Tema 5: Relații Internaționale

România și Concertul European de la Criza Orientală la Marile Alianțe ale secolului XX

1. Introducere;
2. Statutul politico-juridic al provinciilor românești în prima jumătate a secolului XIX;
3. Acțiuni ale românilor în cadrul Crizei Orientale (1821-1859);
4. Acțiuni ale statului român în cadrul Crizei Orientale în a doua jumătate a secolului XIX și la începutul
secolului XX (perioada 1866-1918);
5. România în politica externă în prima jumătate a secolului XX;
6. Concluzia;

1. Introducere:

Între secolele XVIII-XX, spațiul românesc traversează două mari epoci istorice: modernă și
contemporană, ultima începută odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, în 1918. Această temă
urmărește implicarea Principatelor Române și a României în relațiile internaționale din secolul XVIII
până la mijlocul secolului XX.

2. Statutul politico-juridic al provinciilor românești în prima jumătate al secolului XIX

Context istoric european

Pe fondul Crizei Orientale, Imperiul Otoman va pierde teritorii și influență în fața marilor imperii cum ar
fi : Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic. Ca urmare, se produc modificări în statalul politico - juridic și
modificări teritoriale în spațiul românesc.

1. Se instaurează regimul dominației habsburgice în Transilvania între anii 1699-1867, în Bucovina între
1775-1918, Banat 1718-1918.
2. Se impune regimul dominației ruse în Basarabia între 1812-1918.
3. Regimul dominației otomane se menține în principate până în 1878.
Regimul dominației otomane asupra Principatelor Române are o întreagă evoluție. În secolul XVIII
(1711, în Moldova, respectiv 1716 în Țara Românească, până în 1821, Imperiul otoman impune regimul
politic fanariot, în cadrul căruia domnul este numit de sultan și era asimilat unui funcționar otoman). Este
desființată armata, iar Țările Române pierd orice inițiativă în politica externă (nu au dreptul să încheie
tratate fiind obligate să aplice tratate aplicate cu poarta și cu alte puteri străine, mai ales tratate
1
 comerciale). Spațiul românesc devenea un adevărat teatru de luptă în contextul conflictelor militare ruso-
austro-otomane, suferă pierderi teritoriale și modificări de statut internațional.
După 1821, odată cu înlăturarea regimului fanariot, statutul internațional al Principatelor se modifică și
anume: 1829 se instituia protectoratul rus; 1856 se instituia garanția colectivă a celor 7 mari puteri.

SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN CONTEXTUL EUROPEAN. ACȚIUNI ȘI CONSECINȚE

Acțiuni ale marilor puteri Consecințe pentru spațiul românesc

Pacea de la Karlowitz - 1699
Pacea de la Passarowitz
Pacea de la Belgrad - 1739
Pacea de la Kuciuk-Kainargi - 1774
Pacea de la București - 1812
Pacea de la Adrianopol - 1829
Congresul de Pace de la Paris/Tratatul de la
Paris - 1856
Conferința de la Paris/Convenția de la Paris
- 1858
Imperiul Otoman recunoaște pierderea Transilvaniei și trecerea ei
sub stăpânirea austriacă (Imperiul Habsburgic);
Banatul (până în 1918) și Oltenia (până în 1739) trec sub
stăpânirea austriacă;
Oltenia este restituită Țării Românești;
Rusia primește dreptul de protecție asupra supușilor creștini din
Imperiul Otoman, instaurând neoficial Protectoratul în Principate;
Moldova pierde Basarabia în favoarea Rusiei;
- impunerea Protectoratului Rusiei asupra Moldovei și Țării
Românești (până în 1856);
- garantarea autonomiei Principatelor menținute sub suzeranitate
otomană;
- eliminarea monopolului comercial otoman;
- libertatea comerțului pe Dunăre;
- restituirea raialelor (Turnu, Giurgiu și Brăila) Țării Românești;
- autonomie sub suzeranitate otomană;
- introducerea garanției colective a marilor puteri;
- Moldova reprimește de la Rusia sudul Basarabiei (județele
Cahul, Ismail, Bolgrad);
- reconfirmarea autonomiei administrative și legislative;
- confederarea Principatelor;

- recunoașterea unirii Principatelor de către Imperiul Otoman și

Conferința de la Constantinopol-1861
marile puteri, sub suzeranitate otomană;

2
 Consecințe:

Principatele Române s-au aflat, în secolul XVIII și în prima jumătate a secolului XIX, sub o puternică
influență a marilor puteri în contextul desfășurării Crizei Orientale. S-a reușit în această perioadă
realizarea și recunoașterea internațională a unirii prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și prin
acțiuni diplomatice susținute de oamenii politici români în marile capitale europene.

