Micu Secuiu

ACCIDENTUL
– unghiuri de vedere,
fals roman politist –

Orice posibilă asemănare cu

realitatea este pur întâmplătoare,
ba închipuie chiar un nedorit
accident.
Se încearcă doar prezentarea
imaginii aşa-zisului „adevăr”
cunoscut publicului larg, în
opoziţie cu doza de veracitate
care stă în spatele evenimentelor
petrecute efectiv.
Acţiunea este plasată într-o ţară
închipuită, similară Lilliputaniei,
în mijlocul unei lumi pur fictive.

ISBN 978-973-0-24032-0

Iasi
2017
Moto:
(Democraţia în viziunea lui Mark Twain:)
"Dacă prin vot am putea schimba ceva, n-am mai fi
lăsaţi să votăm.”

Tehnoredactare computerizată –Secuiu, Micu

Multiplicare:
 Era o după-amiază însorită şi plăcută, deşi la soare
căldura devenise poate puţin cam înăbuşitoare, ceea ce te
silea să cauţi umbra. Procurorul coborâse uşor geamul
automobilului ca să-l atingă un discret curent înviorător. Se
plictisea, căci fusese deranjat tocmai în clipa când se
pregătea să plece de la serviciu, sătul de truda orelor
petrecute în spatele biroului. Explicaţia care i se dăduse era
scurtă. Trebuia să ancheteze un banal accident rutier,
întâmplat pe undeva pe un drum lăturalnic din apropierea
oraşului, accident care se soldase, după câte se părea, cu cel
puţin o victimă.
Nu trecu nici măcar un sfert de oră de la răscrucea de
la care intraseră pe şoseaua laterală, că şoferul îl făcu atent:
- Cred că am ajuns! În zare se vede o ambulanţă
roşie de la SMURD şi nişte autoturisme ale poliţiei. Dar uite
ce mulţime de limuzine s-a mai oprit pe mărgini. Lumea e
tare amatoare să caşte gura la nenorocirea care-i loveşte pe
alţii. Ce Dumnezeu le-o fi plăcând să admire la o catastrofă?
După câteva minute vehiculul se opri, iar magistratul
coborî. În dreapta drumului, pe iarbă, destul departe de
acostament, se zărea o maşină de culoare gri deschis, bătând
în alb, răsturnată pe-o parte şi temeinic avariată. Sări şanţul
şi, fără a se grăbi, se apropie de fâşia galbenă de demarcaţie,
care delimita perimetrul interzis accesului public. Un
poliţist, probabil de la postul comunal local, sări să-l
oprească.

3
 - Este interzis să treceţi!! Nu vedeţi banda?
- Eu sunt procuror… Trebuie să mă ocup de caz.
Deodată, mai din spate, răsună o voce prietenoasă:
- Lasă-l să se apropie. E de-al nostru. Vă salut
domnule Iustin.
- Bună Marine! În capul tău pică măgăreaţa
cercetărilor, săracan de tine? Şi tocmai într-o atât de tihnită
după-amiază, potrivită doar pentru o dulce leneveală!
- Ghinion1!
- Păi asta-i vorbă prezidenţială, care a devenit virală
pe micile ecrane! Bravo, bine că şi tu, simplu funcţionar de
stat, te apucaşi de criticat politica înaltă a acelora la care
slujeşti! Ori vrei să ajungi şi tu faimos, ca să urle ziarele pe
seamă-ţi?!
- Caţă ai fost de când te ştiu!
- Da’ ce s-a întâmplat!?
- Un nebun, pesemne şi cherchelit, dar totuşi cu
carnet de conducere în regulă, a circulat desigur cu viteză,
până ce-a sărit ca smintitul din drum, dând peste pomul de
colo. Grozăvia de BMW i s-a făcut ţăndări, şi nenorocitu’ s-
a prăpădit. E zob, nu alta. Du-te să-l vezi şi tu! Zace acolo
unde stau ăia de la salvare. Da’ n-au ce să-i facă, întrucât s-a
curăţat încă din clipa izbiturii.
În vreme ce criminaliştii marcau şi fotografiau
piesele împrăştiate pe o mare întindere în jur, unele chiar în

1
Expresie devenită celebră, în urma faptului că a fost folosită de
preşedintele Klaus Werner Johannis într-un interviu televizat, privitor
la modul cum şi-a dobândit casele. Cum am declarat dintru început,
evenimentele descrise în paginile de mai sus se petrec într-o ţară
închipuită, asemenea Lilliputaniei lui Gulliver. Numai că,
nedispunând de atâta fantezie câtă avea Jonathan Swift, nu am fost în
stare să imaginez expresii destul de grăitoare, ori întâmplări cu
adevărat edificatoare, spre a-mi susţine afirmaţiile, de aceea pe unele
le-am copiat din viaţa noastră de toate zilele, fără intenţia vreunor
aluzii, ci doar pentru răsunetul de care s-au bucurat la timpul lor.

4
şosea, procurorul se îndreptă spre resturile vehiculului
răsturnat. Alături era întins, cu faţa în jos, un cadavru
îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneci scurte, sfâşiată la spate, şi
nişte obişnuiţi blugi albaştri. Picioarele le ţinea împletite în
chip ciudat.
- L-aţi clintit din poziţia iniţială? se adresă unuia
dintre privitori, probabil medic pe ambulanţă.
- Puţin, ne-am uitat dacă mai trăieşte.
- Şi?
- Cred c-a murit instantaneu.
- Sigur nu l-aţi tras departe de locul căderii? Poate
picase pe altundeva.
- Nu! Aici era de la început. L-am ridicat numai
oleacă, să-i vedem faţa. Era zdrobită şi omul evident
decedat, aşa că l-am aşezat cum a fost. Deci deplasarea,
dacă s-a produs, este doar de câţiva centimetri.
- Nu-mi vine să cred! Nu ţi se pare nimic ciudat?
- Nu!
- Păi la starea în care se află leşul, la mulţimea de
răni care se văd la cap şi la gât, ar fi trebuit ca în jur să fie
baltă de sânge! Ori nu se vede nimic.
- Ei, din cauza aridităţii lunilor din urmă, tina a
sorbit cu repeziciune scurgerile…
- Bine, dar accidentul a avut loc de puţin timp. Ca
atare ar fi trebuit să se remarce încă unele pete de umezeală,
căci n-a fost vreme ca totul să se zvânte. Ori, uitaţi-vă prin
iarbă, ţărâna e uscată. Nici buruienele nu sunt stropite… De
altfel craniul a poposit pe o foaie de brusture, pe care se
disting doar câteva dungi vagi, lăsate pesemne de cheagurile
de pe obraz, în clipa în care, târşâindu-l, aţi mişcat trupul.
Apoi, în răstimpul trecut de la deces, de cel mult trei sferturi
de oră, numai lichidul se putea evapora sau putea fi absorbit
de pământ; partea corpusculară s-ar fi închegat, neavând
cum să dispară nici în aer şi nici în sol. Foarte ciudat.

5
 - Lucrul e totuşi explicabil. Probabil sângele nu s-a
vărsat în afară. N-aţi observat că pieptul şi ţeasta sunt
strivite? Este posibil să se fi produs o hemoragie internă, iar
întreaga revărsare să fi fost drenată spre cavitatea toracică şi
cea abdominală.
- Oare? Apoi nu înţeleg nici ceea ce ai remarcat
dumneata adineauri. De ce o fi având craniul şi coşul
pieptului totalmente fărâmate? Ce l-a putu izbi atât de
năprasnic?
- De bună seamă motorul! De altceva nu poate fi
vorba! La greutatea pe care o are, o pălitură a sa e
nimicitoare! decretă pe ton savant cel întrebat, străbătut de
un profund dispreţ pentru incompetenţa şi lipsa de
pătrundere şi închipuire a procurorului.
Desigur îi atribuia şi lui calificativele de inteligenţă
puse în bancuri, în mod obişnuit, în seama miliţienilor de
odinioară.
- Dar dacă am văzut bine, motorul se zăreşte la vreo
şapte-opt paşi spre stânga! Sau grămada de fiare de acolo e
altceva?
- Nu, este tocmai el!
- Totuşi la o oprire bruscă din cauza unui obstacol, în
virtutea inerţiei, acesta nu putea ţâşni decât înainte, iar nu
înapoi, spre şofer. Deci cum să-l lovească? În plus, de vreme
ce a poposit în final într-o parte, nu avea cum să ajungă la
cel de la volan, o astfel de mişcare presupunând o traiectorie
în unghi! Mai întâi s-ar fi impus un mers în spate, după care,
din pieptul mortului, să ricoşeze lateral, ceea ce e absurd,
căci corpul său, care e totuşi moale, nu putea închipui o
oprelişte atât de dură încât, la greutatea ce o avea fierăraia,
să-i schimbe în asemenea măsură direcţia de deplasare! De
altfel dacă autoturismul se comprima din pricina coliziunii,
iar toate componentele din compartimentul motorului erau
împinse în habitaclu, ar fi fost prinse picioarele, şoldurile şi

6
cel mult partea inferioară a abdomenului conducătorului
auto. Nu avea cum să-i fie atinsă extremitatea superioară.
Numai o ciudată rostogolire de-a berbeleacul pe lungime
putea aduce motorul peste cabină, situaţie în care aplatizarea
se producea însă nu de dinainte spre înapoi, ci de sus în jos.
În loc de asta, întregul ansamblu a zburat la o bună distanţă
într-o parte şi încă în sens opus aceluia de răsturnare!
Subcomisarul, care se apropiase între timp, se oprise
îndărătul său şi-l privea critic. Era un om peste măsură de
înalt, solid, adevărată matahală, cu o faţă de nepătruns, încât
era cu neputinţă ca să ghicească cineva ceea ce gândeşte.
Încercând să ia apărarea medicului, interveni zâmbind:
- Prea eşti cusurgiu! Ca de obicei, de altfel! Nu
degeaba zice lumea că ai devenit mai catolic decât papa! Să-
l ferească Dumnezeu pe oricine să încapă pe mâna ta, că
scoţi untul din el cu suspiciunile! De ce nu recunoşti că e un
banal incident, provocat de un vitezoman înrăit, care pe
deasupra era probabil în stare de ebrietate. La autopsie sunt
convins că se va dovedi, fără putinţă de tăgadă, că am
dreptate. Deşi drumul e drept, de bună seamă nici măcar n-a
mai văzut asfaltul, după cum n-a zărit nici ditai arborele. În
zonă carosabilul este fără cusur, deci nu era vreo groapă
care să-l arunce, şi în plus era uscat, deci este exclusă
eventualitatea că ar fi patinat, pierzând controlul asupra
autoturismului. Pur şi simplu n-a fost atent. Poate vorbea şi
la telefon, sau cine ştie unde i-or mai fi stat gândurile! Nu
mai poţi să respiri de de-al d-ăştia băuţi şi zăbăuci.
- Nu reuşesc totuşi să înţeleg de ce, în ciuda rănilor,
deloc puţine şi toate foarte grave, nu prea sunt pete de sânge
pe nicăieri. Dungile de pe foaia de brusture sunt vădit trasate
de cheagurile de pe cap, în urma deplasării leşului de către
cei care voiau să-l consulte. Ele nu indică o scurgere, o
hemoragie cât de mică. Apoi nici motorul n-ar trebui să se
afle acolo, în stânga. Ce fel de salturi a făcut limuzina, încât

7
să poată ajunge tocmai în acel loc? După ce soi de dinamică
s-o fi deplasat?
În temeiul pragmatismului său, subcomisarul se
grăbi să tragă cuvenitele concluzii pe marginea a ceea ce li
se înfăţişa:
- Medicul ţi-a explicat de ce nu e sânge. Iar
accidentul s-a petrecut aşa: omul a tras din greşeală prea
mult de volan spre dreapta şi, din cauza vitezei excesive, a
sărit peste acostament şi peste şanţ. A trecut razant pe lângă
copac, agăţându-l uşor cu portierele din stânga. Apoi s-a
răsturnat de câteva ori, şi tot ce-a fost în cabină, inclusiv
mortul, a căzut alături, iar resturile autovehiculului au ajuns
în poziţia în care le vezi. În clipa atingerii tangenţiale, s-a
desprins şi motorul de pe şasiu şi a zburat în continuare în
lungul traiectoriei iniţiale, oprindu-se tocmai în marginea
câmpului. Dacă-i analizezi cursul, vezi că e perfect aliniat
devierii direcţiei de mişcare a turismului încă din şosea. Iar
după o rostogolire laterală, caroseria a ajuns în mod firesc în
dreapta liniei care-i închipuia mersul la început. De aceea
motorul e în stânga şi nu în faţa rămăşiţelor.
Procurorul, de înălţime mijlocie, alături de poliţist,
părea bondoc, dacă nu chiar puţin pitic. Mângâindu-şi părul
des şi negru, de parcă ar voi să şi-l pieptene cu degetele, îşi
privi interlocutorul neîncrezător. Era o fire calmă,
răbdătoare, echilibrată, lipsită de izbucniri exuberante sau
spontane. Chiar cu riscul de a părea chiţibuşar, nici acum nu
se pripea cu emiterea unor păreri definitive, căci îşi avea
îndoielile sale.
- Vezi tu, nu vreau să te critic, dar ceva nu se
potriveşte în ceea ce spui. Accept că BMW-ul răposatului a
alunecat pe lângă trunchi, şi că, mai departe, traiectul a fost
cel descris, totuşi, în mod ciudat, scoarţa e lezată frontal, iar
nu lateral şi deci nu-ţi prea susţine teoria. Dar şi alte două
lucruri nu le pricep!

8
 - Te ştiam deştept! Începi să mă decepţionezi! nu se
putu abţine poliţistul ca să-l zeflemisească.
- Îmi pare rău, dar dacă vehiculul şi componentele
sale ţâşneau în direcţia pe care mi-o indici, cine a strivit
cadavrul? Chiar tu ai spus adineauri că motorul s-a deplasat
înainte, iar nu înapoi! Deci nu putea atinge şoferul! Apoi
dacă frecarea cu plopul smulgea uşile din stânga şi grinda
care le ţinea, ele trebuiau să cadă la rădăcinile sale, nu la
zece sau douăzeci de paşi mai încolo, lângă resturile
automobilului… În plus o bucată de capotă e ajunsă în
drum, în spatele arborelui de care s-a lovit. Deci, zici tu,
izbitura s-a produs pe latura dinspre câmp a tulpinii, dar
tabla a aterizat totuşi pe carosabil. Pentru a ajunge acolo
trebuia să ocolească într-un chip oarecare pomul… Însă de
traiectorii curbe sau în zigzac ale obiectelor în zbor, încă n-
am auzit. Ele parcurg linii perfect drepte, ceea ce nu e cazul
aici.
- Ei, dacă mă iei aşa repede cu nişte detalii disparate,
evident că ai să mă încurci, căci nu pot găsi răspuns
instantaneu. Trebuie să mă mai gândesc, să cercetez.
Oricum, în câteva zile vei avea raportul preliminar al
specialiştilor noştri despre dinamica maşinii şi te vei lămuri.
Se apropie un criminolog îmbrăcat în combinezonul
specific meseriei şi se adresă subcomisarului:
- Noi am terminat cu fotografiatul şi cu schiţatul…
- Chiar totul, aşa repede?
- Întrucât se lasă seara ne-ar putea scăpa unele
amănunte. E poate mai nimerit să reluăm cercetarea mâine
dimineaţă, pe lumină. Am distinge mai bine piesele mai
mărunte, risipite prin bălării, care acum se sesizează mai
greu… Evităm astfel eventuale erori.
- Atunci plec şi eu şi voi încerca să revin mâine la
prima oră, odată cu echipa voastră… adăugă procurorul,
uitându-se la cei doi interlocutori.

9
 *

Sufrageria fu cuprinsă de un vaporos văl de

semiîntuneric, deşi draperiile nu fuseseră încă trase.
Semiobscurul înserării devenea tot mai dens. Cei doi, soţ şi
soţie, destul de vârstnici, şedeau confortabil în fotolii şi
priveau uşor plictisiţi emisiunea de la televizor. Trăiseră
destul de mulţi ani împreună, încât nu prea mai aveau ce să-
şi spună, aşa încât tăceau, lăsându-se antrenaţi de acţiunea
filmului.
Deodată răsună strident, de pe hol, soneria.
- Cine-o mai fi la vremea asta?
- Păi, având în vedere ora nepotrivită, cred că e
domnul Traian, care, ca toţi pensionarii, n-are ce face şi ca
de obicei le iroseşte celorlalţi timpul.
- Las’ că mă duc eu…
Bărbatul se ridică alene şi trecu în antreu. În uşă
apăru într-adevăr vecinul, precum se aşteptase, un bătrân
trecut bine de şaptezeci de ani, pe care vârsta îl subţiase la
umeri, la piept şi la picioare, îngroşându-i în schimb
mijlocul. Puţin mai înalt decât gazda, putea privi peste capul
ei. Avea faţa osoasă, prelungă, pe care bătrâneţea i-o
descărnase, obrazul arătând precum o piele pergamentoasă,
întinsă de-a dreptul peste oasele ţestei, evidenţiindu-le astfel
toată structura colţuroasă. Era uşor adus de spate, aplecarea
înainte dându-i un aer puţin umil, deşi era departe de a fi o
fiinţă cuminte şi supusă. Fire meticuloasă, dădea atenţie
tuturor mărunţişurilor, căci o viaţă întreagă, ca profesor
conştiincios ce fusese, le socotise hotărâtoare în educarea
elevilor daţi lui în grijă. Însă devenea uneori stânjenitor, căci
uita că nu mai avea înainte-i copii, ci oameni în toată firea,
care nu mai erau dispuşi să-i asculte şi să-i urmeze fără
crâcnire sfaturile de bună purtare.

10
 - Nu vrei să facem o tablă?
- Intră te rog. Să trecem dincolo, să ne aşezăm puţin.
Iar legat de table, zău că astăzi seară nu prea am poftă de
joc. Mă simt obosit. Tocmai când mă pregăteam să vin acasă
a trebuit să mă duc să cercetez un accident de circulaţie
stupid, al unui smintit, care s-a repezit ca un nebun într-un
plop din marginea şoselei.
- Ştiam, căci te-am văzut la televizor acum o oră!
- Eu la televizor?!
- La fix, adică peste cinci minute, va începe un nou
telejurnal, aşa că te poţi admira tu însuţi pe micul ecran, căci
sper să se repete informaţiile date mai devreme, fiind vorba
de noutăţile zilei.
- Păi atunci să schimbăm postul.
- Ei, ce părere ai despre caz? Insistă oaspetele.
- Nu mi-am putut face o impresie. N-am apucat să
verific cine este cel sucombat. Are un ciudat nume de
pasăre, care în clipa de faţă îmi scapă. Oricum, întreaga
întâmplare mi s-a părut puţin cam stranie şi pe undeva chiar
absurdă. Fac asemenea anchete de câteva decenii, am văzut
sute de morţi şi de răniţi, dar acum am sentimentul că mă
confrunt cu foarte multe lucruri nelămurite şi încurcate. La
prima vedere e un banal eveniment rutier, provocat de
neatenţie şi poate de o doză excesivă de alcool.
- Mă miră că susţii că n-ai habar de răposat. În
ultimele săptămâni întreaga mass-media a urlat o mulţime
pe seama lui. Este Zăganu, importatorul şi distribuitorul de
felurite produse medicale şi farmaceutice, care cică, atunci
când a diluat unele substanţe pure, spre a le aduce la
concentraţia care să permită folosirea lor, le-a falsificat
reţele, adăugindu-le cam prea multă apă.2

2
Aceste afirmaţii ar putea duce cu gândul la un accident petrecut cu
adevărat în 2016, care a ţinut pagina întâia a ziarelor şi a
telejurnalelor, pe parcursul lunilor mai – august ale acelui an.

11
 - Culmea este că i-am văzut actele, căci au fost
găsite lângă leş, dar n-am făcut asociaţia, deşi vâlva stârnită
e mare şi nu-mi este străină. Dar dacă e adevărat ceea ce
spui, sunt de-a dreptul îngrijorat…
- De ce? Ce mare problemă că s-a izbit de un pom?
Câţi nu intră într-un stâlp electric, întru-un cap de pod, în
balustrada de protecţie a unui trotuar sau în separatorii
sensurilor de mers.
- Nu mă gândesc propriu-zis la accidentul rutier.
Acuzele aduse de presă lu’ Zăganu mi s-au părut dintru
început suspecte, ba chiar căutate sau confecţionate. Nişte
făcături nu alta. Acum survine deodată moartea sa.
- Aici n-ai dreptate! Tu eşti mai tânăr, dar eu, care
am trecut binişor de şaptezeci de ani, în ultima vreme,
şubrezit fiind, m-am văzut silit să mă internez de mai multe
ori în spital. Ori, crede-mă, în clipa de faţă să te ferească
Dumnezeu să ajungi acolo! Catastrofă, nu alta! Ruină,
mizerie, lipsă de medicamente. Nevastă-mea a trebuit să-mi
aducă de acasă mai toate pastilele prescrise!! Aşa că cele
care se spun mi se par mai mult decât verosimile!
- Dragă, e drept că încă n-am poposit pe un pat de
spital, dar situaţia nu-mi este necunoscută. Chiar şi la

Asemănarea este însă doar aparentă, nefiind nici pe departe vorba de o

încercare de a reconstitui cazul. De altfel amănuntele înfăţişate mai
departe dovedesc că textul de mai sus se referă la nişte întâmplări
închipuite, care deviază cu totul de la cele desfăşurate în realitate,
evoluţia fiindu-le nu numai de tot paralelă, ci, cel mai adesea,
evidenţiază semnificaţii opuse lor. Deci încercarea de a stabili o
identitate între cele istorisite aici şi evenimentul menţionat la început
este absolut arbitrară şi incorectă, prin urmare cu totul neîntemeiată,
abaterile fiind mult prea multe. Să nu uităm că în orice ţară modernă
se petrec anual sute de accidente de circulaţie soldate cu victime,
majoritatea prezentând asemănare în derularea lor. Pe de altă parte,
prezenta relatare se axează mai puţin pe analiza incidentului rutier, ea
stăruind de fapt asupra sorţii firmelor cu capital autohton, supuse
exterminării.

12
televizor s-au spus atâtea… Dar nu la dificultăţile de
ansamblu ale sistemului de sănătate mă refer… Nu văd
legătura dintre astfel de necazuri şi Zăganu.
- Adică? Păi dacă dezinfectanţii şi detergenţii sunt
apă de ploaie, nu e firesc ca în spitale să fie atâta mizerie?
- E drept că una din acuzaţii se referea la nişte
raporturi incorecte de diluţie ale unora dintre preparatele
firmei.
- Just! Şi ce ţi se pare anormal? Dacă te duci la piaţă,
toate chinezismele de pe tarabe sunt nişte contrafaceri. Până
şi la varza adusă din Turcia scrie că ţara noastră i-ar fi loc de
origine, indicând, pentru concludenţă, chiar numele cine ştie
cărui judeţ! Minciuni şi înşelăciuni peste tot!
- N-ai fost atent la amănunte. Zile în şir toate
posturile au urlat că produsele erau de zece ori mai diluate
decât indica eticheta. Iar din când în când, dar din păcate
destul de des, expresia «de zece ori» era înlocuită cu una şi
mai deocheată, căci reporterii şi comentatorii, fără a-şi face
cea mai mică problemă, ziceau degajat şi dezinvolt că e
vorba de o diluţie de «zeci de ori» mai mare decât trebuia!
Aici e anomalia. Spirtul medicinal cu care, ca ţăranii, ne
dăm pe obraz după ras, are o concentraţie de şaptezeci de
procente, adică la un litru de soluţie, 700 ml sunt de spirt şi
300 de apă. Dar dacă ea scade de 10 ori, la aceeaşi cantitate
de amestec raporturile se schimbă, alcoolul reducându-se la
numai 70 ml! Adică în loc de câteva pahare de alcool,
lichidul mai cuprinde doar vreo jumătate de pahar. Iar dacă
luăm în discuţie formularea de «zeci» de ori, adausul se
restrânge la un simplu degetar! Ori în faţa unui fals atât de
grosolan, cred că nu trebuie să fii chimist de înaltă clasă ca
să-ţi dai seama că ceea ce ţi se oferă nu e spirt medicinal, ci
apă chioară, eventual colorată. De aceea m-au nedumerit
afirmaţiile vehiculate. Pe deasupra trebuie remarcat şi
altceva. Admit că e posibil ca unii manageri să nu fie tocmai

13
integri, încât, dacă ciubucul e gras, să se facă a nu observa
calitatea necorespunzătoare a mărfurilor care li se ofereau.
Dar nici măcar asta nu pot crede când sunt puse pe tapet
concentraţii de zeci de ori mai mici decât normalul, căci era
cu neputinţă ca medicii să nu bage de seamă că lucrează cu
o zeamă suspectă, compromiţându-şi munca. Dacă diluţia
era cu câteva procente mai mare sau mai mică decât cea
afişată, evident că era greu ca să remarce oarecine abaterea,
iar frauda nu mi s-ar fi părut exclusă.
În plus nu poate fi trecut cu vederea şi un alt aspect,
acela al amplorii. Toţi comunicatorii susţin că afaceristul ar
fi încheiat peste o mie şi jumătate de contracte, cu mai mult
de trei sute de spitale. Deci, chiar dacă uneori
aprovizionarea se va fi făcut şi prin achiziţie directă, la
atâtea cumpărări trebuie să fi avut totuşi loc şi cel puţin
câteva sute de licitaţii. Însă procedura din urmă presupune
participarea câtorva mii de persoane în incriminatele
tranzacţii veroase, multe dintre ele neavând motive de a
acoperi găinăriile unui concurent, cu care se văd silite să se
confrunte. În plus asemenea aranjamente se fac disimulat şi
cu fereală, să nu fie simţite de organele de control. Ori la
uriaşa extindere a fenomenului, aşa cum e descrisă de
acuzatori, la numărul mare de participanţi, putea fi vorba de
un demers discret şi de operaţii desfăşurate în ascuns? Îmi
vine greu să cred că mituirea se făcea chiar pe faţă şi la
scară atât de mare, fără nici un fel de precauţie, mai ales
când totul se scrie pe hârtie şi se semnează, lăsând astfel în
urmă o grămadă de probe compromiţătoare… Sunt cuprinşi
prea mulţi oameni în înţelegerile invocate, ca lucrurile să fie
verosimile. Mie mi se pare că în toată afacerea pute ceva, că
cei care au dezlănţuit scandalul nu luptă pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de tratament ale bolnavilor, nu se
zbat pentru apărarea lor de abuzurile statului, cum susţin cu

14
ostentaţie, ci folosesc tema doar ca pretext, ei ţintind în fond
cu totul altceva…
- Dacă stau să mă gândesc, parcă ţi-aş da dreptate.
- Dar nu e numai atâta. Acum vreo săptămână
ministrul sănătăţii anunţa că s-au recoltat câteva mii de
probe, din care un număr nesemnificativ aveau abateri în
pus sau în minus faţă de valorile afişate pe etichete, fără ca
eficacitatea biocidă să fie în mod serios afectată3.
- Disputa obişnuită… Ziariştii demască neregulile,
autorităţile neagă evidenţele…
- Da, dar vezi tu că după câteva zile ministrul şi-a dat
demisia! Oare chiar de bună voie? Întrebarea mi-am pus-o
de atunci…
- Un om cu bun simţ. Nu putea contesta nişte
realităţi de netăgăduit şi a făcut cuvenitul pas înapoi… Nu-şi
îngăduia să mintă la nesfârşit.
- Parcă adineauri îmi dădeai dreptate când afirmam
că spusele despre diluţie sunt bazaconii… Şi mai e ceva.
Ministrul agriculturii era învinuit concomitent de nefolosirea
fondurilor europene, de neacordarea subvenţiilor pentru
fermieri, prilej pentru unii de a face greva foamei în faţa
instituţiei. Apoi, invocând chiar la televizor o imaginară
infectare cu E-coli a brânzeturilor unei fabrici noi şi foarte
moderne din apusul ţării, a grăbit intrarea ei în stare de

3
O întâmplare similară este surprinsă de toate jurnalele de ştiri de prin
mai 2016 şi se referă la un anume ministru, Patriciu Achimaş-Cadariu
pe nume, demisia căruia a survenit în 9 mai. Mai departe însă, în
prezenta povestire nu se merge pe ideea dezvoltării celor relatate de
mass-media pe această temă, ceea ce dovedeşte că nu se doreşte
ilustrarea vreunei stări de fapt autentice, ci că naraţiunea e de tot
fictivă şi cu totul paralelă realităţii. Asemănările sunt deci pur
accidentale şi nedorite, prin urmare simple scăpări, putând însă duce
însă la nedorite confuzii şi interpretări. Rândurile de mai sus nu-şi
propun să dezbată cazul ministrului menţionat, problemele care-l
privesc neînrâurind în vreun fel firul epic.

15
insolvabilitate, deşi acuza era neîntemeiată, cum a dovedit
patronul pe baza unor analize de laborator lucrate în
străinătate, a căror obiectivitate nu era pricină de a se pune
la îndoială. În loc să apere firma, ieşind din nou la rampă
pentru a întări concluzia care reieşea din aceste constatări, a
tăcut mâlc, împiedicând reabilitarea şi determinând
falimentul. Este gestul prin care a devenit complicele
acelora care doresc distrugerea capitalului local şi
transformarea concetăţenilor într-o clasă de proletari săraci,
care, pentru a supravieţui, se văd siliţi să facă supuşi orice li
se cere. Iar în urmă a mai venit cu una şi mai gogonată. Sub
motiv că la noi risipa de alimente întrece media europeană,
domnia sa a propus creşterea costului nutrimentelor, pentru
a ajunge la nişte preţuri «corecte», deşi ţara are unul din cele
mai scăzute niveluri de viaţă. Dar cine era favorizat?
Fermierii băştinaşi şi babele care vând verdeţuri la tarabă?
Mă îndoiesc, căci în mai toate oraşele trei sferturi din
alimente se nu se comercializează la piaţă, ci la super- şi
hipermarketuri, care numai ale noastre nu sunt şi nici nu-şi
varsă profitul în ţară4! După atâtea isprăvi, care numai de
bine şi de laudă nu erau, a primit o moţiune de cenzură în
parlament. Dar totuşi, deşi atât de rău etichetat şi înainte şi
după moţiune, a rămas neclintit pe post. În schimb cel al
sănătăţii, deşi de el nu s-a luat nimeni în mod direct, s-a
grăbit să se retragă din funcţie. Nu ţi se pare ciudat, dacă nu
chiar anormal? Oare hotărârea a luat-o chiar de bunăvoie,
deşi nu greşise cu nimic? Iar bizareriile nu se opresc aici.
Misterul nu duce cumva cu gândul la «teoria complotului»,

4
Referirile duc într-adevăr cu gândul la ministrul Achim Irimescu şi la
iniţiativele sale din 2016. Ele au fost incluse din lipsă de inspiraţie în
găsirea unor teme de dialog vrednice de un subiect fictiv, şi ca urmare
reprezintă o abatere de la principiul „asemănărilor pur accidentale”,
enunţat în foaia de titlu, lucru pentru care datorez scuze acelora care
parcurg rândurile de mai sus.

16
oricât ar părea de hazardat, mai ales că a doua sau a treia zi
după părăsirea postului, când interimar la sănătate era chiar
premierul, ministerul anunţă că gradul de diluare al
produselor este de 2500 până la 4600 de ori mai mare decât
cel de pe etichetă?! Dacă expresia de «zeci de ori» nu prea
avea cum să se susţină, cea «de mii de ori» este total
absurdă, încât ţi-e greu chiar să ţi-o reprezinţi mental. Luând
de bună afirmaţia, ar însemna, spre pildă, că într-o căldare s-
ar fi versat un degetar de detergent sau poate şi mai puţin!
Cred că şi cea mai proastă femeie de serviciu, pe care o pui
să spele pe jos cu aşa ceva, ar fi indignată, socotind că-ţi baţi
joc de ea şi de munca pe care o desfăşoară! Nu trebuie să fie
laborantă cu înalte studii academice ca să remarce că i-ai dat
apă chioară în loc de o soluţie normală de curăţat. Oare tu,
chiar nespecialist fiind, căci bănuiesc că n-ai prea frecat
podelele în viaţa ta, în situaţia ei nu ţi-ai da seama că ceva
nu este în regulă?
- Parcă nu e absurd ceea ce spui, deşi presa a pus în
circulaţie zvonul că dezinfectanţii falsificaţi de Zăganu au
pricinuit moartea a mii de pacienţi… Şi parcă lucrurile nu
par chiar neîntemeiate, dacă ai în vedere mizeria de care
vorbeam.
- Bun! Dar uiţi un alt lucru. Cei care au pornit atacul
împotriva insului invocă implicarea a sute de spitale prin mii
de contracte, dând a înţelege că răposatul deţinea, la scară
naţională, un soi monopol asupra întregului domeniu.
Tocmai pentru că tema în discuţie nu e nouă, am avut vreme
să culeg unele informaţii din pură curiozitate, fără să mă
gândesc că voi avea nevoie de ele în rezolvarea unui caz. Ce
constatasem în afara celor deja spuse? La noi, ca furnizori
de produse similare, mai funcţionează vreo 8 – 9 firme, încât
participarea lui Zăganu la achiziţiile din unele spitale nu
depăşeşte zece–unsprezece procente, iar la altele nici n-a
fost acceptat. Pe ansamblul ţării, cota sa de piaţă nu cred că

17
trece de circa o şesime din total. Deci chiar de-ar fi
adevărate învinuirile care i se aduc legat de falsificări, care-
ţi demonstram că nu se susţin, tot nu i se poate pune la
socoteală toată hecatomba de morţi invocată de gazetari.
Influenţa celorlalte cinci şesimi din vânzări, care, cu o
singură excepţie, revin unor firme străine, constat că este
ignorată cu grijă de mass-media. Deci pentru o proporţie
corespunzătoare de decese n-ar trebui să răspundă
distribuitorii ceştilalţi? De ce nu se scapă nici măcar o
şoaptă despre ei? Pentru că avem de a face cu mari
corporaţii supranaţionale?! Sau întrezăreşti alt motiv?
- Dar văd că eşti temeinic pregătit pentru o
controversă.
- Totuşi nu în mod special. Dar gogoriţele auzite m-
au zgâriat din primele zile pe timpane. Grosolănia politicii
de prostire în masă era prea evidentă ca să nu mă deranjeze,
drept care m-am uitat pe internet şi m-am convins că
lucrurile nu stau chiar aşa cum se istorisesc. Dar să admitem
că Zăganu ar fi vinovat de pieirea mulţimii de pacienţi care i
se atribuie. Însă omiţi că, prin isteria iscată, s-a dezlănţuit o
adevărată psihoză de masă, încât, panicaţi, unii bolnavi au
fugit din spital, iar alţii au refuzat să se interneze de teama
unor infecţii nosocomiale. Destui dintre ei s-au stins pe
acasă. Pentru dispariţia lor nu există persoane culpabile? N-
ar avea nimeni să-şi facă mustrări de conştiinţă?
- Deci încerci să disipezi vina afaceristului?
- Nu mi-am propus aşa ceva, dar mi se pare ciudat
asaltul furtunos dezlănţuit împotriva individului… Mai ales
că nici nu e prea fundat. Din primele clipe am avut
sentimentul că în spatele poveştii se ascunde altceva. Nu mă
întreba ce, căci încă nu-mi pot da prea bine seama.
- Constat că te străduieşti din răsputeri să-l disculpi.
Dar de ce îi ţii partea? Ţi-a fost chiar aşa de simpatic?

18
 - Nici nu l-am cunoscut vreodată. Şi departe de mine
gândul de a susţine că n-ar fi întreprins şi afaceri dubioase.
Cred că ştii zicala americană „nu mă întreba cum am făcut
primul milion, căci celelalte sunt realizate în chip cinstit”.
Sau, mai corect spus, nu cinstit, ci legal, căci cele două
noţiuni sunt departe de a se suprapune. Dar căderea unui
ministru din pricina lui, numai pentru că nu s-a lăsat prins în
jocul defăimării, nu poate să nu atragă atenţia! Ba chiar mă
îngrijorează. Mi-e teamă că mă bag în ceva murdar… Iar
presimţirile rar mă înşeală.
- Priveşte! Poţi să te vezi pe ecran! Să nu zici că te-
am minţit! Uite şi resturile maşinii date cu roatele în sus.
Straşnică lovitură trebuie să fi fost!
- Având în vedere mulţimea faptelor contradictorii
cu care mă confrunt, cred că e mai prudent şi mai înţelept să
mă duc neîntârziat, chiar din zori, pe teren, să mai cercetez
odată lucrurile, ba chiar cu mai mare luare aminte decât
înainte. Pare-se că nu am observat chiar totul. De altfel din
primul moment mi-am spus că cele petrecute prezintă o
mulţime de ciudăţenii greu de explicat. Pare mai mult decât
o simplă manevră greşită a unui beţiv sau vitezoman,
neatent şi neglijent, deşi atât subcomisarul care cercetează
cazul, cât şi criminaliştii aflaţi în exerciţiul funcţiunii
susţineau că avem de a face cu un obişnuit «eveniment
rutier», cum îi zic ei, spre a se arăta neutri şi nepărtinitori în
raport cu obiectul supus cercetării. Ori o coliziune
incidentală, lipsită de dedesubturi, o recunosc din prima şi e
destul de greu să mă înşel. Dar acum parcă adulmec ceva
necurat, că doar nu degeaba fac meseria asta de câtva
decenii. Detaliile nu par a se potrivi între ele, multe sunt
neobişnuite şi neaşteptate, încât iscă semne de întrebare.
Acum, după ce m-am dumirit asupra personajului, întreaga
întâmplare îmi apare mai complexă decât mi-am închipuit şi

19
decât susţin comentatorii de presă. Mâine la prima oră, ca să
mă lămuresc, o să mă înfiinţez iarăşi pe câmp.

A doua zi procurorul îşi începu activitatea cu

demersurile pentru obţinerea unui mandat de percheziţie la
văduva celui răposat de cu seară. După ce isprăvi, chemă
şoferul ca să plece spre locul accidentului. Dimineaţa era
agreabilă, răsăritul soarelui devenind de-a dreptul înviorător.
Cufundat fiind în gânduri, nu dădu atenţie priveliştilor din
jur, încât nici nu băgă de seamă că se apropiase de
destinaţie. Abia în momentul în care limuzina frână, tresări
surprins şi aruncă o privire pe geam.
- Am ajuns deja?! se miră nedumerit. Aşa repede?
- Da.
- Bine, dar nu văd resturile autoturismului… Eşti
chiar sigur că aici trebuie să oprim?
- Categoric da! Uitaţi-vă că în faţă stă autoutilitara
celor de la institutul de criminalistică… De altfel oamenii şi-
au îmbrăcat deja echipamentul şi s-au aşternut pe treabă…
Ba, mai încolo unul e pe scară, de parcă ar vrea să urce în
pom…
- Da’ ce-or fi căutând şi ăştia aici, că ieri erau cei de
la serviciul de criminologie al poliţiei…
În jur nu se mai zăreau nici un fel de benzi de
demarcaţie a perimetrului securizat, nici poliţişti, nici
rămăşiţe ale celor întâmplate cu o zi în urmă. Împrejurimile
păreau curate. Mai încolo, în imediata vecinătate a
lăstărişului care delimita ogoarele, câţiva tinerei, cu
sofisticate aparate de luat vederi în braţe, dimpreună cu nişte
fete, probabil reportere, căutau prin buruieni şi filmau de
zor, deşi nu era prea limpede ce descoperiseră.

20
 Procurorul deschise portiera, dar când să coboare
observă că nu prea avea unde să calce, căci şoferul trăsese în
marginea acostamentului, încât chiar pe lângă prag trecea
buza şanţului. Cum panta dinspre stradă era mai lină, putu
totuşi să-şi sprijine talpa picioarelor pe iarbă, dar, pentru a
nu-şi pierde echilibrul, făcu câţiva paşi grăbiţi, care aduceau
a fugă, până se opri în fundul săpăturii. Când fu însă ca să
treacă în câmp, i se tăie elanul. Peretele de dimpotrivă era
aproape vertical, pe măsura unei trepte destul de înalte, cât
să-i ajungă aproape de genunchi. Făcând un efort, ieşi din
groapă şi se alătură insului care, urcat pe o scară, cerceta
ceva pe scoarţa unui copac aflat dincolo de cel izbit de
Zăganu. Se prezentă şi intră în vorbă cu bărbatul.
- Nu-mi pot reprezenta cum s-au petrecut lucrurile!
Totul arată tare ciudat, îşi mărturisi nedumerirea
specialistul. Apar zgârieturi la doi – trei metri înălţime. Aşa
ceva n-am mai pomenit. Nu mai departe decât aici, e înfipt
un fragment de şurub, de care mai e fixată piuliţa. Parcă ar fi
ţâşnit ca o ghiulea din câmp, sfârşind prin a pătrunde în
lemn… Un semn de izbitură se poate distinge destul de sus
şi la trunchiul în care a intrat cel răposat. Acolo cel puţin îi
mai poţi găsi cât de cât o justificare, dacă admiţi că
vehiculul s-a ridicat în bot. Balansul ar fi impus ca lovitura
să se extindă şi asupra plafonului cabinei, care, înfundându-
se, îngăduia capacului de la portbagaj să atingă tulpina.
Păcat că a fost îndepărtată fierăraia, căci, observându-i
poziţia, puteai să-ţi dai seama cum se vor fi derulat
faptele…
- Credeţi că maşina s-a înălţat la verticală, proptindu-
se de arbore?
- Păi altfel cum explicaţi decojirea care se vede la
câteva palme din jos de prima ramură?
- Dar automobilul n-a fost găsit rezemat de plop sau
în preajma sa, ci mult mai încolo, la doi paşi de tufele

21
acelea, din spatele cărora începe lanul de porumb, îl
atenţionă procurorul puţin surprins, arătând din priviri
direcţia la care se referea.
- Sunteţi sigur?
- Păi am fost şi aseară aici. Resturile metalice
scăpate din impact zăceau în buruienele din partea aceea,
indică el poziţia cu degetul, pentru a fi sigur că a fost înţeles
corect.
- Ciudat… Dacă s-a ciocnit cu primul plop, cum de a
ajuns tocmai acolo? Chiar că nu mai pricep nimic. De altfel
nu întrezăream până adineauri nici rostul şurubului, asupra
căruia vă atrăgeam atenţia mai devreme. Dar, în cazul că
avem în vedere localizarea pe care mi-o sugeraţi, parcă aş
găsi o explicaţie. Din punctul în care s-a produs coliziunea
era exclus să poată zbura vreo piesă încoace, căci pomul
pălit îl ecrana pe acesta. Dar de acolo din bălării, fiind vorba
de o linie dreaptă care vine spre mine, o aşchie metalică
putea ajunge aici, dar numai dacă o lansai dintr-o puşcă,
folosind-o de cartuş, ceea ce e absurd. Ori, pornind de la
ceea ce mi se înfăţişează înaintea ochilor, zău dacă-mi pot
lămuri în vreun fel cele petrecute…
- Dar dacă ar fi survenit o explozie în apropierea
lăstărişului?
- Atunci e altceva… Depinde însă de intensitatea
fenomenului… Oricum, dacă detonaţia era îndeajuns de
puternică, putea arunca şurubul încoace cu destulă viteză
încât să-l înfigă, cum de altfel s-a şi întâmplat.
- Deci nu excludeţi că a avut loc o deflagraţie?
interveni o reporteră apărută pe nesimţite în spatele celor
doi. Poate ne puteţi da mai multe amănunte. Dar vă rog să
vă întoarceţi spre operator…
- Zău că n-am nimic de declarat, bâlbâi încurcat
procurorul. Doar încerc să-mi fac o imagine asupra
desfăşurării evenimentului. Sunt simple ipoteze… Nu există

22
încă vreo certitudine. Nu vă grăbiţi să trageţi o concluzie din
cuvintele mele…
- Dar poate aveţi bunăvoinţa de a ne relata mai multe
detalii legate de descoperirile făcute până acum. Spre
exemplu, de ce era desfigurat cadavrul? Este întemeiată
părerea ziaristului care susţine că leşul era de nerecunoscut
pentru că de fapt Zăganu a aranjat accidentul, substituindu-
se cu un mort achiziţionat de la morgă, ca să poată fugi
undeva într-o ţară exotică, spre a-şi cheltui acolo în linişte
averea, în vreme ce noi îl credem decedat, motiv care duce
automat la închiderea dosarului? Iar pentru reuşita înscenării
era necesar ca leşul să nu poată fi identificat, pricină din
care a fost mutilat oribil, încât să nu i se mai poată distinge
trăsăturile?
- Nici n-am ştiut de existenţa unei asemenea teorii.
Încă n-am avut vreme să răsfoiesc presa de azi.
- Bine, dar au afirmat-o deja unii colegi de pe la alte
televiziuni… N-au scris-o numai ziarele.
Dezarmat, procurorul ridică neputincios din umeri.
Nemulţumită, fetişcana reluă tirul:
- Cum explicaţi că urmele au fost înlăturate atât de
repede? Care este motivul pentru care a-ţi decis să
îndepărtaţi rămăşiţele vehiculului? Au fost transportate la
vreun laborator?
- Organele de poliţie s-au ocupat de caz până în clipa
de faţă, încât hotărârile luate nu îmi aparţin. De altfel am
venit acum, sperând să găsesc lucrurile cum le-am lăsat
aseară. Sunt la fel de surprins ca şi dumneavoastră de
curăţenia făcută cu atâta grabă.
- E un fel de a spune «curăţenia făcută». Căci nu
prea e aşa.
- Adică?
- Păi uitaţi-vă în căldarea noastră. Este o parte a
pieselor rămase prin buruieni, pe care noi le-am găsit cu

23
totul întâmplător. Ba, printre pinioane şi şuruburi, am
descoperit chiar o bucată de os.
- Poate că, după ce le filmaţi, ar fi bine să le daţi
celor de la criminologie, căci ar putea fi nişte probe utile.
Păcat că nu se poate stabili cu exactitate poziţia în care le-aţi
depistat…
Puţin dezamăgită de dialog, tânăra, urmată de
operator, se îndepărtă. Procurorul se îndreptă spre zona unde
socotea că zăcuse cadavrul. Aplecând cu piciorul iarba
înaltă când într-o parte, când în alta, căută pe pământ
posibile cheaguri de sânge. Răbdător, răscoli verdeaţa pe o
suprafaţă destul de mare. De altfel la un moment dat
recunoscu frunza de brusture, vag mânjită, pe care zăcuse
capul celui răposat. Oricum, nu putu găsi nici un amănunt
nou care să-i atragă atenţia.
Îşi aminti spusa reporterei. Îi părea rău că nu a
cumpărat de dimineaţă ziarele şi că nici n-a deschis
televizorul. Oare să fie adevărat că Zăganul fugise în
străinătate, după ce se plătise pe cineva ca să planteze în
locul său un leş cu chipul zdrobit, încât să fie crezut mort şi
să înceteze orice urmărire împotrivă-i? Povestea, deşi
oglindea mai degrabă imboldul gazetarilor de a imagina ştiri
senzaţionale, spre a-şi creşte audienţa, nu i se părea tocmai
neverosimilă, cu atât mai mult, cu cât, de la bun început, nu-
şi putuse explica strivirea craniului, căci lămuririle primite
de la medici, care invocau o izbitură a motorului, nu prea se
susţineau în viziunea sa. Dacă se accepta însă ideea unei
substituiri printr-un leş pescuit de la vreo morgă, se justifica
şi lipsa sângelui şi chiar desfigurarea…
De altfel era ciudată şi repeziciunea cu care se făcuse
ordine în întregul perimetru afectat de incident. În cele
câteva decenii de când era procuror, nu prea întâlnise
vreodată atâta operativitate. Dar gândul că indiciile fuseseră
şterse în mod voit ducea la ideea că cei care începuseră

24
cercetarea ar fi fost cumva complici cu făptaşul şi cu
uneltele sale, pe care sârguiau să le acopere. Totuşi parcă
nu-i venea a crede o astfel de ipoteză, care arunca grave
bănuieli asupra subcomisarului Marin… Nu că i s-ar fi părut
imposibilă tentativa unei muşamalizări, dar pe poliţist îl
cunoştea de prea mulţi ani, şi până acum nu avusese
niciodată motive să se îndoiască de integritatea sa. Socotea
cu neputinţă să se fi înşelat atâta vreme asupră-i. Totuşi
atmosfera se schimbase, timpurile se cam alteraseră, iar
oamenii nu păreau să fi rămas neatinşi de ispita banului.
Hotărî să-l iscodească pe subcomisar, în speranţa de
a se lămuri cumva. Se întoarse în limuzină, încât reporterii,
care mişunau în jur, să nu poată asculta conversaţia
telefonică pe care o preconiza. Tot ce auzeau s-ar fi grăbit să
includă în reportajele lor, evident, după ce-i răstălmăceau
afirmaţiile, pentru a le preschimba în subiecte senzaţionale
şi le împănau cu tot felul de supoziţii hazardate. Lucrul în
sine n-ar fi fost deranjant, dacă mărturiseau că cele însăilate
sunt rezultatul fabulaţiilor lor; dar ei le-ar fi prezentat drept
concluzii ale cercetărilor sale, împrejurare care devenea
supărătoare, punându-l într-o situaţie neplăcută. Marin îi
răspunse imediat la apel.
- Dragă, nu mă lua aşa repede. Abia am sosit la
birou. Nici n-am apucat să-mi înghit gălbenuşul. Dacă vrei,
vorbesc cu băieţii noştri de la criminologie să-ţi trimită
câteva fotografii şi schiţe. Dar pentru un raport complet de
expertiză, mai ai puţintică răbdare… De altfel nu văd de ce
te agiţi atâta pe seama unui banal accident de circulaţie. În
fiecare zi se petrec câteva! Uită-te la televizor şi te saturi.
- Mi-ar face plăcere să primesc pozele. Dar acum mă
nedumireşte altceva. Aseară îţi spusesem că o să mă întorc
în dimineaţa asta, să mă mai uit odată pe lumină la toate.
Surpriza a fost că, revenind, am găsit câmpul gol. Ce s-a

25
întâmplat de te-ai grăbit acum atâta de mult? M-ai pus în
încurcătură.
- Ştii doar că serviciul circulaţie stă prost cu banii şi
cu mijloacele de transport, replică iritat, dacă nu chiar
înfuriat, poliţistul, văzându-se luat la întrebări. Suntem siliţi
să ne folosim de orice oportunitate ce ni se oferă, ca să ne
descurcăm! Doar nu m-oi suspecta de cine ştie ce! În
împrejurările de ieri, chiar băieţii de la postul local ne-au
venit în ajutor. Coliziunea petrecându-se pe raza
circumscripţiei asupra căreia păstoresc, au făcut rost de o
platformă de transportat maşini şi de nişte oameni de ajutor
şi au cărat toate resturile în ograda lor. Le poţi găsi acolo
dacă vrei să le cercetezi personal. Da’ nu cred că mai e mare
lucru de văzut. Nişte tăblăraie diformă şi atât. Autoturismul
e total fărâmat. Nu mai ai ce alge din el. Rar mi-a fost dat să
văd asemenea hal de distrugere. Probabil omul a circulat cu
o viteză nebună. Curios este că, mânând cu atâta sălbăticie,
şi-a zobit doar BMW-ul, pomul păţind însă prea puţine
stricăciuni, de parcă tamponarea ar fi fost deosebit de
blândă. Mă aşteptam ca aşchiile să fi sărit în toate părţile, ori
trunchiul abia dacă a fost descojit întrucâtva. Ciudăţeniile
accidentelor. Întotdeauna apare ceva nou, neaşteptat, ce n-ai
mai văzut.
- Unul dintre băieţii de la institut susţinea că
îmbucătăţirea n-ar fi urmarea ciocnirii cu un obstacol, ci
rezultatul unei fulminaţii. Şi nici amplasamentul final al
vehiculului nu şi-l putea explica, el socotind că trebuia să
rămână în şanţ, nu să sară încă vreo opt – zece paşi mai
încolo.
- În ce priveşte poziţia în care a ajuns, nu e greu de
lămurit. Dacă te uiţi la rămăşiţe, observi că mai ales partea
stângă e distrusă. Deci este latura cu care a fost atinsă razant
tulpina, de aceea a şi fost smulsă. Modul cum ricoşează un
automobil la o viteză uriaşă este cu neputinţă de prevăzut,

26
încât nu este exclus să fi fost aruncat şi în cel de-al doilea
copac, pentru a poposi apoi în câmp. Oricum, probele care
ne stau la îndemână sunt grăitoare prin sine şi arată clar că
ne confruntăm cu ieşirile unei adevărate inconştienţe
nebuneşti.
- Totuşi a avut loc şi o deflagraţie, iar, după cât se
pare, nu în clipa izbiturii, ci abia atunci când limuzina a
aterizat în buruieni, deci în momentul în care nu-i mai stătea
în faţă nici o oprelişte.
- Perfect logic. Nu înţeleg ce ţi se pare bizar sau
anormal. În urma lovirii, fie de un arbore, fie chiar de doi,
era firesc ca să se fisureze sau chiar să se rupă conductele de
alimentare, care veneau la rezervor. Deci benzina a fost
stropită pe suprafaţa încinsă a motorului. Au survenit poate
şi unele scântei de la acumulator. De aceea nu e de mirare că
abia după câteva secunde de la producerea coliziunii, când
maşina ajunsese deja la oarece depărtare, scurgerile de
carburant au fost îndestulătoare spre a dezlănţui detonaţia.
Deci totul se explică logic, până în cel mai mic amănunt. Te
complici inutil căutând alte desluşiri. Sper să-ţi trimit cât de
repede posibil un raport de expertiză din partea noastră, ca
să poţi închide dosarul şi să scapi de necaz.
Procurorul închise telefonul. Nedumeririle nu i se
risipiră; dimpotrivă. Nebulozitatea raţionamentelor care-i
treceau prin minte parcă se adâncea, incongruenţele
înmulţindu-se. Explozia pare să fi fost foarte puternică de
vreme ce putuse rupe un şurub, pe care-l zvârlise la vreo
zece metri cu viteza unui cartuş scăpat dintr-o puşcă. Oare
un păhărel de benzină căzut pe o suprafaţă metalică încinsă
putea provoca o catastrofă atât de nimicitoare? Greu de
crezut. Putea fi sfârtecată cel mult o parte din tăblăraia
capotei, care era mai subţire, dar în nici un caz nu avea cum
să se spargă cutia de viteze! Dacă se aprindea rezervorul de
benzină, răbufnind ca un adevărat cocktail Molotov, ar fi

27
fost altceva, violenţa justificându-se. Sau dacă ar fi fost
agitată o doză de nitroglicerină…
La fel şi temeiurile înlăturării deosebit de grăbite a
probelor de pe teren nu i se părea lămurită. În fond
subcomisarul aruncase doar vina în ograda poliţiei
comunale, fără a dezlega şarada. În plus nici zisa
«curăţenie» nu era tocmai conştiincios executată.
Rămăseseră prin bălării o mulţime de mărunţişuri, iar
localizarea lor nu mai putea fi făcută după ce trecuse pe
acolo o grămadă de lume. Unii îşi luaseră poate chiar mici
amintiri, ca acelea culese de reportera pe care o întâlnise.
Oare piesele împrăştiate prin iarbă fuseseră uitate sau lăsate
anume în risipă, ca să li se piardă urma, prevenind apariţia
unor nedorite descoperiri?!
În minte îi reveni ideea substituirii lui Zăganu cu un
mort neidentificabil. Admiţând alternativa, era de presupus
că la volan se aflase altcineva decât controversatul afacerist,
iar întreaga întâmplare era înscenată de la un capăt la
celălalt. Privind evenimentul din acest unghi, se puteau
explica şi o parte a ciudăţeniilor care-i atrăseseră luarea
aminte. Se întrebă dacă nu-i stă la îndemână vreun mijloc de
a descoperi cine se găsea la bord în clipa accidentului,
stăpânul limuzinei sau un străin?
Se rezemă mai temeinic de spătarul canapelei din
spate, privegheat prin oglinda retrovizoare de şofer, care nu
îndrăznea să-l tulbure, deşi de felul său era cam vorbăreţ.
După câteva clipe de chibzuială domnul Iustin se însenină.
O soluţie de a dezlega şarada nu era exclusă. Nu avea decât
să verifice amprentele de pe volan. Nu puteau fi decât cele
ale lui Zăganu, ale cascadorului angajat să simuleze decesul
proprietarului, dacă intenţia existase, şi poate ale paznicului
de la garajul folosit de medic, care poate uneori se ocupase
cu parcare. Era puţin probabil să fie şi acelea ale cărătorilor,
care urcaseră resturile de fierăraie pe platforma de transport

28
şi apoi le descărcaseră la postul de poliţie sătesc. Desigur
muncitorii apucaseră de părţile exterioare, marginale, ale
rămăşiţelor automobilului, şi nu umblaseră cu mâinile prin
interior. Oricum era unica posibilitate care i se oferea spre a
face un pas înainte cu ancheta şi nu avea sens să renunţe la
încercare. Nu dispunea încă de urmele papilare lui Zăganu
pentru comparaţie, dar nu era o dificultate de a le obţine, cu
atât mai mult cu cât îşi propusese să facă o percheziţie în
casa răposatului.
Telefonă la institutul de expertize criminalistice,
rugând să i se trimită un specialist pentru a lua nişte
amprente, după care ceru şoferului să-l ducă la postul de
poliţie al comunei. Aici, fu primit cu destulă răceală şi, abia
după ce se legitimă, fu însoţit în spatele clădirii ca să poată
privi «probele materiale» puse la păstrare. Întreaga fierăraie
era îngrămădită într-un şopron deschis spre curte. În centru
trona scheletul maşinii, iar alături erau rezemaţi vreo doi
saci cu piesele mai mari adunate din iarbă. Câteva bucăţi
destul de întinse de caroserie, complet deformate, şi uşile
smulse, erau rezemate de perete de partea cealaltă. Le privi
fără prea mare interes. Cum îi spusese de altfel şi comisarul,
înfăţişarea lor nu-i desluşea în vreun fel îndoielile şi
nelămuririle.
- Am înţeles că dumneavoastră aţi avut iniţiativa de a
aduce tăblăraia aici.
- Da, aşa este!
- Dar ce v-a determinat să vă zoriţi aşa? Eu aş fi vrut
să mai analizez situaţia şi azi, pe lumină, dar am găsit locul
gol.
- În principiu legea cere ca, în cazul oricărui incident
rutier, administratorul drumului să facă tot posibilul pentru a
reda carosabilul cât mai repede circulaţiei, deblocându-l. Iar
organelor de poliţie le revine în mod deosebit rolul ca
prevederea să se aplice şi să nu rămână o vorbă goală.

