ], [ќ], [ǵ] și vocalele [e] și [i] (când în silaba în care se
află nu există o altă vocală).
ex. gem = 3 li
/gem/= 1 si =
e
ǧ m
[ǧ e m ]= 3 su
CVC

cercel = 6 li
/cer - cel/= 2 si =
e e
č r č l
[če r č e l]= 6 su
CVCCVC

Observație!
Niciodată e sau i din aceste grupuri de litere nu vor transcrie semivocala [ě] sau [ĭ].
Aceste sunete vor fi litere ajutătoare sau vocale și litere ajutătoare în același timp.

Grupurile de litere ci, gi, chi, ghi redau la final de cuvânt o consoană.
ex. arici = 5 li
/a-rici/= 2 si =
a i
r č
[a r i č ]= 4 su
VCVC

Grupurile de sunete: diftong, triftong, hiat

Cuvântul toate conține în silaba / toa / : consoana [ t ], semivocala [ ŏ ] și vocala [ a ].
Semivocala [ ŏ ] și vocala [ a ], aceste două sunete, rostite în aceeași silabă formează un grup
de sunete numit diftong.

Grupul de două sunete alcătuit dintr-o vocală și o semivocală, pronunțate în aceeași

silabă, se numește diftong.
Diftongul poate fi:
 urcător (ascendent), alcătuit din semivocală + vocală;
ex. toamnă / tŏam-nă/
SV

D
  coborâtor (descendent), alcătuit din vocală + semivocală.
ex. rai /raĭ/ - 1 silabă
VS

Cuvântul iau este format dintr-o singură silabă care conține vocala [ a ] și
semivocalele [ ĭ ] și [ ŭ ] . Aceste trei sunete rostite într-o singură silabă formează grupul de
sunete numit triftong.
Grupul de trei sunete alcătuit dintr-o vocală și două semivocale, pronunțate în aceeași
silabă, se numește triftong.
Triftongul poate fi:
 urcător – când este format din S+S+V

ex. creioane /cre- ĭŏa- ne/

SSV

 centrat – când este format din S+V+S

ex. leoaică / le- ŏaĭ- că/
SVS

Observații!
Unele pronume personale și unele forme ale verbului a fi se scriu cu litera e la inițială
(el, ele, este, eram, etc.)și se pronunță cu diftongul ĭe ([ĭel], [ĭele], [ĭeste], [ĭeram] etc.).
Uneori, aceste pronume (eu, ei)formează triftongi: [ĭeŭ], [ĭeĭ].
Există diftongi și triftongi ce apar și între două cuvinte pronunțate în aceeași silabă, fapt
marcat în scris prin cratimă.
ex. El mi-a spus că i-au plăcut cărțile citite.
mi-a /mi-a/ - 1 silabă
SV (diftong)
i-au / i – au/ - 1 silabă
S VS (triftong)
În cuvântul mândria sunt două vocale [ i ] și [ a ] care sunt pronunțate în silabe diferite
și ele formează grupul de sunete numit hiat.
Grupul alcătuit din două vocale alăturate, pronunțate în silabe diferite, se numește hiat.
ex. hiat / hi - at/

V V

H
 Silaba.
Silaba este formată dintr-o vocală sau dintr-un grup de sunete care conține o vocală și
care se pronunță printr-un singur efort expirator.
Ex. aer - / a-er/
De asemenea, silaba poate fi formată:
- dintr-un cuvânt și începutul sau sfârșitul altui cuvânt:
și-acum - /și͜-a/cum/
țesute-n - /țe/su/te͜-n/;
- din două cuvinte rostite împreună: de-a - /de͜-a/ - 1 si.
Cratima, semn de ortografie, în exemplele date, are rolul de a rosti legat două părți de
vorbire diferite sau de a marca elidarea unei vocale, păstrând ritmul rapid al vorbirii.
Cuvântul monosilabic este format dintr-o singură silabă.
Cuvântul plurisilabic este format din două sau mai multe silabe.
 Reguli de despărțire a cuvintelor în silabe

Accentul
Accentul reprezintă pronunțarea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt.
În limba română, accentul nu are loc fix, pe prima sau ultima silabă, ca în alte limbi.
Accentul, în limba română, poate să stea:
- pe ultima silabă: actor ac –tór
- pe penultima silabă: prevedere pre-ve-dé-re
- pe antepenultima silabă: cameră cá-me-ră
- pe a patra silabă: lapoviță lá-po-vi-ță
- pe a cincea silabă: șaptesprzece șáp-tes-pre-ze-ce
Accentul poate diferenția sensul omografelor (de exemplu, ácele și acéle).
În poezie, pentru sonoritatea versurilor, se admite și folosirea altor variante de
accentuare decât cele recomandate de norma literară.
Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române este lucrarea
normativă care precizează cum se pronunță și cum se scriu corect cuvintele. În DOOM2, a
doua ediție a acestui dicționar normativ, cea în vigoare, vocala din silaba accentuată a
cuvintelor este marcată prin subliniere (de exemplu, zenit s.n.). În alte dicționare sau în texte,
se folosește accentul ascuțit (de exemplu, puréci).
Conform DOOM2, pentru unele cuvinte există două variante de accentuare, ambele
corecte, cea dintâi fiind cea recomandată.
 Scrierea și pronunțarea cuvintelor de origine străină

În limba română, sunt multe împrumuturi neadaptate care se scriu și se pronunță ca în

limba de origine. Pentru aceste situații nu se pot da reguli și de aceea trebuie consultate
dicționarele normative, în special DOOM2.
Există situații când aceeași literă transcrie sunete diferite. De exemplu, u care în
cuvintele de origine franceză se pronunță ü (tul) și în cele de origine engleză se poate
pronunța u (outfit), a (up-grade) sau i (bussinesman). Sunetele ü (déjà-vu) și ö (a pasteuriza)
nu sunt specifice limbii române, dar apar în împrumuturi.
Literele duble transcriu în substantivele proprii un singur sunet. În cuvintele de origine
italiană, dublul zz transcrie sunetul ț. Există și litere care nu se citesc în cuvintele de origine
străină, de exemplu h din thailandez.
Articolul hotărât se atașează fără cratimă la împrumuturile neadaptate, atunci când
acestea se termină într-o literă din alfabetul limbii române pronunțată ca în limba română
(boardul), dar se folosește cratima atunci când sfârșitul cuvântului prezintă deosebiri între
scriere și pronunțare (story-ul ).
Pentru scrierea și pronunțarea numelor proprii de persoană și de locuri străine, limba
română folosește forma originară (New York, Shakespeare, Racine etc.) sau normele
internaționale, dacă este vorba despre limbi care folosesc alte alfabete decât cel latin (Beijing,
Tolstoi etc.). Pentru unele locuri străine cunoscute de multă vreme, se folosesc și forme
adaptate (Londra, Florența, Moscova, Salonic, Varșovia etc.).