3. Acțiuni ale românilor în cadrul Crizei Orientale (1821-1859);

1. Moldova și Țara Românească și au pierdut dreptul de politică externă odată cu regimul fanariot.
Totuși, revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821 a reprezentat un moment de implicare în
relațiile internaționale a spațiului românesc. Tudor Vladimirescu a avut ca scop înlăturarea
regimului fanariot, și de aceea, el a colaborat cu Eteria (este o societate secretă pentru eliberarea
grecilor de sub dominație otomană, cu sediul la Odessa, în Rusia). Acțiunea Eteriei a fost
susținută la început de Țarul Rusiei, care, însă, ulterior a refuzat să susțină cauza Eteriei din cauza
intereselor diplomatice ale Rusiei pe plan european.
2. Revoluția de la 1848 din Principatele Române reprezintă un alt moment de acțiune al românilor în
cadrul Crizei Orientale. În plan extern, revoluția din Țara Românească a propus respectarea
autonomiei țării și promovarea unor relații internaționale pe picior de egalitate cu alte state. S-au
acreditat (numit) agenți diplomatici în marile capitale ale unor state (Franța, Imperiul Otoman,
Imperiul Habsburgic). Guvernul provizoriu a desfășurat o politică externă în conformitate cu
interesele Țării Românești. Revoluția din Țara Românească a fost înfrântă de o intervenție austro -
rusă și otomană care a demonstrat colaborarea imperiilor ce au dorit să-și apere propriile interese.
3. Mișcarea unionistă. Se manifestă marile capitale europene unde au plecat revoluționarii de la
1848. Aici ei au făcut cunoscută problema românească a unirii, în rândul oamenilor politici, din
Franța, Marea Britanie, statele italiene. Contextul favorabil al problemei unirii Principatelor l-a
reprezentat Congresul de Pace de la Paris din 1856 și care s-a desfășurat în urma Războiului
Crimeii (1853-1856). Consecințele acestui război sunt: faptul că Rusia a pierdut Protectoratul
asupra Principatelor și sudul Basarabiei (care devine al Moldovei). Protectoratul țarist este înlocuit
cu garanția colectiva a celor 7 mari puteri.

Consecințe ale acțiunilor românești în plan extern:

3
 1. Unirea Moldovei cu Țara Românească care s-a realizat prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza reprezintă un moment de reușită a diplomației în contextul Crizei Orientale.
2. Imperiul Otoman și Austria recunoșteau dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn. Actul
final de recunoaștere a voinței românilor s-a realizat în cadrul Conferinței de la Constantinopol.
3. Acțiuni ale statului român în cadrul Crizei Orientale în a doua jumătate a secolului XIX și la
începutul secolului XX (perioada 1866-1918);

Obiectivele majore de politică externă a României în a doua jumătate a secolului XIX și în prima
jumătate a secolului XX au fost :
 obținerea independenței;
 consolidarea independenței de stat;
 realizarea statului național unitar român;

Războiul de independență (1877-1878)

1. Context istoric
- Obiectivul obținerii independenței țării a rămas una din marile probleme nerezolvate ala tânărului
stat român modern. Legăturile de suzeranitate cu Imperiul Otoman au devenit mai mult
simbolice.
- Ocazia favorabilă obținerii independenței s-a manifestat odată cu redeschiderea Problemei
Orientale în anul 1875. În teritoriile Bosnia și Herțegovina, stăpânite de Imperiul Otoman, au
izbucnit răscoale, iar, în 1876, Serbia și Muntenegru declară război Porții. Urmărind o politică
devenită deja tradițională a intervenției în Balcani, Imperiul Rus susține lupta acestor popoare sub
pretextul protejării creștinilor ortodocși din Balcani.