29
 - Adevărat! Dar eu nu mă refeream la drum, ci la
buruienişul dintre copaci şi lanul de porumb. Dacă
rămăşiţele erau lăsate pe loc, ele nu aveau cum încurca
vehiculele în trecere sau deranja pe cineva.
Firesc, procurorul se întrebă dacă nu cumva poliţistul
îi ascunde ceva, încercând a se acoperi, spre a se feri de vreo
acuzaţie. S-ar fi zis că dorise cu bună ştiinţă ştergerea
urmelor. La privirea sa întrebătoare, celălalt se simţi dator
să-şi reia explicaţiile:
- Ca să fiu sincer, ideea de a grăbi demersurile mi-a
dat-o un participant la trafic, care se oprise să privească
cercetările. Mă găseam în stradă ca să păzesc să nu fie
încălcată banda de demarcare a perimetrului protejat, când
de mine s-a apropiat un bărbat şi mi-a zis că ar fi bine să ne
grăbim să restabilim circulaţia în zonă, căci s-a produs o
nedorită gâtuire. I-am răspuns că deocamdată nu are cine să
ocupe de descongestionarea şoselei, dar că vom rezolva
neajunsul cât s-o putea de repede. Atunci insul mi-a atras
atenţia că în comună avem un service, care dispune şi de o
platformă de transport auto. Şi desigur că patronul nu poate
fi decât dornic de a se pune bine cu poliţia, încât, dacă îi
vom cere sprijinul, nu ne va refuza, ci, dimpotrivă. Mi-am
dat seama că omul are dreptate, încât am telefonat imediat la
atelier, şi problema s-a rezolvat destul de repede.
- Deci cel care vă sfătuia era din partea locului, de
vreme ce ştia de existenţa SRL-ului cu pricina, ba cunoştea
şi dotarea de care dispunea! Puteţi să-mi spuneţi cine este
persoana în cauză?
- Nu. Pe individ l-am întâlnit atunci întâiaşi dată. De
altfel, după sosirea băieţilor chemaţi, a şi plecat şi nu l-am
mai revăzut de atunci. Habar nu am cine era, dar s-a dovedit
foarte săritor.
Spre nedumerirea poliţistului, procurorul îi ceru o
mulţime de detalii despre înfăţişarea personajului cu pricina

30
şi a autoturismului său. Întrucâtva agasat de insistenţă, îi
răspunse cam indispus şi repezit. Părea indignat că un gest
binevenit era tratat cu atâta suspiciune.
Domul Iustin se uita maliţios la interlocutor. I se
părea trist că un slujbaş, care trebuia să fie un rafinat
specialist în efectuarea cercetărilor şi anchetelor, se lăsase
manevrat şi păcălit lamentabil de uşor. Fără voie îşi aminti
un banc care circula în tinereţile sale pe seama inteligenţei
miliţienilor de odinioară. Se spunea că aceştia circulă
întotdeauna numai în formaţie de câte trei. De ce? Pentru că
unul ştia să scrie, al doilea să citească, iar al treilea trebuia
să-i păzească pe cei doi intelectuali, spre a preveni furtul lor.
În timp ce stăteau de vorbă, apăru şi criminologul
trimis de la institut. Îi lămuri ce doreşte să verifice. Expertul
îşi scoase prafurile şi pămătufurile şi se aşternu pe treabă.
Găsi într-adevăr nişte amprente, pe care le fotografie cu
grijă, ba, folosind ajutorul unui mecanic local chemat în
grabă, scoase volanul cu totul, spre a-l duce la laboratorul de
expertizare, pentru o examinare mai atentă.
Lucrurile fiind isprăvite, procurorul se întoarse în
limuzina de serviciu. Deşi toate desluşirile primite de la
şeful de post se înlănţuiau firesc, păreau întemeiate şi logice,
impresia sa era că ceva nu bătea cum trebuie. În suflet îi
stăruia sentimentul că cineva dorise ştergerea cât mai
grabnică a urmelor, parcă anume ca să se ascundă unele
detalii. Dar toţi păreau cinstiţi şi nevinovaţi, încât nimeni nu
putea fi acuzat de nimic. Problemele de subdotare ale
poliţiei erau reale, încât justificările subcomisarului Marin,
cum că se grăbise să folosească ocazia neaşteptată ivită, erau
pe deplin întemeiate şi sincere, cu atât mai mult cu cât
dânsul era convins că se găsea înaintea unui banal accident
de circulaţie, cum de altfel se întâmplă destule în fiecare zi,
încât nu avea pricini de a stărui prea mult asupră-i.

31
 Nici intervenţia poliţistului sătesc, nici cea a
patronului de la atelierul de reparaţii auto nu aveau de ce
stârni suspiciuni, ambii părând de bună credinţă. În ultimă
instanţă nici amestecul sfătuitorului oprit ca să caşte gura n-
ar fi trebuit să mire. Întotdeauna la acest soi de evenimente,
ca şi la meciuri, se ivesc o grămadă de capete luminate, care,
făcând exces de zel şi competenţă, expun savante opinii şi
dau sugestii înţelepte, indignându-se dacă poveţele lor nu
erau ascultate şi duse la îndeplinite. Trecătorul putea fi un
astfel de palavragiu plin de ifose. Totuşi în cazul său apărea
şi un amănunt care atrăgea puţin atenţia, putând isca un
semn de întrebare. După cum zicea şeful de post, era un
personaj necunoscut, aflat doar în trecere. Dar, deşi străin,
era surprinzător că ştia de existenţa service-ului, că era
informat asupra dotării sale, ba îşi dădea cu părerea şi în
legătură cu reacţia proprietarului, de parcă l-ar cunoaşte.
Temeinica sa documentare din postura de călător ocazional
putea surprinde, dar nu era tocmai inexplicabilă. Era posibil
ca insul să fi abătut şi în alte dăţi pe acolo, să fi văzut firma
şi să fi privit peste gard, zărind utilajele din curte; iar
referirile la patron să fi fost simple presupuneri şi deducţii
logice. Şi totuşi, deşi toate argumentele invocate păreau
fireşti şi îndreptăţite, era supărător că probele fuseseră
înlăturate, mai ales că cele anterior întâmplate prezentau o
mulţime de ciudăţenii greu de explicat.
Întorcându-se din sat, de la sediul poliţiei comunale,
autoturismul ajunse din nou în zona în care Zăganu îşi
pierduse viaţa. Iustin rugă şoferul să oprească. Voia să mai
cerceteze odată priveliştea. De altfel reporterii şi operatorii
plecaseră. Se mai vedeau doar doi criminologi, care se
plimbau prin bălăriile de dincolo de şirul de copaci. Parcă ar
fi căutat ceva. Procurorul coborî, traversă banda de asfalt,
căci din nici o parte nu se vedea vreun vehicul, şi, după ce

32
sări şanţul, se apropie de bărbaţii îmbrăcaţi în ciudatele lor
combinezoane albe, vag transparente.
- Ei, aţi aflat ceva nou?
- Ne mai uitam prin iarbă, căci se găsesc risipite o
mulţime de mărunţişuri. Şuruburi rupte, pinioane, tot soiul
de tije şi aşchii metalice. Ai fi plecat să crezi că ar fi
explodat şi cutia de viteze, nu alta. Baia de ulei oricum pare
să fi plesnit şi ea, dar nu după izbitura de pom, ci abia în
clipa în care limuzina s-a oprit în marginea câmpului.
- De unde asemenea concluzie?
- Dacă vă uitaţi atent la cei doi arbori care urmează
aceluia cu care s-a produs coliziunea, o să vedeţi că sunt
împroşcaţi cu pete de ulei ars, care s-au scurs, lăsând dâre
negre pe scoarţă. Iar mai multe bucăţi de metal par să le fi
lovit trunchiurile la diferite înălţimi, zgâriindu-le. E greu de
imaginat ce s-a putut întâmpla aici. Să vedem ce au găsit şi
cei care au fost ieri. Poate aşa ne lămurim.
Experţii se îndepărtară. Iustin porni spre punctul în
care zăcuseră de cu seară resturile automobilului. Privi
pământul. Buruienele erau frânte şi strivite de mulţimea
acelora care năpădiseră împrejurimile, încât era greu să-ţi
dai seama care erau urmele lăsate de BMW-ul lui Zăganu şi
care acelea ale spectatorilor care se plimbaseră în neştire pe
acolo. Într-un singur loc iarba părea smulsă, pământul fiind
gol şi uşor adâncit. Mica groapă avea de altfel pereţii
înnegriţi de ulei ars. Pesemne indica zonal deasupra căreia
se petrecuse presupusa detonaţie. În afară de asta nu mai
reţinu vreun detaliu semnificativ.
Se apropie de bariera de arbuşti, care închidea
vederea spre lanul de porumb, aflat în spate ei. Era cu o
ţesătură destul de deasă de dracilă, în mijlocul căreia păreau
să fi răsărit ici - colo şi nişte salcâmi ţepoşi. Oricum, pânza
desişului prezenta alocuri deschideri, care închipuiau un soi
de pasaje verzi, care îngăduiau trecerea de cealaltă parte. Se

33
strecură în dosul hăţişului. La doi paşi depărtare de tufe
începea un lan de porumb, înalt cât omul. Nu era nimic
relevant de văzut.
În pământul de curând prăşit, deci afânat, se vedeau
mai multe semne de călcătură, dovadă că nu era primul care
avusese ideea de a face un ocol pe aici. O luă spre dreapta
pe după lăstăriş. Adânciturile lăsate de încălţări se pierdeau
după doar câţiva paşi. Probabil reporterii nu avuseseră
curiozitatea de a merge mai departe, negăsind ceva vrednic
de a fi filmat. Se întoarse în direcţie opusă. La o distanţă nu
prea mare, mulţimea de întipărituri de pantofi bărbăteşti şi
de damă dispărea şi aici.
La un moment dat constată că rămăsese doar
imprimeul unor ghete foarte mari ca număr, cu vârful
aproape pătrat. Ţinând seamă de împrejurarea că pasul se
vădea foarte larg, iar tiparul tălpilor se afunda adânc în sol,
lucru pe undeva firesc de vreme ce terenul era proaspăt
răscolit, trase concluzia că cel care umblase pe acolo trebuia
să fi fost un bărbat înalt, solid şi destul de greu. Cum însă în
multe locuri prăşitorii nu ieşiseră în afara rândului cu
săpatul, rămăseseră destule petece de iarbă măruntă, unde
amprenta încălţărilor nu se putea distinge, pierzându-se.
Deci urmele când apăreau, când dispăreau, devenind tot mai
greu de depistat. Operatorul care umblase pe acolo părea să
fi fost destul de zelos, de vreme ce ajunsese atât de departe.
Procurorul se plictisi, socotind că nu mai are ce vedea. Se
întoarse alene la limuzina care-l aştepta, hotărât să revină la
serviciu.
- V-aţi lămurit? îl întrebă şoferul, nu pentru că l-ar fi
interesat răspunsul, ci pentru a face conversaţie după multa
muţenie la care fusese condamnat.
- Dimpotrivă! Aş zice că mai rău mi s-au îmbolmăjit
gândurile şi observaţiile… Mărturisesc că nu mai înţeleg
nimic. Parcă niciodată căile n-au fost aşa de încurcate.

34
 - Păi la câte accidente aţi cercetat până acum, ce vi
se mai poate părea ciudat?
- Am tot mai acut sentimentul că cel pierit nu s-a
tamponat pur şi simplu cu pomul. Dacă totul se reducea la o
izbitură, fierăraia trebuia să se comprime, să imobilizeze
ocupantul, să-l strivească în structura adunată ghem. Ori aici
lucrurile par să se petrecut taman invers. În loc de un colaps,
de o prăbuşire în sine, vehiculul parcă s-a destrămat,
explodând, bucăţi din el sărind în toate părţile.
- Păi cu benzina nu-i de joacă… Probabil nişte
scântei, ori carcasa încinsă a cilindrilor au aprins-o şi atunci
era firesc să sară în aer. Să te ferească Dumnezeu să-ţi ia foc
rezervorul! S-ar produce o catastrofă de nedescris.
- Păi tocmai aici e ciudăţenia. Adineauri la post am
privit din nou rămăşiţele adunate de poliţai. Ori tocmai
rezervorul şi canapeaua de deasupra sa, într-un cuvânt
partea din spate, închipuie elementele care s-au păstrat cel
mai bine…
- S-or fi spart conductele din motor.
- Dar atunci cantitatea de carburant scursă, care n-
avea cum să fie prea mare, putea provoca o distrugere atât
de groaznică? Eu unul mă îndoiesc.
Şoferul ridică neputincios din umeri. Era o întrebare
la care nu era în măsură să răspundă. Între timp maşina intră
în şoseaua naţională. Aici circulaţia era mai intensă, cerând
mai multă atenţie, încât bărbatul îşi stăvili pălăvrăgitul, ca să
poată fi cu mai mare luare aminte.

Ca de obicei, domnul Traian se ivi de cum se lăsă

înserarea, provocându-l la o partidă de table. Pisălogul
oaspete îşi aşeză telefonul mobil alături pe masă, căci se
aştepta ca să-i sosească băiatul, plecat până atunci într-o

35
excursie în Munţii Făgăraş. Soţia urma să-l sune de cum se
va ivi feciorul, ca să se întoarcă acasă, încât să-l poată saluta
neîntârziat. În vreme ce arunca zarurile, profesorul îşi luă
după obicei gazda la întrebări:
- Ei, cum a fost astăzi?
- Nici nu ştiu ce să spun… N-am făcut nici un pas
înainte. După câte ziceau colegii, răposatul fusese chemat în
chiar dimineaţa asta la procuratură, ca să dea cu
subsemnatul în legătură cu falsificarea calităţii produselor
sale farmaceutice. Ba, pare-se că la mijloc erau şi niscai
tranzacţii băneşti nu tocmai cinstite, desfăşurate prin
străinătate, prin nişte off-shore cu cântec. Mâine sper să mă
lămuresc mai bine asupra personajului, căci sunt pe cale de
a obţine un mandat de percheziţie domiciliară. O să mă
întâlnesc cu nevastă-sa şi nădăjduiesc să aflu mai multe de
la dânsa.
- Bine, dar ce poate şti ea despre accident?! Doar era
acasă ori prin oraş în clipa când el murea! Nu se aflau
împreună.
- Îi cunoştea firea şi în plus nu-i era străină nici
starea sufletească în care se găsea. Nu mi se pare imposibil
ca omul se fi temut de ancheta proiectată pentru azi. Nu
socotesc cu neputinţă să fi fost tare îngrijorat că ar putea fi
arestat. Câţi n-au intrat liberi şi de bună voie la noi şi au ieşit
cu o pereche de cătuşe la mâini, pentru a da satisfacţie
televiziunilor care pândeau la uşă. Doar expresia
«spectacolul cătuşelor» a intrat în deja în limbajul comun, ca
un lucru foarte firesc, de care eu am cam început să mă
jenez. Mă tot întreb cine le-o fi dând de veste reporterilor
când trebuie să apară precum corbii la pradă? Dar revenind
la subiect, e greu să intuieşti ceea ce trăieşte o fiinţă când se
vede acuzată de moartea a mii sau zeci de mii de oameni!
- Deci începi să accepţi şi tu că preparatele erau
falsificate!

36
 - Admit că or fi avut şi unele probleme, dar, oricum,
povestea cu diluţia e cusută cu aţă albă. Ea putea diferi de
etichetă cu doar câteva procente, nu de zeci sau de mii de
ori! Aşa ceva este categoric exclus! Este contrar oricărei
logici!!
- Nu crezi că eşti prea categoric când îi iei apărarea?
Mă întreb dacă merită, că doar nu ţi-e frate!
- Când mi-am exprimat îndoielile în legătură cu
concentraţiile produselor sale, nu o făceam pentru că aş voi
să-l părtinesc, ci din considerente de principiu. De altfel şi
presupunerile legate de sperietura pe care ar fi tras-o mă fac
suspicios. Oare să se fi înspăimântat într-atâta încât să fi voit
să se sinucidă? Din câte am înţeles din comentariile presei,
nu era un caracter tocmai labil, ci dimpotrivă. De aceea,
dacă ar intra în discuţie un suicid, aş fi mai degrabă înclinat
să cred că cineva era îngrijorat că ar putea dezvălui nişte
adevăruri supărătoare pentru el şi l-a presat să-şi ia viaţa. Nu
pot accepta că a recurs la gest copleşit de spaimă! Însă mai
verosimil mi se pare să fi scăpat câteva clipe controlul
volanului! Deci moartea i-a fost involuntară. Dar nu se cade
să fie omisă şi o altă alternativă, vehiculată încă de
dimineaţă de cei din presă. Ei susţin că, văzându-se inculpat,
Zăganu ar fi zvârlit în locul său un cadavru desfigurat,
cumpărat de pe la vreo morgă, ca să fie socotit mort şi să se
închidă dosarul. Iar el să fi ajuns între timp cine ştie pe unde
în străinătate, într-un rai al miliardarilor, în vreme ce noi îi
plângem destinul nefericit. După cum vezi, au apărut atâtea
întrebări noi, la care zău dacă mă simt în stare să răspund!
- Păi mai devreme televiziunile urlau din nou la ştiri
pe seama nenumăratelor decese pe care le-ar fi provocat
printre suferinzii internaţi. Managerii par a fi toţi nişte
escroci, pretându-se la tot felul de afaceri necurate, ca să
mai ciupească un ban în plus. Corupţia e în floare. În
saloanele supraaglomerate cu pacienţi, e o mizerie de

37
nedescris, încât infecţiile nosocomiale şi morţile survenite
de pe urma lor sunt în creştere vertiginoasă.
- Nu contest realităţile pe care le invoci! Dar dacă
racordezi totul la mersul de ansamblu al lucrurilor, eşti
plecat să-ţi pui şi alte întrebări. Oare cei care fac atâta
scandal de ce nu rezolvă problemele, ci mai degrabă le
prezintă ca pe nişte fatalităţi fără de soluţie. Nu mă refer la
ziarişti, ci la parlamentarii, miniştrii, subsecretarii de stat
care dau interviuri. Ei aruncă cu tot soiul de acuze în jur, de
parcă, în afara, lor toţi ar fi vinovaţi. Se grăbesc să sugereze
orice, numai de o îndreptare şi o eradicare nu pomenesc, de-
ai zice că omul de pe stradă e dator să facă nu ştiu ce minuni
ca treaba să meargă bine, domniile lor, deşi direct
responsabili, trebuind să stea cu mâna în sân în aşteptare!
- Adică ce vrei să spui? pufni nedumerit profesorul,
ridicând interogativ din sprâncene.
- Păi ai auzit pe cineva dintre aceia cu funcţie, deci
în drept şi în puteri de a face ceva, să vorbească de
finanţarea reţelei de instituţii de sănătate publică? Eu ştiu că
acum câţiva ani un preşedinte, în bună înţelegere cu un
premier, în loc să îndrepte situaţia, au desfiinţat aproape
jumătate dintre spitalele existente, de-au ajuns oamenii să
umble sute de kilometri pentru a putea beneficia de puţină
îngrijire medicală! Oare de ce se lua asemenea măsură? Se
invoca nevoia unor economii la buget, dar se treceau sub
tăcere cheltuielile în plus provocate de hărţuirea bolnavilor,
care trebuiau plimbaţi până cine ştie unde, sau care erau
nevoiţi să scoată din buzunar mai mulţi bani pentru a ajunge
la un consult. Mie mi-a dat sentimentul că se curăţa locul
pentru implementarea şi extinderea privatizării. În pustiul
astfel creat puteau răsări aşezăminte echivalente ale unor
boşi puşi pe căpătuială, concurenţa fiind înlăturată. De altfel
lupta oficialităţilor, intervenită imediat după aceea, pentru
înghiţirea SMURD-ului şi în general a serviciului de salvare

38
de aceeaşi granguri bine-văzuţi, mi se pare semnificativă,
susţinând ideea. Oare criticile care ni se servesc prin
telejurnale nu continuă cumva tendinţa trecerii în stăpânire
individuală a tuturor celor legate de sănătatea populaţiei?
Dacă vinile atribuite lui Zăganu ar fi fost cât de cât
întemeiate, poate nu m-aş fi gândit că ne aflăm în faţa unei
campanii de prăduire de către feluriţi indivizi sau corporaţii
a unor noi bunuri de stat. În situaţia în care dezbaterile s-ar
fi mărginit numai la problema corupţiei şi a mizeriei din
sistemul sanitar, aş fi crezut că la mijloc nu sunt nişte
scopuri ascunse şi perfide, ci o ieşire de altruism, izvorâtă
din dorinţa reală a unora de a îndrepta răul făcut în anii
trecuţi. Dar chestia cu diluţia de mii de ori e vădit răsuflată,
bună s-o creadă proştii, dar totuşi de natură să creeze o
psihoză şi o stare de panică, lucru în parte deja realizat, care
să deschidă câmp liber sporirii sectorului intrat în
proprietatea particulară. De altfel concentraţia scăzută a
dezinfectanţilor are efect direct numai în cazul acelora
folosiţi pentru sterilizarea instrumentarului chirurgical. Nu
poate fi vorba de implicaţii la fel de grave când ne referim la
detergenţii utilizaţi în igienizarea saloanelor, cabinetelor, a
WC-urilor, a holurilor, şi aşa mai departe. Deci chiar dacă
substanţele în cauză ar fi supra-concentrate, răspândirea
infecţiilor nosocomiale, pornind din aceste spaţii, nu poate fi
oprită nici la stat, nici la privat.
- Cum nu? Curăţenia e mama sănătăţii!
- Dragul meu, te lăudai că ai zăcut prin paturile unor
atari aşezăminte. Păi n-ai văzut ce înseamnă salubrizarea
încăperilor? Femeile vin dimineaţa, dau pe jos cu feşteleul –
mai modern zis, cu mopul –, spală oglinzile, chiuvetele,
şterg pervazul, ori dacă sunt conştiincioase chiar şi faţa
noptierelor. Just?
- Da, aşa ar trebui! Însă s-o facă cu sterilizanţi ca
lumea, nu cu apă chioară!

39
 - Şi atunci aseptizarea interioarelor ar fi rezolvată şi
contagiunile intraspitaliceşti ar fi eliminate?
- Evident! Curăţenia doar e…
Procurorul nu-l lăsă să-şi isprăvească cugetarea.
- Dar microbii nu se aşează şi pe pereţi şi pe tavan?
Nu nimeresc şi pe părţile laterale şi pe spatele noptierelor,
ori prin sertarele lor? Nu aderă cumva la scheletul paturilor,
ori pătrund prin intrândurile inaccesibile ale caloriferelor?
Nu poposesc pe lămpile cu neon? Şi mai ales nu se adună în
salteaua şi perna pe care te culci? Tu ai văzut vreun spital în
care saltele şi pernele să fie arse după externarea fiecărui
bolnav? Eu nu! Doar cearceafurile şi feţele de pernă se trec
printr-o maşină de spălat, operaţie care nu echivalează nici
pe departe cu o etuvă, şi atâta. Dacă ar fi să înlături toate
urmele microbiene pe care le poate lăsa fiecare dintre noi, ar
însemna ca după orice externare să treci prin foc tot
inventarul din clădire şi să pârleşti cumva şi pereţii şi
tavanul, dacă aşa ceva ar fi posibil. Nu conta pe faptul că
pacientul în discuţie nu suferea de vreo molimă
transmisibilă, internarea sa datorându-se, să zicem, unei
banale entorse, care e inofensivă pentru cei din jur. Dar
dânsul poate fi purtătorul unor bacterii care pe el nu-l
afectează şi pe care, după o şedere oricât de scurtă, le
împrăştie totuşi în jur, pătrunse spre pildă în ţesăturile pe
care a dormit. Tu, nefiind rezistent la moştenirea rămasă de
pe urmă-i, prezinţi cel dintâi simptomele bolii, drept care în
mod obişnuit eşti socotit chiar cel care a introdus-o în
clinică! Deci oricine dintre noi, chiar fără un diagnostic
molipsitor, poate infecta mediul în care trăieşte fie şi numai
câteva ceasuri. Doar prin tratarea cu biocizi a întregului
ansamblu al încăperii, fără a omite nici un colţişor, inclusiv
spaţiile din spatele plintei, cât şi a arderii obiectelor care nu
pot fi altfel dezinfectate, precum aşternuturile, ai avea
certitudinea că posibilii agenţi patogeni lăsaţi de cel plecat

40
sunt eliminaţi. Ori aşa ceva nu se întâmplă nicăieri în lume,
iar în străinătate se recunoaşte existenţa şi răspândirea
infecţiilor nosocomiale, ca un lucru foarte firesc. Chiar în
ţările care se socotesc cele mai civilizate din lume se acceptă
existenţa unor asemenea contagiuni, transmisia lor lezând
obişnuit minim zece procente a acelora care trec prin
instituţie! Deci povestea cu Zăganu e absurdă şi din această
perspectivă. Mi se pare tot mai evident că e o făcătură.
Atacul dat împotriva spitalelor de stat mă duce la
ideea că nenorocitul, ca un fraier, a căzut jertfă furibundei
campanii de privatizare a acelora din branşă. Dacă chiar ar fi
falsificat dezinfectanţii în proporţia vânturată de papagalii
din presă, având în vedere cele spuse adineauri şi ponderea
redusă pe care firma sa o are în câmpul vânzărilor, vina care
i-ar cădea în seamă nu ar trece de unu–două procente, restul
necazurilor, incluzând deci nouăzeci şi opt de procente din
total, fiind provocate de măsurile administrative şi de alt
ordin, cât şi de celelalte societăţi comerciale aflate în piaţă.
Dar a întreprins vreun for medical, începând cu cele din
minister, până la direcţiile din teritoriu, vreo cercetare
serioasă, care să arate ponderea firmelor specializate care
furnizează servicii sistemului sanitar şi implicit amploarea
responsabilităţilor pe care le poartă fiecare în parte? S-au
stabilit vreodată procentual efectele subfinanţării? Ori a
atras cineva atenţia asupra împrejurării că au fost numiţi cu
bună ştiinţă ca directori nişte minikileri economici, puşi să
falimenteze unitatea care li s-a dat pe mână? S-a elaborat în
ultimele decenii vreo lege care să pedepsească risipa voită a
fondurilor pentru a provoca insolvenţa? A emis parlamentul,
sau alt organism în drept, vreo reglementare în care să se
arate ce se va întâmpla cu un astfel de ins, care în chip vădit
mână evoluţia spre ruină? În ce fel răspunde el la ora actuală
pentru răul pe care l-a pricinuit?

41
 Ori, aruncând culpe imaginare în spinarea unora de-
al de Zăganu, se încearcă, prin disiparea responsabilităţilor,
scuzarea şi acoperirea celor vinovaţi de cele nouăzeci şi opt
de procente de victime… Iar mass-media, împănată de
papagali cu epoleţi, care înţeleg să se supună ordinului pe
unitate, închipuie mecanismul ideal, folosit pentru a
răspândi şi face credibile mesajele de dosire a acelora cu
adevărat răspunzători.
Puţin mai devreme, dacă ai fost atent, crainicul
amintea şi de risipirea inconştientă a fondului asigurărilor de
sănătate, a cărui supraveghere trebuie dată cuiva serios, care
nu putea fi decât un manager privat! Ori sumele vizate,
adunate lunar de la firme, de la salariaţi şi pensionari, sunt
de câteva zeci de milioane, dacă nu chiar mai mari! Deci
închipuie o tentaţie pentru mulţi! Aducerea problemei în
discuţie în contextul asaltului asupra spitalelor publice, duce
la ideea că cei porniţi pe prăduitul statului vizează şi banii
din urmă. Alături de pensiile private, care ar vrea la ora
actuală să le înghită pe deplin pe cele anterioare, este
probabil dorită, cu rol de înlocuire, şi apariţia unor asigurări
integral private, eventual controlate de companii de sănătate
din străinătate. Mă întreb cu îngrijorare dacă fanteziile pe
care le însăilez nu cuprind cumva mai mult adevăr decât
acela pe care-l descriu acum. Lăcomia pare nemărginită, de
vreme ce reţeaua clinicilor şi laboratoarelor particulare se
extinde neîncetat, iar ele, pentru plata serviciilor efectuate,
absorb oricum – şi în clipa de faţă – o parte a încasărilor din
domeniu. Iar ghinionistul de Zăganu pare să fi intrat din
inconştienţă în focarul unor uriaşe jocuri de interese de acest
soi, sfârşind prin a pica drept sărmană victimă colaterală a
războiului de «capitalizare» a societăţii… Poate că nimeni
nu dorea în mod expres moartea sa, căci desigur personajul
închipuia în mintea acelora care au pus la cale «acţiunea»,
doar un simplu pretext pentru a putea deschide atacul. Deci

42
îţi dai seama în ce viespar de contradicţii mă târăşte
nenorocita anchetă, părelnic, a unui deces oarecare! Şi cred
că-i evident că n-aş putea dezlega nodul gordian pe care
soarta mi l-a menit… Evenimentele mă depăşesc;
înfruntarea care se ascunde în toată povestea implică forţe
mult prea mari faţă de un amărât ca mine. Şi, indiscutabil,
nu le voi putea sta împotrivă.
- Bine, nu zic că n-o fi cum spui! Dar nu văd de ce
vâri, în incidentul petrecut în plin câmp, obscurele cercuri
diriguitoare la care te referi, deşi, neîndoielnic, ele nu erau
prezente acolo. Pot admite că omul a fost hărţuit pe nedrept,
s-a stresat, s-a pierdut cu firea şi a murit. Însă în preajma sa
nu se află vreo mână care să-i fi îmbrâncit turismul în pom.
Deci cine-i vinovat? Nimeni în afara lui, căci avea un mare
păcat. Nu era în stare să ţină piept rechinilor… Ce să-i faci?
Aşa păţesc fiinţele slabe.
- La prima vedere concluziile ar trebui să se oprească
aici. Avem de a face cu un accident al cuiva care a scăpat,
dintr-o cauză oarecare, controlul asupra volanului. Fie
vorbea la telefon, fie se uita aiurea, fie era prea obosit sau a
aţipit pentru o clipă. Sau poate ne găsim în faţa unei
sinucideri. Oricare din cele două explicaţii ar închipui
ieşirea cea mai simplă şi mai comodă… Numai că se pare că
nu a fost chiar aşa! Am sentimentul că cineva l-a «ajutat» să
moară sau să fugă în străinătate, deci i-a înlesnit dispariţia,
cu scopul de a păstra cumva deschis scandalul legat de
sistemul sanitar, ca să poată fi manevrat convenabil pe
făgaşul privatizării…
- Adică te gândeşti că lucrurile sunt aranjate?
- Elegant spus, cam aşa cred…
- Socoteşti că individul avea un rol atât de însemnat
în lumea afacerilor, încât merita ca vreun ins suspus să se
ocupe de persoana sa?! E doar o victimă colaterală,

43
întâmplătoare, cum singur spui. Ce Dumnezeu, nu exagerezi
cumva?!
- Vezi tu, colateral sau nu, câteva detalii nu se
explică. Primul este că leşul are obrazul total zdrobit, încât
devine imposibil de recunoscut. Presupunea că ar fi fost
lovit de motor nu se susţine, căci traiectoria sa nu avea cum
trece pe la capul şoferului. Apoi n-am pomenit ca un
autovehicul să explodeze, făcându-se literalmente ţăndări,
fără a lua totuşi foc şi fără ca rezervorul de benzină să-i fie
atins, iar fenomenul să se petreacă abia după ce a mai
parcurs o distanţă bună şi tocmai când nu-i mai stă nimic în
cale! Şi, în sfârşit, e ciudat că întreaga fierărie s-a distrus,
cum n-am mai văzut vreodată, iar cadavrul este destul de
întreg. În afara strivirii suferite la cap şi în partea superioară
a sternului, poţi socoti corpul integru. Mi-am găsit azi chiar
puţin timp ca să trec pe la morgă ca să-l privesc. Ori dacă a
fost «ajutat» să moară sau să fugă, înseamnă că pe undeva
este şi un criminal de serviciu… Dar caută acul în carul cu
fân.
- Deci iţele se cam încurcă…
- Evident, nu-i voi putea descoperi pe cei care
vizează privatizarea şi care desigur că nu se întrupează într-
un singur ins, ci închipuie un clan, sau o adevărată mafie…
La ei nu poţi ajunge şi nici nu le poţi găsi vreo vină
explicită. Dar dacă la mijloc a fost un pion care s-a ocupat
de «execuţie», un vinovat există şi trebuie descoperit. E
drept că nenorocitul plăteşte pentru alţii, pe care poate nici
nu-i cunoaşte, dar asta este! Aşa e în viaţă! Întotdeauna dă
socoteală de toate doar acarul Păun! Deci canonul pentru
mine pare să fie găsirea unui Păun…

44
 Ajuns de dimineaţă în birou, Iustin dădu drumul
calculatorului. Ţinea să-şi îndeplinească un gând care-l
frământase încă de cu seară şi-i tulburase aţipitul. Trebuia să
ia legătura cu uzina producătoare a automobilului celui
răposat, ca să ceară de acolo lămuriri asupra modului cum se
comportau în caz de tamponare vehiculele care se realizau.
Desigur că se iniţiaseră o sumă de experimente înainte de a
lansa un prototip în fabricaţia de serie. Era cazul să
cunoască concluziile la care se ajunsese.
Parcurse cu repeziciune paginile site-ului. Erau
multe, prezentând nenumărate modele de maşini, care, cu
toatele, erau apreciate în termeni foarte elogioşi, atribuindu-
li-se calităţi minunate. Se descria pe scurt atât istoricul cât şi
organizarea firmei, se evidenţia buna cotare la bursă şi câte
altele. Numai legat de ceea ce îl interesa nu găsi nici o
referire. Nădăjduise că întreprinderea, spre a-şi face
reclamă, va adăuga pe undeva câteva rânduri în care să
laude trăinicia şi avantajele limuzinelor lor în caz de
accident. Dar se înşelase. Descoperi în schimb o secţiune de
relaţii cu clienţii. Se hotărî să solicite unele desluşiri privind
testele efectuate spre a verifica rezistenţa şi comportarea
autoturismelor în împrejurările unei coliziuni, precizând
totodată motivul demersului său şi calitatea în care îl
întreprindea.
În vreme ce se căznea să dactilografieze textul într-o
germană care cam lăsa de dorit, primi mandatul de
percheziţie solicitat cu o zi în urmă. Împinse plicul de-o
parte, ca să poată isprăvi ceea ce începuse. Spera că în zilele
următoare o să-i parvină şi răspunsul, deşi prea mari
speranţe nu-şi punea în dobândirea unor clarificări suficient
de amănunţite, încât să poate trage unele concluzii
indiscutabile.
Puţin lehămetisit de o trudă pe care o socotea în
parte zadarnică, sună şoferul şi doi executori, care, ca

45
lucrători operativi, să-l însoţească la descinderea
preconizată. După puţin sosi în faţa uşii apartamentului în
care locuise cel răposat. Îi deschise o femeie mărunţică,
brunetă, care-l privi mirată. Când îi explică cine este şi de ce
îşi îngăduie s-o tulbure, de tot descumpănită, gazda îl pofti,
dimpreună cu însoţitorii, în sufragerie. Toate erau deranjate,
se scuză ea, căci nu se putuse încă obişnui cu ideea morţii
soţului şi se simţea foarte dată peste cap, nemaifiind de
câteva zile în stare de nimic. Când îi arătă legitimaţia şi
ordinul eliberat de instanţă, interlocutoarea nici nu se uită
atent la ele, ci vântură nepăsătoare din mână.
- Poftiţi, luaţi loc. Însă nu vă supăraţi, dar nu găsesc
în mine nici măcar puterea de a vă pregăti o cafea… E prima
dată că mi se face o percheziţie, încât nu prea ştiu care-mi
sunt îndatoririle. Poate îmi spuneţi dumneavoastră.
Subţirică şi mlădioasă, se aşeză pe un scaun,
poftindu-i cu un gest simplu şi pe oaspeţi să ia loc. Era
vizibil intimidată, chiar temătoare şi de tot nesigură pe ea.
Iustin observă chiar că mâinile, sprijinite de marginea mesei,
îi tremurau discret. Pentru a umple clipele de tăcere, îşi trecu
degetele peste părul legat la spate cu o cordeluţă, încât să
închipuie o coadă neîmpletită. Nu părea o persoană stăpână
pe sine şi nici atât de vicleană încât să fie în stare să te
manevreze pe nesimţite.
Reluă scuzele prin care sârguia să justifice închipuita
dezordine din încăpere. În răstimpul conversaţiei uşa dinspre
hol se deschise şi dintr-o cameră învecinată se ivi un puştan
blonduţ şi sfios, de vreo zece-unsprezece ani, care se opri
nedumerit şi surprins în prag când îi zări pe străini.
- Fiul nostru, adică numai al meu de acum încolo.
Iustin, străduindu-se să fie cât mai amabil, îi zâmbi
piciului, încercând să-l încurajeze.
- Domnii îl caută pe tăticu… interveni femeia
justificativ.

46
 - Bine, dar nu a murit, cum ai spus tu? şopti băiatul
zăpăcit.
- De mult nu l-ai văzut pe tata? întrebă într-o doară
procurorul, neştiind ce se cuvine să spună ţâncului, nefiind
obişnuit să facă conversaţie cu un partener de discuţie atât
de fraged.
- Păi mai bine de-o săptămână!
- Cum aşa? se miră inopinatul musafir. Doar au
trecut numai trei zile de la nenorocirea întâmplată!
- Da, dar tata a lipsit de acasă încă vreo trei zile
înainte de a se accidenta…
Prichindelul se întrerupse încurcat, căci remarcase că
maică-sa se încruntase în clipa când rostise ultimele cuvinte
şi-i făcuse chiar un discret semn de tăcere din ochi.
- Eşti sigur?! se miră de tot surprins procurorul,
căruia nu-i scăpase schimbul de priviri.
- Copilul exagerează… Poate că nu l-a zărit pe taică-
său, întrucât în ultimul timp era îngrozitor de hărţuit şi pleca
de acasă cu noaptea în cap, înainte de a se trezi el. Eu am
vorbit cu bărbatu-meu chiar în dimineaţa zilei în care a
murit. Se ducea în oraş, să se sfătuiască cu avocaţii. Trebuia
să se apere, căci i se aduceau cele mai absurde acuze.
Publiciştii de toate categoriile îl învinuiau că, din cauza
produselor pe care le-ar fi falsificat, ar fi murit în spitalele
din ţară mii de pacienţi. Vă puteţi închipui cum se simte o
fiinţă cinstită, când i se aruncă în cap culpe atât de grave!
Este o sărmană victimă a mass-mediei… Nu contest
libertatea presei şi nici importanţa ei în demascarea
abuzurilor şi ilegalităţilor de tot felul. Dar din păcate am
sentimentul că acum e pusă pe distrus oameni fără nici un
motiv. Îndeplineşte parcă ordinele cuiva răuvoitor.
- Păi n-aţi observat că în ultima vreme se sugerează
tot mai insistent că lumea gazetărească, ba chiar şi
magistratura, ar fi împănate cu tot soiul de «acoperiţi»?

47
Chiar aseară când mă uitam la televizor, băgai de seamă că
moderatorul care se referea la unul din jurnaliştii care a
deschis cazul soţului dumneavoastră, se bătea cu subînţeles
cu palma pe umeri, cam pe unde pică obişnuit epoleţii.
- Desigur nu exclud înrâurirea necurată a celora cu
epoleţii ascunşi pe sub haină. Dar mi-e teamă că nu e numai
atâta. Presupun că vă mai aduceţi aminte de povestea
Daianei, fosta nevastă a prinţului moştenitor al tronului
englez. Poate vă pare absurdă asociaţia, dar eu sunt convinsă
că tot din cauza ziariştilor a murit. Nu pentru că s-ar fi
îmbătat şoferul, ori din cauza supravegherii de către
serviciile secrete franceze, engleze sau ale altora, cum urlau
pe atunci toate revistele de scandal. Nu. Totul a pornit de la
acei paparazzi care au urmărit maşina, vezi Doamne, la
cererea opiniei publice, care doreşte informaţii privind
intimităţile unor celebrităţi, chiar dacă acestea erau lipsite de
orice rol în viaţa socială sau politică. Şi, în temeiul unei
asemenea justificări arbitrare, şi-au luat îngăduinţa de a-şi
şicana victimele, călcându-le pur şi simplu în picioare! Deci
indivizilor de-al de noi, care nu au cum se apăra de intruzii
atât de stăruitoare, le este confiscat dreptul la o viaţă privată,
la intimitate, la discreţie şi respect, atunci când mass-media,
pentru a scoate bani, pentru a-şi mări audienţa sau tirajul,
are chef să stârnească scandal în jurul lor şi să-i împroaşte
cu noroi, deşi nu au nici o vină faţă de nimeni, ducându-şi
zilele după cum îi taie capul, fără a pricinui cuiva vreun
neajuns. Şoferul, ca să scape de hăitaşii care nu-l scăpau din
ochi, în loc să fie atent la drum, se uita desigur mai mult în
oglinda retrovizoare şi s-a izbit de zid. Culmea este că
tocmai cei care au provocat moartea bietei foste prinţese
culpabilizau serviciile secrete ale reginei, care în fond nu
fuseseră de faţă în clipa accidentului. Cred că ar trebui
introdusă o anumită responsabilitate pentru lucrătorii din
domeniul comunicării de masă. De prea multe ori se

48
lansează zvonuri şi acuze pe socoteala unor nevinovaţi, iar
după ce au fost compromişi public sau chiar au murit,
precum bărbatu-meu, nimeni nu dă seamă, chiar şi atunci
când se stabileşte adevărul, deşi articolele şi emisiunile care
au lansat baloanele de săpun sunt semnate, iar calomniatorii
sunt cunoscuţi. După ce oamenii au fost distruşi, se aşterne
asupră-le tăcerea, nimeni nu-şi cere nici măcar scuze pentru
nenorocirea pe care a iscat-o, punându-se la adăpostul
principiului după care presa are datoria să demaşte abuzurile
şi ilegalităţile, dar nu şi obligaţia de a repara răul săvârşit.
Nici nu se pune problema de a reabilita pe cei porcăiţi pe
nedrept, acordând acelaşi spaţiu argumentelor de disculpare,
cât se rezervase scandalului prin care au fost batjocoriţi!
Procurorul reîntoarse discuţia la chestiunile curente
pe care le avea de îndeplinit, deşi spusa copilului i se înfipse
în minte, cu atât mai mult cu cât reacţia mamei i se păru
ciudată, iar explicaţiile cam improvizate, ţintind parcă să
ascundă ceva. În rest femeia se dovedi foarte cooperantă. Se
grăbi să-i ducă pe musafiri în camera folosită de cel dispărut
ca birou, ajutându-i să găsească agenda şi notiţele sale din
ultima vreme. Executorii dădură chiar de câteva dosare
legate de afacerile firmei Poli-Med. Iustin primi totodată
învoirea de reţine şi un laptop, în ideea de a consulta la
laborator înregistrările de pe harddisk.
- Doamnă, nu mi-o luaţi în nume de rău, dar,
cercetând faptele survenite, trebuie să vă iau şi o depoziţie,
aşa încât sunt silit ca zilele viitoare să vă chem la parchet
pentru a scrie o declaraţie… Spuneţi-mi când sunteţi mai
liberă, ca să vă trimit citaţia pentru ora respectivă…
- Acum sunt disponibilă tot timpul. Mi-am luat un
concediu fără plată până ce rezolv cu înmormântarea. Azi
sunt chemată până la morga institutului de medicină legală,
ca să identific cadavrul… Desigur că o să mai dureze până l-
oi putea ridica…

49
 - Oricum, ca să nu vă reţin prea mult, puteţi redacta
textul dinainte, povestind totul despre ultimele săptămâni
trăite de soţul dumneavoastră, preocupările şi gândurile
care-l frământau. Astfel, când o să veniţi la mine, o să vă
puteţi rezuma doar la a semna cele aşternute pe hârtie. Între
timp s-ar putea ivi totuşi unele noutăţi, care să mă silească
să vă pun şi unele întrebări suplimentare, situaţie în care se
va impune să adăugaţi câteva propoziţii despre cele
discutate. Oricum, n-aş vrea să vă răpesc prea multă
vreme… De altfel, scriind acasă, sunteţi mai puţin stresată,
mai puţin timorată şi deci istorisirea se poate concepe mai
lejer… M-ar interesa mai ales cum vedeţi cele întâmplate…
- Bine, dar n-am fost de fost de faţă… Ce-aş putea
spune?!
- Probabil aţi urmărit canalele de ştiri. S-au emis cele
mai fanteziste teorii în legătură cu împrejurările în care a
decedat domnul Zăganu.
- Vorbe de clacă, cum de altfel remarcam şi
adineauri… Nevoia de a obţine rating îi împinge pe reporteri
să închipuie tot soiul de bazaconii care dau bine la public şi
stârnesc vâlvă.
- Totuşi dumneavoastră a-ţi putea restabili adevărul,
indicând lumii ce merită să fie luat în serios şi ce nu. Zilele
trecute unii ne sugerau că ne-am afla în faţa unui eveniment
rutier obişnuit, provocat fie de o groapă în asfalt, care i-a
smucit şoferului volanul din mână, fie de o greşeală de
conducere, apărută pe fondul unui exces de viteză, a
oboselii, a unei clipe de aţipire, a neatenţiei legate de o
conversaţie telefonică, a unui atac cerebral sau a unui
infarct. În schimb alţii se gândeau la o posibilă sinucidere.
De altfel ultimii complicau şi mai mult lucrurile, prin tot
soiul de nuanţări. O parte presupuneau că ne-am confrunta
cu un suicid «voluntar», de teama închisorii sau ca urmare a
mustrărilor de conştiinţă provocate de hecatomba morţilor

50
de prin spitale, decedaţi din cauza domnului Zăganu. Altă
parte a lor se arătau convinşi că era copleşit de sentimentul
chinuitor al neîntemeiatei persecuţii la care era expus în
ultimele săptămâni, printr-o sistematică împroşcare cu
calomnii, ceea ce i-ar fi creat o stare de depresie sau
disperare, căreia nu i-a mai putut face faţă. Apoi nu lipseau
nici aceia care socoteau că omorul i-a fost impus sub
ameninţarea că, dacă nu o va face de bunăvoie, va fi
şantajat, i se va răpi copilul, îi va sări casa sau fabrica în aer,
sau va avea de tras şi alte consecinţe similare. Comentatorii
mai blânzi din fire dădeau de înţeles că ideea morţii i-a fost
indusă în chip perfid, printr-un noian de sfaturi şi cicăleli
bine ţintite… Ori poate, ca să vă citez, a ajuns la acest final
sub presiunea scandalului mediatic care s-a dezlănţuit
împotrivă-i. Iar lista supoziţiilor e departe de a se opri aici.
- Mi-ar fi dificil să aleg din toate o explicaţie. Multe
dintre presupuneri sunt greu respins. Ceea ce mi se pare însă
sigur, este că sinuciderea trebuie exclusă. Nu pot crede într-
o atare eventualitate… Da, de un accident survenit din cauza
neatenţiei ori a surmenajului poate fi vorba… Mi se pare cel
mai plauzibil.
- Fantezia crainicilor de la televiziuni e nesecată. Aţi
văzut că s-au găsit şi din aceia care au susţinut că la mijloc
n-ar fi decât o înscenare, care să acopere fuga în străinătate a
soţului şi să justifice închiderea dosarului. Mortul n-ar fi el,
ci un cadavru achiziţionat din vreo morgă sau de la o firmă
de pompe funebre şi mutilat anume ca să nu poată fi
recunoscut, făcând posibilă confuzia…
- Fantasmagorii! Asemenea aiureli nici măcar nu le
consider vrednice de a fi luate în seamă! Oricum, azi sunt
chemată la institutul de medicină legală ca să-l recunosc.
Sunt convinsă că din păcate este el.
- Mai departe, o seamă de moderatori nu se fereau
să-l imagineze ca pe victima unei crime premeditate. Ei

51
sugerau spre pildă că n-ar fi exclusă o defectare intenţionată
a limuzinei, pentru a deveni necontrolabilă. Pretinşii analişti
se întrebau dacă nu i s-a umblat la direcţie sau la frână, ori
dacă nu i s-au slăbit unele şuruburi. Ori poate i-au fost tăiate
parţial unele cabluri sau conducte, lucru care s-a sfârşit în
chip fatal… Sau, mai arar, se invoca o hărţuire în trafic
finalizată cu împingerea în afara drumului. Am auzit pe unii,
şi nu tocmai nespecialişti, care se gândeau chiar la o dronă,
care ar fi bruiat calculatorul de bord, zăpăcindu-l şi
provocând astfel ieşirea de pe carosabil. Ori dereglarea
comenzilor s-ar fi datorat unor mesaje perturbatoare lansate
dintr-un alt vehicul, care-l urmărea. Sau poate cealaltă
maşină doar îl tracasa, fugărindu-l cu insistenţă, iar el, voind
să scape de nedorita «codiţă», a accelerat în exces, până a
pierdut controlul volanului. Nici nu mai ştii ce să iei de bun
şi ce să respingi… Probabil, dacă nu le auzeam din gura
altora, nici mie nu mi s-ar fi ivit în minte atâtea ipoteze. Dar
acum sunt pus în situaţia de a alege şi a argumenta una
dintre ele. Şi, pentru a fi sincer până la capăt, trebuie să vă
mărturisesc că dau din colţ în colţ şi habar n-am la care să
mă opresc. Pur şi simplu nu întrevăd nici o dezlegare
dilemelor cu care mă confrunt. Dumneavoastră desigur că l-
aţi cunoscut bine, şi în depoziţia pe care v-am cerut-o, poate
îmi puteţi da vreo sugestie, care să mă îndrume cumva,
ajutându-mă să intuiesc o ieşire de la care să încep
cercetările… V-aş fi recunoscător dacă m-aţi sprijini…
- Cu cea mai mare plăcere, în măsura în care mă voi
pricepe, căci şi eu sunt complet dezorientată. Dar bănuiesc
că la mijloc a fost un nefericit accident. E adevărat că-i
plăcea să meargă cu viteză, mai ales pe şosele drepte şi
libere, unde nu erau camere de luat vederi şi poliţie rutieră.
De aceea nu exclud o clipă de neatenţie, cu atât mai mult cu
cât era nervos, hărţuit şi tare nedormit. Alcool nu cred să fi
consumat, căci era prea supărat ca să dorească să petreacă,

52
iar a uita de necazuri prin băutură nu-i stătea în fire.
Dimpotrivă, când avea probleme nu bea niciodată, pentru a
avea mintea limpede. Ori poate a aţipit o clipă; sau nu mi se
pare cu neputinţă ca să se fi ivit o groapă în asfalt, care să-l
fi aruncat într-o direcţie nedorită.
- Cumpănind în tihnă asupra posibilelor împrejurări
survenite, poate aveţi bunăvoinţa de a vă aşterne opiniile pe
hârtie şi a mi le pune la dispoziţie ca să le cercetez. Mi-ar fi
foarte folositoare părerea dumneavoastră. Însă de semnat, o
să vă rog s-o faceţi în biroul meu…
Se ivi din nou băieţelul, iar procurorul se simţi dator
şi-şi ia «la revedere» de la el, prilej cu care se purtă destul
de stângaci, căci nu era obişnuit cu cei mici, întrucât lui nu-i
fusese dat să se bucure de copii.
În timp ce-i zâmbea, fără voie, îi răsări în faţa
ochilor semnul din priviri făcut lui de maică-sa. I se părea
evident că unul dintre ei minţea şi nu prea avea motiv să-l
bănuiască pe cel mic, căci nu putea fi prea versat în viclenii.
Dar femeia de ce oare nu era sinceră? La drept vorbind,
pricini avea. Dacă cumva Zăganu se refugiase în străinătate,
spre a-l acoperi, era firesc să susţină că în dimineaţa morţii
fusese acasă, de unde nu lipsise nici o clipă. Prin urmare
autorităţile nu se găseau în faţa unei înscenări menite să-i
mascheze dispariţia! Iar pentru a fundamenta o certitudine,
era de aşteptat ca în fiinţa desfigurată de la morgă să-şi
identifice soţul. Deci ce bază se putea pune pe mărturisirile
ei?! Categoric, nici una!
Dar nu trebuia omisă nici alternativa de a fi expusă
unor ameninţări, poate din partea inşilor care regizaseră
decesul bărbatului ei, şi, ca să-şi salveze pielea şi să-l pună
pe cel mic la adăpost, executa conştiincios instrucţiunile
primite, sârguind ca puştiul să nu-i strice truda. Sau se
chinuia doar să acrediteze convingerea că nu intră în
discuţie o sinucidere, răposatul nefiind bântuit de gânduri

53
atât de lugubre, ca să prevină neplăcerile la înmormântare,
ştiut fiind că biserica refuza să acorde cuvenita asistenţă
acelora suspectaţi de suicid? Pentru a preveni iscarea unor
dificultăţi de acest gen avea toate temeiurile ca să
demonstreze că cele petrecute sunt rezultatul unei funeste şi
nedorite întâmplări.
Deci, deşi îi ceruse o declaraţie detailată şi o
implorase să-l ajute, nu avea motive să se bazeze prea mult
pe ceea ce îi va istorisi. Nu se putea aştepta decât la nişte
consideraţii convenţionale, potrivite momentului, dar în
fond lipsite de relevanţă.

Reîntors la birou şi deschizând laptopul, Iustin avu o

surpriză plăcută. Firma de autovehicule îi trimisese un e-
mail, în anexa căruia adăugase un manual destinat
utilizatorului, cu un conţinut destul de general, dar care
cuprindea şi un capitol despre încercările şi probele la care
au fost supuse limuzinele ieşite pe porţile uzinei. Precizările
se refereau, e drept, la un prototip mai nou, dar deosebirile
nu erau esenţiale.
În plus, într-un scurt comentariu adăugit materialului
ataşat, angajatul de la biroul de relaţii cu publicul îl avertiza
că prototipul din seria pe care-o indicase ar fi obţinut nu mai
puţin de 5 stele la testele de siguranţă EuroNCAP, făcute cu
puţini ani în urmă.
Totodată îi atrăgea atenţia că este cu neputinţă ca un
automobil conceput de ei să sară pur şi simplu în aer, şi încă
la un impact oarecare. La nici unul din testele efectuate
asupra tuturor modelelor fabricate până atunci, fie mai
vechi, fie mai noi, şi deloc puţine, nu se înregistrase vreun
risc de dezintegrare în cazul lovirii de un obstacol rigid
neinflamabil. Singura zonă care, teoretic, putea predispune

54
la o deflagraţie, era rezervorul de carburant, care, în caz
extrem, implica riscul de a se transforma într-un cocktail
Molotv, drept care i se aduseseră o mulţime de îmbunătăţiri,
încât orice pericol era în acel moment categoric exclus.
Măsurile de securitate erau atât de drastice, încât o aprindere
a conţinutului său este imposibilă, mai ales dacă tamponarea
se producea cu partea anterioară.
Iar opinia că explozia se putea produce ulterior
coliziunii, când maşina nu mai avea nici o oprelişte în faţă,
trebuie socotită de-a dreptul absurdă, chiar dacă admitem că
s-ar fi rupt ori fisurat conductele de alimentare. Benzina nu
curge continuu prin ele sub efectul gravitaţiei, ci ea este
pompată. În clipa când nu mai e sorbită de instalaţie, care a
fost distrusă fie şi numai parţial în răstimpul ciocnirii,
prelingerea încetează! Deci jetul care putea împroşca faţa
încinsă a motorului, fiind redus cantitativ, chiar dacă se
aprindea, lucru totuşi îndoielnic, isca, în cel mai rău caz, un
mic incendiu, care, chiar însoţit de o fulminaţie, afecta cel
mult componentele din faţă ale caroseriei, a căror tăblăraie
este relativ subţire, însă n-ar fi avut forţa de a sparge pereţii
cutiei de viteze, care sunt destul de groşi. Iar detonarea ei de
la sine închipuie un nemărginit nonsens, în interior neavând
practic ce să se aprindă! De altfel nici motive care să
îndreptăţească crăparea băii de ulei şi spulberarea lichidului
conţinut pe câţiva metri în jur nu se pot găsi, căci acesta nu e
combustibil, încât nu poate lua foc din cauza unei
temperaturi mai ridicate, lucru evident, de vreme ce o doză
ajunge în mod obişnuit în cilindri, scăpând câte puţin chiar
în camera de ardere, pe măsură ce garniturile pistoanelor se
uzează. În plus, în baie nu puteau pătrunde scântei, care,
oricum, chiar dacă ar fi apărut în vreun fel oarecare din eter,
n-ar fi ridicat probleme.
Totuşi procurorul îşi amintea prea bine că, de pe
câmp până în drum, erau împrăştiate o grămadă de pinioane,

55
care, după umila sa părere de nespecialist, nu puteau proveni
decât de la cutia de viteze. Deci ceea ce văzuse el
contravenea cu totul lămuririlor pe care le primea, căci
subansamblul în discuţie plesnise şi încă într-un mod foarte
violent! În acelaşi timp ţinea minte că, fie subcomisarul, fie
unul dintre criminologi, privind jupuitura de pe copac, se
mirase, subliniind că izbitura nu părea să fi fost prea dură,
încât să justifice groaznica dezmembrare a limuzinei.
În plus mai era avertizat că dacă doreşte informaţii
suplimentare, care nu sunt publice şi erau depuse în arhiva
biroului de proiectări, trebuia să trimită uzinei o adresă cu
antet şi ştampilă, deci întărită cu însemnele care dovedeau
că e vorba de o cerere oficială a unei instituţii, şi atunci, în
baza respectivului act, se va hotărî ce i se mai putea pune la
dispoziţie şi ce nu. Mai bine de-o oră se adânci în lectura
capitolului din manualul indicat, căznindu-se din greu să-i
desluşească înţelesurile, căci germana buchisită de pe
vremea liceului, dintru început nu prea consistentă, după
trecerea anilor, îşi pierduse de tot vârtoşenia. Oricum,
concluzia era una singură. În urma unui impact, vehiculul nu
putea decât cel mult să se comprime, făcându-se ghem. O
deflagraţie, care să-i împrăştie componentele pe un larg
perimetru împrejur, era total exclusă.
Deci îi devenea tot mai limpede că temeiurile de a se
declanşa un atare fenomen de destrucţie nu existau nici
măcar în clipa impactului, necum după ce automobilul mai
izbutise să parcurgă câţiva metri pe roţile sale, înainte de a
se prăvăli pe o latură. De altfel survenea şi o altă întrebare.
De ce se răsturnase? În principiu ce forţă mai putea interveni
în câmp dinspre stânga, încât să-l dezechilibreze? Vântul?
Era absurd…
Confuzia care-l învăluia se adâncea tot mai mult.
Din prima clipă îi reţinuseră atenţia destule semne
indubitabile, care duceau la ideea unei explozii, idee

56
susţinută de experţii pe care-i întâlnise în ziua anterioară,
care avansaseră chiar unele dovezi că maşina sărise în bucăţi
în loc să se înfunde în sine, cum ar fi impus logica. În ce fel
se putea explica asemenea ciudăţenia? Hotărî să solicite
opiniile unor specialişti în problemă. Desigur că indicaţi ar
fi fost nişte cascadori şi nişte mecanici auto cu experienţă.
Dar cum oare i-ar putea găsi, căci nu cunoştea pe nimeni
anume.
Tocmai în vreme ce se canonea să depisteze nişte
consultanţi adecvaţi pentru o «documentare» în speţă, fu
anunţat de la poartă că printr-un curier a primit o scrisoare
în regim de urgenţă. Coborî valvârtej scările, nespus de
curios, neputându-şi închipui despre ce era vorba. Puţin
decepţionat după atâta grabă, scoase din plic, care nu era
lipit, pozele promise de subcomisarul Marin. La urma-
urmelor nu-i erau de nici un ajutor, căci nu-i relevau vreo
noutate. În fond văzuse totul cu două zile mai-nainte. Într-un
bileţel era înştiinţat că raportul definitiv asupra
evenimentului rutier încă nu-l terminase, dar îi făgăduia să i-
l trimită cât de curând. Voia să se mai sfătuiască pe îndelete
cu unii dintre colegii de la serviciul criminalistic, înainte de
a trece totul pe hârtie.
Întorcându-se în birou, Iustin se gândi că ar fi
nimerit să ia legătura cu un concurent care participase la una
din cele mai recente curse automobilistice, spre a-i sonda
punctul de vedere. Eventual unul al cărui palmares să fie
mai bogat şi mai promiţător. Accesă din nou internetul.
După puţin se opri asupra unui nume, un oarecare Aurel
Rogoz, de care parcă mai auzise odată. Voi să ceară detalii
de la biroul de evidenţă a populaţiei, spre a-i afla adresa,
când remarcă într-o căsuţă laterală numărul de telefon al
organizatorului ultimului raliu. Sună. Răspunse un bărbat,
căruia, după ce i se prezentă, îi arătă ce anume doreşte.

57
Interlocutorul, foarte binevoitor, îi oferi datele trebuitoare
pentru a-l putea contacta pe cel căruia voia să-i dea de urmă.
Se conformă recomandărilor primite. La noul apel,
cu oarece întârziere, în receptor se auzi o voce masculină,
tânără şi destul de tăioasă. Procurorul reluă discursul ţinut
antevorbitorului, adăugând că ar este în căutarea cuiva de
meserie, care i-ar putea da unele indicaţii pentru a se lămuri
asupra unui accident de circulaţie petrecut cu câteva zile mai
devreme.
- Vă referiţi cumva la cel întâmplat farmacistului, în
jurul căruia s-a stârnit atâta vâlvă la televizor?
- Da, cred că avem în vedere acelaşi caz. Dar
individul nu e tocmai farmacist, ci om de afaceri în toată
regula!
- Cunosc întrucâtva situaţia, însă mai mult din auzite,
adică din reportajele vizionate pe micul ecran. Şi trebuie să
vă mărturisesc că nu împărtăşesc majoritatea părerilor aflate
în circulaţie. Aşa că mă tem că vă voi decepţiona.
- Dimpotrivă! O judecată originală şi independentă
mă interesează mai mult decât nişte reflecţii conformiste sau
formale. De regulă îţi antrenează în mai mare măsură
gândirea.
- Din păcate azi nu ne putem vedea. Nu sunt în oraş.
Voi sosi abia diseară, încât ne-am putea întâlni tocmai
mâine dimineaţă, dacă-mi daţi o locaţie.
După ce isprăvi de fixat întrevederea, îşi stoarse
mintea în nădejdea de a descoperi vreun tehnician priceput
într-ale autoturismelor, de sugestiile căruia s-ar putea sluji.
Se uită în agenda de numere de pe celular, fără a-şi face prea
mari iluzii. Deodată dădu de numele meşterului la care-şi
reparase Loganul cu vreo lună mai-nainte. Era un băiat
relativ tânăr, care desigur nu avea prea mare experienţă.
Nestându-i altcineva la îndemână, îl sună totuşi. Cel apelat,
după ce află ce i se cere, declară dezolat:

58
 - Nu cred că sunt persoana cea mai potrivită pentru a
vă da consultaţii. Cunosc însă pe cineva care v-ar putea fi de
ajutor. Odinioară era angajat al unicei uzine auto care a
supravieţuit privatizării, fiind unul din cei mai apreciaţi
specialişti de acolo. După cum mi-a povestit, activa la
serviciul constructor şef, deci în biroul de concepţie al
firmei. Era şi un şofer pasionat, plăcându-i să testeze
maşinile noi… Este extrem de documentat. De câţiva ani s-a
întors acasă, şi o vreme mi-a fost şef. M-a învăţat foarte
multe. Cred că ar fi nimerit să vă sfătuiţi cu el. Dacă nu
aveţi nimic împotrivă, vă fac legătura. În cazul că sunteţi de
acord, îl sun chiar acum şi vă comunic rezultatul.
După puţin telefonul zbârnâi din nou. Iustin îl ridică.
Era mecanicul.
- Dom’ inginer e uneori cam scorţos. Mi-a zis
răspicat că n-o să vină la parchet nici dacă-l picaţi cu ceară,
având oroare de ce se pune la cale acolo. Dar la insistenţa
mea a răspuns că dacă vreţi, zor-nevoie, să discutaţi cu
dânsul, puteţi să-i faceţi chiar acum o vizită, căci din păcate
e într-un gol de lucru şi cam taie frunză la câini. Dacă-i
acceptaţi propunerea, vă dau adresa.
După trei sferturi de oră procurorul se oprea în
poarta service-ului auto indicat. Omul căutat şedea într-o
cabină de sticlă, într-un colţ al unei uriaşe hale goale.
- Mi-e teamă că nu sunt cel mai în măsură să vă dea
sugestii. Am auzit prea multe la televizor ca să nu fi fost
influenţat, încât, oricât m-aş strădui, n-o să pot fi pe deplin
obiectiv. Apoi îmi sunt străine şi circumstanţele
incidentului, cât şi terenul!
- În compensaţie vă pot prezenta nişte fotografii
destul de grăitoare, primite de la criminologi. Analizându-le,
vă puteţi face cât de cât o imagine…
După o îndelungă examinare şi comentare a pozelor,
ajunseră şi la rezumarea celor constate.

59
 - Pornind şi de la informaţiile transmise la
telejurnale, de la detaliile relevate de materialele pe care mi
le-aţi arătat şi din discuţia purtată până acum, sunt
încredinţat că e vorba de o sinucidere. Nu se văd nici un fel
de urme de frânare, deşi riscul coliziunii era evident. Nimic
nu sugerează că s-ar fi încercat în vreun fel prevenirea ei.
Este o atitudine specifică acelora care fie aţipesc câteva
clipe la volan, fie doresc catastrofa. De altfel, din spirit de
conservare, în mod reflex, orice om care nu vrea să moară,
văzând primejdia ce-i stă în faţă, roteşte spontan în aşa fel
volanul încât să nu fie afectată poziţia sa, ci aceea din
dreptul scaunului de alături, zis de aceea, în mod obişnuit, al
«mortului». Ori în răstimpul evenimentului la care ne
referim, asemenea reflex nu pare să fi funcţionat, căci, dacă
ţinem seamă de locul unde a ajuns în final limuzina şi de
faptul că mai ales partea stângă e grav atinsă, se conturează
ideea că lovitura principală s-a răsfrânt asupra acestei laturi,
deci conducătorul auto s-a expus cu bună ştiinţă pericolului,
nevoind să-l evite! Deci întreaga acţiune a fost premeditată,
dacă nu chiar căutată. Întrucât exclud eventualitatea
adormirii, celelalte observaţii confirmă indubitabil intenţia
de suicid, ba chiar duc la gândul că întâmplarea în întregul
ei închipuie un act voluntar, căci în acele momente critice
nu-i stătea nimeni alături, spre a-l sili sau înrâuri cumva.
Singurătatea nu presupune însă şi lipsa unor vinovaţi, căci
probabil anterior va fi fost ameninţat, şantajat, se vor fi făcut
presiuni asupră-i, lucru care să fi canalizat deznodământul
spre o ieşire fatală. Dar culpa este mai mult morală decât
juridică, ea inducând doar o stare de spirit predispozantă.
- Dar traseul parcurs, lipsa oricăror semne de julire a
tulpinii pe laterală, distanţa la care poposeşte auto-vehiculul,
şanţul destul de adânc, în care se găsea înfundat nu vă
contrazic opinia?

60
 - Eu nu m-aş grăbi să trag concluzii din amănuntele
pe care le invocaţi. La viteze mari traiectoriile ricoşeului
potenţial sunt din cele mai neaşteptate. Direcţia de zbor este
rezultanta cuplului forţelor implicate, a căror însumare
atârnă în primul rând de unghiul lor de coacţiune, adică de
unghiul care se naşte între suprafaţa de tamponare şi
aliniamentul ansamblului frontal al automobilului. Ţinând
seamă de acesta şi de conformaţia terenului, s-ar zice că
reprezentarea grafică a mişcărilor este foarte simplu de
dedus şi de trasat pe hârtie, chiar cu o precizie matematică.
Dar nu este aşa, căci tocmai unghiul de izbire este practic
imposibil de determinat, mai ales când zona de contact nu e
plană, ci întrucâtva circulară, fără a fi însă un cerc perfect şi
când pe deasupra punctul de atingere e rugos, precum
scoarţa plină de denivelări perturbatoare, care, oricât de mici
ar fi, nu pot fi ignorate în calcul rezultantei. Iar încercările
de previzionare se încurcă şi mai rău, căci unghiul în
discuţie, se modifică chiar în cursul derulării faptelor, cele
două planuri suferind deformări în momentul ciocnirii, pe
de-o parte prin decojirea pomului şi a smulgerii unor aşchii,
iar pe de alta prin stâlcirea caroseriei. Deci intră în joc atâtea
variabile, al căror statut iniţial, după ce este greu de apreciat,
se mai şi transformă în momentul interacţiunii, încât nici
măcar un prezicător atestat nu ar putea prevedea cu
exactitate ce se va întâmpla. Ba nici după aceea nu poate
lămuri cele petrecute. Deci nu trebuie să ne mire în cazul pe
care-l cercetăm, nici mişcările haotice, neverosimile, pe care
le înregistrăm şi nici groaznicul grad de distrugere constatat.
Totul, oricât de incredibil ar părea, trebuie admis ca posibil,
ca banală manifestare a unui accident «clasic», dacă putem
spune aşa, fără a fi cinici.
- Totuşi nu vi se pare ciudată împrăştierea
componentelor vehiculului? După impact n-ar fi trebuit să se
comprime, iar nu să se dezagrege?

61
 - Resturile rămase indică o stare de fapt care nu
poate fi contestată şi care evocă prin sine un eveniment
rutier fără dedesubturi ascunse ori misterioase. Dintr-o
singură privire îţi dai seama că şoferul nu a vrut să evite
obstacolul, ci dimpotrivă. Toate amănuntele întăresc deci
convingerea că cel pierit îşi căuta moartea. Nu mai încap
nici un fel de îndoieli în privinţa asta.
- Bine, dar dacă portierele s-au detaşat din cauza
unei frecări tangenţiale cu tulpina arborelui, de ce nu au
picat acolo, cum ar fi fost normal? Apoi, dacă partea stângă
a limuzinei a fost distrusă în împrejurările pe care le
descrieţi, atunci cum e posibil ca, în zona laterală a
trunchiului, să nu apară nici un fel de julituri?
- Poate că uşile doar se slăbiseră în clipa tamponării
razante, ele rămânând încă o vreme atârnate. De rupt, se vor
fi rupt abia în răstimpul rostogolirii.
- Dar cum e posibil ca fierăraia să se fărâme, iar
cadavrul să se păstreze întreg?
- La viaţa mea am avut de destule ori de a face cu
catastrofe de amploare, în care, deşi automobilul era făcut
zob, leşul fie să fi scăpat întreg chiar în habitaclu, fie să fi
zburat prin parbrizul spart, ajungând la cine ştie ce
distanţă… De altfel rămăşiţele găsite sunt grăitoare prin
sine, dovedind că a fost un accident «firesc», cu o
desfăşurare tipică. Nu cred că mai sunt posibile prea multe
alte comentarii pe marginea fotografiilor pe care le-am privit
împreună.
- Nu pot totuşi înţelege psihologia de sinucigaş a
individului. Cel care vrea să-şi ia viaţa reflectează anterior
asupra gestului său, căutând soluţia cea mai adecvată
scopului. Ori, după câte am înţeles, Zăganu era medic, nu un
prost ori un neştiutor. Deci era conştient că o coliziune,
indiferent de viteză, nu duce la moarte sigură, ci există riscul
de a se alege cu o infirmitate pe viaţă, care să-l transforme

62
într-un handicapat. Iar cazna unei perspective atât de
sumbre, pentru un bărbat încă destul de tânăr, care mai are
destui ani înainte, nu cred că închipuie o ispită, cu atât mai
mult cu cât alte metode, care-i stăteau la îndemână, erau
mult mai «eficiente». Să nu uităm că era proprietarul unei
fabrici prin care treceau tot soiul de chimicale, în privinţa
toxicităţii letale a cărora nu încăpea îndoială. Ţinând seamă
de mijloacele la care avea acces, mă tot întreb de ce a ales o
cale de exterminare incertă şi primejdioasă, în loc să prefere
o autoeutanasiere, mijloc de suicid care nu numai că nu dă
greş în nici un caz, dar pe undeva e şi mai «confortabil»,
eufemistic vorbind, căci îl scutea de orice chin al
sfârşitului…
- E greu de întrevăzut cum reacţionează un individ
aflat sub tensiune. În stare de calm orice om se manifestă
destul de raţional şi previzibil. Dacă însă e tracasat şi hărţuit,
logica sa începe să se zdruncine, luând-o cumva «peste
arătură». Un neurolog, într-o carte a sa, mărturisea că poţi
diagnostica nebunia sau firea deviantă doar în condiţii
excepţionale. Numai în situaţii de încercare extremă,
comportamentul individului trece dincolo de aparenţe şi se
relevă defecţiunile spiritului!

În dimineaţa următoare, când discută cu tânărul

concurent de raliu pe care-l invitase, procurorul se văzu
confruntat cu opinii cu totul potrivnice acelora ascultate în
ajun. După ce privi şi el pozele, interlocutorul spuse:
- N-aş putea înfăţişa un scenariu închegat a ceea ce
s-a petrecut. Personal am avut chiar prilejul de a cerceta
perimetrul în care a decurs evenimentul, căci un cunoscut,
operator la televiziune, a mijlocit invitarea mea la o
emisiune. Şi pentru a mă pregăti, m-am dus acolo, să-mi dau

63
cât de cât seama ce s-ar fi putut întâmpla. Imaginile pe care
mi le-aţi arătat nu fac decât să confirme îndoielile mele. Eu
v-aş atrage doar atenţia asupra unor amănunte care nu se
justifică şi pe care nu le pot nici înţelege, nici explica şi care
de altfel nu numai că nu se leagă între ele, dar aş zice că se
exclud reciproc.
- Să le luăm sistematic pe rând, ca să le pricep.
- În primul rând tamponarea nu s-a făcut cu
marginea stângă, cum zic obişnuit comentatorii TV şi
invitaţii lor, spre a susţine suicidul. Ideea le este probabil
indusă de împrejurarea că această faţă a limuzinei este mai
deteriorată decât cealaltă. Urmăriţi însă conturul decojirii de
pe tulpină. Dacă am trasa prin ea, la nivelul respectiv, o
diagonală paralelă cu şoseaua, veţi observa că gaura apărută
în scoarţă are în centrul ei reperul pe care vi l-am indicat.
Deci lovitura a fost frontală, nu laterală, fiind aplicată din
plin, nu tangenţial. De altfel peretele exterior al şanţului ar fi
împiedicat contactul copacului cu farul sau cu aripa stângă,
cum presupun cei care invocă sinuciderea, întrucât nu exista
posibilitatea de a vira la dreapta, căci roţile erau ghidate de
malul de pământ de care se frecau. Deci înaintarea era
impusă de un făgaş care nu permitea abatere spre nici o
parte. Stavila pe care o închipuia face de altfel inexplicabilă
şi aruncarea automobilului în buruieni, şi încă la vreo şapte -
opt metri distanţă, iar pe deasupra în diagonală cu punctul
de coliziune. Nu avea cum ricoşa într-acolo, după o izbitură
primită foarte probabil în zona centrală a radiatorului.
Apoi pe acelaşi plop se poate remarca o julitură
proaspătă, la mai mult de doi metri înălţime. Comentatorii
pe care i-am ascultat, referindu-se la ea, vorbesc de ridicarea
autoturismului în bot, poziţie din care a atins trunchiul cu
portbagajul, mai ales dacă i s-ar fi deschis şi capacul. Opinie
total neîndreptăţită. Înainte de a se ajunge aici, trebuia să se
strivească mai întâi cabina, şi abia după ce se producea o

64
basculare în jurul ei, capătul din spate putea pricinui
leziunea. Dar un atare scenariu este contrazis de cel puţin
două argumente. Atingerea invocată ar fi fost însă destul de
uşoară, încât nu putea răni arborele în măsura în care a
făcut-o. Jupuitura rămasă presupune o pălitură mult mai
zdravănă. De unde şi din partea cui venea? În plus, în cazul
înălţării la verticală, presiunea habitaclului asupra lemnului
ar fi fost mult mai intensă decât aceea a capătului superior.
Atunci cum e posibil ca acesta din urmă să lase o adâncitură,
iar celălalt nici cea mai vagă zgârietură?! Răspunsul nu
poate fi decât unul singur. Presupusa răsturnare nu s-a
produs, semnul pe care l-am amintit trebuind altfel justificat.
Într-o fotografie am descoperit şi o altă ciudăţenie.
Deşi improbabilă, să acceptăm că o astfel de mişcare ar fi
avut totuşi loc. Ea presupune o profundă înfundare a
tavanului cabinei şi mai puţin gravă a capacului
portbagajului. Dacă vă uitaţi atent pe imagini, extremitatea
posterioară a autovehiculului, de altfel singura bine păstrată,
nu prezintă deformări semnificative. Pur şi simplu pare
neatinsă. Iar plafonul, cât mai este, nu e îndoit spre înăuntru,
ci spre în afară. Adică taman pe dos decât ar trebui. Găsiţi
vreo explicaţie? Eu, nu! Poate greşesc, lăsându-mă indus în
eroare de vreo neclaritate a materialelor pe care le-am privit
împreună, dar vă stă în puteri să-mi verificaţi impresiile pe
rămăşiţele existente, căci eu nu le-am găsit, spre a le
examina direct.
Pe deasupra, dacă se proptea în motor, maşina îşi
pierdea total viteza şi fie rămânea rezemată, fie cădea înapoi
pe roţi. În consecinţă e inexplicabil cum de a răzbit până
acolo unde e surprinsă în poze. Ce forţe au împins-o atât de
departe, de vreme ce inerţia i-a fost anihilată la rădăcina
pomului, care creşte aproximativ în mijlocul şanţului.
Jgheabul este foarte adânc, iar laturile sale abrupte, mai ales
în zona coliziunii. Muchia sa de sus mi-a ajuns până la mai

65
puţin de două palme sub genunchi. Deci, dacă un
autovehicul intra în el cu roţile din stânga, iar cu cele din
dreapta, profitând de viteză, izbutea să treacă în câmp,
practic podeaua ar fi atins cantul de sus al peretelui exterior,
«răzându-l» întrucâtva. Ori marginea nu prezintă nici o
dovadă de frecare. În schimb dacă roţile din stânga
rămâneau pe acostament, malul dinspre stradă fiind mai
pierdut, roaderea nu s-ar fi produs. Deci, lipsind de ambele
părţi orice fir de iarbă retezat sau smuls, este mai mult decât
probabil că automobilul circula cu latura din dreapta
afundată în groapă, iar cu cealaltă pe lângă fâşia de asfalt. În
acest caz, după izbire, cum a putut urca panta extrem de
repede, spre a zvâcni în bălării? Din cauza adâncimii,
ţâşnirea nu i-ar fi fost posibilă nici chiar dacă circula cu
roţile stângi în interiorul albiei, iar cu celelalte dincolo de
ea, fiind deci pe jumătate trecut în izlaz. Prin urmare
leziunile scoarţei, caracteristicile şanţului şi amplasarea
limuzinei în final nu se pot racorda între ele, contrazicând
cea mai elementară logică. Deci este cu neputinţă să-ţi
reprezinţi cum au decurs acele clipe funeste.
La gradul de distrugere al BMW-ului, vizibil în
fotografii, te-ai aştepta ca duritatea ciocnirii să fie de o
amploare fără egal! Grozăvia ar fi trebuit în mod firesc să
pricinuiască uriaşe stricăciuni trunchiului, în jur aflându-se
doar aşchii şi surcele. Ori juliturile produse scoarţei sunt
minime, de parcă tamponarea s-ar fi făcut cu deosebită
«blândeţe», dacă nu de-a dreptul prevenitor. Atunci cum de
s-a fărâmat fierăria atât de groaznic? Poveste devine de-a
dreptul neverosimilă.
Iar ca să scape spre ogoare, BMW-ul ar fi trebuit să
lovească arborele tangenţial, nu frontal, cum indică
decojirea, pe care sunt tentat s-o numesc destul de mică. În
asemenea situaţie ar fi fost mai probabil ca tăblăraia să se
încolăcească în jurul obstacolului ce-i stătea împotrivă, lucru

66
care nici el nu s-a întâmplat. De altfel o trecere razantă nici
nu văd cum se putea realiza, căci şanţul nu o permitea, el
impunând mersul înainte în linie dreaptă. Să facem totuşi
abstracţie de marile denivelări existente, din adânciturile
cărora, cu o gardă de sol de douăzeci de centimetri, nici în
închipuire nu se putea ieşi, şi să considerăm totuşi că terenul
ar fi fost perfect plan, iar autoturismul a izbutit să alunece
cumva pe lângă trunchi, spre a se opri acolo unde l-a
descoperit poliţia.
Pentru a fi distrus, trebuia totuşi să se frece cât de
puţin de el, altfel rămânea întreg şi nu se zdrobea. Însă
oricât de delicat ar fi fost contactul, era cu neputinţă să nu
lase unele zgârieturi orizontale. Ori ele lipsesc cu
desăvârşire. Le-am căutat, şi încă destul de atent, când am
fost în zonă, dar nu le-am găsit. Deci atingerea laterală cu
tulpina nu a avut loc?! Atunci cum şi de ce au fost smulse
portierele şi cadrul lor de susţinere?! Plopul era singura
oprelişte ivită în cale, care o putea face. Iar dacă lui i se
datorau rupturile, de ce tăblăraia pe care o agăţase nu a căzut
la rădăcinile sale, ci la zece paşi mai încolo. Aşadar urmele
de lovire lipsesc de unde trebuie, dar răsar în schimb în altă
parte, complet aiurea, amplasarea lor nejustificând însă
distrugerea laturii stângi şi nici deplasarea pe iarbă.
Detaliile, care nu pot să nu ne sară în ochi, sugerează că mai
firesc ar fi fost ca vehiculului să se blocheze în poziţia avută
în momentul ciocnirii.
- Chiar că-mi aduceţi cercetările în impas.
- Nu vă grăbiţi cu concluziile. Încă n-am terminat cu
ciudăţeniile. Uitaţi-vă la rămăşiţele care au poposit pe asfalt,
stărui el, indicându-le cu degetul pe imagini. Le-am zărit şi
în filmările făcute în seara accidentului de un reporter.
Martorii susţin că pe acostament şi pe carosabil zăceau chiar
o bucată a aripei din faţă şi o alta ruptă din tavan. Ori dacă
priviţi cu atenţie aşezarea lor, o să observaţi că pomul cu

67
care s-a produs coliziunea ecranează zona unde se găseau
aceste resturi. Atunci cum de au putut nimeri acolo? Au
zburat pe o traiectorie curbă, ocolind stavila de dinainte-le?
Aţi mai pomenit aşa ceva vreodată? E o mişcare imposibilă!
La fel de nedumeritoare sunt zgârieturile şi petele de
ulei ars de pe copacii următori! Cum s-a încercat justificarea
lor până acum? S-a lansat teoria absurdă că autovehiculul i-
ar fi hârşâit în răstimpul săgetării sale scăpate de sub
control. Iar, după ce a dat bineţe unui întreg şir de arbori,
culmea, s-ar fi întors spre cel dintâi, fără însă ca să apuce să
răzbească până în dreptul său. Însă luând de bună o astfel de
afirmaţie, acceptăm că, în virtutea inerţiei este posibil un
ţâşnet înainte, iar în continuare unul înapoi! Ori aţi mai auzit
vreodată de o traiectorie în zigzac?! În temeiul legilor fizicii,
eu cred că nu, mai ales că nimic nu indica un motiv de
ricoşeu! Atunci cum se explică prezenţa zgârieturilor şi a
petelor de ulei ars? Apoi cum de n-a fost încurcată limuzina,
în traiectul ei neobişnuit, de denivelările, destul de
accentuate, din perimetrul în discuţie? De altfel dacă scăpa
pe lângă tulpini, trebuia să le radă pe toate pe latura dinspre
câmp. Ori o frecare laterală, dacă ar fi întruchipat o realitate,
ar fi trasat pe scoarţă nişte rosături liniare orizontale, iar nu
semne punctuale! În plus sunt vizibile şi aici julituri la
înălţime. Dar aşa de sus nici o parte a BMW-ului nu putea
ajunge! Deci e cazul să ne întrebăm cum au apărut. Nu văd
decât un singur răspuns. Automobilul, în clipa aterizării în
capătul ogoarelor, a explodat, iar felurite piese au nimerit în
tot ce-au întâlnit în cale. V-am spus de la bun început că am
remarcat o seamă de anomalii, pe care nu le pot lega între
ele într-un scenariu închegat. Deci, în final, ce concluzie se
poate trage?
- Ei? îl iscodi nerăbdător procurorul, dornic de a
primi şi o dezlegare.

68
 - Nici una, căci pur şi simplu constatările nu se
armonizează. Nu pot fi puse în nici un chip laolaltă. Şi încă
nu vi-am relatat-o pe cea mai şocantă.
- Care?
- La o tamponare cu un obstacol rigid, orice maşină
se comprimă şi-l încarcerează în mod obişnuit pe şofer. Ori
aici lucrurile par să fi decurs taman invers. Cum vă arătam,
în chip inexplicabil, în ciuda şanţului şi a ciocnirii frontale
suferite, deplasarea autoturismului, în loc să fie stăvilită,
continuă totuşi şi, prin nu ştiu ce minune, sfârşeşte abia în
mijlocul buruienişurilor, iar fierăraia componentă nu numai
că nu s-a strâns ghem, ci, dimpotrivă, se dezmembrează şi se
împrăştie pe o mare întindere în jur. Spre pildă, cum vă
spuneam adineauri, două fragmente au poposit taman în
şosea, dar ele nu puteau fi aruncate acolo din punctul de
coliziune. În schimb dacă acceptăm ideea unei deflagraţii
declanşate în plin izlaz, nimic nu stătea în calea frânturilor
metalice, traiectoriile lor fiind de astă dată perfect rectilinii
şi prin urmare verosimile. Deci nu încape îndoială că, după
ce a scăpat la liber, vehiculul a sărit în aer! Dar de ce? Ce i-a
provocat detonarea, de vreme ce rezervorul de benzină este
intact, după cum chiar dumneavoastră aţi declarat la un
moment dat. Găsiţi vreo explicaţie? Că eu unul nu am putut
afla vreuna.
- Faţă cu atâtea întrebări, eu, un nespecialist, ce-aş
putea zice?
- Ba, mai e una, de care era să uit. Nu numai că
şoferul nu a rămas încarcerat, cum era firesc, dar a căzut
lejer lângă limuzină! Iar pe deasupra, după ce era şi victima
unei fulminaţii, a rămas întreg. Însă numai el, căci restul e
total distrus. Deci barele de fier şi tabla nu au rezistat
prăpădului, dar canea i-a făcut faţă cu brio! Oare e cazul să
o socotim mai rezistentă decât metalul? De necrezut, nu vi
se pare? Starea atât de bună a mortului, dacă putem spune

69
aşa, fără a fi cinici, te predispune să presupui că el nu se afla
în cabină în acea împrejurare fatală. Numai că supoziţia e
absurdă, întrucât un cadavru există, şi încă unul desfigurat!
Mulţime de bizarerii de neînţeles. Mi se pare cu neputinţă de
reconstituit ceea ce s-a petrecut acolo, atâta vreme cât
întregul mănunchi de ciudăţenii nu-şi găseşte o dezlegare.
Iustin era de-a dreptul năucit. El însuşi remarcase o
bună parte a nenumăratelor abateri de la cele fireşti, dar
după mulţimea lămuririlor primite, de necontestat de altfel,
orizontul îi devenise şi mai nebulos. Descrierea
accidentului, aşa cum fusese închipuită până acum, atât de
colegii de la poliţie, cât şi de crainicii de la televiziuni, îi
apărea ca lipsită de sens. Îi era tot mai limpede că
evenimentul rutier cu care se confrunta era departe de a
urma tiparul unei desfăşurări tipice, consecinţă a neatenţiei
sau a unei «obişnuite» greşeli de mânuire a volanului.
Scenariile fabricate până în respectiva clipă erau de-a
dreptul neverosimile. Dar în fond ce se putuse întâmpla?
Musafirul plecă, lăsându-l cufundat în ceaţă.
Tot cântărind şi recântărind faptele, îşi aminti că în
după-amiaza trecută văduva lui Zăganu, dând curs citaţiei,
se prezentase la morgă şi declarase că leşul care-i fusese
înfăţişat ar fi al soţului ei. Însă nu putuse indica nişte semne
particulare, după care l-ar fi recunoscut. Se mărginise să
susţină că îi fusese suficient să-i privească silueta, căci doar
îl văzuse de atâtea ori dezbrăcat… Dar ce temei se putea
pune pe asemenea justificare, se întrebă procurorul cuprins
de îndoieli. Era pricină de a fi socotită sinceră? Nu prea…
Rezervele îi erau inspirate de ocheada adresată copilului
când acesta mărturisi-se că nu-şi mai văzuse tatăl chiar cu
câteva zile înainte de a muri. De atunci îl încerca
sentimentul că femeia minţea pe undeva. Dar ce-o putea
determina să ascunsă realitatea? Era ea însăşi implicată în
ceva? Voia să treacă unele sub tăcere? Sau era îndemnată de

70
vreun interes ca să-l inducă în eroare? Ori se temea de
cineva şi, pentru a scăpa, răstălmăcea lucrurile? În ochii săi,
depoziţia ei, cum că cel decedat ar fi Zăganu, nu se bucure
de vreun credit. Putea fi un adevăr, dar în aceeaşi măsură şi
o minciună.
Era în proiect şi efectuarea unui test ADN, care în
principiu trebuia să constituie o probă infailibilă de
identificare. Deocamdată nu ştia dacă probele fuseseră
prelevate şi trimise la laborator. Dar nici încheierea la care
s-ar fi ajuns nu-i insufla prea mare încredere. De
corectitudinea şi competenţa laboranţilor nu se îndoia. Însă
de unde ştia dacă materialele organice care le vor fi înaintate
vor fi cele corecte sau vor fi potrivite «convenabil» de nişte
intermediari anume instruiţi. Dacă intervenea voinţa unor
cercuri interesante destul de influente, era lesne ca
rezultatele să fie falsificate, spre a ajunge la concluziile
dorite. Era spre pildă îndeajuns să se ia două fire de păr ale
băiatului, despre unul pretinzând însă că ar aparţine
răposatului, iar celălalt fiului şi, în mod cert, între ele se
descoperea o deplină asemănare. La fel de lesne era să se
reţină pentru cercetări nişte scame organice de pe pieptene
sau de pe vreo rufă intimă a lui Zăganu, care să fie însă
prezentate ca provenind de pe cadavrul de la morgă, spre a fi
comparate cu micile fragmente de ţesut recoltate de la băiat,
examinarea lor învederând o evidentă apropiere a celor doi.
Deci dovada înrudirii era, chipurile, făcută, deşi cele
constate nu aveau nici o legătură ce leşul autopsiat. Din
păcate nu-i stătea în puteri să-şi dea seama dacă buletinul de
analiză care i se va înfăţişa pentru dosar oglindea sau nu
realitatea. Era conştient că, în ciuda rezervelor care îl
încercau tot mai intens, trebuia să accepte expertiza ca atare,
orientând cercetările funcţie de ea, chiar dacă nu excludea ca
posibilă o măsluire. Nu-i stătea la îndemână nici un mijloc
de a întreprinde o contraverificare. Demersurile sale

71
deveneau tot mai incerte şi mai relative. Nu mai putea crede
în nimic.

Seara, ca de obicei, se ivi în vizită domnul profesor

Traian, târându-l după sine şi pe feciorul său, Decebal
Comatu. Deşi destul de înalt, celui dintâi i se vedea uşor
creştetul cu un păr jalnic de rar, căci mergea puţin plecat de
mijloc, ceea ce îi dădea un aer umil, deşi era cam bătăios din
fire. Vlăstarul, un bărbat de vreo patruzeci de ani, se ţinea,
dimpotrivă, foarte ţeapăn, fiind plin de sine şi peste măsură
de pedant, permanent spilcuit, până şi în intimitate. Era
pretenţiosul adept al unei mode retro, care trebuia să-i dea o
distincţie aparte. Chiar acum, deşi împrejurarea era de tot
neprotocolară, era îmbrăcată într-un costum elegant, cu o
cravată multicoloră asortată, cu pantalonii călcaţi impecabil,
iar la cămaşă cu preţioşi butoni de argint, în parte auriţi,
evocând o eleganţă de altă dată.
Procurorul nu se putea abţine să nu facă haz de
numele cu iz istorico-patriotic din familia prietenului său.
De fiecare dată glumea că soaţa ratase unitatea naţionalistă a
casei, căci, în loc de Saveta, ar fi trebuit să se numească
Andrada, pentru ca întreaga antichitate băştinaşă să fie pusă
pe tapet. De astă dată dânsa lipsea, fiind prinsă de trudnicul
canon de a pregăti un ştrudel cu mere, pe care, după ce-l
termina de rulat, trebuia să-l păzească grijnic, ca să nu se
ardă în cuptor.
Fiind oricum mai mulţi, oaspetele propuse să joace
un remi, lucru pentru care trebui să se jertfească şi gazda,
care tocmai abandonase bucătăria, încât echipa să fie
întreagă. Domnul Iustin era însă cu gândurile aiurea. Se tot
întreba cum va putea extrage nişte certitudini din noianul
faptelor contradictorii cu care se confrunta. Copleşit de

72
grijile sale, uita să alăture la timp piesa cuvenită acelora de
pe masă, sau, după ce, bâjbâind, o aşeza în sfârşit, declara că
a greşit, vrând s-o retragă în protestele celorlalţi.
- Da’ ce-ai păţit, de eşti aşa împrăştiat?! se îngrijoră
nevasta. Parcă nu te-am văzut niciodată atât de răvăşit.
- Iaca, de azi dimineaţă îmi tot pun întrebarea ce
înseamnă adevărul şi cum poate fi stabilit, şi nu pot să-mi
răspund.
- Bine, dar e la mintea cocoşului! Ceea ce e conform
cu realitatea e adevărat, iar ce nu, e minciună.
- Din păcate lucrurile nu sunt chiar aţa de simple.
Uiţi o întâmplare din tinereţile noastre, care mie nu mi s-a
putut şterge din minte.
- Care?
- Păi încă nu ne luaserăm, iar mie, ca tânăr procuror
abia încadrat, mi se repartizase o garsonieră într-un bloc
proaspăt construit. Ca supliment la succesul imobiliar
repurtat, apucasem să-mi cumpăr şi o maşină de spălat rufe,
cam primitivă, e drept, cum se găseau la acea vreme. Iar ca
s-o probăm ai avut ideea ca să-mi aduci în dar un pachet de
«Dero». Având acum şi detergentul trebuitor, i-am făcut
imediat testul de funcţionare. Noi am fost foarte mulţumiţi
de rezultate. În duminica următoare, toţi ai mei şi ai tăi s-au
întâlnit la o masă festivă, căci stabilisem să ne căsătorim în
câteva săptămâni. Iar noi, peste măsură de încântaţi de cele
întâmplate, ne-am lăudat în faţa marelui consiliu de familie
cu performanţele amărâtei maşini de spălat, o caricatură faţă
de cele de acum cu program electronic, precum şi cu utila
surpriză cu care ai venit în întâmpinarea nevoilor mele
gospodăreşti.
- Da, îmi amintesc, căci a fost o halima întreagă.
- Ei vezi?!
- Da’ ce se întâmplase? Sau e un secret conjugal?

73
 - A, nu! E mai degrabă o poveste amuzantă. Noi ne
aşteptam să recoltăm o unanimă încuviinţare, ba şi aprecieri
din cele mai binevoitoare. Dar, stupoare! Lucrurile n-au curs
aşa. Toţi cei care riscau o viitoare încuscrire sau încumetrire
au avut cele mai neaşteptate reacţii. Fiecare şi-a dat deci cu
părerea, comentând, cu nemărginite adâncimi de cuget,
măreţul eveniment pre-matrimonial.
În fond întreaga disputa s-a învârtit în jurul aceleiaşi
întrebări, formulate însă în felurite versiuni, precum: e
adecvat cadoul pentru a ilustra relaţia dintre doi iubiţi, deci
pentru a exprima nişte sentimente intime, suave şi pline de
subtilităţi? Este expresia cea mai nimerită a unei afecţiuni
premaritale? Personifică el nişte trăiri destul de înălţătoare,
care împletesc romantica visare cu idealismul desăvârşirii?
Reprezintă un gest plin de tact, sau dimpotrivă, întrupează
materializarea grosolăniei şi a lipsei de gust şi fantezie? E
reversul unei gândiri plate şi a unui gol sufletesc sau nu?
Este la înălţimea clipei? Răspunsurile au fost din cele mai
diferite şi neaşteptate, încât nu numai că ne-au descumpănit,
dar ne-au determinat chiar să regretăm că am deschis
discuţia.
Astfel mama soacră, în chip încurajator, a remarcat
că, în alegerea făcută, percepi imediat ochiul de gospodină
al fiicei ei, care dintr-o singură privire a remarcat ce lipseşte
din casă. Viitorul meu socru, cu vederi mai puţin
pragmatice, s-a mărginit să declare că din păcate cadoul
oferit e cam prozaic, întrupând o totală absenţă a gustului şi
rafinamentului. Viitoarea mea cumnată a vorbit de cugete
secătuite de romantism şi gingăşie, care şi-au pierdut
spiritualitatea, cufundându-se în banalul vieţii de zi cu zi.
Oare aşa ceva îşi dau nişte logodnici care năzuiesc a se uni?
Maică-mea era de părere că, în împrejurările date, ar fi
trebuit ca darurile, şi de-o parte şi de alta, să constea din
obiecte delicate şi pline de subtile înţelesuri, care să

74
evidenţieze fineţea simţămintelor. Potrivite ar fi fost din
parte-mi nişte flori, nişte bijuterii sau bomboane, iar din
parte-i o cravată, un ac de cravată, nişte butoni, câteva
bibelouri de casă nouă sau un alt mărunţiş de acest gen,
toate însoţite de puţin melancolie. Pe deasupra îi reproşa
viitoarei nurori că s-ar comporta de parcă ai fi deja stăpână
în casă, încât s-ar zice că se simţea deja măritată. Dacă de
acum se credea matroană, Doamne păzeşte ce-o fi după
însurătoare. Ba chiar m-a repezit zeflemitor, atrăgându-mi
luarea aminte că nu eu o iau, ci că sunt deja un bleg pus sub
papuc. Taică-meu, de, om cu simţ practic, fu revoltat de
reflecţiile ascultate, care puteau stârni certuri inutile, dacă
nu chiar dăunătoare. Drept care s-a dezlănţuit împotriva
antevorbitorilor, acuzându-i că bagă «fitiluri», ca să strice o
prietenie în formare, care merge bine, în loc să sprijine
consolidarea ei. „Dacă cei doi se înţeleg, se iubesc, vor să se
ia, totul e OK, iar lucrurile trebuie încurajate, iar nu
torpilate!! pufnea el. Şi foarte bine că sărmanii copiii, pe
care-i năpăstuiţi fără dreptate, îşi fac cadouri utile, în loc să-
şi dea flori, pe care le arunci după două zile că s-au ofilit,
sau tot soiul de alte brizbrizuri nefolositoare de artizanat, cu
care n-ai în fond ce face, decât să încarci servantele cu ele,
ca să adune praful, şi la urmă să le arunci, fiind prea
îmbâcsite. Maică-mea s-a simţit învinuită, aşa că a căutat o
justificare; drept care l-a repezit pe tata spunându-i că a fost
tot timpul un insensibil lipsit de gingăşie, că niciodată nu i-a
dăruit flori şi bijuterii, trebuind să şi le cumpere singură.
Frate-meu i-a întrerupt, arătând că în cele petrecute el vede
nişte fapte şi gânduri de o totală platitudine şi lipsă de
vitalitate şi închipuire, nişte suflete seci; o relaţie în fază
incipientă presupune distracţii în doi, adică excursii, întâlniri
la ştrand sau în cluburi, petreceri intime la restaurant, la
dans ori la spectacole de teatru sau de film.

75
 Dar în ciuda atâtor păreri contradictorii, noi ne-am
continuat netulburaţi viaţa şi ne-am bucurat şi de maşina de
spălat, oricât de primitivă era pe atunci, cât şi de cutia de
«Dero», care ne uşura existenţa cotidiană. Şi aşa am rămas
împreună până azi, adică vreo 30 - 40 de ani… La urma-
urmei cine avea dreptate dintre toţi? Opinia cui oglindea
adevărul? A noastră, sau a vreunuia dintre ceilalţi?
Pare banal ceea ce spun, dar adevărul pe care îl
vedem în acţiunile celor din jur depinde de unghiul din care
privim lucrurile, unghi izvorând din felurite interese şi
prejudecăţi, din sentimente de simpatie ori antipatie
preexistente, sau pur şi simplu din răbufniri afective de
moment, şi aşa mai departe.
- Afirmaţiile dumitale ar duce la concluzia că există
mai multe adevăruri paralele, ceea ce sfidează pe undeva
logica.
- Sau poate duce la încheierea că nu există nici un
adevăr, ci doar fapte acceptate sau respinse, de vreme ce
oricare dintre ele poate fi în aceeaşi vreme şi alb şi negru.
- Bine, dar pretinsa relativitate a conceptului
închipuie o viziune banală şi apare numai în raporturile
interumane curente, bazate pe bârfe, zvonuri şi cleveteli. La
nivel politic, juridic ori statal schimbări cameleonice ale
faţetelor faptului real – de genul invocat – nu pot surveni.
Într-un asemenea context adevărul e unic şi intangibil, ba
chiar cu neputinţă de contestat! susţinu plin de savantă
emancipare feciorul profesorului. E pe undeva firesc ca tot
omul să-şi dea cu părerea despre ce se întâmplă în jur, dând
adevărului sensuri favorabile sau defavorabile.
- Oare? Eu am sentimentul că situaţia e departe de a
se înfăţişa aşa. Nu ştiu dacă putem analiza realitatea cu atâta
detaşare, când, în temeiul unor «interpretări», chipurile,
nespus de «nepărtinitoare», însăilate cu nemărginită
candoare, o seamă de persoane, în fond nevinovate, ies în

76
cătuşe de la anchete, şi ajung sub reflectoarele posturilor de
televiziune, fiind compromise pentru vecie, încât nici o
hotărâre judecătorească nu le mai spală, oricât de prielnică
le-ar fi! Mi-e penibil s-o recunosc, dar pe scările procuraturii
a apărut o veritabilă casă de producţie de spectacole TV cu
tendinţă de «judecată publică», acţiuni care, chiar dacă
stârnesc vâlvă, numai bun renume nu ne fac, ci, dimpotrivă,
sapă încrederea în instituţie. De altfel îţi pot oferi destule
exemple ilustrative, care te contrazic. Foruri statale care se
pretind cu toatele obiective şi imparţiale, care se supun
aceloraşi reglementări legale, dau verdicte diferite în
legătură cu acelaşi fapt sau aceeaşi persoană. Deci li se
atribuie valori şi semnificaţii de adevăr cu totul deosebite,
încât nici nu mai ştii ce să crezi, ce să iei de bun şi ce să
respingi.
- Reflecţiile dumneavoastră exprimă doar nişte
exagerări ale cuiva dornic de a căuta nod în papură
prezentului. De altfel întotdeauna bătrânii cred că vremea
tinereţii lor a fost mai bună decât epoca trăită sub auspiciile
crepusculului lor. Sau poate sunt dezorientaţi aceia care, din
lipsă de discernământ, nu ştiu emisiunilor cărui post de
televiziune să le dea atenţie, ori cărei orientări să i se
alăture, divergenţa de opinii a unei societăţi libere şi
democratice zăpăcindu-i! Dacă îl vizionezi pe cel bun, pe
cel care trebuie, gândirea ţi se limpezeşte. Să lăsăm de-o
parte cârcotaşii. Ei au în permanenţă ceva de criticat.
- Mi-e teamă că chestiunea nu e chiar atât de clară şi
de simplă. Analiza câtorva cazuri cred că este edificatoare
pentru a-ţi dovedi că nu ai dreptate. Probabil că ai auzit că
zilele astea prima pagină a ştirilor presei scrise, cât şi a
telejurnalelor, a ţinut-o o întâmplare stupidă prin banalul ei.
Preşedintele senatului a dat telefon la mai marii direcţiei
responsabile cu circulaţia rutieră, ca să-şi scoată un nou
permis de conducere. În virtutea înţelegerii, a intrat direct în

77
birourile instituţiei şi şi-a rezolvat problema cu şefii de
acolo şi a plecat.5
- Pildă de crasă nesimţire, care m-a indignat. Adică
eu, ca un prost, pot sta la coadă, iar lui, pentru că e
«şmecher», îi e îngăduit s-o ia prin dos, căci pentru el sunt
valabile alte legi! mârâi tânărul.
- Ei, uite că nici aici nu ne potrivim la păreri. Scapi
din vedere că e vorba de al doilea om din stat, care în anume
împrejurări ţine locul preşedintelui ţării. Ori personajul are
permanent o gardă personală de SPP-işti, ţinută nu pe
cheltuiala sa, ci subvenţionată din buget, adică plătită din
banii tuturor acelora care mai sălăşluiesc pe meleaguri
mioritice, întrucât n-au apucat încă să se pustiască în lume,
conform directivelor. Ori el era în drept, pentru siguranţa sa,
să ceară serviciului de pază şi protecţie să alcătuiască un
plan de vizită la sediul poliţiei, prin care să i se garanteze
apărarea. Ce-ar fi făcut structura de intervenţie în clipa în
care i se înainta solicitarea? Începea prin a stabili ora la care
trebuia să se desfăşoare evenimentul. Unii angajaţi ai ei, cu
jumătate sau un sfert de oră înainte, goleau de lume holurile
pe unde era planificat să treacă demnitarul, ba înlătura de la
celelalte ghişee chiar personalul netrebuitor împrejurării,
impunându-i o pauză de program. La momentul fixat, sosea
convoiul oficial. Însoţit de bodyguarzi, omului i se
deschidea cărare prin mijlocul mulţimii date afară în curtea
instituţiei, pentru a-i face loc. Dânsul intra falnic, obţinea
actul dorit şi revenea cu acelaşi fast la limuzină, iar în urmă
lumea, certându-se, încerca să refacă ordinea cozii
perturbate, fiecare străduindu-se să folosească anarhia creată
spre a se strecura mai în faţă. Oare dacă se întâmpla aşa, era

5
Referirea porneşte de la o întâmplare autentică, în care a fost implicat
Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu în vara lui 2016. Înserarea
acestei relatări închipuie o regretabilă abatere de la principiul enunţat
pe foaia de titlu a scrierii, lucru pentru care sunt dator să-mi cer scuze.

78
mai bine? Chiar crezi că deranjul pentru de-al de noi era mai
mic, iar respectul care ni se arăta, mai mare?! În loc de
asemenea circ, domnul prezidente a preferat să meargă fără
gardă, fără înainte mergător, fără un plan savant de
securitate, deci fără toată tevatura de natură să işte
neînţelegeri şi o nemăsurată tulburare. Pentru a evita zarva
inutilă, el sau vreun secretar, a telefonat la direcţia rutieră de
resort, programând în astfel trecerea sa încât să nu provoace
debandadă.
Comportamentul insului mi s-a părut o dovadă de
modestie, de bun simţi, o dorinţă de a nu epata, de a nu
sfrunta lumea cu funcţia şi rolul deosebit ce-l are în ierarhia
ţării, de a nu-şi etala măreţia faţă de cei de rând. Tu, cum ai
declarat adineauri, ai văzut o măgărie sfidătoare, care
încalcă şi nesocoteşte legile şi principiile egalităţii.
Oficialităţile au invocat o abuzivă folosire a funcţiei pentru
obţinerea de favoruri şi foloase necuvenite, de un trafic de
influentă, deci s-a ajuns la o veritabilă inculpare penală, iar
pentru a da greutate şi amploare acuzei, şefii de la circulaţie,
cu care discutase în prealabil înaltul funcţionar de stat, au
fost sancţionaţi pentru încălcarea îndatoririlor lor de
serviciu. Acum spune-mi, unde zace adevărul? La mine,
care vorbesc de modestie, la tine care pretinzi că avem în
faţă un caz de imoralitate sau la autorităţi, susţinute de
presă, care socotesc că cele întâmplate întrupează un delict?!
Sau avem cu toţii dreptate, toate adevărurile fiind
întemeiate, lucru care însă logic nu e posibil! Oricum, lui să-
i fie de învăţătură de minte, ca să ştie că atitudinea
cuviincioasă şi lipsa aroganţei nu sunt bune când ajungi aşa
de sus. Ori pentru această greşită înţelegere a lucrurilor îşi
merită soarta! Ciudat mi se pare însă că cei care ar fi fost
daţi afară de pe holuri, care ar fi fost îmbrânciţi pentru a
face cărare, care în învălmăşeala iscată şi-ar fi pierdut locul
la rând, sunt de aceeaşi părere cu tine, în ideea că vreodată

79
cei din vârful piramidei care ne conduce, împresuraţi de
câţiva bodyguarzi, vor sta la coadă, cot la cot cu domniile
lor!! Oare în ce fel şi cu ce judecă ei? Cum de înghit cu atâta
uşurinţă hapurile aruncate lor de mass-media? Cineva
spunea odată, nu fără sarcasm, că lucrul e totuşi firesc, căci
acum s-a ridicat deasupra destupata generaţie a «facebook»-
ului, adică aceea a «tinerilor frumoşi şi liberi». Poate, pentru
obiectivitate, ar fi nimerit ca expresia să fie întregită cu
adausul «tineri de toate vârstele»!
- Exemplul invocat nu are relevanţă! Fleacuri…
obiectă tânărul, vânturând dispreţuitor din mână.
- Poate, dar incidente de astea stupide, fleacuri cum
le denumeşti, se pot termina cu procese şi condamnări destul
de grave, încât nu ştiu dacă nu se cuvine să le tratăm cu mai
multă seriozitate. Spre ilustrare ţi-aş relata şi o altă
întâmplare, petrecută de curând şi de aceea presupun că o
cunoşti. Acum câteva săptămâni un motociclist din coloana
oficială a unui ministru, din neatenţie, a dat în nişte gropi
deschise în carosabil de cei de la distribuirea gazului metan6.
După ce a dărâmat nişte panouri indicatoare, care marcau
săpăturile, vajnicul apărător al oficialităţii a plonjat peste
ţevile care se reparau şi s-a accidentat mortal. S-a acuzat pe
de-o parte nesemnalizarea corespunzătoare a lucrărilor, iar
pe de alta abuzul săvârşit de demnitar, a cărui sfidătoare
neglijenţă a dus la tragicul sfârşit, şi aşa mai departe. Dar
chiar la televizor, în imaginile de la faţa locului, se zăreau
grătarele metalice dărâmate, înalte până la piept, pe care
orice conducător auto, oricât de nepriceput, le-ar fi zărit şi
ocolit. În final firma de gaze n-a putut fi acuzată, căci pare-
se că marcajele de prevenire care se impuneau, respectau

6
Din nou, în criză de inspiraţie, referirea se face la un caz autentic,
petrecut în vara lui 2016, care-l implica pe fostul ministru de interne şi
vicepremier Gabriel Oprea. Prin aceasta repet greşeala semnalată şi în
nota anterioară, lucru care mă obligă la reluarea scuzelor.