2. Acțiuni diplomatice ale României în scopul obținerii independenței

În condițiile în care urma să se desfășoare un conflict militar între Rusia și Turcia, prim-ministrul Ion C.
Brătianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, se orientează spre tratative directe cu Rusia în
scopul evitării transformării țării în câmp de război și pentru obținerea independenței. La 4 aprilie 1877,
la București s-a semnalat o Convenție militară romano-rusă. Aceasta nu prevedea însă și participarea
directă a României la conflictul militar împotriva Turciei alături de Rusia.

Prevederi Convenției româno-ruse:

4
1. Trecerea trupelor ruse pe teritoriul României la sudul Dunării;
2. Rusia se angaja să respecte și să mențină integritatea teritorială a României;
3. Traseul trupelor rusești a fost stabilit în detaliu, ocolind Bucureștiul;
4. Cheltuielile de transport urmau să fie suportate de guvernul rus;
5. Au fost stabiliți comisari care realizau legăturile cu autoritățile române.

În 12 aprilie 1877 - Rusia declară război Turciei. Trupele Rusiei trec Prutul spre Balcani. Turcia reacționează
și bombardează garnizoane românești din stânga Dunării (Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu). Armata
română ripostează, iar starea de război dintre România și Poartă devine efectivă.

La 9 mai 1877, in acest context, în Parlamentul României, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu declară
ruperea legăturilor cu Turcia și se votează independența statului român. Pe plan european, proclamarea
independenței României a fost privită în moduri diferite. Rusia a acceptat-o ca pe un fapt împlinit, Italia a
manifestat simpatie, iar Anglia, Germania și Austro-Ungaria au avut o atitudine rezervată, menționând că se
vor pronunța asupra acestui fapt doar la sfârșitul războiului.

Participarea României la Războiul de Independență. Cucerirea independenței

Guvernul român a încercat să coopereze militar cu Rusia în Balcani, însă a fost refuzat total deoarece
Rusia credea că va obține singură, victoria asupra turcilor. În iunie 1877, armata rusă trece Dunărea, însă
ea nu reușește să treacă de trupele otomane, fiind oprită la Plevna (complex de fortificații cu o poziție
strategică deosebită și este condusă de Osman Pașa). In aceste condiții grele, marele duce Nicolae,
comandantul armatei rusești, adresează o telegramă principelui român Carol I, în care îi cerea ajutor,
adică trimiterea trupelor române în Balcani.
Forțele militare aliate romano-ruse au fost puse sub comanda principelui Carol I al României. Din august
1877 încep operațiunile militare asupra Plevnei, iar, în noiembrie 1877, aceasta capitulează iar Osman
Pasa se preda armatei romane. După capitularea Plevnei, trupele țariste și române înaintează în Imperiul
Otoman pana aproape de Constantinopol și zona Vidin. În ianuarie 1878, înfrânt pe toate fronturile,
Imperiul Otoman este nevoit să încheie armistițiul.
Recunoașterea independenței
Ianuarie – Februarie - 1878 au loc tratativele de pace de la San Stefano, între reprezentanții Rusiei și ai
Imperiului Otoman. Reprezentantul României nu a fost acceptat la discuții.
Tratatul prevedea:
1. Recunoașterea independenței României, a Serbiei și Muntenegrului;
2. Constituirea Bulgariei ca mare principat în cadrul Imperiului Otoman, cu o largă autonomie;

5
 3. Cedarea Rusiei de către Turcia a patru cetăți în Caucaz in schimbul Dobrogei și Deltei Dunării
(asupra acestor teritorii, Rusia își rezerva dreptul de a le schimba cu cele trei județe din sudul
Basarabiei)

Tratatul confirma independenta României dar și o creștere a influenței Rusiei în Balcani, ceea ce a stârnit
nemulțumirea marilor puteri europene care considerau că echilibrul european devine tot mai fragil. În acest
sens marile puteri au impus reluarea negocierilor in cadrul Congresului de Pace de la Berlin (1878). S-a
redactat un document numit Tratatul de la Berlin cu următoarele prevederi:

1. Romania era recunoscută independența condiționată de schimbul teritorial:

a) România cedează Rusiei sudul Basarabiei cu cele 3 județe: Cahul, Bolgrad, Ismail și primește de la
Turcia: Dobrogea, Delta Dunării, Insula Serpilor.
b) Se modifică articolul 7 din Constituția de la 1866 (Cetățenia română putea fi acordata doar celor de
religie creștină)
2. Serbia și Muntenegru devin independente;
3. Bosnia și Herțegovina intră sub administrația Austro-Ungara;
4. Anglia primește Cipru.

Condițiile tratatului de pace au fost îndeplinite de România. Ca urmare în 1881 independența României este
recunoscută internațional de Marile Puteri.

Consecințele obținerii independenței de stat

 Odată cu recunoașterea externă a independentei crește prestigiul României în Europa. Diplomația

românească a acționat în sensul consolidării independenței, ducând o politica externă activă.
 1881 - Romania este proclamata Regat și este stabilită succesiunea la tronul țării;
 1883 - România aderă la Tripla Alianță (Puterile Centrale) alcătuită din Germania, Austro-Ungaria și
Italia.
 Dezvoltarea economică prin impunerea unei legislații economice protecționiste în scopul protejării și
încurajării industriei și comerțului.
 Diplomația românească se va concentra pe marele obiectiv si anume realizarea statului național roman
care s-a înfăptuit la 1918.

Aderarea României la Tripla Alianță

La sfârșitul secolului XIX si începutul secolului XX, in Europa se constituie două mari blocuri politico-
militare si anume: Tripla Alianță (Puterile Centrale) și Tripla Înțelegere (Antanta).

6
 Romania, stat independent, pentru a-și consolida această poziție recent obținută si recunoscută
internațional, aderă in 1883 la Tripla Alianță. De remarcat faptul că în acel, moment era singură alianță
politico - militara existentă in Europa. Existau legături între regele Carol I de origine germană, si țara sa
natală, Germania. De altfel, poziția Triplei Alianțe s-a consolidat prin aderarea României, iar statul roman
se va afirma ca un factor de stabilitate in zona balcanică. Tratatul a avut un caracter secret, fiind cunoscut
doar de un cerc restrâns de politicieni în frunte cu regele Carol I.

Tratatul prevedea acordarea sprijinului militar reciproc in cazul unei agresiuni armate îndreptate
împotriva statelor semnatare. Alianța a avut un caracter defensiv de apărare, însă după 1890 își va
schimba caracterul, devenind o alianță politico-militară ofensivă. România nu a mai reînnoit acest tratat
de alianță și s-a îndepărtat de vechii aliați politici și în contextul recent finalizatelor Războaie Balcanice.

Al Doilea Război Balcanic (1913)

Intre 1912-1913 se desfășoară o noua etapă a Problemei Orientale cunoscută sub numele de Războaiele
Balcanice. În 1912, statele balcanice Serbia, Muntenegru, Grecia si Bulgaria realizează o alianță sub
protecția Rusiei cu scopul înlăturării dominației otomane din Balcani. În urma Primului Război Balcanic
din 1912, Turcia este înfrântă și se va desfășura Conferința de Pace. Bulgaria, stat nemulțumit de
deciziile conferinței de pace, declara război foștilor aliați balcanici. O posibila victorie a Bulgariei in
cadrul acestui nou război balcanic ar fi schimbat radical echilibrul de forte din Balcani.

În acest context, România mobilizează forțe armate și intervine in Al Doilea Război Balcanic împotriva
Bulgariei, alături de Serbia, Grecia si apoi Turcia. Bulgaria capitulează, evitându-se astfel degradarea
conflictului local în unul general, prin intervenția marilor puteri.

Ca o recunoaștere a locului si rolului avut de România, factor de stabilitate in zona balcanică, tratativele
de pace s-au desfășurat la București, României revenindu-i rolul de adevărat arbitru in Balcani. Pacea s-a
încheiat în absența marilor puteri, in august 1913, Romania primind, de la Bulgaria, Dobrogea de sud
cunoscută sub numele de Cadrilater.

Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918)

Context istoric:

Izbucnirea Primului Război Mondial in anul 1914 a pus in fața României problema unei opțiuni politico-
militare esențială pentru viitorul statului.
7
Izbucnirea războiului; neutralitatea și activitatea diplomatică a României (1914 – 1916)

În iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo, ce a reprezentat pretextul declanșării Primului Război
Mondial. In acest context, regele Carol I convoacă la Sinaia, în august 1914, Consiliul de Coroană pentru
consultarea tuturor factorilor politici in vederea luării unor decizii. Participă la acest consiliu: regele,
prințul moștenitor Ferdinand, membrii guvernului, principalii oameni politici, reprezentând toate partidele
si orientările politice. Decizia luată de către aceștia a fost cea a neutralității ce a fost comunicată statelor
europene.

Perioada de neutralitate (1914 – 1918) este una in care cele 2 alianțe politico-militare au făcut demersuri
pentru atragerea României de partea lor. Opinia publică din România dorește sa participe militar alături
de Antanta în vederea eliberării teritoriilor românești (Transilvania, Banat, Bucovina) de sub dominația
austro-ungară.

Pe parcursul neutralității, președintele consiliului de miniștri, Ion I.C. Brătianu, care și-a asumat
conducerea politicii externe românești, a inițiat si condus tratative de angajare a României in război
alături de Antanta. El a amânat intrarea României in război timp de 2 ani, urmând să asigure statului
condiții optime din punct de vedere politic si militar.

Pe 4 august 1916 Romania va semna 2 documente:

1. Tratatul de Alianță

2. Convenția militara

1. Tratatul de Alianță
a) România se obligă să declare război Austro-Ungariei si să intre in conflict cu aceasta pana la 15
august 1916;
b) Puterile Antantei prevedeau egalitatea de tratament a României la viitoarea conferință de pace;
c) Nici o putere semnatară nu va încheia pace separată cu Puterile Centrale;
d) Se recunoaște dreptul României asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria: Transilvania,
Banat, Bucovina.

2. Convenția militară

a) Armata anglo-franceză inițiază ofensivă in Salonic pentru a reține forțele bulgare in Sud;
b) Rusia se angaja la: o ofensivă in Bucovina; trebuia să trimită două divizii militare in Dobrogea
pentru susținerea armatei române; furnizarea de echipament militar necesară armatei române.
8
 Participarea României la Primul Război Mondial (1916 – 1918)

La 14 august 1916, armata română începe ofensiva in Austro-Ungaria prin trecerea Carpaților si
înaintarea in Transilvania. În septembrie 1916, Bulgaria declară război României. Trupele germano-
bulgaro-turce conduse de feldmareșalul Won Mackensen, forțează Dunărea si ocupă Turtucaia intrând in
România. Acțiunea nestingherită a trupelor Puterii Centrale se datorează faptului ca armata română nu a
avut sprijin din partea aliaților. Astfel, frontul de la Salonic nu a fost coordonat corespunzător, trupele
rusești si echipamentul militar necesar armatei romane neajungând in Dobrogea. In septembrie 1916,
armatele austro-germane încep o contraofensivă in Transilvania, împingând armata română înapoi peste
Carpați. În noiembrie 1916, trupele conduse de Won Mackensen intră si
ocupă Bucureștiul. Casa regală, guvernul, autoritățile, armata si o parte a locuitorilor se retrag in
Moldova, tezaurul românesc fiind transportat in Rusia pentru siguranță. Capitala României va deveni
orașul Iași, iar frontul s-a stabilizat pe linia Nămoloasa-Focșani-Galați

În 1917 un rol important in reorganizarea armatei române l-a avut Misiunea militara franceză care a fost
condusă de generalul Henry Berthelot. Pentru creșterea moralului soldaților, regele Ferdinand le promite
soldaților de pe front două mari reforme care urmau să fie puse in aplicare după război: reforma
electorală și reforma agrară.

Regina Maria organizează serviciul sanitar de Cruce Roșie care era necesar militarilor și civililor
refugiați.