80
prevederile normativelor în vigoare. Până la urmă, singurul
găsit vinovat era slujbaşul guvernamental cu pricina. Dar în
fiece serviciu de pază şi protecţie, cât şi în brigada rutieră,
de care ţine înainte mergătorul folosit cu asemenea prilejuri,
nu trebuiau să fie încadraţi oameni cu calităţi speciale,
capabili să preîntâmpine un atentat, cât şi un eveniment
rutier neplăcut? Ori ce fel de atenţie distributivă, în stare să
sesizeze o acţiune ostilă de pe trotuar, şi ce capacitate de a
supraveghea şi dirija circulaţia are unul care nu se poate
îngriji de siguranţa sa şi, ca un netot, mai rău ca ultimul
şofer beat, dă peste nişte grilaje destul de vizibile şi sfârşeşte
prin a nimeri în şanţurile din dosul lor? Cum poate un astfel
de ins să privegheze securitatea cuiva dat în grija sa,
ferindu-l de pericolul unei agresiuni sau de neplăcerile unui
tamponări cu alte vehicule, dacă nu se poate păzi pe sine,
încât sfârşeşte prin a da în gropi?!!
Fără a voi să jignesc memoria celui pierit sau
sentimentele dureroase ale părinţilor, trebuie să remarc că
individul trebuia trecut la o muncă de birou sau concediat,
fiind necorespunzător postului. Deci eu interpretez
incidentul ca pe o dovadă de neglijenţă în recrutarea
personalului, întrucât erau acceptaţi oameni lipsiţi de reflexe
şi de pricepere în activitatea pe care erau meniţi a o
desfăşura. E ca şi cum aş pune un jurist să scrie un program
de calculator. E uşor de închipuit ce ieşea, căci n-ar avea
însuşirile necesare, cum de altfel nu le avea nici răposatul.
Iar absurdul autorităţilor judiciare iese şi mai mult în
evidenţă, dacă ţinem seama de împrejurarea că la nici o lună
după întâmplare, în cadrul unei alte coloane oficiale, care-l
însoţea pe preşedintele ţării şi pe oaspetele său francez, un
motociclist, probabil din aceeaşi brigadă rutieră, cu o lipsă
de îndemnare lamentabilă, cu nimic mai prejos decât a
aceluia dintâi, alunecă pe asfaltul umed şi cade de mai mare
râsul. Noroc că în jur nu era nici o şanţ, că altfel cine ştie

81
unde se mai ajungea! Lăsând de-o parte stupizenia
peripeţiei, te întreb însă, cum putea un individ, lipsit de
îndemnare în a rula pe o suprafaţă lunecoasă şi incapabil de
a-şi purta singur de grijă, să împiedice mitralierea celor daţi
în grija sa sau aruncarea unei grenade asupra lor?
Din nou concluzia mea este una şi aceeaşi. Serviciul
e prost organizat, permiţând angajarea unor persoane care
nu au însuşirile necesare pentru a îndeplini sarcinile care le
revin şi pentru care sunt plătiţi. Deci şefii trebuiau
schimbaţi, întregul departament restructurat, încât cei
încadraţi să aibă viteza reflexelor, îndemnarea, prezenţa de
spirit, atenţia distributivă corespunzătoare funcţiei. În loc de
asta, organele de ordine şi justiţie la ce concluzie au ajuns?
Demnitarul care trebuia apărat se face vinovat de omor din
culpă, iar nu paznicul e socotit un incapabil, care şi-a greşit
meseria!
Pentru a impresiona lumea şi a o ridica împotriva
celui acuzat, tocmai pentru că inculparea era cam trasă de
păr, anchetatorii s-au grăbit să plângă la televizor, pe umărul
mamei îndurerate, nenorocirea petrecută, arătând că
„sărmana femeie îşi vedea copilul ucis, iar cei răspunzători,
rămaşi nepedepsiţi, ţopăie făr’ de griji în libertate”! Prin
răspunzători era înţeles evident ministrul, care se bucurase
de închipuita protecţie a echipei de pază!
Dar culmea nesimţirii şi chiar a inconştienţei
autorităţilor, care-şi «făceau vânt» cu atari de înscenări, este
poate alta. Jelindu-l pe răposat, îi elogiau calităţile
excepţionale, cu totul ieşite din comun, fiind unul din cei
mai grozavi slujbaşi ai departamentului în cauză, iar tocmai
o fiinţă atât de remarcabilă a trebuit să plătească cu viaţa
nazurile unui funcţionar fandosit şi plin de aere, dornic de a
se făli cu o măreaţă escortă! Ori cei ieşiţi la televizor cu
astfel de proteste sforăitoare, nu întrevedeau partea ridicolă
a spuselor lor. Dacă cel mai genial dintre salariaţii brigăzii

82
de circulaţie dă în gropi de bun ce era (lucru care duce cu
gândul la o expresie răspândită în uzul comun), ar fi firesc
ca toţi cei dăruiţi cu ceva minte în ţeastă să se întrebe
oripilaţi, dacă individul era cel mai valoros din instituţie,
cum or fi, Doamne, ceilalţi, care sunt oameni mai obişnuiţi,
doar cu performanţe normale şi nu extraordinare? Cu toate
acestea procuratura îi face neagreatului demnitar un dosar
pentru ucidere din culpă şi vrea să-l trimită în săptămânile
următoare în faţa instanţelor. Dar ca să se poată imputa
cuiva asemenea vină, cel vizat trebuia să fi întreprins efectiv
ceva împotriva victimei sale. Ori ce făcea primejdiosul
homicid în clipa decesului celui bocit public? Şedea
confortabil pe canapeaua din spate a limuzinei, convins că e
temeinic ocrotit, găsindu-se pe mâini bune, căci în faţă avea
un şofer, chipurile, performant al SPP-ului, iar alături de el,
în dreapta, o gardă de corp, iar în jurul maşinii o strălucită
echipă de specialişti în antiterorism, nu doar un simulacru de
falsă apărare!
Dar în cazul insului «căzut la datorie», pentru că
lunecase pe asfalt cu motocicleta, judecând cu aceeaşi
măsură, ce-ar fi trebuit să se întâmple? Cei doi preşedinţi de
stat să fie declaraţi responsabili pentru leziunile corporale
ale accidentatului, mărimea sancţiunii stabilindu-li-se
funcţie de numărul de zile de spitalizare acordate celui picat
pe carosabil din prostie şi neîndemânare?!!
Deci unde este adevărul? E deţinut de cei de-al de
mine, care socotesc că brigada rutieră cocoloşeşte nişte
protejaţi – din păcate incapabili şi nepotriviţi postului,
nefiind în stare să-şi îndeplinească îndatoririle pentru care
sunt plătiţi –, sau la aceia care vor judecarea şi condamnarea
beneficiarului sârguinţelor celui pierit?!
Probabil sesizând inconsistenţa însăilărilor lor,
colegii, care lucrează la dosar, s-au grăbit să vină cu

83
precizarea că ministrul nu avea dreptul la o suită de însoţire
cu tot tacâmul de cuviinţă, deci comisese şi o altă ilegalitate.
De altfel nu trebuie uitat nici rolul nefast jucat de
presă în răstimpul împrejurării. O seamă de ziarişti sau
reporteri TV, probabil dintre aceia cu tresele pe sub haină,
au dat curs ordinelor primite şi au atacat. În primul caz, cel
al preşedintelui senatului, au stăruit asupra delictul
«fentării» cozii, care dovedea o profundă imoralitate şi o
tendinţă de sfidare a cetăţeanului de rând, şi aşa mai departe.
Ba au fost inventate şi o mulţime de alte culpe adiacente, fie
etice, fie penale. Iar în al doilea caz au urlat pe seama durerii
încercate de mama răposatului, când sărmana constată că
fiul ei a rămas nerăzbunat, întrucât cel, chipurile, vinovat,
adică acela de care feciorul trebuia să aibă grijă, nu e
sancţionat! Iarăşi o judecată de întunecare a minţii!! Păzitul
răspunde pentru integritatea şi securitatea paznicului, şi nu
invers!!! Deci se încearcă manevrarea sentimentelor
mulţimii, pentru a o ridica împotriva demnitarului, din
considerente nu tocmai greu de ghicit, fiind vorba de un
personaj care trebuia scos «penal». Iar tonul dat de cei cu
epoleţii dosiţi a fost deîndată urmat de corul papagalilor
dornici nu de a judeca obiectiv, profund, imparţial şi cu
dreptate, ca formatori de opinie, cum se declară, ci însufleţiţi
doar de dorinţa de a dobândi rating şi a-şi justifica salariul,
fără de a se ridica mai sus de bârfele ţaţelor care, şezând pe
marginea şanţului, fac «politica» satului.
Iar enumerarea e departe de a se opri aici. Gândeşte-
te că până şi tăcerile preşedintelui ţării sunt foarte felurit
tălmăcite. Unii comentatori politici slugarnici întrezăresc în
ele nişte adâncimi abisale, o gândire profundă a omului care
tace şi face. Alţii sugerează că ne găsim în faţa unei
nemărginite stupizenii şi a unei depline sărăcii intelectuale.
În sfârşit nu lipsesc nici aceia care rezumă ideea mai sec,
mărginindu-se la termenul de autism.

84
 Deci în exemplele date faptul de la care se porneşte e
cert, doar că i se dau valori, sensuri, semnificaţii şi
interpretări diferite, divergente, fiecare văzând altfel
realitatea, întrucât o surprinde dintr-un alt unghi. Cine are
dreptate? De partea cui e adevărul?
Domnul profesor, întrerupându-l, socoti potrivit să
intervină:
- Trebuie să-ţi dau dreptate, dar consideraţiile tale nu
trebuie limitate numai la contemporaneitate! Pildele nu
lipsesc nici din istorie. Cazul cel mai cunoscut este cel al lui
Napoleon. Trei sferturi din omenire îl percepe ca pe un spirit
benefic, care a îndreptat soarta lumii pe o cale mai fericită
decât o făcuseră înaintaşii! Puţini însă, fără a-i contesta
genialitatea, arată că nu e totuşi un geniu al binelui, ci al
răului, ceea ce nu e chiar acelaşi lucru. De altfel părerea nu e
nici măcar nouă.
Oare îţi închipui că spaniolii, când s-au pomenit cu
un cotropitor pe cap, au murit de plăcere, privindu-i
orbitoarea strălucire de înger mântuitor? Atunci de ce i s-au
opus, răsculându-se? Erau atât de inconştienţi încât n-au
apreciat bucuria unui jug străin, ci în chip neghiob au
refuzat beneficiile care li se dăruiau cu generozitate,
revoltându-se împotriva unui gigantic spirit aducător de
mulţumire şi progres, a unui eliberator luminos, iar asta
pentru că în mărginirea lor îşi doreau sieşi răul şi regresul?
Deci indivizii erau absurzi? Sau erau animaţi de
simţământul că se opun cu îndreptăţire unui cuceritor
dezgustător prin grozăviile făptuite?
Sau cum crezi că priveau mujicii ruşi grandoarea
invaziei franceze «slobozitoare»? Picau pe spate de
încântare, primind oaspeţii ca pe nişte arhangheli ai
descătuşării, sau îi blestemau că îi risipeau din cale şi le
aduceau pieirea, lor şi fiilor lor, atât la Borodino, cât şi în
alte locuri? Sau socoteşti că soldaţii de toate neamurile din

85
chiar oastea năvălitoare, în vremea retragerii în plină iarnă,
când dormeau în zăpadă pe un ger năprasnic, nu mai
încăpeau în ei de entuziasm, lăudând plini de nemărginită
recunoştinţă măreţia napoleoniană? Crezi că în clipa când
podurile peste Berezina s-au rupt şi mii de soldaţi puşi pe
fugă au căzut în apă, sfârşind prin a se îneca, în clipa morţii
au zis: „vai ce încântare şi plăcere mă încearcă în momentul
sfârşitului meu, ştiind că îngheţ şi mor în slujba unui
veritabil semizeu”? Sau ce-or fi gândit cei zece mii de
invalizi, răniţi în luptă sau degeraţi, care sunt abandonaţi pe
mal, dându-se foc podurilor, în temeiul cinicului
raţionament că, dacă nu mai sunt buni de luptă, nu mai au
valoare, fiind doar un balast de care e preferabil să se
lipsească, nefericiţii neavând decât să crape. Au mulţumit
plini de smerenie şi recunoştinţă aceluia care îi adusese la
disperare, sau mai degrabă l-au înjurat şi l-au blestemat?
Odinioară când mai predam, făceam socoteala că la fiecare
nouăsprezece soldaţi plecaţi în Rusia din toate ţările
Europei, deci nu numai francezi, doar unu a mai ajuns acasă,
vreo trei au scăpat cu viaţă ca prizonieri, iar cincisprezece
au pierit fie în luptă, fie mai ales de ger şi foame. Dar cum
trebuie socotit un om care comite astfel de orori? Admirabil
arhanghel răspânditor al unei beatitudini de obşte, sau
criminal de război din cel mai cinic soi, lipsit de scrupule şi
odios?! Deci unde e adevărul? De partea lăudătorilor sau de
aceea a criticilor, de altfel detestaţi de istoricii de «clasă»,
care nu par a avea mai mult suflet decât acela pe care-l
preamăresc? Sau poate hiba e la mintea lor…
Încurajat de sprijinul primit, procurorul reluă şi mai
zelos:
- Ori dacă nişte fapte neîndoielnice, clare şi simple,
integral cunoscute, nasc o asemenea diversitate de aprecieri
şi interpretări valorice, vă puteţi închipui ce se întâmplă
dacă, din capul locului, sâmburele evenimenţial de la care

86
pornim este mult mai complex şi pe deasupra tăinuit, fie şi
numai în parte, sau reprezintă doar o provocare, o înscenare,
într-un cuvânt o făcătură tendenţioasă şi perfidă, concepută
anume ca să inducă în eroare, fabricată în chip premeditat
pentru a putea manevra lumea.
De altfel poate cel mai confortabil mod de a ascunde
adevărul şi temeiurile sale faptice îl reprezintă «limbajul de
lemn» de odinioară. Nişte indivizi se porcăiau şi se certau la
cuţite, mai să se bată, iar în ziarul «Scânteia» se relata senin
evenimentul, în termeni de genul: „a fost o dezbatere aprinsă
dar constructivă, ilustrând unitatea deplină a luptei clasei
muncitoare pentru progres, în cadrul căreia s-au exprimat
teze interesante, care au înlesnit găsirea celor mai adecvate
căi ale dezvoltării economice”. Deci atunci, prin fraze
convenţionale şi seci, se dosea realitatea.
Acum lucrurile au evoluat. Pălăvrăgeala a luat
amploare, încât omul obişnuit se sufocă în logoreea care s-a
dezlănţuit, care-l năuceşte, de nu mai pricepe nimic. Înainte
adevărul era ascuns prin tăcere, acum e potopit de un noian
de cuvinte, în tulbureala cărora nu mai deosebeşti nimic. Ori
în acest haos chiar credeţi că mai putem discerne elementele
de veridicitate? În temeiul a ce putem emite nişte aprecieri
de valoare asupră-i?
- Exageraţi, căci după unele tribulaţii, uneori de
durată, alteori mai scurte, lucrurile se clarifică de la sine, iar
adevărul triumfă întotdeauna! Istoria a dovedit-o! conchise
optimist tânărul interlocutor.
- Nu sunt chiar atât de sigur! Iar câteva exemple sunt
edificatoare… Decenii întregi lumea ştia că al doilea război
mondial a fost declanşat de un atac polonez asupra postului
de radio de la Gleiwitz. Ori realitatea era o alta, totul nefiind
decât o mascaradă pusă la cale chiar de agresori. Iar dacă de
astă dată, precum spui, istoria a ajuns în cele din urmă la
demascarea uneltirii, în alte sute sau mii de alte cazuri

87
lucrurile s-au împotmolit pentru vecie. Nu mai departe decât
la noi. A trecut mai bine de un sfert de secol şi încă n-am
aflat dedesubturile aşa-zisei «revoluţii» de eliberare şi
democratizare a societăţii noastre, deşi am trăit efectiv
întâmplările. Nu ştim în fond cine sunt teroriştii, care, după
victoria dobândită, adică după împuşcarea dictatorilor, au
ucis mai mult de o mie de «revoluţionari». Şi mi-e teamă că
nu o vom afla vreodată. Oare aici nu a fost vorba tot de o
provocare bine regizată, grevată cu îndemnare pe un val de
nemulţumiri ale populaţiei? Nu cumva «primăvara africană»
a evoluat dintr-un nucleu similar? Sau cele petrecute pe
Maidanul kievian? Că lucrurile nu arătă tocmai cum par la
prima vedere s-a dovedit în numeroase împrejurări. Ca pildă
poate servi destul de bine lovitura de stat din Iran din 1953.
La început s-a crezut că este expresia şi urmarea unor
tensiuni interne. Surpriza a venit atunci când un
organizator al puciului şi-a scris amintirile, dezvăluind
dedesubturile, ascunse până atunci. Individul arăta că
patriotica acţiune de emancipare politică era regizată,
subvenţionată şi asistată de CIA. Ne găseam în faţa unui
plan perfid, imaginat de un serviciu secret străin,
nicidecum în faţa unor răbufniri sociale autentice… Sau ce
ştim despre moartea lui Kennedy după mai mult de
jumătate de secol? Doar că teoriile şi dovezile vânturate de
atunci până acum nu sunt decât nişte făcături de prostire şi
manevrare a mulţimilor credule. Şi am putea continua la
nesfârşit cu pildele. Unii înscenează «evenimente», iar
lumea ia de bune toate provocările care i se servesc… Deci
constatăm că adesea nici baza de la care pornim cu
interpretările nu reprezintă o certitudine, esenţa fiind
ascunsă cu grijă, parţial sau integral.
Lucrurile se încurcă însă şi mai tare atunci când
faptele pe care se edifică judecăţile noastre, după ce nu pot
fi cunoscute direct, ne sunt înfăţişate distorsionat, tendenţios

88
şi stâlcit. Atunci tu, simplu privitor, ce mai poţi pricepe,
încât să fii în stare ca, de bine, de rău, să le atribui acele
semnificaţii de valoare de care vorbeam la început? În ce fel
să le stabileşti măsura de veridicitate? Ce mijloace îţi stau la
îndemână pentru a delimita şi elimina minciuna? În cele din
urmă te vezi silit să te întrebi nu numai ce este real din toate
cele ce-ţi trec prin faţa ochilor, ci chiar dacă există cu
certitudine pe undeva o structură autentică, sau totul nu e
decât jocul formal al unor raţionamente sau al unor
închipuiri. În final ajungi să nu mai speri că se poate afla
vreodată adevărul, întrucât în faţă ne stau permanent doar
nişte cioburi din el, din care nu-l mai poţi reconstitui…
Deci se observă că chiar în întâmplări simple, fără
importanţă şi neaducătoare de cine ştie ce câştig se iscă
nenumărate dispute şi păreri contradictorii, de-a dreptul
năucitoare. Atunci poate fi de mirare că dacă intră în joc
interese majore, legate de câştiguri de milioane, ne pomenim
în faţă cu nişte plăsmuiri monumentale, pe care formatorii
de opinie au grijă să ni le servească în chipul unor hapuri
dozate în mod convenabil, funcţie de nevoile taberei pe care
o slugăresc şi care-i plăteşte.
Şi pentru a reveni la problema mea, v-aş aminti că la
un moment dat presa scria că la noi mafia farmaceutică şi a
asigurărilor de sănătate, transpartinică şi transnaţională,
mânuieşte anual afaceri de aproximativ cinci miliarde de
euro, doar în parte fiscalizaţi! Chiar dacă afirmaţia ar fi
numai pe sfert reală, închipuiţi-vă în ce reţea uriaşă putea fi
prins răposatul, reţea cu care urmează să mă înfrunt eu
acum.
- Greu de combătut ceea ce spuneţi, ca vajnic
contestatar al zilelor de azi, pătruns fiind de nişte prejudecăţi
pline de consideraţie faţă de nişte vremuri apuse… şovăi
tânărul în acceptarea celor auzite.

89
 - Deci sugerezi în chip politicos că sunt subjugat de
nişte opinii criptocomuniste, în temeiul cărora judec
răuvoitor frumoasele împliniri actuale, remarcă procurorul
fără să se supere.
- Ei, n-am vrut să spun chiar aşa… Dar, oricum, pe
undeva exageraţi, căci legaţi banalul accident al unui
afacerist mărunt, de nişte evenimente care au zguduit lumea.
Dar ce Dumnezeu, doar nu putem face apropieri între
moartea sa şi cea a lui Kennedy, că doar nu sunt de aceeaşi
talie, deşi poate în nici una din cele două situaţii nu se va
afla vreodată adevărul, căci înţeleg că vă îndoiţi de nişte
evidenţe pe care televiziunile le-au relevat de la bun început
în legătură cu mioriticul decedat. Sunt situaţii de un calibru
cu totul diferit.
- Da, dar în ambele circumstanţe par a intra în joc
nişte grupuri de interese pentru care un ins a devenit
incomod. E drept că în prima situaţie ne găsim în faţa unor
obiective de însemnătate mondială, iar în cea de a doua doar
de unele cu statut regional, de tot lăturalnic. Poate termenul
de grupuri de interese este prea pretenţios, mai ales în cazul
pe care sunt sortit să-l cercetez. Poate ar fi mai potrivit să fie
înlocuit cu cel mafie, care stăpâneşte asupra unui anumit
domeniu al existenţei, sau de clan, ce-şi vede teritoriul
încălcat. Dar dincolo de nişte deosebiri de rang, principiile
de funcţionare ale mecanismului adevărului sau ale
ascunderii sale, cât şi tehnica de comitere a unui atentat
rămân totuşi aceleaşi, fie că privesc un rege, fie pe un
cerşetor. Deci dacă minciuna şi manipularea au fost posibile
în cazul unor evenimente de răsunet internaţional, aflate sub
ochii critici a milioane de oameni, de ce trebuie socotite
imposibile într-un caz comun, de care se preocupă, la urma-
urmelor, prea puţini. Rezumând, putem conchide că
adevărul de care dispunem în viaţa de zi cu zi, închipuie în

90
fond doar un unghiuri de vedere asupră-i şi încă unul desul
de îngust!
În sfârşit, trebuie remarcat că una e să faci teoria şi
filozofia adevărului şi alta să te confrunţi practic cu
dezvăluirea sa. Acum pentru mine un singur fapt e sigur: mă
găsesc în faţa unei maşini zdrobite, şi a unui cadavru. Dar
dincolo de această certitudine, totul pluteşte în ceaţă. Iar de
mâine pentru mine se dezlănţuie calvarul, căci sunt silit să
încep anchetarea martorilor şi mi-e groază de vălmăşagul de
informaţii pe care îmi va fi dat să le aud şi din care trebuie
să discern un posibil adevăr. Din nenorocire, cel mai adesea
el nu se întrupează în ceea ce ţi se pare a se întrevedea la un
moment dat, după cum nu închipuie neapărat nici ceea ce e
acceptat de toată lumea.
Apoi mă apucă durerea de cap când mă gândesc că
în treburi mi se va amesteca şi presa, exercitând presiuni
când într-o direcţie, când în cealaltă. Voi fi expus unei
groaznice hărţuieli! De altfel personajul pe care l-am citat
cel dintâi la audieri mi-a fost semnalat de mass-media.
Desigur că din cauza atâtor griji, nici nu sunt în stare să mă
concentrez la joc şi fac prostie după prostie. Ori, ca să nu vă
mai încurc, e poate mai bine să mă retrag şi să stau liniştit
de-o parte. De altfel o partidă de remi se poate desfăşura şi
în trei. Sau mai bine chemaţi în locu-mi pe coana Saveta,
care probabil şi-a isprăvit plăcinta şi desigur se plictiseşte
singură acasă.
Procurorul se ridică mohorât de pe scaun, şi,
îndepărtându-se de masă, se cufundă într-un fotoliu, ca să
privească absent show-ul în curs pe micul ecran, pe care
ceilalţi îl ignorau.

91
 Martorul programat pentru dimineaţa se prezentă cu
o punctualitate plină de pedanterie, de om dornic să-şi dea
aere, subliniindu-şi neîncetat corectitudinea în raport cu
ceilalţi. Impresia pe care o făcea, probabil tocmai din cauza
îngâmfării, nu era una din cele mai bune. Fiind chemat la
poartă, procurorul coborî, îl preluă şi urcară împreună în
birou, care era o cameră simplă, cu pereţii văruiţi în alb, fără
tablouri şi cu ferestre largi, pe aproape toată lăţimea
încăperii. După obiceiul la modă, ele erau concepute cu
geamuri termopan. Pe partea stângă, chiar lângă fereastră, se
găsea o masă de scris clasică, din lemn, în spatele ei fiind
aşezat un fotoliu cu rotile şi braţe de plastic, capitonat cu
piele neagră artificială, iar înainte-i două scaune obişnuite,
faţă în faţă, destinate desigur celor audiaţi. În continuare era
amplasat un fişet metalic încăpător, vopsit în verde, care
ajungea până în colţul odăii. Pe partea dreaptă se găsea
exact acelaşi mobilier, doar că ordinea era inversă, fişetul
aflându-se la geam, iar masa spre intrare, mai bine zis chiar
după uşă, când aceasta se deschidea. Iar în spaţiul îngust
până în perete mai stătea un cuier pom.
Îşi pofti musafirul, Adrian Stamatie pe nume, în
locul din urmă, indicându-i din ochi fotoliul cu rotile spre a
se aşeza, încât să-şi poată scrie declaraţia într-o poziţie
confortabilă. El se mulţumi cu unul din scaunele pentru
invitaţi. În esenţă îi cunoştea părerile de la televizor, unde
bărbatul şi le expusese cu vreo două zile mai devreme.
Fusese de altfel prilejul cu care îl şi remarcase, căci
reporterii îl descoperiseră, iar nu poliţia,. Îi ascultă relatarea
cu oarecare lehamite şi reticenţă, căci, afirmaţiile din
interviul pe care-l dăduse i se păruseră nişte născociri,
plăsmuite doar din dorinţa de a-şi da importanţă şi a stârni
vâlvă. Îi stârniseră neîncrederea mai ales că se cam
contraziceau cu explicaţiile celorlalţi invitaţi în studio, şi ele
înfăţişate pe larg de moderatori. În esenţă voia să acrediteze

92
teoria, potrivit căreia accidentul ar fi fost provocat de nişte
forţe malefice, învăluite în mister. Desigur că pe spicherii de
la ştiri îi încântase depoziţia, căci dădea frâu liber
imaginaţiei, îngăduind închipuirea celor mai senzaţionale
scenarii, cale sigură de a atrage un număr cât mai mare de
spectatori.
Omul istorisi din nou că el venea dinspre satul
Ciocârlia, îndreptându-se spre sediul comunei, adică voia să
ajungă la Stăncuţa spre a-şi vizita socri, care se lăudaseră la
telefon că tăiaseră un porc şi se ofereau să-i dea o parte a
cărnii. De asemenea, util de a fi menţionat, era şi amănuntul
că dânsul circula în sens opus aceluia parcurs de cel răposat.
La vreun minut sau două după ce trecuse de zona unde se va
petrece mai apoi nenorocirea, susţinea că ar fi întâlnit
automobilul lui Zăganu, care-i venea din faţă. Dar nu rula
singur. Era însoţit de un altul, identic, deci de aceeaşi marcă
şi culoare. Ceea ce i se păruse ciudat, era că defunctul
circula corect, pe banda sa, e adevărat însă, cu viteză destul
de mare, în vreme ce urmăritorii veneau pe banda cealaltă,
dar nu ca să-l depăşească, ci ca să-l tracaseze în trafic,
presându-l dintr-o latură, probabil cu intenţia de a-l scoate
înafara părţii carosabile şi a-l împinge în şanţ sau în plopii
de dincolo de el. Aceştia păreau atât de îndârjiţi şi insistenţi
în pornirea lor, încât povestitorul mărturisi că se speriase că
nu vor fi dispuşi să-i facă loc, aşa că frânase şi se refugiase
pe acostament, spre a se feri din drumul lor. E drept că în
ultimul moment încetiniseră şi se retrăseseră în spatele lui
Zăganu, dar, cum putuse remarca în oglinda retrovizoare,
imediat după aceea îşi reîncepură şicanele împotriva
potrivnicului lor. Stamatie, răsuflând uşurat, îşi reluă liniştit
călătoria, mulţumit că a scăpat de nişte nebuni care i-ar fi
putut pune viaţa în primejdie.

93
 - Bine, dar dumneavoastră îl cunoşteaţi pe Zăganu şi
limuzina sa, ca să-l puteţi identifica din mers? Îi ştiaţi
numărul?
- Nu, nicidecum! Nu auzisem decât de falsificarea
produselor pe care le vânduse prin spitale. Că doar de o
săptămână sau două se tot bate monedă pe tema
matrapazlâcurilor sale, că începusem a mă plictisi. Apoi, de
câteva zile, s-a stârnit mare vâlvă în jurul morţii
afaceristului. Nu e telejurnal la care să nu se lanseze o nouă
ipoteză legată de decesul său… E tot ce-am aflat până în
acest moment despre el; nimic mai mult.
- Atunci cum v-aţi dat seama că cel şicanat era
Zăganu şi nu altcineva?
- După vreo trei sferturi de oră m-am întors şi atunci
am luat act de cele întâmplate. Ori privind resturile maşinii
distruse, după marcă şi culoare, mi-am dat seama că era unul
din cele două autoturisme care-mi tăiaseră drumul mai
devreme. Şi desigur că cel stâlcit nu putea fi decât acela care
circulase corect pe banda din dreapta, el aflându-se mai
aproape de şanţ şi de pomi, într-un cuvânt pe latura pe care
se desfăşurase tragedia. Ceilalţi, rulând pe banda stângă a
sensului lor de mers, chinuindu-se să-l scoată din şosea, de
bună seamă că nu aveau cum ajunge ei pe acostamentul
potrivnic. Aşa ar fi logic… Deci acum cred că înţelegeţi de
ce susţin cu atâta convingere că l-am întâlnit pe cel
răposat…
- Păi, după cum spuneaţi adineauri, traseul parcurs
de la copacul lovit până la întretăierea cu vehiculele
suspecte n-a durat decât vreun minut. Ca atare însemnă că în
clipa catastrofei v-aţi aflat la circa două – trei minute
depărtare de locul coliziunii. Ori cum şoseaua în zonă e
dreaptă, în oglinda retrovizoare se zărea perimetrul
impactului. Cum de n-aţi remarcat în această situaţie cele

94
petrecute în spatele dumneavoastră? Sau pentru a vă feri de
complicaţii le-aţi ignorat?
- Eu nu stau în permanenţă cu ochii în oglindă, ci
sunt atent la priveliştea din faţă, spre a evita o eroare de
conducere. În plus străbătusem deja vreo doi sau trei
kilometri.
- Bine, dar distanţa nu era aşa de mare încât să nu fi
auzit trosnetul unei izbituri atât de năprasnice. Nici atunci
nu v-aţi uitat în oglindă, ca să cercetaţi ce s-a întâmplat? Nu-
mi vine să cred, căci nu există om, care, la un zgomot
neaşteptat, să nu întoarcă involuntar privirea într-acolo.
- Nici eu nu pretind că aş face excepţie de la regulă,
dar până la intrarea în sat nu am desluşit nici un fel de
bubuitură… De aceea nu am cătat în urmă.
- Dar ea trebuie să se fi răsunat totuşi, căci resturile
rămase în câmp arată clar că o tamponare survenise.
- Repet, până am ajuns în Stăncuţa nu s-a auzit
nimic.
- E neverosimil… Luând de bun ceea ce spuneţi,
incidentul s-a derulat la cel mult două minute distanţă de
mers de dumneavoastră, obiectă plictisit procurorul, căci
lămuririle care i se înfăţişau, se cam contraziceau.
Ca să încheie şi să scape, îl pofti pe interlocutor să
relateze în scris tot ceea ce îi povestise. După ce termină,
bărbatul plecă mulţumit de dezvăluirile făcute, care, după
credinţa sa, revărsau o lumină deplină asupra evenimentului.
Rămas singur, Iustin se uită la ceas. Ar fi fost ora la
care ar fi trebuit să apară, conform înţelegerii, soţia
răposatului. Dar ea întârzia. Îşi aminti apoi că de cu seară se
prezentaseră la televizor înregistrările unor camere de
supraveghere din cele două sate învecinate între care se
produsese dezastrul, reporterii pretinzând chiar că ar fi
identificat într-o secvenţă autoturismul lui Zăganu, cât şi pe
acelea ale unor aşa-zişilor martori, care, la drept vorbind,

95
sosind ulterior, nu asistaseră la tragedie, ci puteau cel mult
consemna finalul ei, bine cunoscut de altfel.
Deodată, recapitulând cele abia ascultate, procurorul
îşi zise că le poate verifica veridicitatea. Dacă afirmaţiile
erau adevărate, cele două autovehicule – cel urmărit şi cel
urmăritor – ar fi trebuit să apară în filmări, ca îndreptându-
se spre ieşirea din Stăncuţa, cu câteva minute înaintea de
apariţia aceluia al lui Stamatie, care venea din direcţie
opusă. Turismul acestuia, după propria-i declaraţie, era o
Skodă de tip vechi, de culoare verde.
Ori dacă trecerea celor două BMW-uri se confirma,
însemna că insul nu minţise, ceea ce făcea împrejurările mai
greu de înţeles, căci martorul «cheie», adică primul apărut la
locul accidentului, mărturisise în declaraţia dată poliţiei
imediat după încheierea cercetărilor pe teren, că decedatul îl
depăşise cu puţin înainte de a părăsi şoseaua, dar circula
singur, nefiind nici însoţit şi nici urmat de cineva. Deci nu
exista temeiul de a invoca o şicanare în trafic.
Oare pedantul de Stamatie să fi surprins tocmai
momentul depăşirii amintit de celălalt, iar el să fi interpretat
lucrurile în sensul unei hărţuieli? Totuşi era puţin probabil,
căci în această situaţie ar fi avut în faţă un Logan de culoare
albastră, care circula foarte tihnit, iar alături un BMW de
culoare alb-gri metalizată, în plină viteză, deci două
automobile despre care în nici un caz nu se putea spune că
ar semăna, fie şi pe departe, necum că ar fi identice! Deci o
încercare de a pune de acord cele două depoziţii nu ducea la
nici o concluzie. Neîndoielnic, cineva însăila tot soiul de
scorneli, spre a se da mare. Ciudat mai era că cei doi nu-şi
puteau aminti să se fi întâlnit, deşi ar fi trebuit să se afle cam
în acelaşi timp în regiune.
Sau poate fiecare dintre ei se referea la alte maşini.
Oare se perindaseră pe acolo mai multe limuzine de acelaşi
gen într-un interval foarte scurt? Cum însă de nu le

96
remarcase şi martorul «cheie»? Gruparea lor, dacă închipuia
un fapt real, era imposibil să nu-i atragă atenţia. Oricum,
pentru a se lămuri, era cazul să cerceteze şi el înregistrările
camerelor de luat vederi din cele două comune limitrofe.
În satul Stăncuţa, din care ieşise Zăganu înainte de a
sfârşi într-un arbore, erau chiar două instalaţii de
supraveghere. Una era montată la şcoală, fixând poarta,
alcătuită dintr-un grilaj rar de bare de fier, încât dincolo de
ele se putea observa destul de clar şi strada, deci şi
vehiculele care ţâşneau dintr-o parte sau din alta, prin
lăţimea deschiderii ei. Aparatul era ceva mai vechi, cu o
rezoluţie mai proastă şi imagini alb-gri. Celălalt, color, mai
sofisticat, era fixat de un stâlp din faţa primăriei şi, prin
poziţie, prindea şoseaua în lungul ei, pe o mare distanţă. În
localitatea alăturată era o singură cameră, aşezată înaintea
unei cârciumi, care servea şi de magazin mixt comunal. Ea
era orientată spre faţada prăvăliei, pentru a depista
eventualii spărgători, dar pe o latură a cadrului se distingea
şi drumul, şi, implicit, întregul trafic din zonă.
Reporterii dibuiseră sistemele, îşi procuraseră
înregistrările, prezentându-le în serile de dinainte însoţite de
largi comentarii, dar, la viteza lor de derulare, era greu ca să
reţii detaliile, încât să-ţi poţi face o părere, cu atât mai mult
cu cât se înfăţişau doar selecţiuni. Se hotărî să-l convingă pe
subcomisarul Marin, care, la urma-urmelor, era şi el
implicat în rezolvarea cazului, să caute respectivele
materiale, spre a le cerceta pe îndelete, pentru a verifica
dacă susţin sau nu mărturiile. Ridică receptorul şi tastă
numărul. Poliţistul răspunse imediat. Întâmplător era la
birou şi nu era prea ocupat.
- De la televizor am aflat că în satele alăturate s-ar
afla nişte camere de luat vederi, iar instantaneele surprinse
ne-ar putea ajuta să lămurim circumstanţele pe care le
anchetăm. Vei zice poate că, din cauza distanţei de mai

97
mulţi kilometri la care se găsesc, nu ne pot releva mare
lucru. Dar să ştii că observarea traficului, chiar şi de la
depărtare, ar fi utilă pentru a verifica declaraţiile celor
audiaţi, care, cum am constat adineauri, nu prea concordă
între ele, şi nu ştii ce să iei de bun şi ce nu. Poate că n-ar fi
rău să ne uităm şi noi pe imagini.
- Dragul meu, datorită vâlvei stârnite de mass-media,
ca să nu-mi ridic comentatorii de presă în cap, am făcut rost
de întregul recording disponibil. L-am dat deja de vreo două
zile băieţilor de la laboratorul video. I-am rugat să-l verifice
începând cu vreo jumătate de oră de dinainte de accident şi
sfârşind cu vreun sfert de oră după. Dar surpriză; contrar a
ceea afirmă gazetarii, care de altfel se şi contrazic, trecerea
limuzinei lui Zăganu nu este semnalată. Toate zvonurile
lansate sunt vacs, întemeindu-se pe simple asemănări sau
confuzii, nu pe nişte identificări certe! Autoturismul
răposatului parcă ar fi răsărit din neant. Pe porţiunea de
şosea dintre cele două aşezări nu se află însă vreo deviaţie
spre un drum lateral, nu e nici o intersecţie pe unde să fi
putut intra pe traseu. Nu înţeleg prin ce minune a apărut
lângă copacul cu care s-a tamponat. Nici din sens potrivnic
nu a venit, întorcând cumva înainte de a intra în Stăncuţa.
Nici pe camera de acolo nu apare în interval de timp pe care
l-am sondat. Ar mai exista o posibilitate. Să fi sosit în
regiune mai devreme, dar, cuprins de nehotărâre şi temeri, s-
a oprit undeva în marginea sau în afara drumului, unde
nimeni nu l-a băgat în seamă. Apoi de aici a pornit-o
nebuneşte şi a intrat drept în pom. Ca atare, am cerut celor
de la laborator să cerceteze situaţia pe un răstimp mai larg,
începând de dimineaţă de la ora opt, până la lăsatul
întunericului. Sper să primesc azi lista completă a
vehiculelor care au circulat pe acolo. Însă, fiind vineri, mă
îndoiesc că apuc să ţi-o trimit şi ţie, dar luni o primeşti sigur.
Poate se dezleagă ciudăţenia.

98
 Nici nu aşeză bine receptorul în suport, că de la
poartă fu anunţat că sosise martora aşteptată. O aduse în
birou, îndrumând-o spre aceeaşi masă de scris la care stătuse
mai devreme Stamatie. Femeia scoase din poşetă declaraţia
scrisă de acasă, conform înţelegerii, o despături şi începu s-o
citească. Nu aducea nimic nou faţă de ceea ce spusese în
ajun, totuşi procurorul o ascultă cu răbdare şi bunăvoinţă.
Când isprăvi îi mai ceru unele explicaţii, chiar cu riscul de a
o sili la repetiţii, şi a părea astfel stupid.
- Dumneavoastră ce credeţi, ar putea intra în discuţie
un suicid, aşa cum susţin foarte mulţi analişti?
- Nu! Mi se pare exclus! Bărbatu-meu nu era omul
care să se sinucidă. Nu avea o fire labilă, influenţabilă, încât
să-şi piardă uşor cumpătul. Dimpotrivă, ştia bine ce voia, era
hotărât să lupte pentru interesele şi ideile sale, devenind şi
mai dârz când cineva îi stătea împotrivă sau îl contrazicea. Îl
caracteriza un temperament vulcanic, care nu admitea să
abandoneze un proiect din cauza dificultăţilor, să renunţe
sau să se resemneze pentru a evita complicaţiile, ci-şi bătea
capul ca să găsească mijloace de a ţine piept potrivniciilor.
De intimidat, nici vorbă! Desigur că era răscolit de cele care
i se întâmplau şi zicea că mai bine ar fi fost să moară decât
să fie expus atâtor calomnii, pe cât de josnice pe atât de
nedrepte! Dar spunând asta, nu se gândea la sinucidere, ci se
înverşuna împotriva acelora care-l persecutau, căutând căi
de a para loviturile şi de a se răzbuna, căci nu-i plăcea să
rămână dator cuiva.
- Deci sigur nu şi-a căutat singur moartea?
- Categoric, nu!! De altfel era o fiinţă mult prea
inteligentă şi raţională ca să se complice cu un accident de
circulaţie, ale cărui urmări erau incerte. Totul se putea
termina doar cu o infirmitate, precum o fractură de coloană,
cu care să se chinuiască apoi câteva decenii, ajungând să nu
se mai poată descurca singur. Vă închipuiţi că ar fi acceptat

99
riscul unui atât de absurd eşec, când îi stăteau la îndemână
alte posibilităţi, mult mai sigure? Uitaţi că era medic, şi încă
unul din cei mai buni, deşi a profesat prea puţin. Era
totodată şi un chimist destoinic, căci afacerea sa presupunea
temeinice cunoştinţe în domeniu, întrucât multe din
produsele importate trebuiau să fie prelucrate cumva, pentru
a putea fi efectiv utilizabile. Avea vreo doi laboranţi de care
se ajuta, dar n-ar fi putut lucra cu dânşii, dacă nu s-ar fi
priceput! Discuta cu ei ca între specialişti! Nu e greu să-mi
verificaţi afirmaţiile, întrebându-i direct pe cei în cauză.
Deci o persoană aidoma lui nu se lansa antrenată într-o
aventură absurdă, lipsită de orizont, care putea să nu-i aducă
moartea, ci să-i pricinuiască doar o seamă de leziuni neletale
şi să-l lege pentru luni întregi de un pat de spital, chinuit de
dureri, de perfuzii şi groaznice operaţii, silit să-şi injecteze
tot felul de anestezice pentru a putea rezista caznelor. Ar fi
ales o metodă mai sigură, care nu i-ar fi pricinuit suferinţă,
cu atât mai mult cu cât îi erau accesibile mulţime de alte
procedee eficiente. Prin fabrica sa circulau cele mai felurite
substanţe chimice şi medicamente. Era deci floare la ureche
să-şi aranjeze o eutanasiere, fără ca nimeni să poată bănui
măcar ceva. Având de ales între două alternative, fiţi sigur
că ar fi optat pentru cea din urmă. De aceea cele petrecute
nu pot fi decât un act involuntar, şi nu unul dorit!! În
privinţa asta nu am îndoieli.
- Nu pot să nu ţin seamă de părerea dumneavoastră,
exprimată cu atâta convingere! Totuşi, oricât m-aş strădui,
mi-e cu neputinţă să-mi reprezint desfăşurarea lucrurilor,
mai ales că s-ar zice că totul s-a sfârşit şi cu o explozie, a
cărei motivaţie zău dacă o pot pricepe!
- Şi eu găsesc povestea foarte ciudată. Am circulat
de zeci de ori cu el. Suferea, e drept, de mania vitezei, dar
avea nişte reflexe extraordinare, mai grozave decât ale unui
maestru al trapezului. Am fost întotdeauna impresionată de

100
repeziciunea şi eficienţa reacţiilor sale. Nici eu nu sunt
tocmai neîndemânatică, dar el mă lua pe departe. De aceea
mi se pare de necrezut ceea ce s-a întâmplat. Pentru mine
deznodământul este de-a dreptul neverosimil. Închipuie o
enigmă. Numai dacă nu a fost sabotat cumva.
- Adică?
- Să nu i se fi umblat la maşină… Să se fi slăbit nişte
şuruburi pe la roţi sau la direcţie, să nu se fi tăiat parţial
nişte cabluri de comandă, intervenţii care la început nu s-au
făcut simţite, dar, după ceva vreme, să fi dus la desfacerea
sau ruperea totală a elementelor respective, încât, în final,
automobilul să devină de necontrolat…
În sinea sa procurorul nu prea credea într-o
asemenea eventualitate. Dar nu pentru că ar fi găsit-o
neîntemeiată sau aberantă, ci pentru că, dacă ar fi fost aşa,
accidentul ar fi prezentat nişte trăsături clasice, specifice
unui atare eveniment, lipsind mulţimea bizareriilor
inexplicabile cu care se confrunta. În primul rând traiectoria
ar fi fost clară şi s-ar fi oprit în faţa pomului. Totuşi nu voia
să descurajeze femeia, influenţând-o şi determinând-o să nu-
şi ducă reflecţiile până la capăt. Dimpotrivă, trebuia s-o
încurajeze să-i mărturisească toate gândurile care-i săgetau
prin minte.
- Deci admiteţi ca posibil un astfel de sabotaj?
- La început ezitam. Însă acum, după ce-am chibzuit
câteva zile, nu-l exclud; dimpotrivă… De altfel poate şi
zarva stârnită de presa scrisă şi vizuală, care a bătut monedă
pe această temă, să mă fi influenţat. Dar încercând să rămân
cât de cât obiectivă, nici nu ştiu ce să zic …
- Dar cine putea fi tentat să-l înlăture?
- Poate concurenţa…
- Bine, dar în ţară nu mai e decât o singură
întreprindere, sau cel mult două, cu acelaşi profil… Socotiţi
că proprietarii lor chiar îndrăzneau să se angajeze în

101
comiterea unei crime? N-ar fi atras imediat bănuieli asupră-
şi, riscând să fie descoperiţi? Îi vedeţi dispuşi să se expună
în chip atât de stupid?
- Uitaţi monopolurile străine, care luptă pentru
cotropirea completă a pieţei farmaceutice, aşa cum ne-a fost
smulsă mai-nainte cea alimentară sau cea industrială… Întâi
şi întâi a fost distrusă producţia naţională, fabricile au fost
vândute la fier vechi, cum se va întâmpla şi cu a noastră, şi
apoi piaţa a rămas disponibilă pentru marile concerne,
produsele lor devenind nu numai necesare, ci de nelipsit.
Dacă uzinele locale supravieţuiau, fermele agricole
funcţionau, vă daţi seama că mărfurile de import nu aveau
aceeaşi trecere şi căutare. Poate şi noi suntem victimele
comandamentului care a năruit economia… Cel puţin aşa
credea soţul… Poate că ştia totuşi ceva… Eu nu am habar…
- Dar dânsul a fost cumva contactat de concurenţă? I
s-a înaintat vreo propunere pe care să fi refuzat-o? I s-a
cerut să predea afacerea şi cota sa de vânzări şi s-a
împotrivit?
- Nu cunosc detalii, căci nu-mi prea vorbea de
treburile firmei, întrucât eu nu mă pricepeam. Deci discuţiile
cu mine erau inutile. Doar uneori, când simţea nevoia de a-şi
descărca sufletul, îmi spunea unele… Aşa încât nu sunt
avizată, dar nu exclud posibile demersuri. Oricum, el se
plângea uneori de presiuni de dinafară, fără însă a da şi
amănunte, încât nu pot răspunde... Dar la televizor am auzit
că golul creat prin dispariţia sa a fost umplut deja de o
corporaţie din centrul Europei, iar nişte limuzine ale unor
ambasade au asaltat ministerul sănătăţii. Nu pot şti care-i
adevărul, dar dacă informaţiile sunt reale, lucrurile s-au
petrecut ciudat de repede, c-ai zice că cineva a stat la pândă
şi se aştepta la ce avea să se întâmple. Evident, n-am putut
verifica nimic… Cel mult dumneavoastră, cu mijloacele
care vă stau la îndemână, să dezgropaţi adevărul.

102
 - După decesul soţului aţi fost contactată de cineva
pentru preluarea afacerii?
- Nu! De altfel nici n-ar fi avut rost. Încă înainte de
moartea bărbatului meu, din cauza scandalului stârnit, a
trebuit să fie întrerupe liniile de fabricaţie, căci, deşi
instituţiile de stat abilitate nu întreprinseseră nici un fel de
cercetări care să confirme acuzele, toate spitalele refuzau să-
i mai cumpere produsele şi chiar contractele în curs i-au fost
anulate. Iar după ce a pierit, directorii au închis de tot
întreprinderea şi au concediat personalul. După câte ştiu mai
lucrează doar câţiva paznici, care să păzească halele de
devastare… În plus totul e pus sub sechestru, iar eu sub
control judiciar. Azi dimineaţă am întârziat, căci a trebuit să
trec mai întâi pe la poliţie, să dau bineţe pe acolo, ca să
dovedesc că n-am plecat din oraş… Deci chiar de-ar voi, e
greu ca, deocamdată, să ia cineva legătura cu mine. Şi de
altfel, chiar de-ar face-o, ar fi zadarnic, căci întreaga
activitate e blocată, fiind sub privegherea organelor
judiciare, iar eu, oricum, nu mă pricep să rezolv trebile…
Într-una din zilele anterioare, Iustin ceruse
laboratorului de expertize dactiloscopice rezultatele legate
de cercetarea amprentelor de pe volan, comparativ cu acelea
de pe coperţile de plastic ale agendei lui Zăganu. Raportul
întocmit afirma, fără vreo putinţă de tăgadă, că fuseseră
descoperite urmele papilare a două persoane. Una dintre ele
era în mod cert decedatul. Însă identitatea celeilalte nu putea
fi stabilită. Era poate vorba de unul dintre aceia care
participaseră la încărcarea resturilor maşinii sau ale cuiva
care mai avea acces la vehicul. Spre a se lămuri procurorul
întrebă:
- Cu automobilul soţului mai circula cineva?
- Nu! El era, e drept, al firmei, dar nimeni nu avea
voie să-l folosească în afara lui. De altfel era şi singurul
deţinător al cheilor. Cel de-al doilea rând de chei nu era la

103
serviciu, ci îl ţinea într-un sertar din biroul de acasă, încât
era cu neputinţă să ajungă cineva la ele.
- Dar, pentru a-i fi spălată sau garată, nu o lăsa în
grija altcuiva spre a o manevra?
- Obişnuit o parca seara în faţa blocului sau uneori în
curtea vilei, unde zăcea nemişcată până a doua zi. Ajuns la
întreprindere nu o ducea la garaj, spre a o încredinţa
personalului de acolo. Trăgea constant în faţa pavilionului
administrativ, dacă expresia nu sună prea pretenţios pentru a
denumi cele câteva camere care erau destinate
funcţionărimii. Acolo era de altfel un loc de staţionare mai
larg.
- Deci cu BMW-ul umbla numai dânsul?
- Exclusiv.
- Dumneavoastră aveţi carnet de conducere?
- Da, am chiar şi autoturismul meu, cu care merg la
muncă.
- Dar atunci când călătoreaţi dimpreună cu soţul,
conduceţi?
- Ferească sfântul! Dacă era de faţă, nimeni nu avea
voie să se amestece în şofat. N-ar fi admis să i-o ia cineva
înainte. Pur şi simplu nu avea răbdare să şadă pe scaunul din
dreapta. Acesta îmi era rezervat numai mie sau vreunui alt
însoţitor.
- Deci pe volan punea numai el mâna?
- Categoric, da!!
Procurorul făcu un „îhâm” discret, căzând pe
gânduri. Conform raportului de expertiză, pe volan erau
totuşi două rânduri de amprente… Unele erau fără îndoială
ale celui pierit. Neclar rămânea ale cui puteau fi celelalte.
Oare ale şoferului care cărăuşise presupusul cadavru de
schimb, găsit la faţa locului? Dacă era aşa, ar fi fost o primă
pistă care putea duce la nişte eventuali criminali plătiţi,

104
deveniţi identificabili. Captivat de idee, după o pauză destul
de lungă, urmă:
- Cred că aţi aflat că imediat după accident toate
emisiunile de ştiri au vuit, susţinând că leşul de lângă
limuzină nu ar fi al soţului, ci al unui străin, achiziţionat de
la morgă, dânsul fugind pe alte meleaguri, spre a trăi din
banii strânşi în băncile de acolo. Iar pentru reuşita
substituirii, defunctului i-ar fi fost strivită faţa, încât să
devină de nerecunoscut. Poate tocmai de la acest amănunt
au şi pornit speculaţiile… Dumneavoastră ce ziceţi?
- Nişte absurdităţi… Subiecte care să stârnească
lumea şi să sporească suspansul şi implicit ratingul
posturilor de televiziune. Bărbatu-meu nu fugea, lăsându-ne
pe noi în voia sorţii şi plini de datori… Născociri de-ale
publiciştilor, care în bună măsură sunt vinovaţi de cele
întâmplate. Reporteri de tot felul, l-au hărţuit groaznic în
ultimele săptămâni, aducându-l la disperare. Culmea era că
nu falsificase nimic şi nu era răspunzător pentru victimele
din spitale, care i se aruncă în cârcă. Dar, chiar dacă ar fi
greşit cumva, putea primi în cel mai rău caz câţiva ani de
puşcărie. Nici o instanţă nu l-ar fi condamnat la moarte. Dar
mass-media a făcut-o şi, nespus de revoltător este că, după
ce l-a nimicit, nimeni nu dă socoteală! Oare ziariştii care l-
au hăcuit nu au nici un soi de mustrări de conştiinţă, dându-i
o pedeapsă pe care nici un tribunal, oricât de intransigent ar
fi fost, nu i-ar fi aplicat-o? Cum de le este îngăduit să-l
ucidă prin presiunea exercitată asupră-i? Nu contest că presa
este păzitorul democraţiei şi deci trebuie să dezvăluie
ilegalităţile ce se petrec în jurul nostru. Că fără ea nu ar ieşi
la iveală multe infracţiuni, fărdelegi şi abuzuri. Dar nici nu i
se poate conferi privilegiul de a defăima în chip arbitrar pe
cineva şi a-l distruge şi asta fără a da seamă pentru
nenorocirea pricinuită. Undeva o responsabilitate ar fi totuşi
necesară. Libertatea şi drepturile presei s-ar cuveni să

105
cunoască totuşi şi un hotar. Ar fi normal ca să sfârşească
acolo unde încalcă libertatea şi drepturile celorlalţi. Unde e
libertatea mea, dacă dumneavoastră aţi avea îngăduinţa de a
face ce vreţi cu mine, fără a plăti în nici un fel? De aceea
sunt foarte pornită împotriva lumii gazetăreşti, care de
câteva săptămâni mi-a porcăit soţul, iar după pieirea sa şi eu
am fost luată în colimator, şi n-am fost iertată de nici un fel
de jigniri, batjocuri şi calomnii. Culmea este că după ce am
fost astfel terfeliţi şi târâţi prin noroi, atunci când se va
dovedi că toate culpele invocate sunt simple invenţii, nici o
publicaţie nu-şi va cere nici măcar scuze pentru măgăriile
vehiculate în zeci de pagini şi ore de emisie. Cel mult unii
vor avea bunul simţ să arate într-o notă succintă că suntem
nevinovaţi, dar ştirea, fiind aşa de firavă şi nerepetată cu
insistenţa cu care au fost trâmbiţate acuzele, nu va fi
remarcată, noi, supravieţuitorii, rămânând întinaţi pentru
vecie. Nimeni nu ne va spăla cinstea, nimeni nu se va gândi
să reabiliteze memoria soţului meu, care, şi dincolo de
mormânt, va purta stigmatul de infractor, care şi-a meritat
soarta! Gândul mă revoltă, dar trebuie să-l suport. Nu pot
lupta cu haita aşa-zişilor formatori de opinie, care ne sfâşie,
şi nici cu legile proaste care ne încătuşează. O răspundere a
funcţionarilor de stat, a demnitarilor de orice soi, a
instituţiilor, a instanţelor ar trebui impusă, iar aplicarea ei s-
ar cuveni să fie urmărită cu mare stricteţe. Vă repet deci,
poveştile despre fuga în paradisurile fiscale, spre locurile de
distracţie ale protipendadei sunt cleveteli ordinare, care să
sporească audienţa comentatorilor şi să servească pe aceia
care ţintesc la cotropirea pieţei de către străini sau la
privatizarea spitalelor. Oameni ca soţul meu le stau în gât.
- Totuşi domnul Zăganu nu mai poate fi recunoscut.
Martora se uită la el parcă puţin descumpănită, dar
după câteva clipe de ezitare reluă:

106
 - În ce priveşte stâlcirea feţei, şi ea a fost o nefericită
întâmplare. Motorul s-a smuls de la locul său, lucru pe care
presupun că l-aţi observat. Şi cine ştie cum l-a lovit! Ori o
izbitură primită din partea unei asemenea mase metalice e
năucitoare. De mirare că s-a sfârşit doar cu atâta… Din el
putea rămâne numai un morman inform de carne, încât să nu
mai poţi ghici nici măcar dacă ai în faţă un om sau resturile
unui animal oarecare.
- Dar fiind totalmente desfigurat, cum l-aţi putut
recunoaşte, căci am înţeles că ieri aţi fost la institutul de
medicină legală spre a-l identifica. Avea nişte semne
particulare, încât lucrurile să fie certe?
- Nu e vorba de semne particulare… Mi-e puţin
penibil să vă explic, dar dacă insistaţi o să încerc. Noi am
fost căsătoriţi vreme de ani de zile şi, precum aţi constatat în
cursul vizitei pe care ne-aţi făcut-o, avem şi un băieţel
împreună. Deci ne-am privit deseori dezbrăcaţi, încât ne
cunoşteam bine talia, configuraţia… Sunt convinsă că şi
dumneavoastră vi s-a întâmplat ca, umblând pe stradă şi
privind din spate un trecător, să ziceţi „a, insul de dinainte-
mi e cutăriţă”, chiar dacă purta haine noi, de existenţa cărora
nu aveaţi habar. Ori dacă puteţi recunoaşte pe cineva fără a-i
vedea chipul, în condiţiile în care mai e şi îmbrăcat, cum de
vă închipuiţi că nu mi-aş da seama că am în faţă o siluetă
familiară, pe care am zărit-o de sute de ori mai înainte într-o
ţinută… mai lejeră…
Procurorul se cufundă din nou în tăcere. Afirmaţiile
femeii nu erau neverosimile. Totuşi nu avea încredere în
sinceritatea ei. Încă din timpul percheziţiei îl obseda
sentimentul că îi ascundea ceva. Nu-i ieşea din minte
dialogul cu puştiul, repede deturnat printr-un schimb de
priviri dintre băiat şi mamă. Evident că dacă soţul fugise
cumva, nu avea rost să spere că ea se va apuca să declare că
este informată în legătură cu dedesubturile întregii istorii,

107
sau că ar fi fost chiar complice la înjghebarea planului. Deci
ce bază putea pune pe explicaţiile pe care i le oferea? În
ciuda îndoielilor continuă:
- Unul dintre martori, cel care a anunţat serviciului
de urgenţă accidentul, a mărturisit încă din acea seară, în
declaraţia dată poliţiei rutiere, că maşina soţului l-ar fi
depăşit, timp în care dânsul discuta la celular… Se întreţinea
cu dumneavoastră?
- Nu! În ultimele două zile de dinaintea decesului noi
nu am avut convorbiri telefonice. Puteţi cere un extras al
apelurilor consemnate atât pentru telefonul meu, cât şi
pentru al său.
- L-am obţinut deja şi în fond cunoşteam situaţia, aşa
că o să vă rog să-mi scuzaţi insistenţa. Dar rutina
profesională include astfel de interogări, la drept vorbind
inutile, dar care, în virtutea obiceiului, îţi scapă. Reţin că în
răstimpul la care ne referim, aţi schimbat doar câteva SMS-
uri.
- Da. Ultimul mi-a parvenit cu puţin înaintea
sfârşitului său. Mă anunţa că este în drum spre casă, drept
care nu înţeleg ce căuta dincolo de Stăncuţa, satul situându-
în afara traseului pe care mi-l sugera. Am încercat să-l sun
ca să aflu exact unde se găseşte, dar n-a răspuns. Totuşi mi-
aţi stârnit curiozitatea. Spuneaţi că un şofer care l-ar fi
întâlnit, l-a văzut în acele clipe funeste cu receptorul la
ureche, lucru, dacă-mi aduc bine aminte, susţinut şi la
televizor. Analizând desfăşurătorul, nu aţi stabilit cu cine se
întreţinea? Ceva mi se pare ciudat în mărturisirea invocată.
După SMS-ul primit, eu l-am apelat de mai multe ori.
Aparatul suna întotdeauna în gol, la nesfârşit. Nici o
moment nu s-a auzit ţiuitul de ocupat. Atunci ce-a putut zări
cel la care v-aţi referit?! Poate a făcut o confuzie!
Se părea că femeia pusese întrebările cu oarecare
îngrijorare. Oare se temea că presupusul dialog ar putea

108
demasca vreun detaliu nedorit? Deci era de aşteptat să i se
dezvăluie lucruri nu tocmai curate? Procurorul îi mărturisi
totuşi sincer, fără intenţia de a-i întinde o capcană:
- Ca să fiu cinstit, trebuie să admit că pe undeva se
minte.
Interlocutoarea îl privi consternată, socotindu-se
probabil vizată. Bărbatul îi înţelese deruta şi hotărî s-o
încurajeze, încât să aibă îndrăzneala de a-şi duce gândurile
până la capăt.
- Pe tabelul care mi-a fost prezentat nu apare nici o
convorbire purtată în ultimele două zile, ci doar câteva
SMS-uri, pe care le putea da oricine în numele soţului. Iar în
orele de dinainte de accident, de fapt în cursul întregii zile,
în afara mesajului trimis dumneavoastră, nu figurează nici
un apel pe care să-l fi făcut sau la care să fi răspuns. Iar
rândurile care v-au fost adresate nu puteau fi redactate din
mers şi nici cu receptorul la ureche. Tastarea lor presupunea
o oprire, dacă textul nu era redactat de altcineva, care şedea
lângă şofer. Deci afirmaţiile de la poliţie ale martorului sunt
destul de suspecte. Eu încă nu mă pot exprima asupra
temeiniciei lor, căci am programată o întâlnire cu el abia
luni. Atunci sper să mă lămuresc cât de cât, separând
lucrurile văzute efectiv, de cele închipuite sau deduse.
Evident că în întreaga poveste ceva nu bate, dar n-aş putea
spune ce anume nu este în regulă. Ipoteze care să dea înţeles
situaţiei, se pot face cu duiumul. Spre pildă putem porni de
la ideea că domnul Zăganu, în ziua decesului, folosea două
telefoane.
- Mă îndoiesc, căci ar fi fost cu neputinţă să nu aflu
de noua achiziţie.
- Poate că l-a cumpărat de curând, opină procurorul,
parcă dispus s-o contrazică. După o clipă însă reveni.
- De altfel şi mie ipoteza nu mi-a inspirat încredere,
căci în momentul coliziunii soţul ar fi trebuit să-l ţină în

109
mână sau, oricum, să zacă pe undeva pe aproape de dânsul.
Ori în întregul perimetru cercetat de criminalişti nu s-a
descoperit un alt aparat, decât cel cunoscut dumneavoastră.
Admiţând totuşi că celălalt ar fi existat, cum de a dispărut,
când ar fi trebuit să se găsească chiar lână cel pierit? Iar ca
să se evapore din senin, nu e cu putinţă. Suspiciunile şi
nedumeririle devin tot mai numeroase.
După ce mai făcu unele adăugiri pe foile aduse de
acasă, văduva îşi semnă depoziţia, se ridică şi plecă. Iustin o
însoţi până la scară şi se întoarse în birou. Se aşeză la
cealaltă masă, cea la care lucra în mod obişnuit, neştiind
exact cu ce-ar trebui să continue. Lucrurile, pe măsura ce
strângea probe, în loc să se limpezească, se încâlceau. Vârî
colile scrise, cu care rămăsese în mână, în mapa destinată
cazului pe care tocmai îl cerceta şi trase laptopul la
îndemână, cu intenţia de a-l deschide. Dar îşi dădu seama că
nu are ce căuta pe el. Se uită la ceas. Peste cel mult un sfert
de oră avea programat un alt martor, şi anume pe unul dintre
angajaţii firmei Poli-Med, care, după câte aflase, luase
legătura cu presa, contribuind, prin declaraţiile sale, la
stârnirea vâlvei pe tema falsificării produselor furnizate de
răposat. Desigur că dacă invocase, în reportajele care-l
menţionau, atâtea capete de acuzare, erau de aşteptat din
parte-i nişte precizări deosebit de interesante şi relevante,
încât, în chip firesc, Ignatie era cuprins de nerăbdare.
De altminteri, gândind la acela care urma să sosească
din clipă în clipă, îşi puse fără voie nişte întrebări. Oare
individul nu fusese «angajat» de aceleaşi forţe interesate de
izbucnirea scandalului, care-l tocmiseră şi pe ziarist, iar
colaborarea nu le era chiar dictată de undeva? Şi se părea a
nu fi fost singurul în postura de turnător al patronului. Nu
cumva aceşti salariaţi jucaseră în întreprinderea lui Zăganu
rolul unor «cai troieni», spionând şi raportând totul
concurenţei? Dar se mărginiseră oare doar la iscodit? Nu le

110
venise poate şi ideea de a sabota producţia, dacă nu li se va
fi dat în chip expres un atare ordin? Iar unele loturi nu
fuseseră anume măsluite pentru ca, prin mijlocirea lor, să
apară «materialul probatoriu» care să servească mass-mediei
de pretext ca să dezlănţuie campania de privatizare a
sistemului sanitar şi de anihilare a capitalului autohton?
Între timp intră un coleg.
- Ei cum merge? Gata dosarul?
- Pe dracu’! Ancheta se complică tot mai mult. Să
nu-mi fie gura păcătoasă, dar am senzaţia că mă aflu în faţa
unei crime, nu a unui obişnuit «eveniment rutier». Sau poate
termenul de crimă e nepotrivit, căci mortul s-ar putea să fi
sucombat în chip natural în vreun spital. Iar în jurul său să
se fi ţesut o uriaşă escrocherie, pe care e greu s-o încadrez la
un anume delict penal, aprecierile oscilând între profanare
de cadavre, comerţ ilicit cu morţi, substituire de persoane,
participare la o înscenare infracţională, dacă nu s-a ajuns
cumva chiar la omor sau ceva similar…
- Mi-e teamă că exagerezi, ridicând un banal
accident de circulaţie la rang de mişculaţie plină de
implicaţii şi dedesubturi.
- Ţie ţi s-o fi părut o glumă, dar eu mă întreb dacă nu
am obţinut deja amprentele unuia dintre cei implicaţi în
întreaga poveste, ca să mă exprim eufemistic.
- Oho, dar argumentele tale sună foarte serios!
exclamă bărbatul şi ieşi din încăpere.
Lui Iustin îi păru rău că-i oferise atâtea de detalii.
Preferase din totdeauna să fie discret, ca să nu i se amestece
cineva în treburi. Iar regretul era cu atât mai intens, cu cât
confratele nu se număra între firile cele mai simpatice.
Lumea îl socotea zvonist, clevetitor, intrigant, bârfitor,
oricând gata de a vârî nişte «fitiluri», chiar dacă nu trăgea
nici un folos din asta, ci probabil o făcea din simpla plăcere

111
de a învrăjbi. Dar din păcate nu mai putea retracta cele
scăpate…
În sfârşit îşi anunţă sosirea şi martorul aşteptat. Îl
pofti la acelaşi masă de scris din spatele uşii, unde şezuseră
şi cei de dinainte, ca să-şi poată scrie nestânjeniţi
depoziţiile, iar procurorul luă loc pe un scaun din faţă, de
parcă el ar fi fost musafirul, iar celălalt gazda. Omul să tot fi
avut vreo cincizeci de ani, şi după ce-şi puse pălăria pe
birou, îşi expuse începutul de chelie. Părul din creştet nu-i
dispăruse de tot, dar era jalnic de rar, îngăduind să i se vadă
pielea, care nu părea tocmai netedă, probabil din cauza unor
coji de mătreaţă. Avea o faţă cam roşcovană, păr castaniu, şi
nişte trăsături care păreau pline de ascuţişuri, iar ochii
deosebit de iscoditori. Se putea spune că era chiar urât,
având o expresie care amintea de o vulpe vicleană. În
schimb ţinuta era deosebit de îngrijită, dovadă că ţinea la
impresia pe care o trezea în cei din jur, iar ca să justifice
portul pălăriei, menită să-i ascundă deficienţele capilare,
purta un pardesiu subţire, deşi era destul de cald.
Sentimentul pe care-l inspira la prima vedere nu era din cel
mai bun. Iustin îl întrebă fără ocolişuri dacă dânsul
înştiinţase presa şi care erau motivele care-l determinaseră
să facă acest pas.
- Iniţiativa de a mă adresa ziarelor nu-mi aparţine.
Eu am fost contactat de gazetari şi nu invers. Nu prea ştiu
cum de m-au descoperit. Ei m-au chestionat, iar eu am
răspuns corect, mărturisind tot ceea ce ştiam.
- Ce funcţie aveaţi la fabrică?
- Eram şofer pe una din autoutilitarele care
distribuiau mărfurile prin ţară.
- Bine, dar de unde ştiaţi de contrafacerea
produselor, de mita şi de comisioanele plătite? Aţi mijlocit
asemenea aranjamente? Aţi dus pachete de bani cuiva?

112
 - Doamne fereşte, sunt om serios! Cum să comit
nişte ilegalităţi. Eu respect legile! Mie nu mi se poate găsi
vreo vină!
- Din ceea ce relataţi, înţeleg că dumneavoastră
preluaţi dintru-un depozit nişte pachete sigilate, pe care le
predaţi tot închise unui magazioner destinatar. De aceea nu-
mi este clar de unde cunoaşteţi detaliile pe care le-aţi
înfăţişat reporterilor, doar n-aţi deschis cutiile, n-aţi
vehiculat bani negri. Nu?
- Ei, eu am povestit doar ce se zvonea pe la
laborator. Unii se lăudau cu mătrăşirea reţetelor, cleveteau
pe seama achiziţiei din străinătate a unor medicamente şi
suplimente alimentare fabricate în mod clandestin, însă
prezentate la noi ca fiind originale şi vândute pe deasupra la
suprapreţ. Şi câte şi mai câte.
- Şi desigur v-aţi încredinţat că lucrurile sunt reale!
Pe ce v-aţi întemeiat convingerile?
- Păi fără foc nu iese fum. Chimiştii erau doar cei
mai în măsură să ştie în ce învârteli erau vârâţi! Mai era
nevoie de alte dovezi şi argumente?
- Firma făcea numeroase livrări?
- Numai eu mă duceam obişnuit la vreo sută de
spitale, dacă nu chiar la mai multe. Dar nu numai la ele!
Furnizam detergent şi săpunuri, mai ales lichide, şi pe la
diferite instituţii nesanitare. Am ajuns odată chiar la sediul
serviciilor secrete! Oho, ce halima a fost până am putut
răzbi tocmai la depozitele lor! Câte controale, câte
verificări… Parcă aş fi fost hoţ, nu alta.
- Ăsta era singurul aşezământ cu regim aparte cu
care aţi lucrat?
- A, nu. Am ajuns şi pe la serviciul de pază şi
protecţie al înalţilor demnitari sau pe la nişte departamente
din poliţie. Aici duceam mai ales felurite substanţe destinate
igienizării. De pe lista clienţilor nu lipseau nici diferite

113
spitale militare. Deci legăturile cu cei aflaţi sub uniformă nu
lipseau.
- La astfel de obiective ai ajuns o singură dată, sau
de mai multe dăţi?
- De nenumărate ori. La unele mai des, la altele mai
rar, după cum stabilise domnul Zăganu…
- Administratorii nu controlau calitatea articolelor
cumpărate? Nu verificau dacă ele corespundeau cerinţelor
lor?
- Păi cutiile erau închise. N-aveau cum. Semnau de
primire şi atât.
- Deci în faţa dumitale nu s-a dovedit vreodată că
materialele pe care le transportai erau falsificate? Nici în
cazul instituţiilor militarizate n-au apărut critici când
reveneai pe acolo după oarece vreme?
- Niciodată nu mi s-a reproşat nimic. Mărfurile
fuseseră comandate, eu eram aşteptat, le predam sub
semnătură şi plecam; atât.
- Dar în răstimpul scurs între două livrări succesive
beneficiarii nu au remarcat vreo anomalie? Nimeni nu a
ridicat vreo obiecţie, chiar şi atunci când te duceai a n-a oară
la unitatea respectivă?
- Nu.
- Dar în faţa ziariştilor te-ai referit la de o diluţie de
zeci de ori mai mare decât cea de pe etichete. Ai invocat mii
de morţi apăruţi prin spitale din caza biocizilor contrafăcuţi
sau a feluritelor doctorii preparate în mod ilegal în cine ştie
ce condiţii şi pe unde …
- Nu este aşa! Eu n-am afirmat aşa ceva. Am susţinut
doar că unele produse sunt diluate, unele medicamente
dubioase, iar de victimele pe care le-ar fi pricinuit nu am
amintit niciodată, că nu aveam de unde şti de ele. Am zis cel
mult că matrapazlâcurile săvârşite puteau avea urmări
nefaste, lucru logic de altfel. Restul sunt invenţii şi exagerări

114
d-ale gazetarilor, nişte simple adăugiri, care nu-mi aparţin.
De altfel întrebările care mi se puneau erau foarte la obiect,
încât ai fi zis că cel care mă intervieva ştia de la început
totul, eu trebuind doar să confirm.
- Ai vorbit şi de bani negri, de mite şi de corupţia
managerilor cumpărători.
- Este un mijloc de îmbogăţire de care s-au slujit toţi
în zilele noastre. Au devenit modă. Deci spuneam că aşa se
obişnuieşte şi atunci nu vi se pare firesc ca Zăganu să fi
mers pe acelaşi făgaş de căpătuire, la rând cu toţi ceilalţi?
Ce ar mai trebui demonstrat? Mai e nevoie de alte dovezi?!
- Câtora dintre directorii sutelor de spitale vizitate,
le-ai dus parale?
- V-am mai explicat că m-am ferit de a comite vreun
delict. Eu sunt fire prudentă. Sforile aranjamentelor le trăgea
direct Zăganu. Pentru a nu se demasca, avea grijă ca noi să
nu aflăm nici un fel detalii. Erau secretele sale. Se zvoneşte
însă că acasă avea o agendă sau un laptop, pe care ţinea
socoteala şpăgilor date, ca să-i aibă la mână pe partenerii cu
care uneltea împreună. Ar trebui să vă grăbiţi să
întreprindeţi cât mai repede o descindere în apartamentul
său, ori la vilă, înainte de a dispărea probele, dacă nu se vor
fi volatilizat deja.
Iustin făcuse percheziţia, luase toate materialele care
i se păruseră semnificative pentru anchetă, inclusiv agenda
şi laptopul în discuţie, pe care le găsise lesne, fiind rămase
la vedere. Nimic nu i se păruse deranjat ori răvăşit prin
birou, nimic nu-i trezise vreo bănuială, încât era convins că
până la sosirea sa nu fusese ascuns ceva. Ori în documentele
reţinute nu se consemnau pe nicăieri nici un fel de
comisioane sau alte aranjamente culpabile. Nu socoti însă că
ar fi cazul să-i descrie martorului constatările sale, căci risca
să întoarcă lămuririle împotriva sa. Desigur că şoferul, nu
fără înveninare, ar fi comunicat mass-mediei declaraţiile

115
sale, insinuând că intenţiona să-l protejeze pe mort şi mai
ales familia sa, cât şi pe managerii complici. Impresia pe
care i-o inspira insul devenea din ce în ce mai proastă.
Datorită diabolicului său fariseism, începu să-i pară de-a
dreptul odios, ceea ce-l determină să-i arate oarece ostilitate.
- Pentru ajutorul dat presei, aţi primit vreo
recompensă?
- Doamne păzeşte! Eu sunt om cinstit, am întreprins
totul din spirit de justiţie, la îndemnul simţămintelor mele
civice, din corectitudine şi de indignare. Ştiţi că în urmă cu
puţină vreme s-a petrecut un groaznic incendiu la un club7,
soldat cu numeroşi morţi şi răniţi. Ori mulţi dintre arşi şi-au
pierdut viaţa chiar sub privegherea medicilor, zice-se că din
cauza dezinfectanţilor şi detergenţilor contrafăcuţi de
Zăganu. Dacă ar fi fost de calitate, nenorocirea n-ar fi avut
asemenea proporţii. Au evidenţiat-o toate gazetele şi toate
televiziunile. Ori şi pentru cei pieriţi am făcut-o. M-ar fi
mustrat conştiinţa dacă tăceam în faţa acestei nemăsurate
catastrofe!
- Am auzit! De aceea am vizitat mai multe spitale în
care fuseseră internaţi răniţii. Şi ştiţi ce am constatat?
- Nu.
- Ei bine, toate spitalele cercetate de mine aveau
contracte de achiziţii pentru biocizi cu încă trei-patru firme
cu profil similar. Unele chiar străine. Şi nicăieri cota care
revenea lui Zăganu nu depăşea douăzeci de procente din
totalul cumpărărilor efectuate. În mai multe, cifra abia
atingea unsprezece procente. Atunci falsificările sale, dacă
vor fi fost, au avut rolul hotărâtor?
Ar mai fi vrut să adauge şi alte câteva lucruri, spre
pildă afirmaţiile absurde despre o diluare de 4000 de ori mai

7
Un incident similar s-a petrecut în noaptea de vineri 30 octombrie 2015
în Clubul Colectiv. Exemplul e dat accidental, fără intenţia de a
influenţa în vreun fel naraţia.

116
mare decât cea de pe etichetă. Dar se opri. Îşi dădea seama
că individul va povesti totul reporterilor, iar mâine ziarele
vor urla că vrea să muşamalizeze cazul. Cei dornici de a
privatiza sistemul sanitar nu vor întârzia să folosească
prilejul spre a face presiuni asupră-i, să dea o decizie care să
le fie pe plac. De aceea, prudent, se întrerupse.
- Nu mi-aţi răspuns totuşi la întrebare. Săptămâna
viitoare am programate nişte întâlniri şi cu unii dintre
ziarişti, ca să aflu ce ştiu în plus faţă de mine. De aceea prin
întrebarea pusă mai adineauri anticipam interogatoriile
viitoare. Desigur nu aveţi obligaţia de a-mi da vreo
explicaţie. Probabil voi afla detaliile de la alţii…
- Ei, sumele oferite, atât de gazetarul cu care am
colaborat cât şi de alţii cu care am mai vorbit sunt
nesemnificative, bâigui bărbatul după ce, cuprins de
nehotărâre, făcu o scurtă pauză.
Întrezărise probabil posibilitatea ca mărturisirile
următorilor audiaţi să-l demaşte, dovedind că minţise. De
aceea se grăbea să vină cu o micuţă corecţie, ca să
diminueze impactul unor eventuale opinii care ar putea pica
peste câteva zile. Într-un atare context, o negare categorică a
oricăror foloase primite ar fi fost de natură să-i compromită
toate depoziţiile anterioare, ceea ce nu era de dorit.
- Deci nu aţi discutat numai cu publicistul care a
dezlănţuit scandalul?
- Au mai fost nişte domni care se interesau şi mai
înainte despre ceea ce se întâmplă şi se zvoneşte prin
fabrică… Dar eu nu le-am relatat nimic, doar şuşotelile care
circulau subteran…
- Şi cine erau aceştia?
Interlocutorul începu să dea înapoi, socotind că a
spus mai mult decât trebuia.
- Nu ştiu, i-am văzut odată sau de două ori… Apoi n-
au mai apărut. Dar puneau întrebări nevinovate…

117
 - Acum care e atmosfera în rândul personalului?
- Păi producţia s-a oprit de peste o jumătate de lună,
întrucât s-au anulat contractele. Iar după moartea lui Zăganu
întreprinderea s-a închis cu totul, iar angajaţii au fost
concediaţi. Acum toţi mă acuză, socotindu-mă vinovat de
cele întâmplate. Nu este unul care să nu mă înjure, încât a
început să-mi fie frică să mai ies în lume. Aş avea nevoie de
o protecţie.
- Adresaţi-vă poliţiei şi veţi fi îndrumat cum să
procedaţi ca să nu mai fiţi expus. Oricum, vă trebuie şi o
încuviinţare din partea instanţelor.
După o clipă de gândire, Iustin se întoarse din nou
către cel audiat:
- Deci, dacă înţeleg bine, de acum staţi ascuns în
casă, pentru a fi la adăpost?
- Aş fi vrut, dar ca să pot trăi am nevoie de un
salariu… Aşa că mi-am căutat imediat serviciu!
- Şi aţi găsit?
- Da… La o firmă de acelaşi profil. S-a ţinut seamă
că aveam ceva experienţă.
- În ce, în şofat?
Cum cel anchetat tăcea, procurorul continuă mirat:
- Dar în oraş mai există vreo unitate cu preocupări
similare? Nu ştiam.
- Da, este filiala unei multinaţionale care-şi are
sediul principal prin Franţa sau Italia.
- Cumva aceea cu reprezentanţii căreia mai
stătuserăţi de vorbă în săptămânile dinainte?
Martorul se schimbă la faţă, iar zelul i se tăie. După
o pauză adăugă cam bâlbâit:
- V-am declarat că nu-i cunoşteam pe cei cu care am
discutat şi de altfel nu i-am mai întâlnit de atunci…
După alte câteva întrebări, procurorul îl îndemnă din
ochi pe şofer ca să aştearnă pe hârtie şi ultimele comentarii

118
şi să semneze, căci cele anterioare fuseseră deja notate,
consemnarea lor survenind pe măsură ce se desfăşurase
conversaţia, încât finalizarea curse destul de repede. Iustin
răsuflă uşurat când, ridicând privirile, omul dădu de înţeles
că în sfârşit isprăvise. Individul îi provoca atâta repulsie,
încât nu-l mai însoţi până la scară, ca pe ceilalţi,
despărţindu-se acolo politicos de ei. Se mulţumi să iasă în
pragul cabinetului său, de unde îl urmări până ce dispăru în
casa scării. Apoi se întoarse cameră. Dar nu apucă să-şi
orânduiască gândurile că cineva ciocăni discret în tăblia uşii.
Răspunse. Intră un grefier împingând înainte-i un bărbat.
- Eram jos când domnul a anunţat portarul că vă
caută. Cum tocmai voiam să urc, l-am adus cu minte.
- Cumva domnul Cornel Câmpeanu de la Poli-Med?
- Da.
- Luaţi loc la biroul acela.
Apoi clătină din cap în semn de mulţumire spre
binevoitorul confrate rămas pe jumătate pe hol. Acesta de
altfel, considerându-şi misiunea încheiată, plecă imediat.
- Sunteţi fostul contabil al firmei? Sau am reţinut
greşit.
- Contabil şef, îl corectă înţepat noul venit.
- Dar câţi contabili eraţi?
- Doi!
- M-am văzut mai adineauri cu un coleg de-al
dumneavoastră, încât mi-am format puţin o părere despre
fabrică.
- Coleg? La cine vă referiţi?
- Domnul Valer Rogojinaru…
- Da, a lucrat şi el la noi, dar nu am fost chiar colegi,
bombăni nu fără emfază omul, în vreme ce se aşeza pe
fotoliul cu rotile care-i fusese indicat.
Fără a se mai uita la interlocutor, îşi concentră toată
atenţia ca să-şi potrivească dungile de la pantaloni, îngrijorat

119
că le-ar putea ieşi «genunchi». Spilcuit cum era, la ţinuta sa
impecabilă i se părea intolerabilă cea mai neînsemnată
scăpare. Privi cu suficienţă la Iustin, care se aşezase de
cealaltă parte a mesei, pe unul din scaunele pentru oaspeţi,
fără a-şi face probleme legate de aspectul pantalonilor.
Aştepta dispreţuitor şi plin de sine să înceapă interogarea.
Înainte de a continua, procurorul îi făcu semn să-şi ia un pix
şi o coală de hârtie, pe care să şi-o tragă în faţă. Îi dictă titlul
şi formularistica introductivă a declaraţiei.
- Deci precizaţi: subsemnatul cutare, domiciliat…
Când celălalt ridică privirile, dovadă că terminase de
scris, magistratul trecu la ancheta propriu-zisă.
- După cele aflate deja despre întreprindere, aş fi
interesat să obţin mai multe detalii în legătură cu cel care a
fost proprietarul. Sper că l-aţi cunoscut mai mult decât
alţii…
- Bineînţeles, căci ne întâlneam zilnic, el trebuind să
colaboreze constant cu mine. În fiecare dimineaţă îi
înfăţişam situaţia contabilă a intrărilor şi ieşirilor.
- Probabil aţi auzit că la televizor s-a bătut monedă
pe ideea că la mijloc ar fi vorba de un suicid. Alţi
moderatori au susţinut în schimb că patronul ar fi fugit în
străinătate, substituindu-se cu un mort cumpărat de la o
morgă, cadavrul căruia l-a plasat lângă limuzina distrusă.
Dumneavoastră, care-i eraţi apropiat, ce părere aveţi despre
teoriile în circulaţie? Vi se par viabile?
- L-am însoţit pe Zăganu de mai multe ori în
călătoriile sale. Era un om nervos, impulsiv, suferind şi de
mania vitezei. De aceea la început îmi era frică să urc cu el
în maşină. Dar avea nişte reflexe extraordinare.
Repeziciunea sa de reacţie era la fel de mare ca aceea a
personajelor din jocurile electronice. Avea şi o neobişnuită
prezenţă de spirit. Era în stare se descurce în cele mai

120
dificile împrejurări şi, dacă nu murea, desigur că ne-ar fi
scos până la urmă din dificultăţi, fără a desfiinţa firma.
- Se putea sinucide?
- Exclus. Ar fi luptat până la capăt, neclintit. Nu era
omul care să se dea bătut. La mijloc trebuie să fi fost un
accident, însă unul foarte ciudat. V-am spus că avea nişte
reflexe formidabile, încât nu înţeleg cum de a putut face o
greşeală atât de stupidă. Trece pur şi simplu peste puterea
mea de închipuire. Ai sentimentul că acolo s-a întâmplat
altceva decât un banal «eveniment rutier». Ai fi tentat să te
gândeşti la o înscenare.
- Vă referiţi la teoria după care şi-ar fi căutat refugiul
într-o ţară exotică, plantând în locu-i un leş?
- O nu, asta e o altă prostie, şi încă una uriaşă.
Averea sa nu era aşa de mare încât să-şi îngăduie luxul...
Apoi o fi avut el multe cusururi, dar nu are rost să-i punem
în seamă o fire atât de diabolică! Deşi temperament coleric,
gata să răbufnească dacă-i stătea ceva în cale, era totuşi o
fiinţă miloasă, cumsecade. Nu rareori a arătat mare
înţelegere angajaţilor cu probleme. Iubea animalele. Deşi
din considerente igienice fabrica trebuia ferită de orice risc
de contaminare, pe la garaje, care erau în altă ogradă, hrănea
o grămadă de pisici. Îi plăceau şi câinii. N-ar fi lovit unul.
Când întâlnea un câine vagabond, era în stare să se oprească
şi să scoată din geantă pachetul cu mâncare, ca să-i dea o
parte din el. Odată era să intrăm în şanţ din cauza unuia.
Mergeam spre un municipiu aflat la vreo oră de mers din sus
de oraşul nostru, când ne-a ieşit în cale o potaie. Ca s-o
ferească, a făcut o manevră de-am zis că atâta mi-a fost! Dar
a scăpat şi jivina şi noi. Povestea cu leşul închiriat nu pot s-o
cred! O bazaconie gazetărească de senzaţie, pentru a spori
vânzările.
- Istorisind problema ivită în drumul spre târgul
învecinat, mi-aţi dat o idee.

121
 - Ei, călătoria a fost demult, cred c-au trecut doi ani
de atunci… N-are legătura cu nenorocirea de acum câteva
zilele.
- Ascultându-vă, mă întrebam dacă nu cumva i-o fi
ieşit vreun animal în faţă, iar el a vrut să-l evite. Şi cum avea
desigur viteză, căci chiar dumneavoastră spuneaţi că era
vitezoman, poate că a scăpat direcţia. Nu socotiţi posibil şi
un atare scenariu?
- Ca să fiu sincer, nu l-aş exclude… Deşi mi-e greu
să accept că şi-ar fi pierdut dintr-o dată reflexele… Dar
pentru că veni vorba de scenarii, m-am gândit şi eu la
unele… Mie-mi place să mă uit pe revistele auto. Am
colecţii întregi acasă. Mai demult am citit un articol despre
motoarele moderne, care dispun şi componente electronice
în mecanismul de comandă.
- Nu înţeleg.
- Păi acest tip de motor poate fi înrâurit dinafară.
Astfel e cu putinţă să se provoace schimbarea direcţiei de
mers sau perturbaţii ale funcţionării. Observ că vă uitaţi cam
sceptic la mine, dar dacă nu mă credeţi vă pot aduce revista,
ca să vă convingeţi cu ochii dumneavoastră că nu fabulez.
- Nu e nevoie, vă cred pe cuvânt, mai ales că mi-am
adus aminte că am auzit ceva similar şi la televizor. Mi s-a
părut totuşi neverosimil, lucrurile fiind mult prea
complicate, aducând pe undeva a science fiction.
- Ceea ce nu ştiu, şi nu am nici cum să mă informez,
este dacă limuzina lui Zăganu era sensibilă la nişte influenţe
externe transmise prin unde. Realitatea este că totuşi avem
de a face cu un model nou, destul de sofisticat, şi s-ar putea
să i se fi implementat şi un soft informatic… Dar pentru a da
temei presupunerii, ar trebui să se dovedească că exista o
posibilă sursă de semnal.
- Puteţi fi mai explicit?

122
 - Spre exemplu comanda perturbatoare putea veni
sub forma unui câmp electromagnetic de la un vehicul care-l
însoţea. Dacă s-ar demonstra că era urmărit ar fi o
posibilitate de a explica lucrurile.
- Acum câteva ore un alt martor, tocmai susţinea că
Zăganu ar fi avut pe urmele sale un automobil identic cu al
său, adică de aceeaşi marcă şi culoare!
- Asta ar putea fi o confirmare…
- Da, dar altă persoană, cu care o să mă întâlnesc
abia luni, dar care a dat deja o declaraţie la poliţie, e
încredinţată că a întâlnit şi ea turismul lui Zăganu, care ar fi
depăşit-o, dar era absolut singur pe şosea! Nu mai era
nimeni nici înainte şi nici în spate. Afirmaţiile se bat cap în
cap, încât nu ştiu spusele cui să le iau de bune. Nu pot avea
amândoi dreptate.
- Dacă prima depoziţie se poate socoti că ar întări
presupunerea, cea de a doua nu o contrazice!
- Adică?
- Articolul de care aminteam demonstrează că
semnalul putea veni şi de la o dronă, pe care cel citat de
dumneavoastră n-ar fi remarcat-o dacă, zburând ceva mai
sus, i-ar fi fost ascunsă de marginea parbrizului; iar odată cu
depărtarea devenea oricum mai greu de distins. În faţa unui
asemenea dezastru este imposibil să nu iei în calcul toate
eventualităţile, chiar dacă par absurde.
- Bine că mi-aţi atras atenţia. Să văd ce pot afla în
această privinţă de la martorul pe care l-am programat
pentru luni. Chiar dacă n-a zărit drona, poate a băgat de
seamă vreun alt amănunt care să ne dea vreo sugestie.
După o pauză de gândire adăugă:
- Dar cine putea sta în spatele încercării de deturnare
a comenzilor BMW-ului celui răposat?
- Fiţi convins că aceia care s-ar fi bucurat ca Zăganu
să fie scos din afaceri nu lipseau. Lupta de concurenţă s-a

123
înteţit teribil în ultima vreme, ajungând nespus de dură! Şi
chiar managerii cei mai paşnici şi stăpânii lor, când e în joc
profitul, pot deveni peste măsură de agresivi… Ne stau
atâtea exemple la îndemână. Gândiţi-vă câte întreprinderi
erau prin 1970 sau 1980 în ţară. Unele cu performanţe
mondiale. Şi câte mai sunt? Aproape toate au ajuns ruine,
lichidate sistematic sub paşnica lozincă după care n-ar fi fost
decât coloşi cu picioare de lut, ori grămezi de fier vechi,
lozinci inventate încă din 1990 de un prim-ministru, pentru
vajnica prostire a mulţimilor! Şi pare-se că şi-a atins ţinta.
Iar unităţile industriale incriminate numai grămezi de fier
vechi nu erau. V-aş da un singur exemplu. Aveam până de
curând o uzină de apă grea, care era unul din cei mai mari
producători mondiali de gen! Tehnologia după care
funcţiona, pusă la punct de un apreciat academician8,
întrecea performanţele majorităţii întreprinderilor de acelaşi
fel din lume. Dar patronii lor ne-au pus gând rău. Vârf de
lance erau cei din jurul fabricii din Norvegia. De mai multe
ori au încercat să ne falimenteze, dar n-au izbutit, apa
noastră grea fiind mai bună ca a lor. Zilele trecute aţi auzit
la telejurnal că fabrica a fost în sfârşit înlăturată, iar utilajele
se vând la fier vechi, la 50 de bani kilogramul! De necrezut,
dar aşa am ajuns. Bătaia de joc a Europei. Şi nu e unicul
exemplu. Poate aţi auzit de alumina tubulară. Pe plan
mondial nu existau decât două societăţi producătoare, una în
SUA, iar alta la noi, de altfel singura din Europa, situându-
ne în acest domeniu înaintea Germaniei, Franţei sau
Angliei! Şi nu numai prin fabricarea aluminei sau a apei
grele ne situam deasupra lor!! Unitatea însă a fost
falimentată printr-un sabotaj perseverent, susţinut din păcate
de unii dintr-ai noştri, şi a sfârşit prin a fi cotropită de
venetici şi spulberată în pustie, alegându-se praful de ea.
Deci concurenţa e neiertătoare. Păi dacă astfel de firme, de
8
Personajul se gândeşte la o personalitate precum prof. Emilian Bratu.

124
care sunt numai câteva în lume, încât se pot număra pe
degete, au putut fi puse pe butuci, vă mai miră că o făbricuţa
amărâtă ca Poli-Med e pur şi simplu rasă de pe pământ?
Rea-voinţă să fie, că de distrus se poate distruge totul foarte
uşor.
- Nu contest că economia a avut unele probleme, dar
din punct de vedere politic am făcut progrese… Nu uitaţi de
democraţia cucerită, încercă procurorul să diminueze critica
regimului, al cărui apărător, prin funcţia deţinută, era.
- Am cucerit-o sau ea ne-a cucerit? Ori, mai corect
spus, la paravanul pe care-l închipuia, nu cumva ne-a
subjugat altcineva? Trăsăturile ei nu-mi apar tocmai clare şi
n-am prea zărit-o triumfând pe plaiurile mioritice, cel puţin
nu sub înfăţişarea din manuale. Dar nu numai aici…
Oricum, în forma în care funcţionează în mod curent,
sănătoasele ei principii au fost plastic enunţate de mai bine
de opt decenii de jumătatea lui Spirache9, atunci când zicea
evocator: alegerile sunt „libere, adică votează fiecare cu cine
vrea, şi din urnă iese cine trebuie”. Totuşi ai surpriza de a
constata că blândele ei tradiţii, temeinic aşezate, sunt uneori
date cu josul în sus, ca în SUA, la ultimul scrutin. Cugetările
celebrei neveste par a fi contrazise flagrant şi îngrijorător de
realitate, căci peste ocean pare-se că de astă dată n-a «ieşit
cine trebuie»! Pesemne în ideea că excepţiile întăresc
regula. Dar să sperăm că replica anumitor ONG-uri, bine
subvenţionate de undeva, nu va întârzia şi se va revărsa
năprasnic asupra electoratului care n-a fost cuminte,
îndreptând lucrurile prin înlăturarea «dictaturii
majorităţii»10. Că vorbea aceea, o sută de ultraşi puşi pe

9
Personaj din „Titanic vals”, de Tudor Muşatescu.
10
Vezi valul de proteste violente ale paşnicei „societăţi civile”
americane, declanşat în urma alegerii celui de al 45-lea preşedinte al
SUA, Donald Trump, manifestaţii iniţiate în spiritul celei mai înalte
democraţii mondiale, care „evident” respectă votul „popular”, dar cu o

125
bătaie şi scandal, care sparg vitrine şi ard maşini, fac mai
mult decât zece milioane de alegători paşnici, ascultători şi
ordonaţi, care au naivitatea de a-şi închipui că votul lor ar
conta pentru cineva. Unde s-a mai pomenit ca tocmai ei să
hotărască de capul lor, în temeiul mai ştiu eu căror principii
anacronice, ignorând indicaţiile care li s-au dat? De altfel,
din timp în timp, s-au mai adus corecţii democraţiei; ba una,
încununată cu nemăsurat succes, s-a experimentat chiar de
curând la Kiev. Iar metoda fiind perfectată aici, după ce a
fost testată şi în Iran cu peste jumătate de secol în urmă şi
mai recent cu primăvara arabă, e deci firesc să fie preluată şi
dincolo de mări, dacă împrejurările o impun de urgenţă, mai
ales că ideea le aparţine. Lăsând însă gluma de-o parte,
peisajul îţi evocă de fapt lamentabilul apus al democraţiei,
într-o ţară care se laudă a fi una din creatoarele sistemului în
epoca modernă. Doar că azi înţelesul noţiunii de «sistem»
pare să se fi modificat uşor, şi nu în sensul bun al
cuvântului. Cel puţin la noi!
- Ne abatem de la subiect. Iar consideraţiile
dumneavoastră cred că sunt exagerări tendenţioase! Nimic
altceva! interveni procurorul corector, socotind de a sa
datorie să apere oficialitatea pe care, formal, o reprezenta,
deşi, în fond, o făcea împotriva convingerilor sale intime.
Era firesc ca deciziile ucrainenilor să fie contestate! Cum
puteai tolera apropierea de Rusia?!
- Păi dacă majoritatea aşa voia, nu trebuia acceptată
hotărârea? Contestând-o, nu ajungeai a înlocui «dictatura
majorităţii» cu «tirania minorităţii»? Dacă se admite
substituţia, unde mai e democraţia în contemporaneitate? La
ce se reduce în ultimă instanţă acum? La dreptul de a băga
odată la patru ani nişte bileţele într-o cutie sigilată,
închipuind votul, care oricum nu se ia în seamă dacă nu

singură condiţie: acesta să fie pe gustul unor anume cercuri oculte ale
oligarhiei corporatiste.

126
«corespunde» anumitor interese, motiv pentru care i se aduc
cuvenitele «îndreptări», cum subliniam adineauri? Joaca la
urne a ajuns un vacs, menit să ne zvârle praf în ochi! Ştiţi
cum am procedat cu prilejul sufragiului din primăvară?
- Nu cred că are relevanţă pentru lămurirea
accidentului de care ne ocupăm! sârgui Iustin să taie elanul
celuilalt, care-l punea într-o postură cam gingaşă.
- Poate că parchetul nu e locul cel mai nimerit ca să-
mi mărturisesc părerile, dar dacă tot am început, merg până
la capăt. Ei bine, m-am uitat pe buletinul primit, înfăţişând o
suită de nume în chenare negre, încât gurile rele ar fi zis de
doliu, şi mi-am dat seama că n-am pentru cine opta. Numai
persoane despre care nu auzisem cele mai bune lucruri, ca să
nu zic că îmi ajunseseră la ureche chiar poveşti din cele mai
urâte. Am vrut să arunc colile neatinse în urnă – cea de vot,
nu cea funerară, deşi chenarele mă duceau cu gândul mai
mult la cea din urmă –, dar m-am temut să nu le valideze
cineva din comisie după gustul său. Atunci, pentru a elimina
riscul, am ştampilat lista de sus până jos, ca să-i anulez
valabilitatea. Din păcate vajnicii noştri politicieni vor sârgui
să ne convingă că cei care au procedat ca mine nu şi-au
exprimat protestul împotriva lor, ci dau dovadă de o gravă
incultură politică, de prostie, de lipsă de simţ civic, de
interes scăzut pentru treburile publice, de inconştienţă, de
îngustime de minte, aşa că, datorită răstălmăcirii, eficienţa
gestului va fi nul. Având în vedere asemenea interpretare s-
ar cuveni să se organizeze o grevă electorală, dar din păcate
nu se va ajunge la aşa ceva, deşi ar trebui… De altfel şi ea ar
da prilej de a aduce electoratului aceleaşi acuze. Deci, susţin
luminaţii noştri, dacă lucrurile merg prost, vina o are
exclusiv alegătorul, care, prea mărginit din fire, nu a înţeles
nimic din semnificaţia scrutinului democratic, deci nu a ştiut
să discearnă între cei propuşi, osebindu-i chipurile pe cei
merituoşi, şi de aici toate necazurile pe care le suferă. Ar

127
mai fi totuşi o soluţie echivalentă grevei. E vorba de votul
alb. Adică alături de lista candidaţilor avansaţi de partide să
se includă şi o casetă fără nici un nume, deci o casetă goală,
care să dea cetăţeanului posibilitatea de a declara explicit că
nu agreează pe nici unul din cei înscrişi, socotindu-i
nedemni de a-l reprezenta. Deci omul are putinţa de a arăta
că era conştient de ceea ce trebuia să facă, ba chiar a vrut s-o
facă, dar nu a fost mulţumit de ofertă. Dacă greva electorală
sau auto-anularea votului, metodă folosită de mine, pot fi
decretate de formatorii de opinie drept probe de imaturitate
civică, drept lipsă de responsabilitate, drept insuficientă
elevare spirituală, votul alb ar fi o mărturie de netăgăduit a
protestului contra partidelor, cerându-le să-şi mai
primenească rândurile cu persoane credibile, lăsând de-o
parte «pilele» şi aranjamentele de culise. Deci procedura ar
demonstra, fără putinţă de tăgadă, că mi-am cunoscut
datoria, am fost corect şi informat, însă nu aveam încredere
în cei înşiraţi mai sus! Ar fi singura modalitate a mai drege
ceva în sistemul ale cărui victime neputincioase suntem! Şi
totodată am închide gura acelora de-al de Brucan, satrapi
ideologici ai comunismului, preschimbaţi dintr-o dată în
neprihăniţi îngeraşi propovăduitori ai democraţiei
capitaliste, care susţin că ne-ar trebui 20 de ani ca să ne
emancipăm politic! E drept că un preşedinte, revoltat de
«alegerea penalilor» prin primăvară, deşi se declara de acort
cu luminatul politolog, îi reproşa totuşi că pe undeva
greşeşte. Termenul indicat este după părerea sa prea scurt
pentru a şterge întunecimile dictaturii de odinioară. Însă
nimeni, în frunte chiar cu preţiosul adânc-cugetător, nu s-a
întrebat dacă opţiunea exprimată de cei ajunşi la urne nu
este cumva expresia unei clarviziuni care n-a putu fi
înşelată, iar nu a unui obscurantism, încât sfertul de secol
invocat trebuie înţeles nu ca un interval de iluminare, ci ca

128
unul de îndobitocire, în care să se adoarmă simţul de
pătrundere al masei.
Deşi ar închipui poate o soluţie, cine să legifereze
votul alb? Taman aceia împotriva cărora te revolţi cu
ajutorul său? Un prieten, atunci când descrie speţa umană
care ne cârmuieşte, o evoca foarte plastic prin parafrazarea
unui cântec patriotic la modă odinioară: „Lătrăi au fost,
lătrăi sunt încă, lătrăi cât neamul omenesc!”. La origine cei
elogiaţi erau de fapt eroii, dar realismul momentului impune
substituirea terminologică. Deci speranţa unei corecţii
rămâne un simplu vis himeric şi ne îndreptăm vertiginos
spre o distrugere totală. Un popor fără economie nu poate
ființa, fiind sortit pieirii. În cel mult 60 – 70 de ani neamul
nostru o să dispară, străluminat de binefacerile faimoasei
democraţii, perfectate mai an la Kiev de anume laboratoare
oculte… Asta dacă n-o dispărea ţara cu totul mai înainte!!
- Sunteţi cam pesimist… Dar ce, s-a mai întâmplat
vreodată ca nişte naţii să se stingă aşa din senin?
- De-a lungul istoriei, au fost destule! Oare pelasgii,
tracii, dacii, celţii, istroromânii mai există? Apoi egiptenii
de azi, sau chiar grecii mai sunt aceeaşi de acum trei – patru
mii de ani? În cazul lor doar numele s-a păstrat, deşi savanţii
poate ne vor demonstra că pe undeva au rămas chiar câteva
fărâme genetice. Dar s-au produs atâtea modificări cultural-
etnice şi biologice, încât posibila continuitate e foarte
firavă… Există, dar nu se mai vede!
Procurorul nu mai găsi replică. Celălalt, îngrijorat de
prelungirea momentului de tăcere, întrebă prudent:
- Acum îmi puneţi cătuşele?!
Iustin începu să râdă. Deşi cam pedant, individul îi
era simpatic, fiind înzestrat cu un temeinic simţ al realităţii,
iar ceea ce debita nu erau tocmai prostii.
- De ce să vă leg? Doar puţin mai devreme susţineam
că am cucerit slobozeniile democraţiei. Implicit, libertatea

129
cuvântului şi de gândire. Deci aveţi dreptul de a spune orice
vă trece prin cap!
- Că tot nu mă ia nimeni în seamă şi vorbesc în
pustiu!
- Nu puteţi totuşi contesta orizontul politic care ni s-
a deschis larg în faţă. Pe vremea tinereţilor puteaţi pleca în
Anglia când vă trăsnea? Acum pentru o mulţime de
concetăţeni e floare la ureche să străbată Europa în lung şi-n
lat, şi nu numai, poposind spre pildă, tihniţi prin Spania ori
Italia.
- De ce? Ca să adune căpşuni sau ca femeile să
şteargă la fund nişte bătrâni nevolnici, întrucât cei de acolo
nu vor să se coboare la munci dezagreabile?
- Sper că nu veţi nega că acum beneficiem de o
deplină neîngrădire… stărui procurorul, repetându-se, căci
nu găsea nici un alt contraargument mai consistent.
- Ei, povestea cu subjugarea de unii şi eliberarea de
alţii e un fel de fata morgana sau, mai popular zis, o apă a
morţilor. Este, dar nu există. Întrezăreşti ceva, dar nu este
ceea ce pare a fi. Gândiţi-vă la un lucru. În 1945 ţara era
crâncen cotropită de trupele sovietice eliberatoare, şi supusă
unui sângeros jug comunist. Lucru aspru înfierat în zilele
noastre. Dar în urma nemiloasei înrobiri ruseşti industria
veche nu a fost distrusă, ci preluată şi naţionalizată, fără a
dărâma nimic. Apoi a fost dezvoltată, apărând mii de fabrici,
destule ridicându-se la nivelul celor mai înalte exigenţe
mondiale. Aminteam mai adineauri de uzina de apă grea. Şi
nu era singura de performanţă! Nu putem omite rulmenţii,
producţia petrolieră, flota ajunsă pe locul 7 în lume, dacă nu
chiar mai sus… S-au construit blocuri de locuit, repartizate
celor de rând. Deci pentru trei sferturi din populaţie astea au
fost nefastele efecte ale odioasei asupriri comuniste, ale
dictaturii, ale lipsei de libertate, ale persecuţiei securiste.

130
 După surparea detestabilului regim socialist şi
democratizarea cu mult tam-tam a societăţii, acţiuni
sprijinite cu generozitate de salvatorii americani şi de
progresistul şi prea civilizatul apus european, cu ce ne-am
ales? Cu o porţie nesfârşită de democraţie, şi o libertate
neţărmurită, chiar cu libertatea de a muri de foame sau de a
fi zdrobiţi de concurenţa neloaială a corporaţiilor, în virtutea
principiului că învinge cel mai bun. Dar nu se explică: bun
în ce şi la ce? Odinioară izbânda celor socotiţi buni era
îngrădită?! Existenta artiştilor emeriţi – şi nu numai a lor –
nu arăta că cel mai bun, dar cu adevărat cel mai bun, era
victorios în societate, iar nu înalt-specialistul în inginerie
financiară, formă emancipată a ordinarei escrocherii, însoţită
însă de un preţios titlu academic. Concomitent însă mii de
întreprinderi au fost rase de pe pământ şi au ajuns fie ruine
împânzite de bălării, fie maidane desţelenite, pe care au
apărut supermarketuri, care ne oferă marfă de prin coclaurile
din întinsul cărora s-au ivit. Mai rău ca după cel mai dur
război ce se poate închipui! Tot utilajul a fost vândut la fier
vechi. Mii de kilometri de canale de irigaţie au fost lăsate să
se colmateze, iar staţiile de pompare distruse. Sutele de
staţiuni agricole experimentale, de SMT-uri, de ferme
eficiente, de crescătorii de animale au fost puse la pământ,
cei de meserie risipiţi, încât, nici de-ai vrea, nu mai poţi
reface nimic! Şi în final peste o treime din pământul ţării,
cedat veneticilor la preţ de batjocură, deci înstrăinat cu
premeditare. O înrobire fără lupte şi războaie, o subjugare
paşnică, plină de mărinimie compătimitoare. Lipsiţi de
locuri de muncă, aproape o cincime dintre locuitori au fugit
în lume ca să aibă din ce trăi. E drept, cifra e neoficială, dar
din păcate îndreptăţită. Iar emigranţii vor rămâne unde au
poposit, asimilându-se celor acolo. Nu cred că a mai fost
vreo perioadă în istoria vreunui popor, fie el din orice colţ al
omenirii, în care să se fi dezlănţuit un exod de asemenea

131
întindere, încât populaţia să scadă atâta în doar un sfert de
secol! Iar descreşterea continuă accelerat, căci, în urmă
rămânând numai bătrânii, sporul demografic natural este şi
el într-un vertiginos declin. Mi-e teamă că naţiunea nu va
atinge finalul veacului pe care-l trăim. Sfârşitul ne paşte.
Curând vom fi o naţie fără reprezentaţi. O întrebare se ridică
totuşi. Cum teritoriul nostru nu poate rămâne pustiu în
mijlocul continentului, cine oare vor fi fiind aceia
programaţi să ne ia locul? M-a şocat o ştire publicată zilele
trecute în presa mondială. Sub raportul amplorii emigraţiei,
suntem pe locul doi în lume, după Siria. Numai că acolo s-a
dezlănţuit un aprig război, nu ca la noi, o democraţie
pacifică, în plină înflorire, după cum ne învaţă lozincile
uzuale pe care ni le vântură pe sub nas autorităţile! De fapt
mai e un detaliu vrednic de a fi reţinut. Consideraţia
statistică internaţională amintită se întemeiază pe riguroase
informaţii guvernamentale! Dar mass-media autohtonă
susţine cel mai adesea că datele reale sunt duble faţă de cele
ale oficialităţilor publice. Deci s-ar putea să nu fim pe locul
doi, ci chiar pe locul întâi. Suntem şi noi fruntaşi în ceva, în
marşul spre distrugerea totală.
Am un prieten, mare admirator al lui Constantin
Tănase, care citează versurile care, după cât se pare, au adus
pieirea comicului. Cred că le cunoaşteţi şi sper să nu aibă
aceleaşi consecinţe şi pentru mine, ca pentru răposat:
Rău a fost cu der die das,
Dar mai rău cu davai ceas!
Mai departe el adaugă însă şi o actualizare:
Dar vai şi amar de-al nostru neam
Dacă vine unchiul Sam,
………………………..
Să ne ferească Dumnezeu,
Să vină el, că-i şi mai rău!
Că primii pe butuci ne-au pus,

132
 Iar ultimii în iad ne-au dus.
Mai era un vers sau două pe la mijloc, dar acum nu e
prudent să mi le aduc aminte. Deci pentru mine, fiinţă de
rând, simplu salariat, ce a fost mai benefic? O crudă aservire
sau o eliberare sforăitoare?
- Prietenul dumneavoastră are o viziune cam
catastrofică, deşi poate nu lipsită de temei. Oricum, o să
reţin şi o să verific atât ideea influenţării dinafară a
electronicii motorului, cât şi pe aceea că la mijloc ar putea fi
vorba de o concurenţă venită de pe undeva din altă ţară…
Dar nu din Norvegia…
- În chestiile medicale şi chimice pare-se că nu sunt
interesate firmele nordice, ci acelea central europene. Poate
aţi citit unele acte ale procesului de la Nürenberg. În
declanşarea celui de al doilea război mondial pare să fi avut
un rol însemnat concernul I G Farben - Industrie. La ora
actuală în sistemul corporatist mondial, industria chimică şi
cu deosebire cea a medicamentelor reprezintă una din cele
mai rentabile afaceri, având vânzările asigurate chiar între
păturile sociale cele mai sărace, motiv din care lupta pe
această piaţă e peste măsură de dură. Ea închipuie unul din
terenurile pe care se plămădeşte destinul Europei zilelor
noastre. Unde intră în competiţie profituri uriaşe, nu e loc de
omenie… Deci alături de «cartelurile drogurilor» există şi
unele ale medicamentelor. Bietul Zăganu a fost un infim
pion, pe tăblia unui joc mult prea mare pentru el, şi când a
devenit cuiva incomod, a fost suprimat. Regula oceanelor,
peştele mare îl înghite pe cel mic. Din nefericire parlamentul
e de vină. Legile date sunt mult prea permisive, căci nu
favorizează doar o privatizare frauduloasă, gândiţi-vă numai
la problema pădurilor spre pildă, dar reprimă şi capitalul
autohton în favoarea aceluia străin, după ce a rămas şi aşa o
prezenţă de-a dreptul fantomatică, a cărui pondere nu
depăşeşte nici măcar opt procente! Din păcate pare-se că pe

133
undeva, în distinsa lume a gulerelor albe, sunt unii cărora li
se pare prea mult şi atâta. Doresc pesemne o masă complet
săracă şi prin urmare aliniată, supusă şi manevrabilă,
precum plebeimea romană, care să cadă recunoscătoare în
genunchi pentru un pumn de grâu. Ne vor o colonie
ascultătoare şi cuminte. Scuzaţi-mă că revin la un lucru spus
deja, dar numirea de câtre partide a candidaţilor în chip mai
responsabil şi implicit primenirea parlamentului nu se pot
înfăptui fără votul alb, care îmi îngăduie mie, cetăţean
oarecare, să lupt împotriva clasei politice. De altfel ar trebui
introdusă şi responsabilitatea funcţionarilor de stat, a
demnitarilor şi judecătorilor pentru hotărârile pe care le iau,
căci au ajuns să instituie în locul legii voinţa lor arbitrară,
ceea ce a îngăduit să fim coborâţi atât de jos, încât am ajuns
la nivelul unei republici bananiere! Dar schimbări atât de
radicale nu s-au dorit! Dar de vreme ce nici scumpii deputaţi
nu vor să fie traşi la răspundere, de ce să creeze un
precedent, aplicând principiul altora. Să-şi taie singuri craca
de sub picioare?
O să par absurd, dar după atâta democraţie şi
libertate de care avurăm parte, în locul prea-blândului laisser
faire franţuzesc, am început să apreciez mai mult instituirea
unei legislaţii aspre, întrupate chiar într-o dictatură, dacă
prezintă anume preocupări sociale, care ar putea fi socotite
mai mult decât nişte forme temperate de despotism luminat,
chiar dacă în tinereţe condamnam aşa ceva. Acum asemenea
conduceri mi se par destul de bune. Exemple care să-mi
îndreptăţească părerea sunt destule. Iată doar câteva: la
moartea lui Franco Spania era a zecea putere economică a
lumii, ceea ce după eliberare nu mai este! Înainte de
finanţarea revoluţionarilor sirieni reformatori de către
americani, în ţară cetăţeanul de rând dispunea de toate
utilităţile în mod gratuit şi nu numai! În vremea lui Gaddafi,
Libia, din cea mai săracă ţară din lume, ajunge la cel mai

134
înalt standard de viaţă din Africa, trecând chiar înaintea unor
state precum Rusia, Brazilia sau Arabia Saudită! Iar
băştinaşii beneficiau de tot felul de gratuităţi, precum acelea
pentru curentul electric sau pentru împrumuturile bancare,
dobânda fiind de zero la sută; şi câte altele .Astăzi, după
«democratizarea» impusă de NATO şi de unchiul Sam, nu
mai eşti sigur de viaţa ta nici măcar în casă, necum pe
stradă. Tito a reuşit sa ţină unite naţiuni care mai apoi s-au
nimicit prin războaie, iscate sub pavăza aceleiaşi umbrele!
De aceea cred că trebuie asprit temeinic codul penal
şi alte reglementări, căci frica păzeşte pepenii. În China au
fost condamnaţi la moarte zece mii de inşi pentru corupţie,
iar prin 1965, în numai 6 luni, la Singapore din cinci sute de
mii de puşcăriaşi au rămas doar cincizeci, restul fiind
executaţi. Dar după asta s-au realizat progresele economice
spectaculoase în ambele părţi!! La noi metoda e însă mai
greu de aplicat, căci dacă, la câţi sunt chinezii, zece mii
reprezintă un mizilic, în cazul nostru, mai ales după exodul
pornit, ar însemna să depopulăm ţara. Şi atunci pentru cine
am mai facem efortul?
Vă puteţi da seama cât de jos am ajuns, dacă
nenorocitul capital străin nu mai are loc nici măcar de un
amărât de-al de Zăganu! Industria materialelor de
construcţie cea chimică sau a mobilei au fost distruse
sistematic, iar infrastructura e la pământ! Acum a venit şi
rândul pârliţilor care ar putea să se ridice. Deci trebuie să li
se dea la cap!
- Cred că acuzaţi degeaba oligarhia marilor
concerne! Vă închipuiţi că şefii cartelurilor de droguri
cunosc distribuitorii mărfii lor de pe străzile oraşului nostru?
Desigur că nu. Atunci managerii şi acţionarii unor corporaţii
uriaşe au auzit de existenţa unuia precum Zăganu?
- Evident, nu! Însă dânşii dau directiva lărgirii pieţei
într-o zonă sau alta, iar porunca nu poate fi împlinită decât

135
de cei din partea locului. Ori ei, ca slugi conştiincioase nu
vor întârzia să asculte ordinul şi să lovească în inşii de talia
lui, punând la cale eliminarea lor. Dar ideea vine de sus, sub
forma unei nevinovate indicaţii de principiu. De bună seamă
se discută doar despre nevoia extinderii vânzărilor, nu de
vreo viaţă luată, de vreun destin zdrobit sau de moartea
cuiva… Prin urmare, la nivelul gulerelor albe este vorba de
o chestiune cinstită şi strict comercială. Deci magnaţii pot fi
învinuiţi de ceva? Nicidecum! Ei sunt imaculaţi. Dacă e să
pice cineva, pică mărunţii executanţi, care trebuie să
transpună în practică dispoziţia şi sunt singurii care pot fi
prinşi «în acţiune».
- Dar aveţi cea mai vagă idee cine ar putea sta în
spatele intenţiei de a-l lichida pe patronul dumneavoastră?
- Nu! Şi nici nu am cum şti sau afla. Dar cred că vă
puteţi lămuri, dacă cercetaţi cine va cotropi segmentul de
piaţă devenit disponibil. Probabil aceia au râcâit întreaga
poveste. Implicarea este însă mai greu, dacă nu imposibil, de
dovedit.
În vreme ce contabilul îşi încheia de scris depoziţia,
Iustin îşi fixă toată atenţia asupra păianjenului pe care-l
zărise urcând pe perete în spatele interlocutorului. La un
moment dat celălalt ridică privirile.
- Aţi terminat? Semnaţi, puneţi data şi am isprăvit.
Aţi scăpat de cicăleala mea! oftă uşurat procurorul.
- Nu mă arestaţi?
Omul iscodi prudent în jur, probabil în căutarea unor
camere de luat vederi sau a unor microfoane mai mult sau
mai puţin mascate. Apoi cătă suspicios spre celălalt birou,
pe care trona laptopul cu monitorul ridicat, ceea ce putea
indica faptul că era în funcţiune. Se temea desigur de
înregistrări. Magistratul începu din nou să râdă.
- Deocamdată nu vă pun cătuşele. Aştept să vă
amintiţi versurile pe care le-aţi uitat. Când mi le spuneţi şi

136
pe acelea, mai discutăm. Dar dacă aţi finalizat declaraţia,
daţi-mi voie să vă conduc până la poartă!
- Văd că nu vreţi să mă scăpaţi din ochi. Vă e teamă
că aş putea pune mâna pe ceva? glumi contabilul.
- Sper că nu vă încercaţi îndemnarea tocmai la noi!
Zău că ar fi păcat de dumneavoastră, îi răspunse pe acelaşi
ton hâtru celălalt.