În iulie – august 1917 armata română oprește ofensiva Puterilor Centrale spre Moldova prin marile lupte
de la Mărăști, Mărășești, Oituz. Revoluția bolșevică din Rusia din octombrie 1917 care a dus la
instaurarea guvernului bolșevic condus de Lenin va schimba radical situația militară si politică. Rusia va
ieși din război iar România rămâne singură pe frontul de răsărit.

În 1918 se sfârșește războiul. La Brest-Litovsk, Rusia încheie pace separată cu Puterile Centrale, in
aprilie 1918, la Buftea – București.

Prevederile păcii:

1. Dobrogea este ocupată de Puterile Centrale:

2. România are acces la Marea Neagră de-a lungul unui drum până la Constanța

9
3. Austro-Ungaria își extinde stăpânirea asupra de-a lungul crestelor Carpaților

4. Surplusul de petrol și cereale ale României intră în posesia Germaniei

5. Germania instituie controlul asupra întregii economii românești

Tratatul de pace a fost ratificat de Parlament dar nu a fost promulgat de către regele Ferdinand. Datorită
faptului ca Antanta a obținut victorii militare, România a declarat război Germaniei la 10 noiembrie 1918
si va reintra in conflict de partea Antantei. Gestul României a avut mai mult o importanță simbolică și
politica decât militara. La 11 noiembrie 1918, Germania capitulează, punându-se capăt Primului Război
Mondial.

Consecințele participării României la Primul Război Mondial:

1. Obiectivul participării României la Primul Război Mondial a fost atins astfel ca provinciile românești
aflate sub stăpânire străină s-au unit cu Vechiul Regat, formându-se România Mare.

2. Puterile Antantei au recunoscut in cadrul Congresului de Pace de la Paris (1919-1920), dreptul

României asupra teritoriilor românești si granițele statului național unitar roman.

Romania in politica externă in prima jumătate a secolului al XX – lea

Politica externă a României in perioada interbelică (1919 – 1939) va avea drept obiective majore
menținerea situației existente (statul-quoului) si a păcii in condițiile afirmării politicii revizioniste si
conciliatoriste, a instaurării in Europa a regimurilor de tip totalitar. La finalul Conferinței de Pace de la
Paris s-au semnat 5 tratate cu statele învinse in război si anume:

1. Tratatul de la Saint – Germain cu Austria (se recunoștea unirea Bucovinei cu România)

2. Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) prin care Ungaria recunoștea unirea Transilvaniei cu România

3. Tratatul de la Neuilly (1920) cu Bulgaria prin care aceasta recunoștea Cadrilaterul ca aparținând
României

Rusia nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România. Însă recunoașterea internațională s-a realizat printr-
un tratat semnat cu puterile europene la Paris in 1920. Rusia a avut o atitudine ostilă față de România in
perioada interbelică.

Relațiile internaționale în perioada interbelică (1919 – 1939)

In perioada interbelica relațiile internaționale se caracterizează prin două atitudini:

10
a) revizionistă, care era dusa de statele nemulțumite de prevederile tratatelor de pace si care doreau refacerea
lor (Ungaria, Germania, Bulgaria, URSS)
b) conciliatoristă care a fost promovată de Franța și Anglia in scopul menținerii păcii prin acordarea de
concesii statelor revizioniste.

Politica externă a României se va concentra in perioada interbelică pe două obiective majore: menținerea
situației existente si menținerea păcii. Aceste obiective vor fi realizate prin încheierea unor alianțe
regionale de securitate colectivă și printr-o activă prezență a diplomaților români in Societatea
Națiunilor.

1. În 1919, România devine membră a Societății Națiunilor care este o organizație mondială cu scopul
menținerii păcii in lume. Un rol important l-a avut diplomatul Nicolae Titulescu, ministru de externe al
României care a fost ales președinte al Societății Națiunilor in 1930-1931.