Zilele de week-end ar fi trebuit să fie un răgaz de

odihnă, de destindere, de plimbări şi shopping pentru
domnul Iustin. E drept că, tras de soţie, s-ar putea spune
«remorcat» de ea, bătu oraşul în lung şi-n lat, cutreieră o
mulţime de magazine, dar sufleteşte era stăpânit de aceeaşi
obsesie, de aceleaşi reflecţii şi întrebări. Ascultase atâtea
mărturii, cercetase atâtea probe şi, în loc să se lumineze, se
cufundase mai rău în ceaţă. Informaţiile nu se legau, nu se
puteau închega într-o imagine unitară, sau, folosind un
termen consacrat, nu se puteau compune într-un scenariu
coerent. Ajuns acasă se aruncă într-un fotoliu, adâncindu-se
în preocupările sale, care numai pe potriva unei duminici de
relaxare nu erau. Ca de obicei veniră în vizită vecinii, adică
domnul profesor Traian, dimpreună cu nevasta şi feciorul,
tocmai aflat în concediu, după ce se întorsese pentru un
scurt răstimp din Anglia, unde lucra ca medic. În vreme ce
doamnele priveau la televizor un vechi film cu Alain Delon,
care le evoca timpurile de demult ale tinereţii, bărbaţii se
adânciseră într-o plicticoasă partidă de remi.
- Iar ai greşit! îi reproşă profesorul procurorului. Se
vede cât de colo că gândurile numai la treburile noastre nu-ţi
stau! Eşti cu totul neatent, de tai omului cheful de joc.
- Iartă-mă, dar sunt pus în faţa unor circumstanţe
cum nu cred să mai fi întâlnit în viaţă. Evident, am avut de

137
multe ori de descurcat situaţii încâlcite şi confuze, dar totuşi
după câteva audieri simţeam făgaşul pe care trebuia să merg.
Percepeam tendinţa spre care curgeau lucrurile, găseam
mobilul, iar restul cercetărilor doar confirmau bănuielile
care mi se conturaseră. Dar acum, în loc să ies spre un
liman, am senzaţia e că sunt absorbit tot mai mult în
adâncimile unei mlaştini fără fund… Unii declară că l-au
văzut pe cel decedat urmărit, alţii l-au întâlnit singur pe
şosea, unii susţin că a vrut să se sinucidă, alţii, dimpotrivă,
sunt convinşi că n-ar fi recurs niciodată la un gest atât de
disperat, iar greşeala de conducere survenită nu putea fi
decât consecinţa împrejurării că maşina i-ar fi fost
«aranjată», ca să scape la un moment dat de sub control. Iar
legat de mobilul posibilei crime, părerile sunt şi mai
împărţite. La început povestea mi se părea doar prelungirea
bătăliei pentru privatizarea reţelei sanitare de stat şi mai ales
un pretext pentru a cotropi uriaşele sume plătite de salariaţi
şi de firme drept contribuţie pentru bugetul asigurărilor de
sănătate. Deci mortul nu era decât o victimă colaterală şi de
tot întâmplătoare a acestui război. Apoi, treptat, intrând în
discuţie lupta de concurenţă, atacul asupră-i părea a-l viza
direct, dezlănţuit fiind cu intenţia de a-l scoate din sistem.
Astfel din personaj secundar, devenea personaj principal,
pieirea sa fiind, din capul locului, premeditată. Nu ştiu ce să
mai spun, împotriva cui să mă îndrept, cercul celor implicaţi
sporind vertiginos.
- Mi-e teamă că, deşi ai lărgit întrucâtva câmpul de
bătaie, nu ai atins toţi posibilii suspecţi.
- Adică?
- Eu n-aş reduce conflictele economice ale anilor pe
care-i trăim doar la un antagonism concurenţial, doar la
dorinţa unor indivizi de a scoate de pe piaţă un potrivnic
incomod, sau la înfruntările legate de privatizarea spitalelor
şi a fondurilor sociale de sănătate! Nu trebuie să uiţi că

138
asaltul pornit împotriva ţării noastre implică un front mult
mai cuprinzător! Pare-se că există nişte sfere oculte de
dominaţie, care ţintesc nu înlăturarea unui rival în afaceri, ci
lichidarea capitalului autohton, transformând naţia, în
măsura în care în următoarea jumătate de secol nu poate fi
desfiinţată, într-o masă de salariaţi, eventual de lumpen-
proletari. Căci, în fond, stăpân e acela care are banii, iar ca
autoritatea să nu-i fie contestată, ei nu trebuie împărţiţi cu
localnicii sortiţi să fie slugi sau sclavi, căci altminteri aceştia
riscă să iasă din condiţia care le e menită. Apoi mai este
vorba de eliminarea liderilor reali, înlocuindu-i cu nişte
făcături de carton, nişte marionete, nişte oameni de paie,
impuşi de cei interesaţi, spre a putea fi mânuiţi după plac.
Lipsit de capete, orice popor devine o gloată amorfă, fără
iniţiative, fără putere de împotrivire, fără orizonturi, uşor de
manevrat şi de ţinut sub supunere, deci un fel de turmă.
Obiectivul final este transformarea noastră într-o colonie
cuminte şi ascultătoare, care-i arată patronului o adâncă
recunoştinţă pentru că e lăsată încă în viaţă, în ciuda
mizeriei în care a fost adusă.
- Şi cine crezi că ar fi dispus să se complice prin
înfăptuirea unor asemenea josnicii? făcu proaspătul medic,
cu aerul de tânăr savant, profund cunoscător al chestiunii,
care era dornic să-şi corecteze părintele, spre a-l readuce cu
picioarele pe pământ.
- Pai marile puteri de dincoace şi de dincolo de
ocean.
- Ignori că acelea sunt state profund democratice, cu
o înaltă cultură, care respectă valorile umane, principiile,
corectitudinea, care ar trebui să ne servească de pildă, nu să
le criticăm. Mai degrabă ar trebui să le cerem ajutorul.
- Nu ştiu dacă n-ar fi fost mai bine să ne lipsim de
scumpul lor reazăm, căci poate aşa am fi ferit economia de
la distrugerea pe care o suferă de un sfert de secol şi am

139
avea locuri de muncă şi n-ar trebui să ne împrăştiem în toate
zările ca să putem supravieţui. Nu uita că chiar tu, ca să obţii
un salariu mai de Doamne-ajută, te-ai risipit în lume.
- Nu e chiar aşa, am căutat un mediu mai civilizat…
- Uiţi că lăudatul «mediu», căruia îi aduci umile
osanale, şi-a construit marea civilizaţie pe imense imperii
coloniale, unde nu s-a omorât nici cu blândeţea şi nici cu
altruismul. Aş zice că dimpotrivă! Ţinuturile cotropite,
deseori în chipul cel mai sângeros pentru localnici, au fost
şi-au rămas numai pieţe de desfacere şi surse de materii
prime, iar cele din Africa şi de sclavi, aşa cum de altfel am
ajuns şi noi în ultimele decenii. Dacă în regiunile astfel
«eliberate» şi «emancipate» metropola a ridicat totuşi şi
unele întreprinderi industriale sau căi de transport, acestea
erau menite doar să uşureze exploatarea şi exportul
bogăţiilor. Iar de soarta populaţiei nu i-a păsat nimănui.
Putea să crape. Nu ţi se pare că povestea începe să semene
cu cea de pe la noi?
Dacă cercetezi manualele de sociologie şi psihologie
socială, găseşti o gamă întreagă de metode de subjugare şi
distrugere a unui popor, unele din cele mai rafinate, folosind
chiar, pentru a le impune, elemente din sânul său. Spre pildă
se trezeşte în conştiinţa celor vizaţi sentimentul vinovăţiei şi
nevoia de a-şi asuma o culpă, ca spre exemplu provocarea
unui holocaust, care a atins nişte nevinovaţi.
În plus se creează şi se întreţine voit o stare de
tensiune, de teamă; în cazul de azi folosind terorismul
islamic, pe care, tolerându-l şi înlesnindu-l în chip mascat, îl
dezvoltăm. Sub pretextul compasiunii, al înţelegerii şi al
ajutorării sărmanilor nefericiţi sirieni, autorităţile deschid în
chip perfid o portiţă de infiltrare a elementelor anarhice de
oriunde, care numai sirieni nu sunt, şi li se dă putinţa de a-şi
face de cap. Drept care, guvernanţii, în faţa valului de
nenorociri care se petrec în ciuda grijnicei sârguinţe de a

140
preîntâmpina declanşarea unor tulburări «involuntare»,
declară că nu mai pot face faţă şi se văd «nevoiţi» să roage
poporul să accepte o tot mai straşnică supraveghere, iar,
pătruns de frica atentatelor, cetăţeanul de rând nu numai că
se învoieşte să fie păzit pas cu pas, chiar în intimitate, dar
cere el însuşi aşa ceva! Deci haosul, nesiguranţa şi spaima,
iscate cu bună ştiinţă, sunt extrem de folositoare pentru
instaurarea unei noi ordini mondiale. Reţin că prin 1933 în
Germania exista un partid care se deda la tot felul de
violenţe publice şi apoi demonstra că cei aflaţi în fruntea
statului nu sunt capabili să păstreze liniştea şi împăcarea
civică şi numai lui îi stătea în puteri de a o restabili, asta
după ce tocmai el o subminase de fapt sistematic! Căci dacă
s-ar fi astâmpărat, renunţând la provocări, ar fi fost pace în
ţară. Aşa şi cu terorismul contemporan. Îl importăm, îl
cultivăm în ascuns, ca ulterior, folosindu-l de pretext, să
putem strânge şurubul.
Apoi se subminează demnitatea şi mândria naţională,
trezind complexe de inferioritate faţă de occidentalii foarte
cultivaţi, în raport de care nici noi, ca de altfel şi cei din alte
colonii, nu reprezintă nimic, decât nişte amărâţi sclavi proşti
şi obtuzi. Bineînţeles că, în final, întreaga teorie e revărsată
în sosul unui internaţionalism şi a unei globalizări
salvatoare. Deci, prin perfidia atâtor mijloace manevratorii,
trebuie să fim coborâţi cu toţii la nivelul de comportare şi de
judecată a unor ultraşi de mahala. Iar toate lozincile şi
reţetele de cuviinţă, necesare pentru atingerea «nobilelor»
ţeluri de ridicare spirituală, se elaborează cu grijă de savanţii
cercetători ai unor laboratoare oculte, care ţintesc la
instaurarea unei domnii unice asupra mapamondului. Apoi
toate «artefactele» fabricate undeva în taină sunt trâmbiţate
unde trebuie, spre a fi experimentate pe teren, adică la noi.
Avem şi noi «trâmbiţaşii» noştri, grăbiţi să salute cu
încântare ideile «inovatoare» coapte prin cuptoarele

141
metropolelor. Îmi amintesc spre pildă de unul al cărui nume
îmi sugerează petele unui dalmaţian, că oricum nu vrea să
vadă decât ceea ce este negru şi murdar în jur, iar când nu
descoperă aşa ceva, inventează, uitând că este el însuşi parte
a ceea ce stigmatizează, chiar dacă dânsul se crede un
privilegiat înălţat în sfere superioare, căci i se îngăduie să
şteargă praful în clubul «selecţilor» occidentali. Altul, care
nu jertfeşte mai puţine temenele aceloraşi, îmi inspiră
imaginea unui ardei iute care ne-a fost vârât undeva, dar nu
întreg, ci pisat pulbere. După el Ştefan cel Mare sau Mihai
Viteazul nu sunt personaje cu care să ne mândrim, ci,
invocându-i şi lăudându-i, ne facem de râs, dând măreţie
unor nimeni, unor fiinţe de ruşine. Ba, emiţând o seamă de
consideraţii binevoitoare în privinţa lor, dovedim un îngust
şi comunist naţionalism, ori, mai rău chiar, un şovinism
jalnic şi vrednic de toată mila. În sfârşit un al treilea geniu,
de acelaşi calibru, mă duce cu gândul la un cap prealuminat,
dar cam chelbos, precum pleşuvia unui condor… De altfel
pentru întregul clan de demiurgi de ocazie ai noii noastre
conştiinţe libere şi moderne, batjocorirea istoriei neamului şi
căciulirea faţă de seminţiile apusului au ajuns o modă tristă,
dar pentru ei totuşi profitabilă, căci cei pe care-i laudă şi-i
preamăresc îi preţuiesc şi-i răsplătesc ca pe nişte slugi foarte
loaiale. Sunt în ochii lor, nici mai mult nici mai puţin, decât
crema intelectuală autohtonă, dar probabil o cremă de uns
ghetele sau osia de la roţi. Asta în cel mai bun caz, dacă
vrem să le găsim totuşi o utilitate. Eu nu văd în ei decât nişte
lachei slugarnici într-un local ce se socoate prea-distins. Şi,
deşi stau într-un colţ cu mătura în mână, crapă de mândrie şi
încântare, că dânşii sunt singurii dintre ai lor care s-au ajuns
aşa de bine, fiind luaţi în seamă de stăpâni!
Apoi nimicindu-i economia, un popor e redus la
zero, căci nu mai are din ce trăi, ajungând la mila marilor şi
civilizaţilor ocrotitori. Desfiinţând încă de la sfârşitul

142
secolului trecut toate întreprinderile existente în proprietate
obştească, s-a ţintit de fapt la crearea unui stat sărac şi
nevolnic, care să trăiască numai din impozite. Era calea
sigură de a-l transforma într-o entitate dependentă de
bunăvoinţa giganticelor concerne multinaţionale, pe post de
«mari contributori», cum se zice, care-i asigură venitul şi
mărinimia cărora trebuie s-o cucerească pentru a exista. Iar
favoarea le-o poate dobândi doar lăsându-se manevrat şi
făcându-le cuvenitele sluj. Un astfel de stat ştie cine e
stăpânul şi are grijă să stea smirnă în faţă-i, chiar dacă nu-i
vede chipul, care e ascuns cu grijă. Restul populaţiei nu mai
contează, dacă a fost îndeajuns de sărăcită.
- Marea teorie a conspiraţiei, eventual francmasonice
şi universale, interveni persiflator tânărul. Mă mir că nu te
referi şi la crearea noii ordini mondiale şi la celebra cugetare
a lui Rockefeller, cum că pentru a o impune este necesară
declanşarea unei crize credibile, care să cuprindă întreaga
umanitate. Sau, altfel zis, pentru reorganizarea omenirii şi
aducerea ei pe făgaşul unei globalizări absolute, anarhia este
de nelipsit, închipuind o condiţie a succesului.
- Aparent ne aflăm în faţa unui mănunchi de tendinţe
divergente şi independente, cum ar fi privatizarea spitalelor
şi a tuturor bunurilor ţării, cucerirea pieţii, eliminarea
liderilor locali, subminarea resorturilor noastre sufleteşti.
Însă sunt tot mai convins că ideologia lor de suport este
elaborată cu migală într-un singur şi mare laborator ocult,
doar împlinirea multiplelor ei faţete e încredinţată unor
locotenenţi diferiţi, ca în mafie, ceea ce ne dă impresia că
acţiunile ar veni din mai multe părţi, că ne-am găsi înaintea
unor iniţiative distincte, deşi marea comandă e unică. Deci
în direcţia asta trebuie să cauţi, dar te asigur că în veci nu
vei putea ajunge atât de sus. Dacă prinzi în final pe cineva,
cei căzuţi vor fi nişte amărâţi «acari Păun», nu nevinovaţi,
dar banali executanţi docili, de nimic cunoscători, simple

143
unelte inconştiente. Dincolo de zidul mulţimii de pioni
împinşi în faţă, nu vei trece vreodată.
- Tată, se vede cât de colo că nu eşti decât un
nostalgic naiv al comunismului.
- Am sentimentul că nu-ţi prea dai seama ce spui,
gura ta vorbind fără tine. Uiţi că n-am fost nici măcar
membru de partid şi numai Dumnezeu ştie prin ce exhibiţii
m-am putut menţine pe post, din clipa când cei care predau
discipline sociale trebuiau aprobaţi de Comitetul Judeţean
de Partid. Eu am rămas deci un nostalgic, un cripto-
comunist, iar marii securişti, nu pleava lor, cât şi cei foşti în
înalte funcţii oficiale pe vremuri sau mai ales scumpii lor
descendenţi, sunt prealăudaţii promotori ai capitalismului şi
democraţiei, pe care-i admiri, în opoziţie cu nişte încuiaţi ca
mine! Culmea este că taman asemenea specimene
cameleonice, oricând gata să-şi schimbe culoarea şi macazul
ca să dea bine, ne servesc lecţii şi ne reproşează că nu le
ascultăm preţioasele indicaţii, fiind prea înguşti la minte,
trebuindu-ne încă un sfert de secol ca să ne deşteptăm cât de
cât simţul politicului. E trist că s-a ajuns aici. Dar mi-e
teamă că cel care o spunea se gândea de fapt că vor fi
necesare decenii întregi pentru a ne aplatiza îndestul
creierele, încât să ne aliniem cuminţi comandamentelor care
ne sunt dictate.
- Totuşi lumea e foarte primitivă la noi, ca urmare a
întunericului semănat de comunism şi dictatură, interveni
iarăşi feciorul cu dispreţuitoare superioritate.
- Uite ce e! Eu sau domnul procuror, care ne-am
învăţat meseria pe vremea comunismului, dădeam cumva
impresia unor ignoranţi, a unor obtuzi trăitori prin caverne,
ori ne puteam aşeza fără nici un fel de complexe lângă cei
de aceeaşi specialitate de oriunde de pe pământ? Totodată
scapi din vedere că strălucitele tale cunoştinţe medicale le-ai
dobândit pe băncile facultăţii din chiar târgul nostru, pe

144
banii statului ăstuia amărât şi de la profesorii din generaţia
mea, deci creaţii ale aceluiaşi regim odios, dar de profitat,
profită cei de afară!
Magistratul interveni în discuţie, întrerupându-i:
- Apropo de spectrul tiranicului guvernământ de
odinioară. Mi-am amintit o cugetare auzită zilele trecute.
Cineva zicea – şi consider că nu fără îndreptăţire – că
brutala cotropire sovietică şi jugul rus, amplificate cu o doză
de comunism şi dictatură ne-a transformat într-o ţară din
cele mai avansate de pe glob sub raport economic, atingând
în unele domenii nivele de performanţă mondială. Iar
eliberarea şi democratizarea, adusă de mult-aşteptaţii
americani şi occidentali civilizaţi, a dus la o devastare totală,
transformându-ne dintr-un foc într-unul din cele mai
înapoiate şi mai rudimentare state ale omenirii! După ce-am
fost smulşi din beznele unui grozav despotism, am ajuns la
nivelul unei vajnice republici bananiere! O deosebire există
totuşi. În ţările bananiere, bananii sunt în număr de câteva
zeci sau sute de milioane, în schimb la noi, în clipa de faţă,
cum zic televiziunile, sunt numai trei exemplare, pe care
nişte ţărani plini de iniţiativă se chinuiesc să-i aclimatizeze
nu ştiu pe unde. Fără efortul lor am fi o republică bananieră,
însă fără banani, deci unici în univers prin originalitate.
Dacă ar fi să ne luăm după tine, băiete, s-ar zice că ne-am
înălţat în sfârşit, în chip luminos, sub auspiciile unui
magnific ideal, iar după mine, că ne-am prăbuşit îngrozitor
de jos!
- Dobândirea tuturor libertăţilor sociale şi politice a
unei democraţii reale sunt o certitudine şi trebuie să le fim
recunoscători revoluţionarilor. Deci dezastrul invocat e o
lozincă tendenţioasă şi neîntemeiată…
- O fi el lozincă, dar e una tare vizibilă şi deranjantă,
căci e de ajuns să străbaţi oraşul, ca să vezi peste tot numai
ruine, interveni tatăl.

145
 - Mă uimeşti cu revoluţionarii tăi, stărui Iustin.
Domniile lor, în mod eroic, de un Crăciun, au condamnat la
moarte pe cel care a coordonat crearea uneia din economiile
cele mai performante din lume, aruncându-i între altele în
seamă acuzaţia de «subminare a economiei naţionale», ceea
ce e culmea-culmilor!!! Dar în vreme ce împuşcatul
impusese edificarea a mii de întreprinderi, executorii săi le-
au distrus. Dacă cel dintâi, prin ce-a construit, subminase
economia naţională, alegându-se în consecinţă cu pedeapsa
capitală, ei, cei care au dat prilej ca totul să fie ras de pe
pământ, cum ar trebui apreciaţi şi răsplătiţi pentru opera lor
de nimicire? Desigur că noile autorităţi şi instanţe, animate
de un măreţ spirit al echităţii, i-ar copleşi cu elogii şi titlul
de eroi, ca şi pe aceia care au prăduit flota, care, după unele
statistici internaţionale, era pe locul al şaptelea în lume, dacă
nu chiar mai sus, deşi, ca mărime, ţara nu era nici pe departe
a şaptea de pe mapamond. În legătură cu lichidatorii flotei,
precum ştii, s-a decretat că nu au adus nici cel mai mic
prejudiciu naţiunii, daune îngrozitoare a pricinuit doar acela
care i-a pus bazele! Nu ţi se pare ciudată logica pe care ne-o
serveşti?
- Cu astfel de argumente trase de păr încercaţi să
minimalizaţi schimbările radicale pe care revoluţia,
americanii şi acel Soros, pe care îl tot contestaţi, ne-au adus-
o. Iar în privinţa celui din urmă, trebuie să ţineţi seamă de
binele uriaş făcut lumii, fiind un mare filantrop mondial,
făcând generoase donaţii pe unde nici nu te aştepţi,
sacrificându-şi averea pentru fericirea altora! Toate
finanţările sale sunt perfect legale! Nu i se poate găsi vină şi
nici reproşa ceva!
- Eu reţineam că întru-un interviu, celebrul personaj
pe care-l admiri, mărturisea destul de cinic că pentru el orice
investiţie merită numai dacă îi aduce bani sau un alt câştig,
de greutăţile şi nenorocirile pe care le provoacă oamenilor

146
nu-i pasă, dacă-i iese un profit. Iar în afaceri se bazează în
primul rând pe instinctele animalice. Oare cu actele
filantropice pe care le invoci, se abate de la principiul pe
care şi l-a fixat? E inconsecvent cu sine? Când a ruinat
Banca Angliei nu prea cred că i s-a rupt inima de durere
pentru că aruncă în spinarea englezului de rând o grea
povară, închipuită de chiar încasările sale de ordinul sutelor
de milioane! Şi nu e singurul popor pe care l-a nenorocit!
Dintru-un motiv similar în Thailanda e declarat «persona
non grata»! Sau greşesc cumva? Mi-e teamă că pe undeva
insul trage foloase şi din mărinimia sa, pe care din păcate nu
suntem în stare să le întrevedem! Oricum, după cât se parte,
tulburările din multe ţări îl au printre iniţiatori!
- Toţi cei pe care-i denigraţi în mod gratuit ne-au
adus o viguroasă democraţie şi o neţărmurită libertate, iar,
dacă dumneavoastră nu acceptaţi acest adevăr şi nu-l
apreciaţi, populaţia îl aprobă şi se bucură de el!
- Zău?! se indignă profesorul. Eu aş zice că norodul
nu se dă în vânt pentru grozavele beneficii pe care i le
jertfeşte, murind de plăcere că se poate bucura de ele şi
încurajându-i pe revoluţionari să se bată cu pumnul în piept
pentru sacrificiul lor măreţ, făcut în slujba comunităţii.
Mărturie stă împrejurarea că la toate alegerile din ultimul
timp, participarea a fost sub cinzeci de procente. Deci mai
mult de jumătate din concetăţeni se lipsesc de democraţia de
care faci atâta caz şi o socotesc o mascaradă menită să le dea
praf în ochi, respingând-o ca fiind viciată şi dăunătoare
pentru ei, întrucât nu-şi găsesc interesele reprezentate.
- Dimpotrivă, e dovada inculturii politice a gloatei!
Pe drept zicea acum câteva decenii cineva că nici un sfert de
veac nu e de ajuns pentru a trezi mulţimea îndobitocită de
comunism, ridicând-o la nivelul de înţelegere politică a

147
Americii sau a Europei apusene, cu veche tradiţie în
domeniu11.
- Cred că iarăşi baţi câmpii. Uiţi că mult lăudaţii
occidentali care ne dau lecţii de înaltă conştiinţă civică şi
profundă înţelegere a democraţiei au participat în 2014 la
vot în proporţie de doar puţin peste patruzeci şi doi la sută,
pondere atinsă şi de liberala Franţă, în vreme ce în Anglia
proporţia a scăzut la aproape o treime, iar în destui ani a fost
şi mai mică, de nici măcar un sfert, în vreme ce la noi era de
treizeci şi două procente! Deci şi în lăudatele ţări ale
asfinţitului a apărut aceeaşi scârbă faţă de lăudata instituţie a
democraţiei, socotită un morman de vorbe aruncate în vânt,
bune de prostit plebea. Iar despre aceia de acolo nu poţi
spune c-au fost imbecilizaţi de comunism! Pare-se că au
priceput în sfârşit şi ei, că lozincăreala, cu care sunt adăpaţi
de decenii la rând, sună a gol şi nu mai sunt dispuşi s-o
înghită. Deci s-ar zice că nu ai noştri trebuie să fie
deşteptaţi, ci că ăilalţi abia acum se trezesc şi încep să vadă
adevărul. Urmăreşte evoluţia procentajului participării la vot
în Uniunea Europeană. Vei contata că în ultimele trei
decenii e în vertiginoasă descreştere. Şi presupun că n-o să
susţii că trendul s-ar datora influenţei arhaicului comunism!
El este rezultatul împrejurării că cetăţenii de rând de
pretutindeni, indiferent de orientare, încep să deschidă ochii.
- Lozinci! şuieră tânărul înciudat.
- Surprinzător este că experimentul ucrainean şi
primăvara arabă găsesc ecou mai ales între tineri… reflectă
filozofic profesorul.
- E firesc, pentru că au conştiinţa necoruptă de
prejudecăţi comuniste, au mintea curată!

11
Aici, printr-o abatere de la principiile scrierii, a fost preluată o idee
exprimată cu decenii în urmă de Silviu Brucan, marele ideolog
revoluţionar de la ’89, fost mai înainte, între altele, şi satrap
ideologic la ziarul Scânteia al PCR-ului.

148
 Tatăl îl privi trist, clătinând din cap.
- Cred că până la un punct ai dreptate. O au foarte
curată, căci se pare că e temeinic spălată! Oricum un fapt
este cert! Atunci când e mort, omul nu ştie asta, dar îi
afectează pe ceilalţi, creându-le serioase probleme.
Nenorocirea e că lucrurile stau şi mai rău în cazul celor
proşti.
Pentru câteva clipe se aşternu tăcerea, nimeni
nemaigăsind vreo replică adecvată. În cele din urmă,
stânjenit de situaţia conflictuală iscată în casa sa, Iustin se
adresă profesorului:
- În concluzie deci, ce voiai să mă sfătuieşti prin
reflecţiile de adineauri.
- S-ar putea să fie just că afacerile insului tău au fost
atacate pentru a redeschide discuţiile privind privatizarea
sistemului sanitar de stat şi mai ales a fondurilor care-l
susţin. Nu uita că acum câţiva ani s-au desfiinţat zeci de
spitale, chipurile pentru a degreva bugetul, şi s-a încercat
dizolvarea serviciului de salvare. Apoi unele organe de
presă nu pierdeau nici un prilej ca să se lege de orice caz de
malpraxis sau de moartea oricărui personaj celebru din
cauza vreunei boli, spre a denigra instituţiile publice de
sănătate. Lucrurile erau exagerate cu bună ştiinţă şi, pentru a
manevra opinia publică, se stârnea o vâlvă artificială în jurul
temei. Iar zilele trecute peste şaptezeci de medici,
bineînţeles din afara reţelei private, au fost acuzaţi la
grămadă că, ducându-se la un congres internaţional12, la care
veneau profesionişti din întreaga lume, au atras asupră-le nu
12
Din nou firul epic mi-a fost influenţat în chip nedorit de un eveniment
real, care se lega de Congresul al III-lea, asiatic, de cancer de sân, care
a avut loc în Bangalore (India), în perioada 3-4 martie 2012. Printr-o
„coincidenţă”, care poate stârni suspiciuni, comunicatul autorităţilor
privind anchetarea celor în cauză pentru mită s-a dat la sfârşitul lunii
mai 2016, deci după 4 ani de la eveniment, dar taman când era în toi
scandalul dezinfectanţilor diluaţi şi corupţia din spitalele de stat.

149
numai suspiciunea, ci şi culpa de a se fi lăsat corupţi,
întrucât deplasarea le era sponsorizată, ca de fiecare dată de
altfel, de către o firmă farmaceutică străină. Ori dânşii,
fiindu-i îndatoraţi, au început să recomande numai
medicamentele ei, în detrimentul altora, mai ieftine şi mai
eficiente. Deci se lăsaseră mituiţi printr-o excursie. Se
omitea că plata privea toţi participanţii, inclusiv invitaţii de
pe alte meleaguri, nu numai pentru aceia puşi sub acuzaţie,
iar învinuirea survenea în condiţiile în care nu exista nici un
indiciu că cei chemaţi la parchet ar fi arătat preferinţă
preparatelor finanţatorului în cauză. Ori inculparea se putea
declanşa numai individual, şi numai dacă, în temeiul
reţetelor emise, se dovedea că un anume specialist a prescris
medicamente ale mituitorului, deşi nu erau necesare
pacientului, sau se găseau altele echivalente, mai bune şi
mai accesibile. Dar culmea este că, în mod curent, în scris,
medicul nu putea comite actul de favorizare menţionat,
întrucât, conform legii, el nu indică numele produselor aflate
pe piaţă, ci notează doar substanţa activă care stă la baza lor
şi care e comună pentru toţi fabricanţii. Deci prin ce era
probată culpa celor şaptezeci de anchetaţi? Evident prin
nimic, ci doar în temeiul unor presupuneri şi ipoteze. Cu
toate acestea oamenii au fost puşi să facă coadă la uşa
procuraturii pentru audieri, lucru nemaivăzut până atunci!
Astfel se vădeşte că nu se dorea corijarea comportamentului
personalului curant, ci doar compromiterea sistemului. De
ce oare? Cred că e clar: pentru a deschide câmp celui privat.
Ori sunt convins că povestea lui Zăganu îşi găseşte pe deplin
explicaţia în contextul incidentului descris de mine! Ai
sentimentul că de undeva cele două întâmplări au fost
orchestrate cu grijă, ca să se susţină reciproc. Poate ar fi
nimerit ca să te adresezi şi colegului care se ocupă de
ancheta acelora plecaţi la congres, căci fondul cercetărilor
voastre par să conveargă, iniţiatorul atacurilor fiind probabil

150
acelaşi. Deci cele două piste de anchetă sunt convins că la
un moment dat confluează, ducând inevitabil spre cei care
au dezlănţuit dublul scandal…
De altfel incriminatul declin al activităţii spitaliceşti,
proiectat pe fundalul procesului de lichidare a mii de uzine,
ne apare ca pregătit cu grijă de ani de zile, numindu-se cu
bună ştiinţă, în funcţia de manageri, mici «killeri»
economici, care să provoace în chip premeditat falimentul.
Dar limitându-te a privi numai în spre sistemul sanitar, nu
surprinzi tabloul în întregul său.
- Ce scap?
- Uiţi spre pildă că se duce o bătălie acerbă împotriva
capitalului autohton, socotind că nişte destoinici
întreprinzători indigeni ar putea deveni nişte fruntaşi
incomozi mai apoi. Deci ascensiunea lor trebuie oprită, iar
sămânţa lor dezrădăcinată din faza incipientă, căci mai
târziu, dacă se întăresc, vor fi mai greu de eliminat. Deci
lupta pentru extirparea firmelor iniţiate de localnici se
împleteşte cu atacul pornit asupra liderilor băştinaşi reali. În
ideea aceasta ţi-aş atrage atenţia că necazul păţit de Zăganu
nu e un fapt singular. Adu-ţi aminte că, nici măcar cu o lună
în urmă, un producător de caşcaval şi alte brânzeturi a fost
acuzat că are produsele infectate cu E-coli. Ministrul
agriculturii a luat imediat atitudine împotrivă-i, deşi patronul
a prezentat o serie analize făcute de nişte laboratoare
autorizate, care dovedeau că n-are nici o vină. Nici presa,
nici înaltul demnitar nu le-au luat în seamă, lăsând ca zvonul
lansat să se acrediteze. Ba chiar încurajându-l. Rezultatul a
fost inevitabil, fabrica s-a închis. Chiar nu întrevezi nici o
asemănare? Analizând însă ce concerne străine cotropesc
piaţa devenită disponibilă, nu eşti tentat să tragi vreo
concluzie? Cred că e vădit cine a pornit războiul şi cine stă
în spatele decesului, fie că victima e colaterală sau direct

151
vizată, ca să-ţi folosesc expresiile. Deci un mobil parcă
transpare pe undeva…
- Deci socoteşti că totul ar fi un aranjament venit din
afară? exclamă gânditor procurorul, care nu exclusese ideea
de la bun început.
- Da’ mărginiţi şi catastrofici mai sunteţi, interveni
grosier feciorul, vrând să mai tempereze elanul părintelui.
Aţi ajuns să vă opuneţi unei măreţe uniuni europene şi să
condamnaţi edificarea acelor State Unite ale Europei, care
să poată fi contrapuse Statelor Unite ale Americii. Judecaţi
precum încuiaţii boieri de acum un secol şi jumătate, care se
îndârjeau contra unirii de la ’59.
- N-aş susţine aşa ceva. Acolo lucrau deschis nişte
reprezentanţi ai naţiunii însăşi, exprimând voinţa şi iniţiativa
acesteia. Deci efortul pornea din interior, nu de dincolo de
hotare şi, în întregul lor, lucrurile se desfăşurau în văzul
tuturor. În plus nu se viza nimicirea economică a vreunei
regiuni! Şi mai ales nu uneltea pe undeva un stăpân fără
chip, de capul său, într-un cabinet ocult. Sunt convins că vei
susţine că şi acum trudesc numai de-ai noştri, în spiritul
celei mai depline independenţe. Căci de la preşedinte în jos,
toţi sunt de-ai locului. Formal cel puţin, aşa este. Dar numai
dacă te mulţumeşti să analizezi lucrurile la suprafaţă. Omiţi
că laboratoarele ascunse, unele de peste mări şi ţări, în
creuzetele cărora ni se coace soarta, nu au acţionat vreodată
direct şi deschis. Din tenebrele lor se dau doar indicaţii şi
îndrumări locotenenţilor care au fost recrutaţi în prealabil.
Noi numai pe ultimii îi vedem şi, ca nişte naivi, socotim că
ei hotărăsc, când de fapt doar duc la îndeplinire nişte ordine
primite mai de sus. Inşii sunt infiltraţi peste tot, îmbrăcaţi în
înduioşătoare blăniţe de miel. Împănează nu numai
instituţiile statului, unde sunt de altfel mai vizibili, dar ce-i
mai rău, închipuie o bună parte a «societăţii civile», care,
chipurile, ne reprezintă pe noi, pe mine sau pe tine, vizavi de

152
autorităţi. Dar cine i-a ales pe promotorii diverselor fundaţii,
a căror sursă de venituri este aproape întotdeauna destul de
obscură, ducând undeva spre laboratoarele de care vorbeam?
S-au ales singuri, cu excepţia situaţiilor în care au fost pur şi
simplu numiţi din zisele centre. Deci, deşi nimeni nu i-a
votat, au pretenţia de a exprima dorinţele cetăţeanului de
rând! De fapt sunt pepinierele liderilor de carton, modelaţi
cu grijă după nevoi şi pregătiţi cu prestigioase burse, care la
momentul oportun să fie scoşi din cutie şi puşi să ne
îndrume, cu părintească grijă, pe făgaşul stabilit de tainicii
experimentatori.
Dar nu trebuie uitat că şi «locotenenţii», ca orice
slujbaşi de mafie, au simpatiile şi antipatiile lor, au duşmănii
şi iubiri, au interese comune, deosebite sau chiar
contradictorii. Deci, deşi slujesc acelaşi căpetenie, pot
ajunge la disensiuni, se pot «mânca» între ei! De aceea nu ai
de unde şti dacă clientul tău a fost victima unei directive de
la «centru» sau al unei porniri «locale». Dar, oricum, în
penumbrele unei atari sfere gri trebuie să cauţi o desluşire,
accentuă profesorul, întorcându-se spre vecinul său. De
altfel lucrurile se complică, dacă acceptăm că ne-am putea
găsi nu în faţa unui singur «laborator ocult», ca să folosesc
terminologia celui de al doilea om din stat, ci că suntem
victima a două sau chiar trei aşezăminte de acest soi, care
funcţionează concomitent, iar directivele lor sunt
divergente... Atunci bătălia dintre «locotenenţii» executori
este desigur mult mai dârză, mult mai brutală, cu şi mai
multe jertfe! E la fel de necruţătoare ca lupta între mai multe
clanuri ţigăneşti sau grupuri mafiote, care-şi dispută
controlul asupra aceluiaşi teritoriu…
- Ei, tată, ai început să fabulezi! Dă-mi un singur
exemplu de asemenea formaţiune şi mă dau bătut… Simple
subiecte de senzaţie, inventate pe seama complotului
universal…

153
 - Dragul meu, astfel de chestii nu se la cale în văzul
publicului… Deci e greu să găseşti dovezi care să demaşte
pe cineva...
- Vezi, simple cleveteli, gargară, cum se zice
obişnuit.
- Ei, dacă vrei câteva pilde edificatoare, ţi-oi da,
deşi, Iustine, nu susţin că se potrivesc cercetărilor tale.
Tânărul zâmbi zeflemitor:
- Tată nu contest că societatea pe care o regreţi
oferea locuri de muncă şi o anume certitudine a serviciului
şi a zilei de mâine. Dar nu-ţi dădea libertate! Nu te puteai
duce la Paris sau la Londra, ca acum.
- Da, ai dreptate! În momentul de faţă mi s-a dăruit
chiar putinţa unei duble alternative. Aceea de a ajunge la
Paris, să cerşesc acolo, sau să mor de foame acasă, mai ales
dacă mi s-o tăia pensia, cum ne tot ameninţă guvernanţii din
anumite tabere. Dar reîntorcându-ne la istoria exemplelor,
ţi-aş putea aminti unele, pe care de altfel le ştii. Gândeşte-te
la marea şi «populara» lovitură de stat din Iran de prin 1953,
care chipurile întrupa voinţa liber-exprimată a vajnicului
norod arab, dornic de a se reîntoarce sub ocrotirea
preamăritului lor şah. Dar a fost de ajuns să apară cartea
unui organizator al puciului, ca să se vadă ce sfânta năzuinţă
a nefericitului demos nu era decât un plan sofisticat al CIA,
substanţial subvenţionat de nişte cercuri «dezinteresate şi
altruiste» din SUA. Apoi, poate ai bunătatea să-mi explici
cum de-au ajuns Gorbaciov şi Elţin să destrame Rusia! Oare
perestroica lor inovatoare nu a curs cumva după un plan,
gătit şi condimentat cine ştie pe unde? Chiar ieri ai auzit la
un telejurnal că, în spatele demonstraţiilor de pe Maidan-ul
kievian, a «revoluţiilor portocalii», care au dus la
schimbarea conducerii alese democratic acolo, stătea un
anume bătrân din Manhattan, sau «bătrânul de peste ocean»,

154
cum îi ziceau alţii13. Mulţi susţineau că el e totodată şi
filantropicul plăsmuitor al democraţiei noastre autohtone,
încă de pe la începuturile ei. De altfel tot zilele trecute, chiar
cea socotită executarea poruncilor sale pe meleagurile
mioritice14 recunoştea că vajnicul moşneag se băgase şi în
organizarea unor demonstraţii legate de nişte exploatări
aurifere. Deci finanţarea pe care o oferea generos şi
dezinteresat, din adâncă iubire pentru noi, era urmată de
preţioase, dar discrete, îndrumări, fundaţia nefiind chiar de
capul ei. Ori dacă povestea cu Maidanul poate fi socotită o
născocire, cea legată de minele noastre vine direct de la
sursa care împlinise ordinele, exact ca în cazul lui Roosevelt
Jr., care se referea la cele petrecute în Iran. Deci CIA şi
Soroş ar putea fi două din posibilele laboratoare de gen…
Din păcate nu cred că vom afla vreodată dacă sunt unicele şi
dacă nu cumva numărul lor e mai mare. Mă tem să nu se
găsească unele mai apropiate de noi, prin Europa sau
Orientul Mijlociu şi care, culmea, să nu fie în concordanţă
deplină între ele, şi de aici un supliment de diferende în
cercurile conducătoare care ne păstoresc.

13
Prin asemenea expresii, televiziunile fac referire la un anume George
Soros (pe numele lui adevărat Schwartz György), evreu originar din
Ungaria, ţară de care se simte puternic legat, născut la Budapesta,
ajuns în zilele noastre mare miliardar american, acuzat de a fi
orchestrat o serie de mişcări din răsăritul Europei, Orientul Apropiat şi
nordul Africii, folosind ca instrument aşa-zisa „societate civilă”, adică
nişte fundaţii şi organizaţii nonguvernamentale, pe care le finanţa
direct sau indirect. (Pentru a-i găsi nod în papură, s-ar putea menţiona,
nu fără o notă sarcastică, traducerea numelui originar, Schwartz =
negru. Deci un ins care ne oferă o perspectivă întunecată.) Ca în toate
împrejurările când survin referiri la situaţia internaţională, principiile
enunţate pe foaia de titlu au fost abandonate.
14
Posibilele asemănări cu o situaţie creată de Alina Mungiu Pippidi,
conducătoarea autointitulatei „Societăţi Academice din România –
SAR, nu trebuie luate în considerare, căci Soros dispunea de pioni
mult mai bine situaţi în structurile de stat.

155
 Conversaţia bărbaţilor fu întreruptă de doamne, care,
după terminarea serialului, optaseră pentru vizionarea unui
canal de ştiri.
- Iustine, vino iute să te uiţi la noutăţile zilei, căci se
fac referiri la Zăganu, dar şi la tine.
Bărbaţii se întoarseră spre televizor.
- Tocmai erai criticat că n-ai audiat toţi martorii
disponibili, lucru care te face suspect, întrucât s-ar părea că
ai dori să muşamalizezi adevărul. Uite, se dă şi un film
provenind de pe o cameră de luat vederi, montată în cabina
unei maşini care a circulat în zonă imediat după nenorocire.
Ba ţi se atrage chiar atenţia asupra acelora care erau de faţă
în acele clipe critice, inşi de care nu ai ţinut seamă,
omiţându-i premeditat.
- E un nonsens să vorbim despre nişte martori
propriu-zişi. Până la ora actuală nu am putut găsi nici un
singur om care să fi zărit cu ochii săi, fie şi numai o parte a
celor întâmplate. Mulţimea binevoitorilor care se înghesuie
să dea relaţii despre eveniment au sosit abia după unul sau
mai multe minute după finalizarea sa, încât nu au putut
vedea decât ceea ce ni s-a înfăţişat şi nouă la sosire şi nici
un amănunt în plus. De altfel situaţia post-factum a fost
reţinută cu exactitate pe fotografii de echipa de criminologi.
Toţi cei care se laudă cu grozava lor competenţă nu cunosc
o iotă mai mult faţă de ceea ce am aflat deja. Deci pe ce se
întemeiază acuzaţiile de cocoloşire frauduloasă? Atât
ziariştii, cât şi indivizii pe care-i intervievează, nu fac decât
să însăileze deducţii şi închipuiri, nimic cert şi vrednic de
luat în considerare. Nici măcar insul care a semnalat
incidentul, şi care a ajuns la locul cu pricina la vreo treizeci
– patruzeci de secunde după consumarea sa, nu a putut da
detalii despre modul cum au decurs faptele. Luni o să discut
chiar eu cu el, dar din declaraţia dată la poliţie în chiar
aceiaşi seară, arată că pierduse din priviri turismul care-l

156
depăşise, drept care nu a surprins moment izbirii sale de
pom. Atenţia i-a fost trezită abia când a răsunat o bufnitură,
timp în care vehiculul celălalt nu se zărea însă pe nicăieri.
Abia apropiindu-se, l-a descoperit distrus în marginea
câmpului. Deci, la urma-urmei, nici chiar el nu poate spune
că a fost martor la cele petrecute, ci doar descoperitorul lor.
Atunci ceilalţi, care au picat şi mai târziu, ce puteau şti mai
mult? Curând a venit poliţia, iar criminologii şi-au început
treaba, respectând toată procedura de rigoare, «protocolul»
cum s-ar zice. Deci ce-ar avea de adăugat persoanele
invocate în reportaj?
Aşezaţi confortabili în fotolii sau pe canapea, cei
cinci priveau cu oarecare plictis scurgerea imaginilor
imortalizate de camera recent descoperită, mai ales că
operatorii făceau constant câte un stop cadru la apariţia în
vizor a unui nou privitor, fiecare fiind numit pompos
«martor ignorat». Deodată Iustin deveni atent:
- Ia staţi, aici e ceva.
Toţi întoarseră capul spre el, în loc să examineze
secvenţa asupra căreia li se atrăsese luarea aminte. Când
reveniră cu ochii la ecran, stop cadrul se terminase, iar
înregistrarea curgea monoton mai departe.
- Da’ ce ţi s-a părut atât de grozav? se miră
profesorul nedumerit.
Procurorul, puţin nervos, îi făcu semn din mână ca să
tacă şi să nu-i tulbure concentrarea. Contrariaţi, convivii se
răsuciră din nou spre televizor. Crainicul mai emise unele
aprecieri răuvoitoare la adresa neglijenţei anchetatorilor care
cercetau cazul, care, desigur, neaparţinând dinamicei
generaţii tinere, erau pătrunşi încă de concepţii cripto-
comuniste, judecând formal lucrurile şi trecând sub tăcere
aspectele incomode, care putea duce la nişte concluzii
supărătoare pentru autorităţi. Iustin pufni iritat, dar aproape
imediat spicherul prezentă o altă ştire, relativă la un

157
incendiu iscat într-un cartier mărginaş al oraşului, probabil
din cauza unui coş necurăţat.
- Da’ ce lucru teribil ai observat, căci în fond
redactorul care a realizat selecţia s-a mărginit doar să stăruie
asupra prezenţei a vreo opt – nouă inşi, neglijaţi chipurile de
tine, dar de existenţa cărora în principiu ştiai totuşi, cum
singur recunoşteai, dar de la care nu prea aveai ce afla.
Atunci?
- În colajul amalgamat pe care l-am vizionat
adineauri, bat la ochi cel puţin două ciudăţenii. Prima este că
în clipa când aparatul a prins în cadru limuzina răsturnată în
buruieni, poate aţi băgat de seamă că în jurul ei se învârteau
trei inşi, fiecare uitându-se în altă parte. Cel care mi-a stârnit
interesul stătea înclinat, cu uitându-se stăruitor în jos. Ori se
pleca să culeagă un obiect, ori tocmai se ridica după ce-l
luase deja. Iar asta înainte de sosirea poliţiei! Ce căutau
oamenii ăia acolo şi ce voiau să sustragă?
- Unul o fi fost martorul care a anunţat accidentul,
ceilalţi nişte curioşi care s-au apropiat şi ei.
- Trebuie să verific cine erau şi ce a remarcat fiecare
în legătură cu însoţitorii de alăturea cu el…
- Deci o ieşire de-a dreptul banală ţi s-a părut o
anomalie, şi încă una atât suspectă încât s-ar impune
anchetarea ei?! Nu găsesc nimic neobişnuit în întâmplare.
Dacă eram şi eu acolo, m-aş fi dus să studiez fierăraia mai
pe îndelete! Apoi ce ţi-a mai stârnit dubii?
- După ce maşina a făcut slalomul printre cei opriţi
ciotcă la panaramă, camera de luat vederi şi-a fixat în final
direcţia de filmare în lungul şoselei. În faţă peisajul părea
pustiu. Dar nu era chiar aşa, căci în preajma curbei din zare,
pe partea dreaptă a sensului de mers, am putut distinge
deodată o pată albicioasă. Episodul s-a derulat însă prea
iute, încât nu am putut percepe exact ceea ce se zărea. Dar
am rămas cu sentimentul că micul dreptunghi închipuia un

158
autoturism, care, culmea, s-ar fi zis că era de aceeaşi culoare
cu al răposatului. Nu înţeleg rostul său în acel loc. Firesc ar
fi fost ca şoferul să fie atras de zarva provocată de
spectatori, căci morbul curiozităţii zace în toţi şi unde e
puţin freamăt se adună lumea. Iar dacă se plictisea de căscat
gura, normal ar fi fost să plece şi să nu se mai oprească până
la destinaţie, sau cel puţin până în sat. Dar ca să staţioneze
în plin câmp, unde, la urma-urmei, nu e nimic de văzut, mi
se pare nu numai nefiresc, ci chiar total lipsit de sens. Ce i-a
determinat pe călători să poposească taman acolo? O să mă
duc cât pot de repede ca să revăd locul, în speranţa de a mă
lămuri cumva. Trebuie să fie la mijloc o chichiţă, care e
peste puterile mele da a o ghici. Oricum, se impune să-mi
procur şi eu un exemplar al înregistrărilor, căci imaginile s-
au succedat mult prea repede ca să-mi pot face cu adevărat o
părere asupra celor înfăţişate.
- Cusurgiu mai eşti. În orice nimic, cât se poate de
normal, vezi ceva tainic şi misterios! râse profesorul în
mijlocul unanimei încuviinţări a celorlalţi.

Luni procurorul o porni destul de devreme spre

serviciu. O luă la picior, apostoleşte, dorind să facă puţină
mişcare. Somnul îl moleşise şi simţea nevoia unei înviorări.
Pentru a ajunge mai repede, scurtă drumul printre nişte
blocuri, traversând câteva parcări şi nişte locuri de joacă
pentru copii. Când ieşi din nou în stradă, zări spre dreapta
firma institutului de medicină legală. Hotărî să treacă pe
acolo ca să revadă cadavrul lui Zăganu, cu atât mai mult cu
cât şi în privinţa morţii sale avea serioase dubii. Deşi
accidentul pare să fi fost năprasnic, se îndoia totuşi că omul
ar fi murit în cursul său. Avu noroc, căci profesorul
Alexandrescu, director adjunct, ajunsese la serviciu şi

159
tocmai se schimba, îmbrăcându-şi halatul cu monogramă la
piept, cu care circula obişnuit prin instituţie. Foarte amabil îl
conduse la morgă.
- Aţi făcut bine venind aşa devreme. Dacă aţi fi
întârziat, nu l-aţi mai fi prins la noi. Familia a primit
încuviinţarea de a-l lua ca să-l înmormânteze.
- Problemele de identificare s-au isprăvit deja?
Autopsia de asemenea?
- Evident! Soţia l-a recunoscut, iar materialul
biologic pentru analiza ADN a fost recoltat de câteva zile.
Probabil în curând vom obţine rezultatele şi vă vom trimite
raportul de expertiză trebuitor. De altfel cazul e limpede şi
nu se ridică nici un fel de probleme.
După ce, secondat de un morgagiu, se uită în
registrul de înregistrare a decedaţilor, identifică repede
compartimentul frigorific în care se găseau resturile celui
căutat. Deschise uşiţa. În cadrul ei se iviră tălpile unei
perechi de picioare. Într-adevăr, de degetul mare al labei
stângi era legat un cartonaş în chip de «ecuson», cu datele
care îngăduiau recunoaşterea. Profesorul trase tava de inox
în afară.
Iustin privi din nou leşul. Gambele, coapsele şi
abdomenul aproape că nu erau atinse în vreun fel,
neprezentând urme semnificative de rănire. Oricum, de unde
se găsea, nu putea zări nici măcar o zgârietură, în afara
tăieturilor rămase de la necropsie. Doar partea superioară a
pieptului şi capul erau groaznic zdrobite, de parcă ar fi fost
prinse într-o presă. Coastele superioare, aproximativ de la
înălţimea inimii, şi craniul erau literalmente terciuite.
- Nu pot înţelege ce l-a putut stâlci într-atâta. Cu nici
o ocazie nu am mai văzut aşa ceva, oricât de deteriorat era
turismul, chiar dacă omul era încarcerat şi toată fierăria se
comprimase asupră-i. Dar după cum căzuse, era exclus ca
decedatul să fi fost vreo clipă măcar ferecat în vehicul. De

160
altfel consola centrală de bord nu era bombată pe nici o
porţiune spre interiorul cabinei, încât să-l fi putut atinge în
vreun fel. Mi se pare inexplicabil…
- Nu văd de ce vă miraţi. Desigur a fost pălit de
motor. Nimic altceva nu-l putea pocni atât de dur. Chiar
logica ne conduce la concluzia asta, căci numai el, la
greutatea pe care o are, era în stare să fărâme chiar şi o
structură metalică, nu una fragilă, precum cea umană.
Magistratul primi cu rezerve explicaţia, care pentru
el nu era nouă. Dar o respinsese dintru început, căci nu-şi
putea închipui cum se mişcase motorul, încât să poată ricoşa
spre cel aflat la volan. În ciuda reţinerilor sale, se feri să
obiecteze ceva. Îi era jenă să se contrazică cu un doctor-
docent în medicină, profesor universitar de câteva decenii.
- Totuşi nu am găsit pic de sânge în locul unde zăcea
cadavrul. Lovitura de care ziceţi, dacă s-a produs…
- Sigur s-a produs, aici nu mai încape nici un fel de
îndoială. Altceva nu-i putea aplatiza chipul!
- Oricum, între rănire şi căderea pe iarbă nu puteau
trece decât numai câteva secunde. Deci, atât de grav lezat
fiind, era firesc ca să zacă într-o baltă de sânge. Ori nu se
vede picătură!
- Dragul meu, lucrul este foarte firesc. În clipa când
a fost izbit, i-a fost strivită şi inima, care a încetat imediat să
mai pulseze, deci nu mai pompa sângele spre zonele externe
sfârtecate, ci, sub efectul gravitaţiei, acesta s-a scurs în
lăuntrul toracelui şi al abdomenului. Deci totul s-a redus la o
hemoragie internă. De aceea nu aveai ce vedea.
- Autopsia a confirmat presupunerea?
- Evident! Noi am apreciat că în cavităţile corpului i
s-au scurs vreo doi litri de sânge.
- Dar un bărbat de mărimea lui nu are mai mult?
- Ba da, în jur de 5 sau puţin peste.
- Păi atunci, restul…

161
 - Cum cordul nu mai funcţiona, s-a blocat prin
artere. De altfel aprecierea noastră păcătuieşte poate printr-
un exces de scumpătate. Apoi, mai ales a doua zi, cum era
să vezi urme? Pământul era destul de uscat, căci în ultimele
săptămâni n-a plouat. Deci ţărâna era avidă de apă şi a
absorbit repede totul.
- Bine, dar sugea numai lichidul! Partea corpusculară
nu trebuia să rămână deasupra, în chipul unor cheaguri?
- Cum spuneam mai devreme, probabil nici n-a curs
sânge în afară. Împrejurările au provocat o hemoragie
exclusiv internă.
Procurorul aprobă printr-o înclinare a capului, fără
ca să-şi exteriorizeze scepticismul şi, mulţumind pentru
bunăvoinţă, o porni spre uşă. După o jumătate de oră se afla
în birul său, aşezat în fotoliul cu rotile din apropierea
ferestrei. Pe faţa mesei de lucru zăcea plicul venit de la
subcomisarul Marin cu nişte copii xerox ale tabelelor cu
autovehiculele care se scurseseră pe dinaintea camerelor de
luat vederi din cele două sate învecinate, cât şi unele
fotografii care întregeau textul. Cele mai edificatoare erau
imaginile color, provenind de la aparatul din faţa primăriei
din Stăncuţa, care aveau şi avantajul unei rezoluţii mai bune.
În celelalte, realizate fiind doar în alb-negru, destule detalii
nu se puteau distinge decât cu greutate.
Căută pe foi referirile la Skoda verde, din care
Zăganu fusese observat ca fiind urmărit şi hăituit de nişte
necunoscuţi. Le găsi destul de uşor şi sublinie notiţa, spre a
face mai vizibilă ora înregistrată în dreptul ei. La vreo trei
minute după aceea era semnalată şi ivirea Loganului
albastru, care circula din sens opus. Devenea evident că cei
doi conducători auto nu putuseră întâlni aceleaşi maşini.
Cele remarcate de primul, ajunseseră demult la copacul în
dreptul căruia se produsese coliziunea. Deci, dacă se lua de
bună depoziţia sa, accidentul trebuia să fi avut loc cu minim

162
câteva minute înaintea de a apărea el în filmări. Atunci cum
de se văzuse cel de-al doilea depăşit mai târziu de Zăganu,
care pierea înainte-i în zare? Iar explozia o auzise abia după
alt interval de timp! Deci între trecerea pe lângă pom a
limuzinelor invocate de cel dintâi şi a aceleia zărite de cel de
al doilea, era o diferenţă de minim şase – şapte minute, dacă
nu mai mult! Acceptând că bubuitura marca clipa producerii
catastrofei, însemna că proprietarul Skodiţei văzuse alte
vehicule, care nu aveau nici o legătură ce cele întâmplate,
abia declaraţiile celuilalt ins îşi dovedeau valabilitatea. Iar
Loganul nici nu le putea întâlni pe cele dintâi, căci, mergând
în aceeaşi direcţie cu ele, acestea trebuiau să fi ajuns destul
de departe. Lucrurile păreau a se limpezi, devenind clar că
poveştile însăilate de cel cu care discutase deja închipuiau
simple fabulaţii.
Acum trebuia să se lămurească asupra BMW-urilor.
Cercetă raportul, în nădejdea de a depista consemnările
referitoare la răstimpul de o jumătate de oră anterior
momentului trecerii Skodei. În ciuda stăruinţei cu care
căuta, pe lista înregistrărilor de la primărie, nu putu da de
urma celor două limuzine albe. Iritat, merse în susul colii,
încât ajunse la notaţiile de pe la ora prânzului, fără a
descoperi vreo menţiune care să le amintească. Era evident,
automobilele nu traversaseră satul, fiind deci o închipuire.
Aşadar, martorul ascultat săptămâna precedentă inventase
întreaga poveste; altă explicaţie nu se putea găsi.
Constatarea nu-l surprindea pe Iustin. În lunga sa carieră nu
se întâmpla prima dată că i se serveau nişte informaţii
născocite.
Hotărî să verifice şi depoziţia individului cu
Loganul. BMW-ul care-l depăşise după ce ieşise din
localitate, trebuia să apară în imagini la cel mult un minut în
urma sa. Din nou căutarea îi fu zadarnică. Un turism cu
caracteristicile aceluia în discuţie nu se ivise pe şosea, nu

163
numai imediat după aceea, dar nici măcar în tot lungul
perioadei de o oră de mai apoi! Totuşi dacă se putea
presupune că primul povestitor minţea, nu acelaşi lucru se
putea spune şi despre celălalt, căci existenţa maşinii făcute
zob era o realitate palpabilă, care ieşea în afară de orice
îndoială, iar ora la care fusese anunţat serviciul de urgenţă
era şi ea certă. Totuşi de unde apăruse Zăganu?! Din vid?!
Lipsa unui răspuns schimba însă şi optica de
abordare a circumstanţelor de ansamblu. Dacă afirmaţiile
celui audiat de poliţie nu erau confirmate de filmări, dar
erau atestate de o stare de fapt, era firesc să se întrebe dacă
nu cumva şi spusele precedentului declarant erau pe undeva
întemeiate, chiar dacă probele aflate la îndemână nu le
susţineau. De vreme ce un autoturism aparent inexistent,
închipuia totuşi un fapt de necontestat într-o situaţie, de ce
ar fi fost exclus în cealaltă? Deci unde şi cum putea trasa o
limită între adevăr şi închipuire în depoziţiile celor doi
martori?
Scoase din vraf şi paginile privind situaţia traficului
din dreptul şcolii din Stăncuţa şi le parcurse în grabă. Şi aici
apăreau doar Skoda şi Loganul, succedându-se la un interval
destul de scurt. De BMW-uri nici vorbă. Dar absenţa din
imagini a cel puţin unuia dintre ele se putea totuşi explica
logic. Axa acestei camere de luat vederi era perpendiculară
pe stradă, prinzând în cadru numai spaţiul porţii, cât şi puţin
din gardul aflat de-o parte şi de cealaltă. Ori dacă o limuzină
se găsea în depăşirea unui tir tocmai în clipa când ajungea în
dreptul instalaţiei, evident că ea, nimerindu-se în spatele
hardughiei, rămânea ascunsă. Însă dacă se putea accepta
eventualitatea pentru un caz, ar fi fost absurd să fie admisă
pentru toate trei.
Se gândi apoi că poate BMW-urile pătrunseseră în
zonă încă de dimineaţă şi, dintr-o pricină oarecare,
staţionaseră pe undeva, reluându-şi călătoria abia după

164
amiază. Drept care reîncepu căutarea, pornind însă de la
prima oră a zilei. Dar şi noua încercare rămase fără rezultat,
de parcă vehiculele ar fi pogorât din cer!
Deşi cuprins de scepticism, se întrebă dacă nu vor fi
venit dinspre Ciocârlia şi s-au întors din drum înainte de a
intra în Stăncuţa. Într-o asemenea împrejurare unul dintre
şoferi putea întâlni BMW-urile care se şicanau, dar care nu
interesau cercetările. Concomitent trebuia însă presupus că
în alt loc staţiona pe acostament Zăganu, venit pe aceeaşi
cale. Ocupantul Loganului trecuse mai apoi pe lângă el fără
să-l observe. Imediat după aceea omul de afaceri a pornit în
trombă în urmă-i şi-l va depăşi. Era clipa în care în sfârşit se
făcuse remarcat.
Fără prea mari speranţe, scoase din plic şi colile care
descriau situaţia înregistrată de camera de supraveghere de
la cârciuma satului învecinat. Le parcurse din priviri, de la
început până la sfârşit. Apariţia Skodiţei era semnalată şi
aici, însă nu şi a Loganului, lucru corect, căci conducătorul
acestuia se oprise ca să anunţe serviciul de urgenţă şi
întârziase la locul accidentului până la sfârşitul cercetărilor
poliţieneşti, pentru a putea semna procesul verbal încheiat
abia când lucrurile se isprăviseră. Însă în porţiunea
supravegheată de instalaţie, în întreaga zi nu circulase, nici
într-un sens, nici în altul, vreun BMW. Că cele două maşini
care se şicanau nu fuseseră înregistrate nu era chiar o
surpriză, dacă se admitea că acela care se referea la ele
minţea din dorinţa de a se face remarcat la televizor. Dar
aceea a lui Zăganu, ale cărei resturi reprezentau o realitate
de netăgăduit, trebuia să fi trecut; şi totuşi nici urmă de ea…
Lucrurile deveneau inexplicabile, chiar neverosimile. Dacă
martorii puteau fi suspectaţi că fabulează, nu se putea aduce
aceiaşi acuză şi camerelor de luat vederi! Atunci de unde
apăruse autovehiculul decedatului, de vreme ce nicăieri nu-i
era surprinsă prezenţa?

165
 Oricum, dacă sâmbătă nu fusese destul de
documentat pentru a ancheta temeinic insul care invoca
hărţuirea lui Zăganu în trafic, acum era pe deplin pregătit să-
l cerceteze pe acela care anunţase serviciul salvare. Aşeză
hârtiile în mapa de pe birou şi căzu pe gânduri. Mortul
exista fără nici o îndoială, dar parcă răsărise din abis!
După o vreme sună telefonul. Era anunţat de la
poartă că martorul aşteptat sosise. Se ridică şi plecă să-l
preia. Îl aşeză după obicei la biroul de după uşă. Omul părea
destul de stânjenit, probabil pentru că nu prea ştia cum să
înceapă. Era un bărbat bine legat, poate puţin grăsuliu, dar
plăcut la înfăţişare, fără a fi o frumuseţe totuşi. Hainele le
avea curate şi îngrijite, dar nu la dungă, fiind îmbrăcat
corect, fără pretenţii de eleganţă sau, mai rău, de spilcuială.
Părea o fire agreabilă şi deschisă, sincer şi obişnuit să spună
ceea ce gândea şi poate prea încrezător în cei din jur, luând
de bun cam tot ceea ce auzea.
- Eu am mai dat o declaraţie acum câteva zile acelora
de la poliţie şi vă rog să mă credeţi că nu am nimic de
adăugat. Am explicat tot ce-am văzut.
- Cunosc cele scrise. Le-am citit. Dar am şi eu
nevoie de o depoziţie pentru dosarul meu. Apoi am unele
neclarităţi şi poate aveţi bunăvoinţa de a mi le dezlega. De
aceea e indicat ca să stăm de vorbă. Deci cum a început
totul?
- În acea după-amiază mă duceam la nişte cumnaţi
de la ţară. Voiau să înceapă culesul primelor cireşe, dar şi a
căpşunilor. Deşi şoseaua era goală, din prudenţă, eu
circulam ca de obicei destul de potolit. Pentru a ajunge,
eram silit să traversez şi satul Stăncuţa. Prin dreptul
ultimelor case, ca să fiu sigur că nu se vor ivi probleme, am
privit de mai multe ori în oglinda retrovizoare şi n-am zărit
pe nimeni venind după mine. De altfel şi în faţă aveam liber
până în zare. Surprinzător a fost că, totuşi, la puţin timp

166
după ce am ieşit din aşezare, m-a ajuns o limuzină de înaltă
clasă, care nu ştiu de unde a apărut, căci, insist, nu-i
sesizasem apropierea. Avea ceva viteză. În acel moment eu
mergeam chiar foarte lejer, căci, puţin mai devreme, chiar
încetinisem ca să nu dau peste un câine răsărit de nici unde.
Celălalt a intrat în depăşire, împrejurare în care m-am uitat
involuntar spre el. În cele câteva secunde cât a săgetat în
juru-mi, am observat că bărbatul dinăuntru era singur şi
vorbea la telefon. Cu stânga ţinea volanul, iar cu dreapta,
mâna dinspre mine, ridicase receptorul la ureche. Părea
peste măsură de prins în conversaţie. Pe bancheta din
dreapta avea o mulţime de acte. De altfel, deşi era inutil,
căci şi aşa mergeam cam agale, am mai şi frânat în clipa
când l-am zărit, ca să-i uşurez reîncadrarea. Nu numai că a
ţâşnit ca fulgerul pe lângă mine, dar pe deasupra a continuat
să accelereze, încât s-a depărtat destul de repede, iar eu nu i-
am mai dat nici un fel de atenţie. Pur şi simplu l-am scăpat
din vedere, căci mă gândeam la ale mele, urmărind firul
şoselei, care în acea porţiune e perfect drept, încât nu-ţi
solicită prea multă băgare de seamă.
- Puţin înainte de accident, venind din faţă, a trecut
pe lângă dumneavoastră vreo Skodă verde?
- Nu-mi pot aminti. Posibil. Adevărul este că după
ieşirea din Stăncuţa drumul mi s-a părut pustiu. De altfel e
puţin circulat, iar vehiculele, foarte rare.
- În afară de automobilul mortului, va mai tăiat calea
vreunul identic?
- Categoric nu! Lucrul desigur l-aş fi remarcat, mai
ales dacă survenea după depăşire.
- În clipa bubuiturii, pe care în declaraţie spuneaţi că
aţi auzit-o, turismul celălalt se mai zărea cumva pe
carosabil?
- Păi cum să se zărească, dacă izbise pomul?! De
altfel, atunci când am desluşit vuietul bufniturii, nici nu m-

167
am mai uitat în faţă, ci am privit într-o parte, spre locul de
unde răsunase zgomotul. Nu pot spune ce se găsea în acea
clipă înainte-mi. Dar oricum, în zonă, până în acel moment,
în afara mea şi a lui Zăganu nu am sesizat altă prezenţă.
Fiind numai noi, este logic să credem că cel care a intrat în
şanţ nu putea fi decât cel de dinaintea mea. De unde să
răsară altcineva?
- Mai e un lucru pe care nu-l înţeleg. Ziceţi că
limuzina, despre care credeaţi că ar fi a decedatului,
dispăruse în zare, încât aţi pierdut-o din priviri.
- Exact!
- Totuşi copacul la care vă referiţi nu era tocmai în
zare, ci mai aproape de dumneavoastră, căci spuneaţi că în
clipa exploziei zburau felurite piese în stradă, ceea ce v-a
determinat să încetiniţi pentru a nu fi cumva lovit... Reacţia
involuntară de apărare, care v-a încercat, presupune totuşi o
anume proximitate faţă de pericolul respectiv. Însă de la un
autovehicul ajuns la orizont piesele nu aveau cum să zboare
până la dumneavoastră, încât să vă ameninţe cumva
siguranţa, ori să vă sperie. Pare o contradicţie în ceea ce
spuneţi.
- Oricum, nici arborele nu era aşa aproape, dar nici
lui nu i-am acordat vreo atenţie mai-nainte. Poate fiind
concentrat asupra condusului, şi poate pierdut în gânduri, nu
am privit nici până acolo, ci am urmărit asfaltul aflat imediat
dinaintea motorului, ca să nu dau în vreo groapă ori peste
vreun obstacol, sau vreun animal ieşit în cale.
- Spuneaţi de asemenea că Zăganu vorbea la telefon,
fiind foarte prins în conversaţie.
- Da!
- Îl cunoşteaţi de mai-nainte?
- Nu. Nu-l mai văzusem niciodată. Nici nu ştiam că
există.
- Atunci cum v-aţi dat seama că ar putea fi el?

168
 - Păi, după ce-am oprit şi m-am apropiat de resturile
de fierăraie, i-am descoperit portofelul în iarbă, din care am
scos cartea de identitate.
- Şi era omul din autoturismul care v-a depăşit?
- Evident, căci cine altcineva putea să fie? Dacă mă
găseam înaintea rămăşiţelor maşinii pe care o văzusem mai
devreme, de bună seamă că bărbatul nu putea fi decât
ocupantul ei. De unde era să se ivească altul?!
- În cel mort aţi identificat cu certitudine personajul
zărit în fuga secundelor în care vă întrecea? Mă gândesc că
nu îl cunoşteaţi de dinainte, iar în clipa depăşirii, ţinând
celularul în dreptul urechii, îşi ascundea în fond chipul în
spatele braţului ridicat şi a receptorului. Era sigur aceeaşi
persoană? Aţi putea jura?
Cam agasat, omul răspunse repezit:
- Eu nu am văzut figura mortului, căci, atunci când l-
am descoperit, era întors cu faţa în jos şi nu mi-am îngăduit
să-l ating în vreun fel, dar de la cei de la salvare, care au
sosit după vreun sfert de oră, am aflat că avea obrazul
stâlcit, fiind oricum de nerecunoscut. Însă, de vreme ce
vehiculul distrus era cel cu care mă întâlnisem, evident că
şoferul nu putea fi altul decât individul pe care-l zărisem
mai devreme, că doar nu era să pice vreunul din cer. Puţină
logică nu v-ar strica, îi reproşă bărbatul în mod nu tocmai
subtil.
- Nu pricep cum de aţi putut vedea vraful de acte de
pe bancheta de lângă cel pierit. Nu erau ascunse de portieră?
- Poate că nu le-am zărit în clipa aceea. Dar după ce
am ajuns lângă resturile automobilului le-am găsit risipite
prin iarbă. Ori nu se puteau ivi din neant, iar din torpedou nu
aveau cum să cadă, căci capacul era închis. Deci de unde
putuseră să apară?
- Înţeleg şi vă rog să-mi scuzaţi insistenţa, dar am o
mulţime de nedumeriri, pe care nu mi le pot limpezi. Deci să

169
continuăm descrierea evenimentelor. Povestiţi-mi secvenţele
surprinse în legătură cu ciocnirea propriu-zisă de plop. Aţi
remarcat anterior vreo bâjbâială la volan sau vreun alt
detaliu al unei manevre dubioase?
- La drept vorbind nu am sesizat când a intrat în
trunchi. După ce m-a depăşit l-am scăpat pur şi simplu din
priviri. Abia când am auzit o bufnitură am redevenit atent.
- În momentul producerii detunăturii limuzina mai
era în faţa tulpinii?
- Nu! În clipa în care a răsunat bubuitura nu se vedea
nici urmă de ea. Drumul era gol. La baza pomului, nimic.
De altfel imediat au început să zboare în stradă bucăţi de
caroserie, chiar nişte pinioane şi alte piese mai mici. M-am
speriat, şi, deşi mă aflam la oarece distanţă, am frânat
involuntar şi m-am apropiat abia când ploaia de fierăraie
încetase.
- Deci atunci când pe asfalt cădeau fragmente din
turism, acesta nu se mai găsea lângă copac?
- Nu! se repetă omul pe un ton categoric şi cam iritat.
- Afirmaţia dumneavoastră duce automat la ideea că
distrugerea nu s-a produs în clipa şi din cauza coliziunii!
- Aşa sunt plecat să cred şi eu. Când a răbufnit
explozia, pe nicăieri nu se zărea nimic. Abia când m-am
apropiat am descoperit caroseria deteriorată în marginea
câmpului, dincolo de şanţ. Deci la oarece depărtare de drum.
- Sunteţi sigur că eraţi martorul unei fulminaţii, şi nu
al unui impact?
- În iarba în care poposise, autovehiculul nu mai
avea de ce se izbi, iar jetul de resturi metalice venea în mod
sigur de acolo. Deci dezmembrarea sa nu a fost provocată de
ciocnire, ci de o deflagraţie survenită câteva secunde mai
târziu. De altfel şi zgomotul era mult mai intens decât al
unei simple tamponări. Nu am putut înţelege ce s-a
întâmplat, dar sunt convins că la mijloc a fost şi o detonaţie,

170
pesemne din cauza benzinei scurse, aprinsă de scânteile de
la acumulator.
- Dar pe şosea, nu trecea cumva vreo căruţă sau
vreun biciclist, pe care Zăganu să-i fi ocolit, iar la revenirea
pe banda sa să fi scăpat controlul volanului?
- Categoric, nu! Ar fi trebuit să dau eu însumi peste
ei şi să-i evit, lucru care nu s-a întâmplat. Reţin totuşi că,
atunci când m-am apropiat, până în zare nu se zărea decât o
singură căruţă, trasă însă în afara părţii carosabile, pe stânga
mea. Poziţia cailor sugera că abia urma să vină spre noi,
deci ar fi circulat oricum pe banda opusă, încât nu avea de
ce să creeze răposatului probleme de conducere. În plus, ea
nici nu va ajunge până în dreptul nostru, accidentul
petrecându-se mai încoace.
- În timp ce mai aveaţi autoturismul în vizor, nu aţi
băgat de seamă dacă mersul său nu avea cumva oscilaţii,
ceea ce putea indica existenţa vreunei defecţiuni la direcţie
sau vreo greşeală de manevrare?
Procurorul se gândea să verifice prin această
întrebare scenariile care invocau fie o posibilă defectare a
sistemului de frânare sau de direcţie, fie slăbirea unor
şuruburi, sau influenţarea conducerii printr-o dronă.
- Până l-am scăpat din ochi, nu pot spune că aş fi
observat ceva dubios la el. Toate păreau normale şi la locul
lor, doar viteza era după mine cam mare, unde eu am
obiceiul de a umbla mai lent.
Deci ipotezele, vânturate pe la televizor cu mult
aplomb, nu păreau să se susţină. Dacă sabotajul invocat ar fi
fost real, era imposibil ca efectele sale să nu se facă simţite
cu câteva secunde înainte de a se întâmpla nenorocirea. Era
prin urmare o pistă pe care nu avea sens să se afunde…
- Şi dumneavoastră ce-aţi făcut mai departe?
- Păi, în clipa când am constatat că potopul de piese
a încetat, m-am apropiat prudent şi, zărind resturile

171
limuzinei cu roţile în sus, am coborât să cercetez dacă nu
este vreun supravieţuitor, căruia i-aş putea fi de ajutor. Am
ocolit mormanul de fiare diforme şi am descoperit răposatul.
Am scos telefonul şi am sunat la serviciul de intervenţii
urgente, descriind cele care mi se înfăţişau. Între timp s-au
ivit mai multe maşini, care au oprit, ca ocupanţii să caşte
gura la ce s-a întâmplat. Între alţii au sosit şi nişte poliţai de
la postul comunal. Eu am vrut să plec, dar m-au oprit, ca să
fiu martor la desfăşurarea cercetării. Măi întâi a venit
salvarea, şi puţin după aceea, şi agenţii de la circulaţie. Apoi
aţi apărut şi dumneavoastră. Când s-a terminat totul, adică
tocmai pe înserat, am fost pus să dau o declaraţie şi am
plecat la cumnaţi,după ce ratasem întreaga zi.
- Sunteţi sigur că v-a depăşit acel BMW alb-gri
metalizat al lui Zăganu.
Omul se uită consternat la anchetator. Nu înţelegea
ce dorea să spună de fapt.
- Păi eu ce-am povestit până acum? Cum adică să nu
fi fost depăşit?! Ce întrebare mai e şi asta? Vă bateţi joc de
mine?
- Ceea ce o să vă spun o să vi se pară o absurditate,
dar este un lucru cert, care iese în afară de orice discuţie.
Înainte de a vă primi, verificam lista vehiculelor care au
circulat pe porţiunea de drum dintre cele două sate, listă care
se întemeiază pe indicaţiile camerelor de luat vederi din
zonă, a căror obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială. Ei
bine, înregistrările arată că după dumneavoastră, vreme de
câteva minute, nu a mai venit nici un automobil. Primul care
a urmat, a fost Dacia poliţiei locale! Deci de unde a putut
apărea BMW-ul care v-a depăşit? Apoi un alt şofer spune
că, venind dinspre Ciocârlia, ar fi întâlnit două turisme
identice cu cea a decedatului, care se hărţuiau în trafic.
Ciudat este că nici ele nu apar pe vreo cameră de
supraveghere. Dacă au existat, de unde au răsărit şi unde au

172
dispărut? Să zicem că cea pe care o pomeniţi dumneavoastră
o regăsim făcută praf. Deci avem o probă palpabilă, care-i
atestă prezenţa. Dar de unde s-a ivit? Din neant?
- Domule, eu nu mint. Am spus exact ceea ce am
văzut. Am mai declarat-o odată, chiar în seara aceea. Mai
multe nu ştiu. Categoric BMW-ul a trecut pe lângă mine,
după care l-am regăsit distrus în marginea ogorului.
Intervalul dintre cele două momente nu depăşeşte mai mult
de un minut!
- Să vă mai spun o ciudăţenie la fel de şocantă.
Susţineţi că omul ţinea la ureche celularul când vă depăşea.
- Da, aşa este.
- Ei bine am cerut desfăşurătorul convorbirilor
telefonice ale răposatului, pentru numărul aparatului aflat
lângă el, sigurul pe care îl putea utiliza în clipa când l-aţi
întâlnit, căci resturile altuia n-au fost găsite la locul
accidentului. N-o să vă închipuiţi ce-am aflat! Receptorul de
lângă cadavru nu se mai folosise de vreo două zile decât
pentru nişte SMS-uri, ultimul expediat poate cu cel mult
jumătate de oră, sau chiar mai puţin, înainte de catastrofă.
Că ar putea fi vorba de un al doilea aparat, e îndoielnic. În
primul rând pentru că, conform mărturiei dumneavoastră,
acesta trebuia să fie descoperit în mâna decedatului. Ori în
întregul perimetru nu a fost depistat decât celălalt. Iar pe de
altă parte, soţia a declarat că nu ştia de existenţa mai
multora. Soţul se temea într-adevăr că e ascultat, susţinea ea,
dar i se păruse inutil să recurgă la o cartelă nenominală, căci
presupunea că şi cei cu care intra în contact erau
supravegheaţi, deci lucrurile ar fi răsuflat din interceptările
făcute acestora. Dacă dorea o discreţie totală pe o anume
temă, i se părea de preferat să discute direct cu cei vizaţi,
lucru care îi intrase în obicei. Cum informaţiile menţionate
sunt certe, înseamnă că nici amănuntul legat de conversaţia
telefonică din timpul mersului nu este susţinut de probe.

173
 Voi să adauge: „de altfel afirmaţia cam aduce a
deducţie de roman poliţist, ca şi povestea vrafului de hârtii
aflat pe scaunul din dreapta, pe care nu-l puteaţi vedea din
cauza portierei, care le ascundea, dar susţineţi că l-aţi fi
zărit!” Se abţinu totuşi. Parcă citindu-i gândul, celălalt se
scuză puţin strâmtorat:
- Vă rog să mă credeţi că nu am născocit absolut
nimic. Poate că nu am văzut actele de pe scaun în clipa
depăşirii, dar, fără voie, am dedus existenţa lor din cele
constatate ulterior la locul dezastrului. Oricum nu am minţit!
Poate că am încurcat puţin lucrurile, suprapunând cele
deduse logic, cu cele întâmplate efectiv. Dar de minţit, nu
am minţit.
- Vă cred, căci leşul şi resturile autoturismului
închipuie o realitate de necontestat, în ciuda celor arătate de
camerele de luat vederi. Doar că nu se poate formula o
explicaţie. Nici nu mai ştiu ce să iau de bun şi ce nu.
Omul, socotit de toţi «martorul cheie», plecă puţin
năucit şi chiar nemulţumit, apăsat de sentimentul că e socotit
mincinos. Se vedea cât de colo că era peste măsură de
nervos.
Procurorul se întoarse la masa sa de scris, scoase din
nou din mapă listele cu înregistrările camerelor de
supraveghere şi le parcurse iarăşi de la un cap la altul, în
vana nădejde că ar putea întrezări o lămurire. O bătaie
uşoară la uşă îl întrerupse. Unul dintre băieţii de la poartă
deschise şi lăsă să treacă pe dinainte-i un bărbat de vreo
cincizeci de ani, îmbrăcat într-o scurtă gri, confecţionată
dintr-o ţesătură folosită obişnuit pentru croitul blugilor, trasă
peste o cămaşă larg descheiată la gât. Era solid, fără a fi însă
gras, de înălţime obişnuită, cu o faţă cam boţită şi puternic
bronzată, fiind tăbăcită de vântul şi soarele pe care nu
avusese cum le evita. Magistratul îl cercetă nedumerit, în
vreme ce închidea uşa.

174
 - Am fost chemat la dumneavoastră… murmură
intimidat noul sosit, văzându-se privit a mirare. Ăsta-i
mandatul.
- Mandat? întrebă surprins Iustin, ridicându-se în
picioare.
Celălalt îi aşeză lângă laptop o citaţie, în care se
indica ora şi ziua când era programat să se prezinte la
parchet. Slujbaşul se uită la nume, şi-şi dădu seama că avea
în faţă căruţaşul din Ciocârlia, care traversase zona în clipa
accidentului. După obicei, îl pofti pe musafir să se aşeze la
masa de după uşă. Îi împinse în faţă câteva coli din teancul
care se găsea pe un colţ al tăbliei, îndemnându-l din ochi să
ia şi un pix din cele aflate într-un pahar de plastic. Apoi se
aşeză pe un scaun în faţa biroului.
- Deci ce-aţi văzut din desfăşurarea întregii
întâmplări?
- Nimic.
- Bine, dar nu eraţi pe aproape?
- Eram la mai mult de un sfert de kilometru
depărtare. Încă nu ajunsesem prin dreptul limuzinei scăpate
în câmp. Mă oprisem la fântâna lui Ion al Măriţei a Ţundrii,
ca să adăp caii. Pe acolo îşi avusese moşul casa, da’ acum s-
a împrăştiat totul, şi gardul, şi pereţii coşmeliei, şi
grajdurile, că el a murit, iar copii s-au risipit prin Italia, ca să
nu moară de foame. Că munceau la fabrica de televizoare,
dar dacă se făcu zob, ca toate celelalte, s-au dus în lume.
Din întreaga ograda numai puţul a mai rămas. D-aia poposii
în pustia ceea. Cum trăgeam de ciutură, stăteam întors cu
spatele către direcţia cu pricina. Putem vedea drumul numai
dintr-o parte şi numai în direcţia din care venisem, adică
înspre Ciocârlia. Aşa încât n-am băgat de seamă când
şoferul a intrat în pom şi-a luat-o spre ţarini. Abia când am
auzit bufnitura m-am întors, căci zgomotul fusese atât de

175
puternic, că m-am speriat şi eu, dar şi caii, care aproape au
sărit din loc, că de abia i-am putut stăpâni!
- Şi când v-aţi întors ce-aţi văzut? Autovehiculul era
la baza tulpinii?
- În prima clipă n-am văzut nimic. Nu se zărea nici
urmă de vreo maşină. După câteva clipe însă au început să
zboare în stradă bucăţi de tablă. Stăteam şi mă minunam, că
până atunci nu mi se mai arătase ochilor aşa privelişte. Am
lăsat adăpatul, m-am aburcat în căruţă şi-am mânat spre
locul cu pricina, ca să aflu ce s-a întâmplat. Între timp
venise de dimpotrivă şi un Logan, care oprise chiar acolo,
iar omul se pogorâse şi-o luase prin bălării.
- Dar înainte de bubuitură nu aţi remarcat nimic
ciudat la vehiculele care circulau prin zonă? Totul părea
normal?
- Da. De altfel pe acoloşa umblă puţine motoare, de
aceea m-am mirat chiar că la o vreme am observat, trecând
destul de curând una după alta, două turisme grozave de
import, de acelaşi fel.
- Adică?
- Păi, taman când dam să intru în bătătura de la
fântână, care e cam în afara şoselei, a săgetat de-a stânga
mea primul dintre ele, aidoma cu acela pe care mai apoi l-
am văzut mai încolo sărit în aer. Iar cu doar câteva clipe
înainte de a auzi bubuitura, un altul, la fel de mişto, a ţâşnit
iarăşi pe lângă mine şi tot spre Ciocâlia. Dacă era chiar cel
dintâi, nu ştiu când să se fi înturnat din cale. De altfel a mers
ce-a mers, şi s-a oprit o vreme la cotitură. N-am băgat de
seamă când o fi plecat de acolo. Dar când ajunsei la locul
nenorocirii, tot foindu-mă dacă să cobor sau nu din căruţă, la
o vreme, uitându-mă în urmă, îmi dădui seama că dispăruse.
- Dar era chiar acelaşi? Avea numărul aceluia pe
care-l văzuseşi întâiaşi dată?

176
 - Apăi, asta chiar că nu ştiu. Eu nu ţin minte atât de
uşor niscai numere şi încă zărite în fugă. De altfel, din cauza
vitezei şi privind drumul dintr-o parte, nici nu cred că
puteam osebi ce scrie pe plăcuţele lor, chiar de aş fi vrut.
Oricum, pe dinafară automobilele erau aidoma.
- Şi la ce interval s-au succedat? La cinci, sau la zece
minute?
- Ei, nu m-am uitat la ceas. Şi la drept vorbind nici
nu port ceas. Da’ aşa ar putea fi. Că până m-am apropiat de
fântână, până am tras căruţa mai de-o parte, până am
coborât, până m-am apropiat de ghizd, până am aridicat de
vreo două ori ciutura s-or fi scurs câteva minute bune. C-or
fi fost cinci, opt sau zece, nu-mi pot da seama. Dar, oricum,
puţin timp a trecut.
- Aţi notat tot de am discutat până acum?
- Nu, că m-aţi luat cam repede, iar eu nu sunt aşa bun
scriitor. Apoi şi pixul ista de mi l-aţi dat când scrie, când ba,
aşa că n-am spor.
- Atunci luaţi altul şi înştiinţaţi-mă când isprăviţi.
După un timp omul ridică privirile, încât Iustin putu
relua conversaţia.
- Deci spuneaţi că aţi ajuns în preajma limuzinei
răsturnate. Ce privelişte vi se înfăţişa?
- Păi strada era plină de bucăţi de tablă şi altă
fierăraie. Am oprit şi-am vrut să cobor ca să mă uit mai
îndeaproape. Înaintea mea sosise deja un Logan, iar şoferul
era chiar lângă rămăşiţele date cu roatele în sus. Cât m-am
mai câcâit eu, au mai venit vreo două autoturisme, şi dintr-o
parte, şi din cealaltă, prinzându-mă între ele. Între alţii se
iviseră şi poliţaii de la postul din sat, care stau tot timpul cu
ochii pe noi, ca să ne găsească pricină să ne amendeze. Nişte
otrepe, puse doar pe făcut rău, vezi Doamne, de dragul
dreptăţii! Dacă am văzut aşa, nu m-am mai pogorât, ci am

177
plecat mai departe, să ies din balamucul ce era pe cale de a
se isca.
- Deci ziceţi că după izbitură din vehiculul s-a ales
praful!
- N-am zis chiar aşa! A ajuns ţăndări, e drept, dar nu
din pricina ciocnirii cu plopul. Când, la fântână stând, m-am
întors, lângă pom nu se zărea nimic, iar şoseaua, goală.
Imediat după aceea bucăţi de fier au prins a zbura pe asfalt
de undeva de prin ţarini. Aş socoti mai degrabă, că abia
după ce ajunsese în buruieniş, maşina a explodat. Ca să fiu
sincer, pălitura lemnului n-am auzit-o. Singurul zgomot care
mi-a atras luarea aminte a fost bufnitura din urmă.
- Sunteţi sigur c-a fost la mijloc şi o deflagraţie, nu
numai o coliziune?
- După câte am văzut, eu aşa zic… Da’ eu nu mă
pricep. Sunt şi eu un ţăran, acolo…
După puţin omul plecă. Procurorul căzu din nou pe
gânduri. Ultimii doi martori, singurii care văzuseră cât de
cât ceva, vorbeau stăruitor doar de o detonaţie, recunoscând
că nu au observat producerea în prealabil a vreunei
tamponări. Deci se putea concluziona că de fapt rataseră
tocmai accidentul propriu-zis. Ciudat era că lovitura cu
trunchiul trebuia să se fi petrecut cu cel puţin câteva secunde
înaintea detunăturii invocate de povestitori, şi era cu
neputinţă să nu fi pricinuit ceva huiet, mai ales dacă se avea
în vedere viteza uriaşă pe care, după cât se părea, o avusese
autovehicul. Se ivea deci un hiat, de natură de a ridica o
sumă de întrebări şi nedumeriri. Desfăşurarea incidentului se
dovedea tot mai curioasă, pe măsură ce culegea mai multe
amănunte. Dacă priveai lucrurile în grabă şi superficial,
puteai socoti că te-ai găseai în faţa unui accident clasic, a
unui obişnuit «eveniment rutier», cum se scria în raportul de
expertiză. Dar pe măsură ce intrai în posesia unui volum mai
mare de detalii, acestea se contraziceau în mod flagrant. Era

178
totuşi greu de crezut că cei doi audiaţi minţeau doar de
dragul de a fi interesanţi, sau din plăcerea de a se auzi
istorisind fapte palpitante. De altfel unele judecăţi nici nu le
enunţaseră din proprie iniţiativă, ci răspunzând la întrebările
sale…
Mai urmară câţiva martori, dinte aceia care se
opriseră să privească evenimentul, identificaţi de
subcomisarul Marin. Magistratul îi ascultă cam plictisit, căci
practic nu adăugau nimic semnificativ, mărginindu-se să
descrie locul şi resturile caroseriei sfâşiate. Cunoştea prea
bine datele din ceea ce văzuse el însuşi în cursul primei
vizite şi apoi din pozele care-i fuseseră puse la îndemână.
Aproape toţi emiteau şi diferite presupuneri despre modul
cum trebuia să se fi desfăşurat întreaga întâmplare, dar nu
erau decât deducţii logice, imaginate mai amplu sau mai
sumar, funcţie de fantezia fiecăruia. Nu putea pune nici un
temei pe astfel de raţionamente. Erau adesea doar reluări ale
scenariilor fabricate de comentatorii de la televizor, în
căutare de senzaţional, repetate cu mai mare sau mai mică
fidelitate de povestitori, adică un şir nesfârşit de închipuiri şi
probabilităţi nesusţinute la urma-urmelor prin vreo probă şi
nici verificabile în vreun fel.
Reflecţiile unei singure femei îi reţinuseră luarea
aminte, deşi la rândul lor şi ele nu erau de bună seamă decât
nişte speculaţii pe marginea pălăvrăgelilor răspândite de
mass-media. Ea stăruia că foarte suspecte erau contractele
cu instituţiile militarizate, în care nu se pătrunde tocmai
uşor, iar managerii nu pot face chiar ce le trăsneşte prin cap,
în virtutea unui ciubuc primit pe ascuns. Aici nu poate lipsi
un ordin al unui superior. Lumea uniformelor e mult mai
riguroasă şi mai rigidă decât cea civilă. Ideea ducea la
concluzia că răposatul se bucura de o protecţie la un nivel
foarte înalt. Cineva dintr-o poziţie «cheie» îl acoperea şi îi
deschidea căi şi uşi care altora le rămâneau fie închise, fie

179
chiar inaccesibile. Deci undeva în cercurile de comandă ale
armatei, sau între generalii serviciilor secrete avea
neîndoielnic nişte «pile». Afacerile pe care le învârtea erau
deci destul de dubioase, miroseau şi a altceva decât a comerţ
cinstit. Interlocutoarea sublinia: „Închipuiţi-vă că aţi câştiga
la loto câteva milioane de euro şi v-aţi face o firmă identică
cu aceea a mortului. Credeţi că aţi putea pătrunde cu
mărfurile dumneavoastră în câteva sute de spitale, şi încă
militare?! Mi-e teamă că aţi da în scurt un faliment
răsunător, dacă nu vă susţine nimeni din spate. Deci la
Zăganu avem de a face şi cu ceva ce nu se vede şi care
dumneavoastră v-ar lipsi. Prin urmare, pentru a scoate la
iveală tot adevărul care îl priveşte, ar trebui scormonit şi în
această zonă obscură.”
Argumentaţia nu era nouă. Chiar unii dintre angajaţi
menţionaseră existenţa unor relaţii cu lumea cazonă. Dar nu
le dăduse prea mare atenţie, căci era neîndoielnic că omul
era destul de descurcăreţ, şi înţelesese că fără o anume
trecere, fără un sprijin, n-ar fi putut să se lanseze în afaceri.
Ca atare cultivase legăturile cu cercurile influente care-i
fuseseră accesibile, lucru obişnuit pentru toţi care voiau să
reuşească, încât, obiectiv vorbind, «relaţiile» n-ar fi fost
motiv de a-i trezi bănuieli. Totuşi insistenţa femeii îl
determină să privească puţin mai altfel conexiunile evocate,
întrevăzându-le şi o parte culpabilă. Un posibil amestec al
serviciilor secrete nu putea fi exclus. De altfel domnul
Traian, vecinul de palier de acasă, se referise într-una din
serile anterioare la «locotenenţii» care poate executaseră
ordinele unor puteri «oculte». Oare înaltele grade militare
intrate în joc nu închipuiau cumva unele piese din şiragul
forţelor «oculte» incriminate?
Rămas din nou singur, Iustin trecu la masa sa de
scris, cufundându-se în gânduri. După ce ascultase toţi
martorii pe care şi-i propusese, nu era mai luminat ca în

180
zilele precedente. Faptele nu numai că nu se legau între ele,
dar cel mai adesea se contraziceau flagrant.
Firma producătoare a automobilului lui Zăganu
susţinea că o explozie nu este cu putinţă, afirmaţie care nu
era respinsă nici de unii tehnicieni consultaţi, care arătau că
nu avea ce dezlănţui o detonaţie, şi încă una de amploare!
Totuşi, unii dintre aceia care analizaseră urmele rămase, cât
şi martorii care fuseseră pe aproape în clipa accidentului,
evocau o deflagraţie şi nu puteai să nu le dai dreptate.
Rămânea însă un mister, de cine sau de ce fusese pricinuită.
În plus, ultimii, deşi aflaţi aproximativ la faţa
locului, nu numai că nu luaseră act de vreun impact cu
plopul, dar nici nu auziseră nimic, deşi firesc era ca
bufnitura, inevitabilă cu asemenea prilej, să răzbească până
la ei, chiar ca un huiet destul de lărmuitor, dacă se ţinea
seamă de viteza colosală a turismului. Ei evocau însă un
singur zgomot, doar acela care răsunase din plin câmp.
Totuşi scoarţa pomului era rănită, deci o ciocnire prealabilă
nu lipsise! Dar cum era posibil ca nimeni să nu-i fi desluşit
ecoul?
Rămânea de neînţeles şi faptul că, în urma coliziunii,
vehiculul nu se comprimase şi nici nu se încolăcise în jurul
arborelui, cum era firesc şi cum arătau specialiştii şi
fabricantul că ar fi trebuit să se întâmple. Pe altă parte
decojirea restrânsă, vizibilă pe copac, sugera o izbitură
«blândă», atenuată, ceea ce contravenea spuselor
proprietarului Loganului, a cărui depoziţie sugera că
evenimentul se petrecuse sub imperiul unei viteze foarte
mari, de natură să provoace un impact pe cât de violent, pe
atât de nimicitor. Apoi adâncimea mare a şanţului împiedica
saltul pe deasupra sa, presupunând mai degrabă o răsturnare
a autoturismului pe latura sa dreaptă, însă în aşa fel încât să
păstreze alinierea faţă de şosea; ori el răzbătuse taman până
în marginea ţarinilor, sfârşind în cu totul altă poziţie! Era

181
totodată inexplicabil că putuse ieşi dintr-o groapă cât o
tranşee, după ce inerţia i-a fost anihilată în răstimpul
tamponării.
Chiar făcând abstracţie de aceste detalii, rămânea
neclar şi modul cum de scăpase pe lângă plopul pe care-l
avusese în cale şi cum se deplasase dincolo de el. Şanţul şi
caracterul «blând» al loviturii indicate de zgârieturile
frontale rămase pe tulpină, contestau pur şi simplu traiectul
care era de presupus că ar fi fost parcurs după tamponare.
Atunci cum de ajunsese limuzina unde a fost găsită? Mai
mult, distrugerea totală a feţei ei stângi închipuia un alt
mister de nedezlegat, în condiţiile în care trunchiul nu
apărea ca atins din lateral, lipsind în respectiva zonă orice
semne care să indice cea mai vagă frecare sau buşitură,
unicul fapt care putea justifica smulgerea portierelor.
Apoi, în final, BMW-ul se prăvălise pe-o coastă şi
anume pe cea din dreapta, dezechilibrându-se în sens opus
aceluia în care zburase motorul, nefiind limpede ce forţe
putuseră zvârli cele două componente în părţi potrivnice,
când inerţia le împingea de fapt pe amândouă înainte, şi nici
nu existase o denivelare care să motiveze o schimbare de
direcţie. Oricum, deşi unii criminologi vorbeau de o
rostogolire multiplă, era puţin probabil să se fi petrecut
altceva decât o simplă răsturnare.
În sfârşit traiectoria tuturor bucăţilor de fierăraie şi
de tinichelele ajunse în drum sugera că ele plecaseră nu de
la rădăcina pomului pălit, ci din mijlocul buruienilor, unde
automobilul nu mai avusese ce obstacol să întâlnească, de
natură să le îndreptăţească sensul lor de zbor.
Dar şi strivirea cadavrului era surprinzătoare. Nu
putuse fi cauzată de deplasarea motorului, deşi numai
izbitura sa era în stare să provoace o leziune atât de gravă.
Dacă se lua însă în calcul mişcarea sugerată de locul unde
aterizase, contrară faţă de cea a caroseriei, zvâcnetul său

182
spre cel de la volan era imposibil, încălcând principiile
elementare ale inerţiei. Dacă limuzina se oprea dintr-o dată,
iar el se desprindea de pe şasiu, firesc ar fi fost ca să
continue drumul iniţial. Dacă acceptăm totuşi prin absurd,
că sărea cumva în spate, ar fi putut atinge doar jumătatea
inferioară a corpului şoferului, care era la nivelul său, dar în
nici un caz pe cea superioară. Ori tocmai regiunea care-i era
expusă era integră, situaţia înfăţişându-se din nou de-a-
ndoaselea! Culmea era însă că, în ciuda oricărei logici
motorul nu ţâşnise nici înainte, nu se smucise nici înapoi, ci
fusese zvârlit spre stânga, la câţiva metri depărtare! Numai
că direcţia urmată nu era singura anomalie care se semnala.
Pentru a ajunge în poziţia în care fusese descoperit, şi a
zdrobi totodată conducătorul auto, ar fi trebuit să aibă un
traseu în unghi! Adică, din locul unde se afla fixat în
şuruburi, s-o pornească mai întâi în spate, cu o deviaţie de
cel mult trei-patru grade faţă de axa vehiculului, şi, sfâşiind
capacul care-l acoperea, să intre în partea superioară a
habitaclului, oprindu-se în capul lui Zăganu. Dar, deşi toţi
susţineau că aşa s-ar fi desfăşurat lucrurile, nu se putea
lămuri cum de ajunsese la ţeasta omului fără a fărâma
consola centrală, care-i stătea în cale şi care, fiind din
plastic, era deosebit de fragilă. Apoi cum pătrunsese în
cabină, nu numai fără să atingă rama parbrizului, dar şi fără
s-o zgârie măcar, cu atât mai mult cu cât, de altfel, prin
deschiderea ei nici nu încăpea? În final, din craniul
mortului, care trebuia să fie peste măsură de dur ca să-i
poată schimba direcţia de zbor, ceea ce nu era, el ricoşa
lateral pe diagonală, aterizând la vreo şapte – opt metri mai
încolo! Asemenea parcurs era cu totul şi cu totul
neverosimil.
Judecând obiectiv, dacă nu purta centură de
siguranţă, Zăganu s-ar fi lovit cu pieptul doar de volan, iar
cu fruntea de geamul parbrizului, ceea ce nu-l putea

183
desfigura în halul în care ajunsese. În plus rămânea
inexplicabil din ce cauză, în ciuda zdruncinăturilor zdravene
care era de presupus că ar fi survenit, nu se declanşaseră
airbagurile, deşi ele intrau în dotarea existentă la bord.
Apoi de ce se găseau două feluri de amprente pe
volan, când în permanenţă automobilul fusese condus de o
singură persoană? Deci se ridica întrebarea: ale cui erau
urmele papilare necunoscute şi în ce împrejurări apăruseră
acolo?
În plus se adăuga şi o altă ciudăţenie. Capul era
zdrobit, în schimb pe tetieră, de care craniul fusese tot
timpul rezemat, şi care reprezentase elementul de
contrapunere pe care fusese stâlcit, nu se zărea nici măcar o
singură picătură de sânge sau vreo fărâmă de os. Ea nu
numai că nu era smulsă din locul ei, dar căzuse în iarbă
odată cu bancheta de care era fixată. Întregul ansamblu se
desprinsese şi se rostogolise alături de rămăşiţele
autovehiculului, prezentându-se însă într-o stare destul de
bună.
Dar, deşi terciuirea era groaznică, sângele lipsea nu
numai de pe îmbrăcămintea tetierei, deloc deformată, dar şi
din locul în care leşul se prăbuşise printre buruieni. Iar
hemoragia internă, deşi intensă, nu acoperea volumul
sângerării care ar fi trebuit să se producă, în ciuda
afirmaţiilor unor specialişti, care aveau mai degrabă aspectul
unor explicaţii de circumstanţă.
Iar nepotrivirile faptice culminau cu constatarea că,
deşi turismului era totalmente sfărâmat, componente de ale
sale fiind împrăştiate pe o mare suprafaţă în jur, cadavrul, în
afara părţii strivite, nu prezenta alte vătămături, dovedindu-
se astfel mai rezistent decât fierul!
Deşi în principiu poliţia comunală, cât şi
subcomisarul Marin îi justificaseră credibil repeziciunea cu
care fuseseră înlăturate resturile limuzinei, graba dovedită îi

184
stârnea totuşi serioase suspiciuni. De altminteri la fel de
uimitor era şi zorul cu care cel răposat era predat familiei
spre a fi înmormântat. Parcă cineva ar fi vrut să scape cât
mai iute de leş. Iustin îşi propuse ca în zilele ce-or veni să
iscodească mai îndeaproape şi dedesubturile surprinzătoarei
celerităţi survenite în ambele împrejurări. Oricum, analizele
ADN nu se finalizaseră în clipa în care mortul era
încredinţat alor săi spre înhumare, parcă anume ca să se
împiedice o contraverificare. S-ar fi zis că se dorea să se
ascundă ceva, iar totul se punea la cale în umbra unei înalte
şi misterioase protecţii, care accelerase mersul treburilor!
Magistratul se vedea confruntat cu o mulţime de
incertitudini, care se mai şi contraziceau flagrant între ele.
Nu înţelegea unde greşea în interpretarea probelor care-i
ajunseseră la îndemână. Nu-i mai rămânea altă posibilitate,
decât s-o ia de la capăt, de la zero, cum se zice, făcând
abstracţie de absolut toate concluziile trase până atunci.
Neîndoielnic, era stringent necesar să revadă cu mare luare
aminte locul accidentului. Poate nu observase ceva, poate
omisese un mărunţiş, spre pildă vreo denivelare pe şosea sau
pe acostament, ori din terenul pe care poposise în final
maşina, detaliu care putea lămuri nişte neaşteptate
redirecţionări ale traiectoriei. Drept care se sculă şi stabili cu
şoferul ca, în dimineaţa următoare, să-l ia direct de acasă,
încât de la prima oră să plece la ţară, spre a cerceta întregul
perimetru în care se desfăşurase nenorocirea, în speranţa de
a putea descoperi unele amănunte care ar fi explicat, fie şi
numai în parte, bizareriile care se înmulţiseră în chip
neaşteptat, punându-l în dificultate.

Ajuns a doua zi în Stăncuţa, procurorul opri la

şcoală, ca să cerceteze cum funcţiona camera de

185
supraveghere. Ajutat de director, îşi putu revedea coborârea
din autoturism şi intrarea în curte. La primărie nu întâlni
aceeaşi solicitudine, secretarul nefiind preocupat să-i facă o
demonstraţie similară. Oricum, îşi dădu seama că instalaţia
de aici era mult mai performantă decât cealaltă. Nu numai
că imaginile erau color, dar aveau şi o rezoluţie mult mai
bună, dar totuşi insuficientă pentru a recunoaşte numărul de
înmatriculare al vehiculelor. Mulţumind, îşi reluă călătoria.
Dar nu ieşi bine din sat, că văzu pe stânga şoselei, tocmai
dincolo de un lan întins de grâu, un tractor roşu, care trăgea
după sine o remorcă vopsită într-un verde spălăcit.
- Cum de-a ajuns aşa departe? zise într-o doară, mai
mult sub formă de întrebare retorică. O fi vreo cale de acces
până acolo?
Şoferul, care nu sesizase nuanţa enunţului, se simţi
dator să răspundă:
- Păi dintotdeauna între haturi au fost drumeaguri, că
altfel oamenii nu pot ajunge la loturile lor.
- Să opreşti în dreptul unei asemenea treceri în câmp,
să-mi fac o părere...
După câteva clipe automobilul frână. Magistratul se
uită peste ţarini. Tractorul sălta prin gropile unui şleah, pe
care se întretăiau mulţime de făgaşe săpate de utilajele
agricole care trecuseră pe acolo, probabil pe vremea când
ţărâna fusese umedă şi moale, nu uscată şi bătură ca în acea
clipă. Din păcate însă, doar scrutând priveliştile, nu putea
găsi dezlegare problemelor care-l preocupau. Se afundă
câţiva paşi printre semănături, dar îşi dădu seama că era un
demers lipsit de orice orizont. Nu putea ajunge prea departe,
iar rătăcirea printre culturi nu prea avea rost, mai ales că
puţin mai încolo începeau nişte lanuri de porumb, care,
datorită înălţimii, îi închideau cu totul orizontul. Pentru a se
informa asupra alcătuirii reţelei de căi care împânzeau şesul,
asupra înlesnirilor pe care le oferea unor eventuali infractori,

186
nu-i rămânea decât să caute desluşiri pe o hartă satelit pe
Google. Din păcate stările înfăţişate pe internet erau vechi
de câţiva ani şi desigur nu mai corespundeau pe deplin
situaţiei de ultim moment de pe teren. Oricum, o idee îşi
putea totuşi face. Se întoarse la banda asfaltată. Deodată zări
o căruţă care se apropia. Când ajunse în dreptul său, rugă
vizitiul ca să oprească.
- Bre bade, încotro duce şleaul ista?
- Iaca, spre ogoare, la cele semănate... P-aici umblă
atelajele şi mergem de-al de noi la treabă.
- Şi se înfundă în lanuri?
- Unele da, altele nu, că sunt mai multe. O parte însă
ajung chiar până la şoseaua naţională! Însă, ca să nu te
împotmoleşti în ţesătura lor, trebuie să cunoşti foarte bine
locul! Dar nevoia de a ne găsi loturile ne-a învăţat să ne
descurcăm.
- Deci dacă vrei şi te pricepi, poţi răzbate la şoseaua
naţională?
- Da, precum am şi zis de altfel…
- Şi până-n Ciocârlia se mai deschid şi alte şleauri
precum acesta?
- Apăi pe partea stângă sunt vreo patru, iar pe
cealaltă mai puţine, după cât ştiu. Ultimele duc însă spre
Scorţarul de Sus, legându-se de drumeagurile tăiate de
ţăranii de acolo, în hotarul lor.
- Mulţam, dumitale!
Procurorul urcă în turism şi în continuare iscodi din
mers existenţa altor intrări printre ogoare. O primă
ciudăţenie părea să se dezlege. Misterioasele vehicule, care
apăreau din senin şi dispăreau ca nişte năluci se puteau sluji
de mănunchiul de trasee lăturalnice, de nimeni controlate.
Era totuşi greu de explicat de ce preferaseră în locul
asfaltului, nişte şleahuri desfundate. Dacă umblau pe şosea,
făceau poate un mic ocol, parcursul fiind mai lung, dar în

187
compensaţie ar fi fost scutiţi de dificultăţile iscate de gropi,
de făgaşe şi de praf, şi, putând spori viteza, ar fi ajuns mai
repede la destinaţie. În plus, mergând printre haturi, exista
riscul de a se rătăci, reţeaua fiind foarte încurcată şi plină de
bifurcaţii cunoscute numai sătenilor. Ori gospodarii de
baştină, mulţi ajunşi în sărăcie lucie după restituirea
pământurilor pe care nu aveau cu ce să le lucreze, în mod
sigur nu deţineau BMW-uri, şi încă de ultimă generaţie!
Deci pasagerii maşinilor care bătuseră câmpia nu erau în
mod sigur localnici!! Dar acceptând ideea că erau străini, se
ridica întrebarea, cum de se descurcaseră?! Chiar cu un
GPS, de pe harta căruia însă lipseau marcajele atâtor rute
întâmplătoare, de altfel foarte sinuoase şi încurcate, era greu
să ajungi la destinaţie fără o anume experienţă. Constatarea
sugera deci că voiajorii care se aventuraseră în atare hăţiş
erau obişnuiţi să iasă cu bine din situaţii dificile, ceea ce
ducea la ideea că era vorba de nişte oameni anume antrenaţi
ai unor servicii speciale. Era totuşi greu de crezut că nişte
unităţi secrete străine – sau chiar din ţară – se coborau într-
atâta, încât să se ocupe de un negustor oarecare de
medicamente, dezinfectanţi şi detergenţi! Prin ce le-ar fi
putut trezi interesul?
Mai verosimil era ca răposatul să se fi amestecat
într-un fel de mafie a produselor sanitare şi să fi fost
eliminat, devenind cuiva incomod. Structurile clandestine de
gen nu lipseau, iar cele din domeniul farmaceutic pare-se că
erau chiar destul de puternice şi agresive, susţinute fiind
dinafară, unde de altfel îşi aveau capetele. Şi alte organizaţii
oculte, precum clanurilor ţigăneşti, dispuneau de asasini
plătiţi, în stare de orice, şi destul de isteţi ca să nu li se poată
da lesne de urmă. Nu era deci exclus ca Zăganu să fi căzut
victimă unor astfel de formaţiuni preexistente, îşi zise
procurorul, dacă închipuia evenimentul sub forma unui
scenariu pesimist. Dar dacă privea lucrurile dintr-o viziune

188
mai optimistă, trebuia să admită că afaceristul se putea sluji
de structurile în cauză, ca să se substituie cu un cadavru luat
de la morgă, pentru a fi declarat mort şi a determina
încetarea oricărei cercetări penale împotrivă-i. Oricum,
Iustin considera puţin probabilă ideea că el însuşi pusese la
cale întreaga uneltire a dispariţiei sale, cu doar mijloacele de
care dispunea, pentru că nu-l socotea nici destul de puternic,
nici suficient de bogat şi de influent, încât să fie capabil să
ducă până la capăt un plan atât de sofisticat, vrednic de un
film horror.
Dar socotea greu de acceptat şi presupunerea de a
atribui înscenarea decesului unei organizaţii interlope de
oarecare calibru. Aranjamente atât de complexe se iniţiau
doar în folosul «greilor» pe care-i avea în frunte, ori a
acelora foarte apropiaţi lor. Iar de afaceri atât de gingaşe şi
de riscante se ocupau însuşi «naşii». Dar procurorului i se
părea puţin probabil ca Zăganu să aibă o avere atât de mare
şi un statut atât de înalt, încât să stârnească interesul şi
compasiunea căpeteniilor găştii al cărei membru e posibil să
fi fost. El putea deţine cel mult rangul de «locotenent
secund» într-o asemenea urzeală, deci al unui executor mai
deosebit, şi nimic mai mult. Dar pentru fiinţe cu o poziţie
cam modestă, cum părea a fi fost dispărutul, nu se puneau la
cale operaţii de acoperire atât de savante! Obişnuit li se
închidea gura umplând-o cu pământ. De aceea nu-i prea
venea să creadă că leşul găsit n-ar fi al lui Zăganu, ci unul
de schimb. Dar dacă era el, ce rost avea să-i fie strivită faţa,
lucru pe care, de bună seamă, nu avea cum să-l provoace
deplasarea motorului, nici în timpul coliziunii, şi cu atât mai
puţin după aceea! Cui aducea folos desfigurarea şi în ce fel?
Din păcate pe identificarea făcută de soţie nu se
putea pune vreun temei. În principiu analiza ADN trebuia să
lămurească indubitabil dilema, eliminând orice incertitudini.
Totuşi îndoielile îl încercau şi în privinţa rezultatelor care se

189
vor da, căci materialul biologic probatoriu putea fi foarte
uşor «aranjat». Graba cu care fuseseră înlăturate urmele
accidentului, uşurinţa şi rapiditatea cu care cadavrul a fost
încredinţat familiei spre înmormântare îi inspirau suspiciuni.
Cei de la laborator erau de deplină încredere, dar cei care
recoltau probele parcă nu-i inspirau aceleaşi convingeri de
integritate. Totuşi, oricât scepticism i-ar fi indus expertizele,
trebuia să le accepte concluziile… O contestare a lor nici nu
putea intra în discuţie.
Autoturismul opri în dreptul pomului de care se
izbise Zăganu cu mai mult de-o săptămână înainte.
Procurorul coborî şi-o luă încet în lungul şoselei, căutând
din priviri eventuale gropi sau cel puţin nişte denivelări.
După vreo două sute de paşi se opri. Desigur că dacă maşina
mortului deviase de la traiectul firesc, lucrul se petrecuse în
limitele acestui interval. Ori în întreaga porţiune nu
remarcase nimic ce-ar fi putut duce cu gândul la un factor de
natură să provoace smucituri ale volanului. Asfaltul era
perfect neted. Probabil că fusese reparat şi netezit de curând,
găsindu-se într-o stare neaşteptat de bună.
Se întoarse coborând în şanţ. În dreptul locului unde
ajunsese cu plimbarea, săpătura era împotmolită, adâncimea
ei fiind acolo extrem de redusă. În plus laturile, roase de
ploi, cu iarbă crescută pe ele, formau nişte pante foarte
domoale, uşor de trecut. Abia când se apropie la vreo zece –
cincisprezece paşi de trunchiul afectat de impact, afundarea
începea să crească, încât la rădăcinile sale, buza laturii ei
dinspre câmp îi ajungea până aproape de genunchi. Avea în
faţă o groapă veritabilă, din care era greu de crezut că un
automobil de mici dimensiuni, cu o gardă la sol de
maximum douăzeci de centimetri, ar fi reuşit să iasă, pentru
a ţâşni în largul dinspre ogoare. Dacă lovea arborele cu
viteză mare, în condiţiile date, limuzina nu putea decât să se
comprime, iar după aceea cel mult să se răstoarne, dar mai