2. Realizarea unor alianțe regionale politico-militare cu scopul de a menține situația existentă (statu-
quoului).

În 1921 diplomatul roman Take Ionescu pune bazele Micii Înțelegeri alcătuită din România,
Cehoslovacia, Iugoslavia. Este o alianță regională politico - militara și are ca scop acordarea ajutorului
militar receptiv in cazul unui atac din partea Ungariei. În același spirit, dar față de revizionismul bulgar, a
fost încheiat în 1934, Înțelegerea Balcanică, semnată de România, Grecia, Turcia și Iugoslavia.

Relațiile diplomatice cu URSS

Au fost de-a lungul perioadei interbelice încordate. În 1918 Rusia rupe legăturile diplomatice cu statul
român. Obiectivul guvernului român era obținerea recunoașterii de către sovietici a noului statul al
Basarabiei. S-au inițiat o serie de convorbiri româno-ruse, cum ar fi cele purtate la Viena în 1924 în
vederea restabilirii relațiilor diplomatice care au eșuat. Un rol important în reluarea negocierilor și
restabilirea relațiilor diplomatice româno-sovietice l-a avut Nicolae Titulescu care prin negocieri purtate
cu Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic, a ajuns la un acord, în anul 1934, de restabilire a
relațiilor diplomatice fără a se ridica însă problema Basarabiei.
După 1930 se constată o degradare a relațiilor internaționale și se promovează o politică agresivă, de
încălcare a tratatelor de pace, în contextul instaurării regimurilor politice totalitare. După 1933, odată cu
venirea la putere a lui Adolf Hitler, în Germania, acesta inițiază o politică de înarmare și încalcă
prevederile Tratatului de Pace de la Versailles, părăsind societatea națiunilor. În același timp Italia
fascistă ocupă Etiopia, iar în extremul orient, Japonia ocupă Manciuria. În anul 1937 se va forma Axa

11
Roma – Tokio – Berlin, alianță militară cu caracter ofensiv. În 1938, Germania anexează Austria, iar
Franța și Marea Britanie semnează Acordul de la Munchen, expresia politicii conciliatoriste, prin care
sudul Cehoslovaciei era cedat Germaniei. În aceste condiții, regele Carol al II – lea al României
întreprinde vizite la Londra și Paris, cu scopul obținerii de garanții pentru integritatea statului român.
Marea Britanie și Franța vor acorda doar independența, nu și integritatea teritoriala a României.
Din acest moment, întreaga politică de securitate a României este compromisă, iar guvernul român își va
îndrepta atenția, în relațiile internaționale, asupra Germaniei. În noiembrie 1939, Carol al II – lea se va
întâlni cu Hitler la Berghof. Regele va solicita sprijin german față de pretențiile revizioniste ale URSS –
ului și Ungariei privind România. În martie 1939 se va încheia un tratat economic între România și
Germania, valabil pe 5 ani.
23 august 1939 se încheie pactul de neagresiune Ribbentrop – Molotov (Germania și URSS). Acest pact
cuprinde o anexă secretă în care se manifestă interesul URSS de a anexa Basarabia.
1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia și începe Al Doilea Război Mondial.

Pierderi teritoriale. România în Al Doilea Război Mondial

a) Pierderi teritoriale (1940)
În cel De-al Doilea Război Mondial se vor confrunta două tabere politico – militare: Puterile Axei, căreia
i se alătură Ungaria și Bulgaria și Coaliția Națiunilor Unite, alcătuită din Marea Britanie, SUA și URSS.
6 septembrie 1939 regele Carol al II – lea proclamă neutralitatea României. Statele revizioniste, URSS,
Bulgaria și Ungaria solicită cedări teritoriale din România.
Iunie 1940, printr-o notă ultimativă, URSS cere României cedarea Basarabiei și Nordul Bucovinei în
termen de 48 de ore.
În aceste condiții, la 28 iunie 1940 trupele sovietice ocupă teritoriile cedate.
La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România a fost nevoită să cedeze Ungariei Nord-Vestul
Transilvaniei.
7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul este cedat Bulgariei. Domnia lui Carol al II –
lea nu a putu supraviețui marilor pierderi naționale, așa că la 6 septembrie 1940 abdică în favoarea fiului
său Mihai, în vârstă de 19 ani, și-l numește pe generalul Ion Antonescu prim-ministru.

12