190
degrabă spre şosea, unde coasta vadului era mai lină, decât
spre ţarini, dar în orişice caz poziţia ei ar fi trebuit să fie
paralelă cu acostamentul. Tulpina era într-adevăr decojită
întrucâtva, dar suprafaţa de dedesubt, ieşită la vedere, era
netedă, nezgâriată în nici un fel. Ori la vreo sută cinzeci sau
două sute de kilometri la oră, bara ornamentală şi radiatorul
nu ar fi lezat numai scoarţa, ci ar fi lăsat crestături şi pe faţa
dezgolită a lemnului. Ori aceasta era de-a dreptul lucioasă!
Deci izbitura nu fusese peste măsură de dură, ci dimpotrivă.
Atunci cum de putuse fi aruncat vehiculul în afara albiei în
care de fapt se înfundase? Imposibil de explicat. Cercetă
fotografiile realizate în perimetrul prezumtivei coliziuni. Ele
dovedeau acelaşi lucru: lovitura nu fusese deosebit de
năprasnică; dar atunci de unde răsăriseră forţele care-l
proiectaseră pe Zăganu la o distanţă destul de mare şi pe
deasupra într-o poziţie aproape perpendiculară pe şosea?
Se căznea să găsească un răspuns, dar cam dădea din
colţ în colţ, fără vreun rezultat notabil. În cele din urmă îşi
zise că starea de fapt întâlnită în teren nu se putea justifica
decât numai dacă accepta că la volan era un asasin plătit,
înzestrat cu ceva calităţi de cascador, iar alături zăcea
cadavrul, fie al lui Zăganu, fie unul cumpărat de la morgă.
Plecând de la o astfel de alternativă, scenariul care se putea
imagina începea să prindă coerenţă şi sens. Dacă BMW-ul
ieşea de pe un şleau care străbătea ogorul, era firesc să nu
apară pe vreo cameră de supraveghere, dar totuşi să
depăşească Loganul, care mergea încet, şi, îndepărtându-se,
să se prefacă a păli copacul, încât să creeze aparenţa unei
tamponări; apoi conducătorul auto să dea înapoi vreo
douăzeci de metri, până acolo unde şanţul nu era mai adânc
de-o palmă, căci de aici nimic nu-l împiedica să pornească
în trâmbă spre capătul ţarinilor. După ce se oprea, putea
zvârli în buruieni leşul pe care-l transportase, ca apoi să se
retragă dincolo de tufe, de unde să comande detonarea

191
turismului. Era clipa în care căruţaşul şi şoferul Loganului
văzuseră zburând nişte bucăţi metalice în drum. Iar în final
îi era la îndemână să dispară în porumbişte, unde nimeni nu
l-ar mai fi putut descoperi, vina celor întâmplate căzând în
seama răposatului.
Parcă pentru a-i întări ipoteza, îi reveniră în amintire
întipăriturile unor tălpi de încălţări de un număr foarte mare,
care, la adăpostul hăţişurilor, se înşirau în lungul hatului
care delimita semănăturile. Îi păru rău că la vizita anterioară
nu încercase să le cerceteze înşiruirea pe o întindere mai
mare, ba să ordone chiar luarea unor mulaje. Cine ştie ce-ar
mai fi observat.
Stărui asupra gândurilor care-i săgetaseră mai
devreme prin minte. Scenariul pe care-l închipuise ar fi
lămurit multe din anomaliile care i se semnalaseră, dar totuşi
avea unele cusururi esenţiale. Planul presupunea realizarea
prea multor manevre, care trebuiau încadrate intr-un interval
temporal foarte scurt. Ciocnirea cu pomul, mersul înapoi,
care se putea face desigur numai cu viteză mică, ieşitul în
câmp, aruncarea cadavrului, fuga la adăpost impuneau o
mulţime de mişcări, care, în chip inevitabil, nu numai că ar
fi pricinuit o zăbavă de vreun minut sau două, dar ar fi atras
atenţia celora aflaţi în preajmă, mai ales că zgomotul mini-
impactului ar fi fost cu neputinţă de evitat. Adică exista
riscul ca mai întâi căruţaşul, dar şi şoferul din Logan, care se
apropia, să descopere o parte a mânuielilor la care se deda.
Apoi timpul până la sosirea acestuia din urmă fiind destul de
scurt, nu-i lăsa vreme îndestulătoare pentru a săvârşi atâtea
operaţii. Deci «cascadorul» de ocazie era expus primejdiei
de a se deconspira, lucru de care desigur că era conştient şi
în temeiul său n-ar fi acceptat rolul care i se rezervase. Ca
atare raţionamentele emise sufereau totuşi de o lacună.
În plus, în cursul izbiturii, şi tocmai din pricina ei, nu
era exclus ca motorul să se defecteze, ceea ce ar fi făcut

192
imposibilă ducerea până la capăt a sarcinii primite. Ori
rămânând în pană în şanţ, orice vehicul ivit din întâmplare
putea opri ca să-i sară în ajutor, prilej cu care trecătorul ar fi
descoperit leşul şi ar fi înţeles că nu se găsea înaintea unui
accident, ci a unei întâmplări extrem de suspecte.
Dezvăluirea nu numai că ar fi zădărnicit tot aranjamentul,
dar ocupantul BMW-ului era ameninţat să cadă pe mâna
poliţiei şi n-ar fi fost uşor să explice care îi era menirea şi
mai ales care era rostul mortului pe care-l căra pe banchetă.
Iar Iustin îşi dădea prea bine seama că era absurd să creadă
că cei care concepuseră proiectul acţiunii n-ar fi fost în stare
să întrevadă neajunsul şi să nu fi născocit mijloacele de a-l
elimina. Desigur nu era vorba de nişte naivi lipsiţi de
experienţă, care să se dea prosteşte de gol.
Prin urmare ceva lipsea din schema pe care o
imaginase. În plus, din şiragul său de judecăţi eliminase cu
totul concluziile care reieşeau din mărturia legată de
hăţuirea în mers a lui Zăganu, cât şi din depoziţia
căruţaşului, care credea că a văzut trecând două autoturisme
alb-gri prin dreptul fântânii, deci dincoace de locul
coliziunii, doar că ele nu circulau împreună, cum susţinea
întâiul martor, ci la un interval de câteva minute. Pe
deasupra în cazul declaraţiei cestuilalt, apărea chiar şi o a
treia limuzină identică, adică acea accidentată, de altfel
singura efectiv atestată. Afirmaţiile erau peste măsură de
alambicate şi greu de armonizat, încât orice ascultător era
tentat să presupună că ele conţin şi o doză oarecare de
fabulaţii, cu atât mai mult cu cât camerele de luat vederi din
cele două sate învecinate nu le confirmau pe vreunele!
Deci răstimpul de patruzeci, poate şaizeci de
secunde, dintre depăşirea Loganului şi explozie, era vădit
prea scurt pentru a îngădui realizarea tuturor paşilor
ipoteticului plan pe care-l plăsmuise. Evident, supoziţiile
sale nu rezistau în nici un caz unei critici riguroase. Dar,

193
deocamdată, o conjectură mai închegată şi mai verosimilă
nu-i treceau prin minte, deşi o altă alternativă trebuia totuşi
să existe, iar cei implicaţi o descoperiseră şi se slujiseră de
ea.
Iustin oftă trudnic, simţindu-se depăşit de situaţie şi
se îndreptă spre locul unde zăcuseră resturile
autovehiculului. Privi din nou pozele, încercând să
reconstituie mintal starea lucrurilor, aşa cum arătaseră cu
mai mult de o săptămână în urmă. Îşi dădu seama că efortul
pe care-l făcea era inutil, căci nu-i uşura găsirea unei
lămuriri. Grămada diformă de fiare nu-i spunea în fond
nimic nou.
Se apropie de punctul unde aterizase motorul,
cercetând totodată şi fotografiile realizate acolo. Brusc avu o
revelaţie. Sub ochi îi căzu imaginea radiatorului, ajuns cam
în aceleaşi buruieni. O iscodi cu mai mare atenţie. Corpul
piesei arăta perfect; nu se zărea nici o stricăciune.
Reprezentările care o surprindeau din alte unghiuri,
confirmau starea excelentă a suprafeţei sale anterioare, cu
care ar fi trebuit să lovească copacul, ceea ce i-ar fi pricinuit
strivirea. Desigur că, pentru a se încredinţa că nu se înşeală,
putea verifica observaţia cercetând chiar radiatorul, depus în
acea clipă în şopronul postului local de poliţie. Până atunci
nu-i acordase prea mare luare aminte, de aceea îi scăpase
detaliul. Oricum, pozele i se păreau edificatoare, încât îşi
zise că poate nici nu mai are rost să caute originalul.
Constatarea îl intriga peste măsură. Decojirea
plopului din marginea drumului constituia o certitudine, care
nu intra în discuţie. Deci o tamponare avusese sigur loc. Iar
după părerea martorului din Logan, automobilul pe care-l
întâlnise circula cu mult peste o sută de kilometri la oră. Ori
ciocnirea fie cu aripa stângă, cum socoteau unii experţi, fie
mai degrabă cu partea centrală a feţei, cum sugera poziţia
găurii apărute în scoarţă, la asemenea viteză, ar fi fost firesc

194
să ducă la stâlcirea, cel puţin parţială dacă nu totală, a
radiatorului, care era realizat dintr-o tablă subţire şi foarte
fragilă, lamele sale trebuind să fie de tot îndoite. Atunci cum
de scăpase aproape intact?! Aspectul său excludea orice
contact cu tulpina, care era totuşi lezată! Micile îndoituri
care se zăreau pe margini nu păreau rezultatul impactului, ci
mai degrabă al căderii pe pământ. Situaţia era de-a dreptul
inexplicabilă, şi, judecând întâmplarea în temeiul ei, ai fi
jurat că tamponarea cu arborele nu a avut loc! Şi totuşi
acesta era rănit, iar turismul total distrus, încât nu mai puteai
alege nimic din el. Dar radiatorul, care era tocmai în centrul
groaznicului carambol, arăta ca neatins!! Cum de fusese
posibilă incredibila minune?! Procurorului îi devenea tot
mai clar că limuzina, deşi fărâmată, nu atinsese pomul, care
era totuşi decojit! Lucrurile iarăşi nu se legau, excluzându-
se reciproc, contrapunerea lor generând o stare de
neverosimilitate!
Îşi aminti că martorii vorbiseră de mai multe BMW-
uri identic colorate, care ar fi circulat toate în aceiaşi
direcţie, într-un interval limitat de timp, dar nici unul nu
fusese semnalat de camerele de supraveghere din zonă. Oare
o altă maşină să fi izbit copacul? Ideea de mai înainte, că în
afacere erau amestecaţi nişte specialişti în înscenări, i se
contură din nou în minte. Trebuiau să fie nişte oameni
experimentaţi, care ştiuseră a ocoli camerele de luat vederi,
spre a nu-şi trăda prezenţa. Cercetaseră în prealabil câmpul
tactic, stabilind cum puteau ajunge la şoseaua comunală pe
căi lăturalnice. Descoperiseră totodată şi mijlocul de a
dispărea prin ţesătura aceleiaşi reţele necontrolabile. Deci s-
ar fi zis că povestea o lucraseră nişte persoane temeinic
antrenate în operaţii de diversiune, încât să se priceapă să
deturneze semnificaţia acţiunilor întreprinse, schimbându-le
înţelesul în contrariul lor. De regulă însă astfel de
profesionişti se găseau numai în cadrul unor servicii

195
speciale, chiar militarizate… Dar de unde până unde să fi
avut vreun amestec în afacerile lui Zăganu nişte servicii
secrete? De ce s-ar fi interesat de privatizarea sistemului
sanitar sau de lupta de concurenţă a firmelor din domeniul
farmaceutic?
Deodată îşi aduse aminte că şoferul firmei, când îl
audiase cu câteva zile în urmă, îi relatase că se făcuseră
furnituri către instituţii care ţineau de armată, de serviciile
de informare internă şi externă, de serviciile de pază şi
protecţie ale demnitarilor. Martorul chiar se mirase că
patronul se bucurase de atâta trecere pe lângă zisele
instituţii, situaţie care sugera că relaţiile pe care le cultiva
puteau trezi pe undeva unele suspiciuni. De altfel şi multe
posturi de televiziune dădeau de înţeles că s-ar fi bucurat de-
o protecţie dinspre această parte.
Intrarea în joc a mai multor vehiculule identice,
ocolirea satelor, grija de a nu lăsa dovezi de trecere,
explozia, cadavrul desfigurat, duceau cu gândul la un
veritabil complot, ceea ce suna poate întrucâtva exagerat,
dar nu chiar absurd. Probabil molipsit de scenarita care
cuprinsese întreaga societate în ultimii ani, începuse s-o ia şi
el razna cu închipuirea. Şi totuşi radiatorul era în perfectă
stare, deşi, având o structură foarte moale, normal ar fi fost
să apară ca total strivit. Dădea dintr-o enormitate în alta!
Cum de se produsese accidentul, care era o certitudine pe
care nimeni nu o putea contesta, dacă ciocnirea nu avusese
loc?!
Poate ar fi fost bine să se mai consulte odată cu
văduva, încercând s-o iscodească, în speranţa de a putea
întrevedea o eventuală legătură cu serviciile secrete sau cu
vreun clan mafiot, a cărui nemulţumire o stârnise. Dar cum
putea s-o viziteze fără a isca temeri şi bănuieli? Un alt
mandat de percheziţie desigur că nu putea să obţină, iar dacă
o chema la parchet, neîndoielnic că ar fi speriat-o şi mai rău,

196
tăindu-i îndrăzneala de a vorbi şi imboldul de a se confesa.
Ori atunci demersul era mai mult decât inutil. Se impunea ca
dialogul să se desfăşoare în contextul unei complete
destinderi, într-o atmosferă relaxată, amicală, binevoitoare,
care inspira încredere. Deci trebuia să apară în postura unui
prieten dornic de a fi de ajutor, nu în calitate de intransigent
şi neiertător anchetator. Dar cum putea să împrumute chipul
unei fiinţe angelice, săritoare şi dezinteresate, oricând gata
de a-i sta de reazem?!.
Făcu câţiva paşi la întâmplare. Tot scotocindu-şi
fantezia, găsi o ieşire. Laptopul mortului se mai găsea la el.
După ce fusese cercetat de specialişti la laborator, se trăsese
concluzia că nici una dintre înregistrări nu privea cauza şi
deci nu uşura lămurirea ei. De lista mitelor şi mituiţilor, care
s-ar fi aflat consemnată acolo, nici vorbă! Deci nu se
impusese reţinerea sa ca material probatoriu, încât putea fi
înapoiat femeii. Folosit cu puţin tact, prilejul îi oferea ocazia
de a se apropia de văduvă, fără ca aceasta să-l suspecteze de
gânduri perfide, de natură s-o primejduiască.
Scoase telefonul şi căută prin agenda de numere.
Apoi sună. Doamna Zăganu era acasă. Nu se dusese la
serviciu, de altfel adăugă ea, nici nu trebuia s-o facă,
întrucât în urma celor întâmplate, a controlului judiciar la
care era obligată, apoi prinsă de grijile înmormântării, îşi
luase un îndelungat concediu fără plată. Iustin îi explică pe
scurt că ar vrea să-i restituie laptopul reţinut la percheziţie,
şi, cum a doua zi era silit să treacă prin apropierea casei ei,
dacă dânsa accepta să-l primească, putea să se oprească şi să
urce să i-l înapoieze. Interlocutoarea încuviinţă,
mulţumindu-i chiar pentru bunăvoinţă.
După ce băgă receptorul în buzunar, răsfoi din nou
fotografiile. Ajunsese la una care-l reprezenta pe decedat în
poziţia în care în care fusese găsit de medicii de la serviciul
de salvare. I se făcu puţin scârbă de ceea ce vedea. Parcă

197
începeau să-l doară tâmplele, iar mintea i se înfierbântase.
Închise mapa cu poze, trecându-şi-o la subţioară şi privi din
nou în jur, căutând parcă o scăpare. Zări mai încolo frunza
de brusture pe care zăcuse capul mortului. Vru să se apropie,
când se împiedică de ceva. Se aplecă şi ridică un pinion,
parte ruginit, parte mânjit cu ulei ars. Pare-se că poliţiştii şi
criminologii, conduşi de subcomisar, lucraseră foarte
şleampăt. Nu putea uita că în ziua de după accident, când
vizitase a doua oară locul, chipurile «curăţat», întâlnise nişte
reporteri care adunau piesele risipite prin iarbă şi neglijate
de anchetatori. Îşi aminti că o fată găsise chiar o fărâmă de
os, pe care i-o arătase. Uitase să se mai intereseze la
laborator de ea. Când se va întoarce la procuratură era poate
cazul să dea un telefon şi să vadă ce s-a întâmplat cu piesa
respectivă.
Îşi rememoră poziţia în care fusese găsită maşina;
era răsturnată pe portierele din dreapta, roţile stângi fiind
ridicate în aer. Ciudat era însă că răposatul căzuse spre
stânga, neurmând direcţia de mişcare a autovehiculului, fapt
care sugera că el era împins de alte forţe de inerţie decât cele
care acţionau asupra caroseriei! La fel şi hârtiile zburaseră
tot spre stânga, ceea ce nu i se păru normal, deşi nu ar fi
avut argumente care să dovedească indubitabil că lucrurile
trebuiau să se petreacă invers, întrucât, ele fiind uşoare, un
curent de aer le putea antrena oriunde. Dar, în virtutea
inerţiei, tot ceea ce se găsea în habitaclu ar fi fost firesc să se
deplaseze în aceeaşi parte, odată cu automobilul, lucru care
nu se întâmplase, ciudăţenie mai mult decât inexplicabilă.
Iar anomaliile culminau cu traiectoria motorului, care
zburase tot invers faţă de corpul turismului, de parcă cele
două părţi ar fi fost antrenate de forţe divergente, ceea ce
închipuia un nonsens.
Se apropie de frunza de brusture. Nu mai prezenta
nici un fel de urme de sânge, probabil ploaia o spălase. De

198
altfel, ruptă fiind, se uscase şi se zbârcise, dar trebuia să fie
incontestabil aceea pe care stătuse culcat craniul celui pierit.
Imaginea scabroasă, privită cu câteva clipe mai
devreme, îi stăruia în faţa ochilor. Nu putea pricepe de ce
fusese mutilat mortul. Era evident că se vizase o inducere în
eroare, probabil pentru a îndruma cercetările pe un drum
greşit. Din păcate era însă greu de întrevăzut ce idei
derutante speraseră făptuitorii să inducă anchetatorilor în
acest fel şi ce folos avuseseră în vedere. Simplificând
lucrurile, pentru a ajunge la o concluzie de utilitate practică,
pe care să se poată întemeia în căutările sale, trebuia să
găsească în fond răspuns unei singure întrebări. Se impunea
să afle pe care dintre suspecţi îi favorizau în vreun chip
oarecare dificultăţile de identificare şi pe care nu? Nu-i
rămânea decât să analizeze pe rând alternativele viabile şi să
le cântărească.
Presa lansase din prima clipă ideea că Zăganu,
văzându-şi demascate matrapazlâcurile, a hotărât să fugă în
străinătate spre a se pune la adăpost de consecinţe,
aranjându-şi pe cont propriu dispariţia. Pentru ca urmărirea
sa să fie suspendată şi-ar fi simulat decesul, aşezând în locul
său un cadavru de substituire, achiziţionat de la vreo morgă.
Iar pentru a înlesni confuzia, îl mutilase. Fiind prima ipoteză
asupra accidentului adusă în discuţie, mai ales că se şi
stârnise vâlvă în juru-i, nu numai că îi era bine cunoscută,
dar după ce o analizase temeinic, o respinsese şi nu mai avea
sens să-şi rememoreze argumentele în temeiul cărora o
făcuse. Deci orice alte speculaţii care mai curgeau pe acelaşi
făgaş îşi pierdeau rostul.
Apoi mai exista posibilitatea ca răposatul să fi fost în
legătură cu vreo organizaţie de tip mafiot din domeniul
produselor farmaceutice sau cu vreun clan, structuri apărute
din păcate cu duiumul în ultima vreme. Acceptând o atare

199
încârdăşire, după natura ei, ea aveau şansa de a evolua în
două direcţii, evident, cu nişte consecinţe cu totul diferite.
În prima situaţie, dacă se întâmpla ca Zăganu să fi
încălcat hotarul unui clan potrivnic sau să-i fi perturbat
treburile şi învârtelile, ori să fi încercat să-l escrocheze,
neîndoielnic replica primită ar fi fost una din cele mai dure
şi mai neiertătoare, dar desigur s-ar fi dezlănţuit în stil
grosolan, specific mafiot. Deci practic nu s-ar fi încercat nici
ascunderea identităţii victimei şi nici a faptului că era vorba
de o răzbunare a celor lezaţi, ci totul s-ar fi petrecut în
maniera cea mai brutală cu putinţă, spre a intimida pe aceia
care ar cuteza să-i urmeze pilda. Interpretând însă
împrejurările prin prisma opticii unei brute obtuze, lipsită de
orice fel de rafinament şi subtilitate, pista tocmai luată în
calcul trebuia abandonată, căci contravenea realităţilor
constatate, care sugerau o anume fineţe a lucrăturii.
Raporturile cu o organizaţie deocheată de acelaşi gen
puteau fi însă reprezentate şi în altă lumină. Nu trebuia
exclusă nici presupunerea că era chiar membru al
formaţiunii, care, în momentul izbucnirii scandalului, a
încercat să-l scape şi, pentru a-şi atinge scopul, i-a înscenat
decesul, înlocuindu-l cu un leş străin desfigurat, în vreme ce,
pe de altă parte, îi înlesnea fuga. Teza o mai analizase, dar o
şi respinsese, căci socotea că era cu neputinţă ca defunctul
să fi deţinut un rang atât de înalt în cadrul coteriei, încât
liderii ei să creadă că merită efortul de a se deranja pentru el
ca să-l pună la adăpost, expunându-se în schimb riscului ca
protejatul să le fie descoperit şi audiat, iar ei demascaţi.
Eventualitatea, care nu era greu de întrevăzut, i-ar fi
îndemnat mai degrabă să caute o cale prin care să se asigure
de deplina-i tăcere, iar cea mai eficientă ar fi fost înlăturarea
sa fără menajamente, iar nu ambalarea într-un savant
program de protecţie.

200
 Mai departe trecu în revistă posibila reacţie a
concurenţei, fie ea internă sau externă, dar se gândea numai
la aceia din sânul ei, care se mărgineau a dori doar să-l
scoată de pe piaţă, spre a-i lua cât mai iute locul. Aceştia
desigur că ar fi preferat finalizarea cât mai rapidă a
dosarului. În plus membrii grupului nu aveau nevoie de o
eliminare fizică, ci le era de ajuns una economică, de altfel
mai comodă şi mai puţin riscantă, întrucât nu avea nici iz
penal. Ei, chiar dacă în caz extrem ar fi pus la cale uciderea,
n-ar fi fost interesaţi să facă leşul greu de recunoscut, căci,
odată identificat, după puţină vâlvă, acţiunea se închidea de
la sine, fiind clasată, căci un cadavru nu mai putea fi nici
judecat, nici condamnat şi nici anchetat. Iar pentru a abate
de la sine bănuielile ar fi căutat o altă soluţie, nu mutilarea.
Aşadar pentru indivizii animaţi de astfel de intenţii,
desfigurarea nu era convenabilă, prin urmare trebuiau şterşi
de pe lista făptuitorilor.
În sfârşit, dacă voia ca analiza să-i fie integrală,
trebuia să se gândească şi la tabăra acelora care vizau
privatizarea absolută a tuturor activităţilor sociale şi
economice, supravegherea bugetului şi a fondurilor de
sănătate, desfiinţarea capitalului autohton, lichidarea
liderilor locali reali, controlul absolut asupra tuturor
structurilor statului. Deci, în ultimă instanţă era vorba în
primul rând de corporaţii şi de instrumentele care le slujeau.
În esenţă ele, în întregul lor şi cu toată convingerea, optau
pentru lungirea la nesfârşit a cercetărilor cât şi a agitaţiei pe
care o prilejuiau. Tărăgănând la infinit luarea unei hotărâri şi
stabilirea adevărului, evitând clarificarea situaţiei, aveau
posibilitatea de a ţine trează în atenţia lumii lozinca
ineficienţei sistemului sanitar public prin reluarea din timp
în timp a referirilor la afacerile ilicite ale lui Zăganu şi la
corupţia pe care ar fi patronat-o. Stratagema oferea totodată
prilejul de a aduce noi elogii privatizării şi necesităţii ei,

201
întrucât ar fi singura cale de emancipare a societăţii, mai
ales dacă era concepută în folosul firmelor străine. Numai că
susţinătorii dezideratelor menţionate vedeau desigur în chip
diferit atingerea ţintei stabilite, atunci când venea vorba de
soarta lui Zăganu. Unii socoteau probabil că îşi realizau
scopul dacă afaceristul era suprimat, sădind însă
concomitent impresia că ar fi fugit în lume, după ce se
substituise cu un cadavru oarecare. Situaţia impunea ca
atare, pentru a-l recupera şi ancheta, să fie căutat
pretutindeni pe mapamond printr-un mandat de urmărire
internaţională. Evident că el fiind ucis, în consecinţă
nemaiexistând, nu avea cum să fie găsit, încât cercetările
pentru depistarea sa ar fi continuat întru vecie, şi bineînţeles
fără rezultat, timp în care le stătea la îndemână pretextul de
a redeschide oricând tema, sub motiv că apariţia i-ar fi fost
semnalată cine ştie pe unde. Deci aripa care judeca în
asemenea mod avea toate motivele să opteze atât pentru
ucidere, cât şi pentru desfigurare, numai aşa fiind în stare să-
şi împlinească obiectivele preconizate.
Concepţiei menţionate i se putea totuşi opune, exact
în aceleaşi cercuri, una de-a dreptul contrară, care susţinea
că şi menţinerea în viaţă a insului le putea aduce reale
foloase, ba chiar mai mari decât în cealaltă alternativă!
Obiecţia şi-o îndreptăţeau susţinând că la urma-urmei
existau mijloace destul de rafinate pentru a-l sili pe Zăganu
să emită nişte opinii compromiţătoare pentru sistem, sau cel
puţin interpretabile în acest sens, devoalând pretinsa
incorectitudine a managerilor din spitale, care încurajau tot
soiul achiziţii ilicite fără licitaţie sau cu licitaţii trucate,
modalităţi prin care instituţiile de stat jefuiau sistematic
bugetul. Ar fi fost o cale sigură de a amplifica intensitatea
vâlvei stârnite, ba chiar de a-i extinde durata, oferindu-se
poate chiar mai multe pârghii şi subiecte pentru manevrarea
opiniei publice pe făgaşul ţelurilor lor. Dar, deşi conservarea

202
sa prezenta incontestabile avantaje, ea implica şi unele
riscuri, de care cel puţin cei dintâi erau conştienţi, căci nu
era înlăturată primejdia ca, la un moment dat, individul să
însăileze şi lucruri nedorite, să obţină probe de laborator şi
alte dovezi de nevinovăţie, care ar fi dat peste cap atât
campania publicitară cât şi pe cea administrativă. Deci
păstrându-l viu pe medic, se alegeau cu un cuţit cu dublu
tăiş, care se putea întoarce şi împotrivă-le!
Aşadar atitudinea celor cuprinşi în partida aceasta,
apărea ca ambivalentă, unii fiind pentru lichidare şi
simularea fugii, iar a alţii pentru reţinerea sa în puşcărie şi
stoarcerea de declaraţii care să alimenteze scandalul. În acea
clipă procurorului îi era însă greu să aprecieze care dintre
cele două aripi se bucurase de preponderenţă, influenţând
hotărârea finală, el oscilând între două alternative posibile.
Totuşi trebuia să opteze pentru una singură, care să-i
îngăduie să meargă mai departe… Neîndoielnic că cei care
intenţionau să-l folosească pe nefericitul întreprinzător nu
erau nişte naivi, şi-şi dădea prea bine seama că din
disperare, spre a se salva, nemaivăzând ieşire, omul era în
stare să aducă în dezbatere nişte detalii de culise, care
desigur, fiind imediat preluate de o parte a presei, ar fi
generat serioase dificultăţi. Pericolul de a fi scăpat de sub
control desigur că ne era ignorat de nimeni şi stârnea o
teamă pe deplin justificată chiar în rândul acelora din urmă,
determinându-i să încline totuşi spre opinia celor dintâi, care
implica mai puţine riscuri. De altfel, dacă planul era
înfăptuit cu tact şi cu destule precauţii, asasinii n-ar fi fost
descoperiţi. Dacă totuşi erau depistaţi ar fi plătit exclusiv ei,
ca executori nemijlociţi, în chipul unor sărmani acari Păuni,
care n-ar fi avut dovezi care să-i incrimineze pe cei care
avuseseră cu adevărat iniţiativa. Era concluzia în temeiul
căreia Iustin îţi zise că întregul grup nu trebuia în nici un caz
scos din rândul suspecţilor.

203
 Dar poate că nici eventualii asociaţi, complici sau
protectori ai răposatului, nu trebuiau omişi. Desigur că
serviciile pe care le făcuseră erau recompensate, o parte a
câştigului revenindu-le, şi desigur că prezentarea publică a
implicaţiei lor nu le face plăcere, aducându-le mari
neajunsuri, unora chiar încarcerarea, ei depăşind atribuţiile
funcţiei pe care o deţineau, dacă nu cumva unele dintre
intervenţiile pe care şi le îngăduiseră erau de-a dreptul
delicte penale. De aceea, desigur că o parte a acelora mai
însemnaţi, întrucât aveau cel mai mult de pierdut, ar fi
preferat ca Zăganu să fie împiedicat să facă vreo destăinuire
incriminatoare. Drept care se impunea să fie redus la tăcere,
iar calea cea mai sigură de amuţire ar fi fost moartea,
întrucât cei cu mâinile pe piept în chip sigur nu se mai apucă
de confesii şi mărturisiri… Iar aceia care-l «ajutaseră să
moară», ca să abată atenţia de la sine, aveau toate motivele
ca să-i însceneze fuga într-o ţară cu care nu aveam acorduri
de extrădare. Astfel vina tuturor neregulilor şi a falsurilor
semnalate de mass-media era aruncată automat în seama sa,
abătând atenţia de la celelalte persoane care erau vârâte în
afacere, ele fiind scoase din conul oricăror suspiciuni şi
implicit «uitate», în vreme ce toate eforturile se îndreptau
spre depistarea aceluia dispărut. Deci printr-o asemenea
manevră abilă adevăraţii culpaşi se puneau la adăpost de
orice sâcâieli, ei putând să-şi ducă liniştiţi viaţa mai departe.
Ca atare nu numai cei care năzuiau la extinderea proprietăţii
particulare sau la distrugerea firmelor autohtone trebuiau
luaţi în vizor, ci chiar şi cei care-i fuseseră parteneri şi
susţinători… În consecinţă nici măcar apropiaţii nu trebuiau
trecuţi cu vederea!
Însă, după o clipă reveni asupra tuturor
raţionamentelor de mai-nainte. În fond nimeni dintre cei de
pe ipotetica listă a făptaşilor nu trebuia ignorat, chiar dacă
nu-i aducea vreun folos anume desfigurarea. Fiecare dintre

204
ei era în măsură ca, dintr-o cauză oarecare, să dorească vreo
informaţie de la defunct, spre pildă legată de accesul la
conturile din străinătate şi să-l fi supus unor suplicii, iar
moartea şi strivirea să fi survenit ca urmare a unei greşite
folosiri a mijloacelor de tortură. Sau poate că zdrobirea să fi
fost menită să ascundă eventuale maltratări suferite, care,
prin natura lor, ar fi iscat controverse şi bănuieli, sau ar fi
dus chiar la o demascare. Ori, pur şi simplu, excesul de
cruzime ar fi abătut atenţia către alţi făptuitori decât cei
reali, consideraţi mai interesaţi ca să recurgă la metode
extreme.
În încheierea turului de orizont asupra ipotezelor de
lucru care-i stăteau la îndemână, trebuia să recunoască că
toate implicau un înalt grad de incertitudine, oferindu-i
totodată prea puţine puncte de sprijin spre a opta pentru
vreuna. Desigur că, în principiu, analiza ADN în curs părea
a lămuri o parte a îndoielilor, închizând pentru totdeauna
discuţia asupra faptului dacă mortul era sau nu Zăganu, şi,
pornind în sfârşit de la o referinţă sigură, permitea să se
tragă cuvenitele concluzii de la care să se meargă mai
departe.
Din păcate pe magistrat îl încerca totuşi vagul
sentiment că cineva ascuns încearcă să potrivească lucrurile,
falsificându-le cumva, într-un scop nedefinit. Nu se îndoia
de integritatea celor de la laborator. Dar putea fi sigur că
probele date lor nu fuseseră în prealabil măsluite?
Privi încă odată fotografiile. Surprinzătoare era şi
risipirea hârtiilor în jurul cadavrului. Torpedoul era închis şi
destul de puţin vătămat, deci actele nu putuseră scăpa de
acolo. Atunci cum de se împrăştiaseră, iar portofelul
poposise între ele? Acesta n-ar fi trebuit să se găsească vârât
în vreun buzunar? Cum de zburase liber? Se vedea
confruntat cu alte detalii care, deşi mărunte şi aparent
nesemnificative, sfidau logica şi firescul. Analiza imaginilor

205
întărea tot mai mult impresia că spulberarea colilor era
premeditată, cu intenţia de a induce anchetatorilor o anume
idee în legătură cu cele întâmplate sau cu starea sufletească
a răposatului… Se sugera parcă existenţa unor mustrări de
conştiinţă sau un sentiment de teamă care, chipurile, îl
chinuia în faţa mănunchiului de înscrisuri demascatoare,
frământări de cuget care îndreptăţeau gândul sinuciderii…
Practic nu mai avea nimic de văzut. Dădu totuşi cu
piciorul prin iarbă, în căutarea altor rămăşite ale vehiculului.
Iar sârgul nu-i fu zadarnic. Găsi nişte aşchii ca de fontă sau
de aluminiu turnat, însă nu-şi putea da seama din ce parte a
motorului proveneau. Le strânse în mână alături de pinion şi
cercetă lăstărişul care mărginea culturile agricole. Era destul
de des, încât nu îngăduia trecerea pe oriunde în spatele său.
Întâmplarea făcea ca exact în dreptul locului unde zăcuse
maşina să se afle o deschidere care înlesnea traversarea.
Se îndreptă într-acolo în vana nădejde de a găsi
urmele închipuitului «cascador» care mânuise autoturismul
cu cel mort şi apoi îl detonase din adăpostul hăţişului, dacă
era ca să accepte scenariul pe care-l închipuise mai devreme.
La nici măcar un metru depărtare de tufe începea un lan de
porumb. Căută călcăturile imprimate în sol, pe care le
văzuse cu câteva zile mai-nainte. Din păcate timpul scurs
ştersese afundăturile lăsate de pantofii cu bombeul lat, pe
care însă şi le amintea prea bine. Nici cele rămase de pe
urma reporterilor, care fuseseră multe, nu se mai distingeau
tocmai clar… Aveau aspectul unor neregularităţi diforme,
cărora numai el le găsea un înţeles. Făcu doar câţiva paşi
într-o parte, apoi în cealaltă.
Cum efortul i se păru zadarnic, abandonă căutarea şi
se întoarse decepţionat la şosea. În vreme ce traversa
bălăriile, încercă să rezume pe scurt ceea ce ştia despre
posibilul cărăuş al cadavrului. Avea amprentele sale de pe
volan. Din lărgimea pasului şi din numărul mare al

206
pantofilor, detalii descoperite data trecută, trăgea concluzia
că bărbatul trebuie să fie deosebit de înalt, depăşind statura
unui om obişnuit. Adâncimea întipăriturilor în ţărână
sugerau că era destul de solid, dar în nici un caz greoi, ci
dăruit cu mişcări atletice. Din păcate informaţiile erau prea
puţine pentru a putea identifica persoana…
Urcă în limuzină şi-i ceru şoferului să-l ducă la
postul de poliţie. Aici poarta era larg deschisă. Nu porni spre
intrarea în clădire, ci de-a dreptul spre ogradă, ca să ajungă
la şopronul unde ştia că fuseseră depuse resturile
automobilului. Căută din ochi radiatorul. Deasupră-i erau
aşezate nişte bucăţi de tablă smulse din portiere şi un
fragment de aripă. Le înlătură, împingându-le într-o parte.
Piesa arăta destul de bine. Lamelele aveau totuşi unele
îndoituri pe suprafaţa superioară, care nu apăreau în
fotografii. Se înşelase oare, raţionamentele închipuite în
câmp fiind greşite? se întrebă el. Analizând cu luare aminte
conturul strâmbăturilor, îşi dădu seama că ele fuseseră
provocate de bucăţile metalice zvârlite deasupra. De altfel
aplecându-se, ridică o piesă masivă, pe care tocmai o dăduse
de-o parte, şi-o potrivi într-o scobitură apărută pe aripioarele
radiatorului. Se potrivea perfect în lăcaş. Deci stricăciunile
produse nu proveneau de la coliziune, ci se datorau
transportului şi deficienţelor depozitării. Întoarse piesa cu
josul în sus. Dacă faţa exterioară era aproape neatinsă, pe
cea interioară se distingeau puternice stâlcituri. Nu înţelegea
prea bine de la ce apăruseră, dar oricum nu din cauza
îngrămădirii neglijente a fierăraiei în adăpost, căci radiatorul
fusese aşezat pe o suprafaţă plană. Uitându-se mai atent,
socoti că după formă trebuie să fie vorba de paletele
ventilatorului, care se imprimaseră în structura sa moale.
Concluzia era de-a dreptul şocantă. Dacă existase vreo
izbitură, ea nu venise de dinainte, dinspre copacul stavilă, cu
care ar fi trebuit să se producă tamponarea, ci din spate,

207
dinspre motor!! «Amprentele» accidentului se înfăţişau din
nou cumva de-a-ndoaselea, devenind de-a dreptul
neverosimile.
Privi partea din faţă a turismului. Grila de plastic şi
toate componentele din dosul ei erau smulse închipuind un
imens gol. Deodată îl surprinse alt detaliu. În ciuda
distrugerilor, bara ornamentală nu era înfundată. Cum de
fusese atins trunchiul, fără ca ea să fie afectată în vreun fel,
în condiţiile în care reprezenta cel mai avansat punct al
ansamblului din această parte?
Tot chibzuind, apucă bucata de aripă aruncată mai
devreme, a cărei întipăritură încercă s-o identifice pe
suprafaţa radiatorului. În acea clipă se simţi prins de cot. Se
întoarse. În faţă-i stătea un poliţist.
- Ce cauţi aici?! Nu ştii că n-ai voie să intri în curte?!
îl luă bărbatul scurt, pe un ton care nu admitea replică.
Se prezentă şi explică ce anume venise să vadă.
Celălalt deveni mai cooperant.
- Văd că rămăşiţele culese n-au fost păstrate în cea
mai bună stare. Au fost aruncate claie peste grămadă,
deformându-se reciproc.
- Nu noi le-am stivuit acolo. Treaba au executat-o
câţiva indivizi de la sevice-ul din sat, iar inşii, cum nu-i
duce capul, n-au priceput nimic din importanţa prelevării şi
conservării probelor. Noi ne-am străduit…
Procurorul scutură a lehamite din mână, ca să-l
întrerupă. Reveni la autovehiculul său de serviciu şi-i
porunci şoferului să-l întoarcă în oraş. Pe drum îl rugă să
ocolească pe la un post de televiziune la care, în ziua
anterioară, văzuse nişte imagini surprinse de o cameră de
luat vederi, fixată în cabina unei maşini.
Ajuns acolo, fu oprit de portar. Se legitimă, cerând
să fie ajutat să discute cu crainicul care anunţase ştirea de cu
seară. După unele tergiversări şi tratative se constată că cel

208
căutat nu se găsea de fapt în clădire. Plecase deja, urmând să
se întoarcă foarte probabil după-amiază. Fu îndrumat să
discute cu producătorul emisiunilor de ştiri. Urcă la etaj şi
intră în biroul ce-i fusese indicat. Se pomeni în faţa unei
doamne peste măsură de ocupată, care numai de el nu prea
avea vreme. Îi lămuri că ar dori să revadă un fragment dintr-
o ştire prezentată seara trecută. Femeia se scuză,
demonstrându-i că deocamdată nu are pe cine pune ca s-o
caute. Procurorul insistă, adăugând mai multe amănunte,
care puteau înlesni găsirea. Interlocutoarea recunoscu că îşi
aduce aminte de secvenţa în discuţie, dar îi era greu să-i
pună la dispoziţie materialul. Era cu putinţă să-l găsească pe
internet, la secţiunea «Înregistrări» din site-ul postului.
Iustin, deşi se văzu luat repede nu abandonă. Rugă să fie
ajutat să dea de conducătorul auto căruia îi aparţinea
filmarea. Stăruinţa sa o enervă la culme pe redactoare, care
se înroşi la faţă, gata să izbucnească. Întreruperea nu-i venea
la socoteală, totuşi îi era clar că nu putea scăpa cu una, cu
două de musafir. Se vedea nevoită să cedeze. Ridică
receptorul şi sună pe cineva. Pare-se că nu obţinu răspunsul
dorit, căci închise şi făcu un nou apel. Luând un colţ de
hârtie, notă un nume şi un număr de telefon, şi i-l întinse.
- Acesta este insul pe care îl căutaţi. Mai multe n-am
putut afla despre el. Vedeţi dacă-i puteţi da de urmă.
Magistratul plecă în sfârşit, spre uşurarea editoarei.
Aşezat pe canapeaua din spate a autoturismului, formă
numărul primit, dar celularul sună în gol. Nu-i răspunse
nimeni.
- Să trecem pe la biroul de evidenţă a populaţiei, de
vreme ce tot ne aflăm în mers.
Din câţiva paşi urcă treptele care duceau la uşa
glisantă şi intră în clădire. Cum nu-l opri nimeni în hol, unde
aştepta ceva lume, urcă scara şi intră la registrul de evidenţă
a persoanelor. Funcţionara, când îl zări, sări de la birou:

209
 - N-aţi citit pe uşă că aici n-au voie să intre persoane
străine?!
Se legitimă şi, scoţând biletul primit la postul de
televiziune, rugă să fie ajutat să afle domiciliul persoanei
indicate. Privindu-l cu oarecare neîncredere, femeia îl lăsă în
aşteptare şi trecu în încăperea de alături. Revenind, îi
înapoie peticul de hârtie primit şi totodată o coală pe care
era notat un nume şi o adresă.
Coborând scara, îşi aminti că aflase că dintre cei
vreo cinci – şase furnizori de produse similare celora puse în
vânzare de Zăganu, unul singur era autohton. Toţi ceilalţi
erau reprezentanţii unor concerne din centrul şi apusul
Europei. Se întrebă dacă insul, care era patron al firmei
«Medi-San», o fi fost în vreun fel implicat sau nu în
poveste. Nu i se părea potrivit să-l excludă, căci din păcate
nici «oamenii de afaceri» locali nu prea se întreceau cu
blândeţea când aveau de a face cu un potrivnic. Nu putea
uita că un întreprinzător neaoş, al cărui nume avea iz
meteorologic15, se lăuda în gura mare, că el nu e fraier ca
aceia care-l priveau din faţa micilor ecrane, ci e dintr-un soi
superior, ceea ce-i oferea drepturi în plus în raport cu
muritorii de rând, faţă de care îşi arătau tot dispreţul, când
aceştia cereau, nici mai mult, nici mai puţin, decât un
tratament egal! În temeiul preeminenţei care-l ridica
deasupra semenilor, mărturisea că, dacă s-ar putea dovedi
toate câte săvârşise, ar trebui să zacă toată viaţa la puşcărie.
Ba adăuga că unii din cei care i s-au opus zac acum în
pământ, printr-un ţinut de pe la hotar, sau chiar dincolo de
el. Ori dacă cineva îşi îngăduia să lanseze public o asemenea
declaraţie cinică, şi încă sfidând ascultătorii şi râzându-le
plin de sine în nas, de ce n-ar fi putut altcineva făptui

15
Afirmaţia, în chip nedorit şi fără nici un fel de temei, ar putea duce cu
gândul la Sorin Ovidiu Vîntu, care însă nu are nici o legătură cu
subiectul, deci orice posibilă asociaţie este gratuită şi hazardată.

210
fărădelegi similare, dar în ascuns, luând cuvenitele măsuri
de prevedere pentru a nu se da de gol?
Întrucât individul locuia în alt oraş, era întrucâtva
complicat să-l cheme ca martor la anchetă, deşi, evident,
lucrul n-ar fi fost nici cu neputinţă şi nici ilegal. Dar cum în
acea clipă avea la dispoziţie un vehicul, se putea repezi chiar
el până acolo, nefiind decât vreo şaizeci de kilometri
distanţă, deci nici măcar o oră de mers. Şoferul cam
bombăni când auzi de noua pretenţie. De bună seamă
sperase să scape de treabă, întorcându-se la garaj. Se supuse
totuşi a lehamite şi-o porni spornic la drum. Iustin era
îngrijorat, căci i se păru că goneşte cu viteză cam prea mare,
deci că se expune riscului de accidentare. Dar abia trecuseră
trei sferturi de oră, că se afla în poarta firmei pe care o
căuta.
Patronul, care din fire nu părea un om prea politicos
şi prietenos, începu a pufni, mai ales când află că e procuror.
- N-am comis nici o infracţiune! N-o să mă prindeţi
cu nimic! Toată contabilitatea e în regulă. De altfel am uitat
să vă întreb dacă aveţi mandat ca să intraţi aici.
Cam strâmtorat, Iustin se scuză:
- Nu întreprind vreo cercetare care să vă privească pe
dumneavoastră ca persoană, sau firma care vă aparţine.
Voiam să vă cer doar nişte păreri pentru a descurca alt caz,
socotindu-vă competent şi în măsură de a-mi da un sfat…
Iar ca să nu vă mai silesc să bateţi drumul până în capitală,
spre a depune oficial mărturie la parchet, mi-am zis că e mai
simplu să vă vizitez eu, mai ales că aveam drum pe aici.
Deci nu mi-o luaţi în nume de rău, nu vă acuz de nimic.
- Atunci?!
- Aş fi vrut să culeg unele informaţii despre o
persoană pe care cred c-o cunoaşteţi, căci probabil aţi avut
de a face cu ea.

211
 Omul îl privi mirat şi întrebător, dar încă furios. Era
genul de fiinţă, nervoasă şi certăreaţă, care-i suspectează pe
toţi că vor să-o înşele, neîncrezătoare în ceea ce i se spunea,
oricând gata să caute nod în papură interlocutorului şi să-l
contrazică.
- E vorba de Zăganu, mort acum câteva zile. L-aţi
întâlnit vreodată? Cum vi s-a părut?
- Îl ştiu prea bine, că eram la cuţite! Mi-a suflat o
seamă de clienţi. O javră care avea spatele tare. Era protejat
de undeva de sus de tot. Deşi produsele mele erau de zeci de
ori mai bune, de răul său, mi-a fost cu neputinţă să mă fac
acceptat ca furnizor chiar şi la spitalul militar din oraşul
meu! Pur şi simplu m-a înlăturat. Cineva dăduse telefon
maiorilor şi coloneilor de aici, încât eu n-am putut trece de
poartă, în vreme ce el era primit cu braţele deschise!
Telefonia să trăiască! Păi n-au dreptate cei de la procuratura
din târg când fac atâtea intercepţii pentru a stăvili corupţia?!
Mi-e teamă că, deşi sunt aşa multe, nu sunt destule… Şi mai
ales nu sunt orientate împotriva cui trebuie. Sunt atacaţi şi
preschimbaţi în «penali» doar unii dintre cei care vor să se
aleagă prin parlament. Adevăraţii penali sunt însă borfaşii
de-al de Zăganu! Cine ştie ce contracte supraevaluate
încheia, împărţind câştigul cu managerii. Eu, dacă am fost
om cinstit şi legalist, am cam rămas ca prostu’, de căruţă. L-
a pedepsit Dumnezeu, căci o merita din plin. Mult sânge rău
mi-a mai făcut, afurisitul. A murit ca un câine, dar nu era
vrednic de altă soartă.
- Credeţi că în dosul nenorocirii care l-a lovit ar
putea sta ceva necurat? Decesul nu v-a stârnit suspiciuni?
- Mie? De ce? Eu nu ştiu nimic, căci n-am fost de
faţă! se răsti bărbatul indignat. Sau vreţi să spuneţi că eu l-
am împins să intre în pom? Nu l-am înrâurit în nici un fel,
deşi, cinstit să fiu, nu-mi prea pare rău de ce s-a întâmplat.
Ei, nu i-am dorit o moarte chiar atât de groaznică, dar nu pot

212
spune că nu m-aş fi bucurat să nu-l mai întâlnesc şi să nu-mi
mai stea în drum.
Destul de mitocan, celălalt continuă cu insinuările
răuvoitoare şi grosolane la adresa răposatului, care, după el,
în chip sigur era vârât într-o mafie farmaceutică. Prea se
bucura de trecere şi influenţă! Nedând în brânci cu
amabilitatea, nu-l menajă nici pe Iustin, care-l ascultă
răbdător, cum de altfel îi stătea în fire. În ciuda mojiciei,
omul îi părea sincer, şi, de vreme ce recunoştea deschis că-l
socotea un rival stânjenitor, dacă nu chiar un duşman, ba
mărturisea că-i dorea moartea, sau cel puţin eliminarea din
afaceri, de bună seamă nu putea fi implicat în ceva dubios.
În cazul că s-ar fi simţit cumva cu musca pe căciulă, desigur
că ar fi încercat s-o «scalde», tocmai pentru a abate de la
sine orice bănuieli. Ori ieşirile sale mai degrabă le stârneau,
decât le înăbuşeau. Edificat, procurorul hotărî să plece, în
vreme ce gazda mai bombănea, aruncând invective
usturătoare la adresa mortului.
Şoferul, aşteptându-l, se plictisise îngrozitor. Îşi
pierduse de tot răbdarea şi tare i-ar fi zis câteva. Dar nu era
înţelept să se pună cu şeful.
- Păreţi cam supărat. A intervenit ceva neplăcut? îl
iscodi când se întoarse
- Ei, patronul e un bădăran fără pereche. Şi-a ieşit
din sărite, a înjurat, m-a repezit ca la uşa cortului, mai să-mi
ceară mandat pentru a accepta să discute cu mine! Un neam
prost, nu alta!
- Păi dacă face atâta tărăboi, înseamnă că îl rodeau
nişte temeri, care nu puteau izvorî decât din conştiinţa unei
vini. În fond nu avea alte motive ca să se înfurie şi să urle.
Deci categoric e implicat.
- Oare? Măi, eu ştiu o vorbă din bătrâni care spune
că obişnuit câinii care latră nu muşcă. Iar nemţii zic
dimpotrivă, „stille Wasser sind tief”, adică mai ales apele

213
adânci sunt liniştite, deci taman ele sunt primejdioase. Prin
urmare, dacă era calm şi-mi argumenta cu tact că nu are
vreun amestec, mai degrabă l-aş fi suspectat. Nu cred că
merită să mă ţin de capul său. Mi-e teamă că-mi pierd
timpul de pomană luându-l în seamă.
După acest lung ocol, Iustin ajunse în sfârşit la
parchet. Ofiţerul de serviciu, privindu-l conspirativ, îi şopti
tainic:
- V-a căutat şefa. Era c-o falcă în cer şi cu una în
pământ. Nu ştiu de ce era aşa supărată. Mai bine că nu v-a
găsit, că cine ştie ce vă făcea.
- Să mă duc acum la ea?
- Nu e nevoie, a plecat de vreun sfert de oră… Doar
dacă s-o întoarce, dar nu cred. Până mâine poate i-o trece.
Aşezat confortabil la masa sa de scris, Iustin se uită
peste hârtia primită de la evidenţa populaţiei. Se gândea să
trimită o citaţie posesorului înregistrării video realizate din
mersul maşinii. Dar înainte de a se aşterne pe scris îi mai
tastă odată numărul. Spre bucuria sa, acum îi răspunse o
voce bărbătească, răguşită şi lipsită de orice rezonanţă. Se
prezentă şi-l pofti pe bărbat la o audiere în dimineaţa
următoare, rugându-l să aducă totodată şi o copie a filmării
pe care o deţinea, ca s-o poată prezenta spre cercetare
experţilor de la institutul de criminalistică. După alte câteva
explicaţii, stabiliră de comun acord ora întrevederii.
Apoi telefonă la laborator, căutând specialistul
căruia îi dăduse fărâma de os găsită cu o săptămână în urmă
de o reporteră. Cel apelat îl dezamăgi, neoferindu-i nici un
capăt de fir care să-i deschidă o nouă pistă, aşa cum sperase.
- Bucata aia de ciolan n-are nici o legătură cu
accidentul. Aparţine unui animal şi este destul de veche. S-a
şi înnegrit de atâta stat în ploaie. Am aruncat-o. Nu te mai
gândi la ea.

214
 *

Ajuns acasă obosit şi tracasat, domul Iustin mâncase

de unul singur porţia pusă la îndemână de grijnica nevastă,
care era grăbită să revină cât mai repede la televizor, înainte
de a se isprăvi pauza de reclame care întrerupse serialul pe
care-l viziona de câteva luni cu deosebită pasiune. După
aceea omul clăti farfuria, ca să nu-şi deranjeze consoarta,
care, cu sufletul la gură, gusta suspansul unei urmăriri între
două turisme. Isprăvind, trecu în sufragerie, se aruncă într-
un fotoliu şi-şi întinse picioarele, căutându-şi o poziţie cât
mai confortabilă. Cum momentele de tensiune trecuseră,
doamna se apucă să-i explice cu amănunte cine erau
personajele pe care tocmai le privea. Bărbatul nu putea ţine
pasul cu lămuririle ei, subiectul fiind mult prea arborescent,
iar evenimentele peste măsură de încurcate, aşa că, după o
vreme, flutură din mână a lehamite, semn că nu mai rost să
stăruie.
- Scuză-mă, dar oricum nu pricep nimic. Strici orzul
pe gâşte.
Se adânci în sine, deşi ar fi fost destul de greu să
spună la ce se gândea. De altfel femeii i se păru la un
moment dat chiar că începuse a picoti, încât, pentru a nu-l
deranja, dădu mai încet sonorul, cu atât mai mult cu cât
dialogurile se desfăşurau într-o limbă pe care n-o cunoştea,
ea trebuind, pentru a înţelege, să se mulţumească cu
subtitrarea. Deodată răsună strident o melodie vioaie. Iustin,
luat pe neaşteptate, aproape că sări în picioare. Îi trebuiră
câteva clipe ca să se dezmeticească şi să-şi dea seama că-l
speriase celularul, pe care-l uitase în buzunarul pantalonilor.
Se chinui să-l scoată şi se căzni să desluşească scrisul de pe
minusculul ecran. Distinse numele de Traian Comatu,
vecinul său. Puţin agasat, şuieră ireverenţios câtre femeie:

215
„Ce Dumnezeu o mai fi vrând şi ăsta tocmai acum?” Dar la
telefon răspunse politicos şi prevenitor:
- Care-i treaba, cumetre?
- Sper că nu te deranjez, dar am o problemă cu
calculatorul. Poate ai bunăvoinţa să mă ajuţi.
- Bine, dar nu sunt electronist, iar cunoştinţele mele
IT cam lasă de dorit.
- Poate ai totuşi amabilitatea de a trece pe la mine.
Procurorul se ridică plictisit, ieşi şi, traversând
palierul, intră în apartamentul de alături. Uşa era descuiată,
dovadă că era aşteptat. Coana Saveta îl întâmpină şi printr-o
vânturare a braţului îl pofti să treacă în camera soţului, care
era un fel de bibliotecă domiciliară. Pe trei pereţi se
întindeau nişte module cu mulţime de policioare, care
ajungeau până aproape de tavan, burduşite până la refuz cu
vrafuri de cărţi. Dintr-un corp al mobilei erau scoase
scândurile transversale, iar în golul astfel creat era aşezat un
monitor uriaş. În faţa sa era potrivită imensa masă de lucru a
capului familiei, care, înfundat într-un fotoliu directorial pe
rotile, iscodea măruntaiele unui calculator alb, căutând parcă
ceva înăuntru, în vreme ce, din capătul celălalt al carcasei, o
pisică curioasă s-ar fi zis că vrea să imite gestul stăpânului.
În lungul peretelui din spatele său, între rafturi, era aşezată
şi o canapea, pe care şedea fiul gazdei şi priveghea atent
mişcările părintelui. Când îi simţi intrarea, bătrânul întoarse
capul spre el.
- Mi-am luat un tuner TV şi mă chinuiesc de ceva
vreme să-l pun în funcţiune, dar zadarnic.
- Apăi, chiar că nu mă pricep la aşa ceva. Nu am
văzut decât unul la un coleg, dar era extern, conectându-se
la portul USB…
- Ciudat este că, atunci când încerc să pornesc
programul, îmi apare mesajul «lipsă semnal». Am verificat
deja de două ori dacă am executat corect deviaţia de la

216
cablu. Totul e în ordine, iar la televizorul neveste-mi este
emisiune, deci semnalul analogic nu lipseşte! Nu înţeleg ce
se întâmplă! Tu nu-ţi poţi da seama?
- N-ai primit şi un manual cu indicaţii de utilizare?
Poate n-ai respectat toate regulile de instalare.
- Am CD-ul cu drivere şi acolo figurează şi un ghid
al cumpărătorului. Este textul pe care tocmai îl am afişat,
dar tot nu pricep nimic.
Iustin i se uită peste umăr.
- Ce înseamnă sistem de televiziune terestră conform
standardului DVB-T? Că doar toată televiziunea e terestră,
iar nu marţiană! De ce nu cauţi în internet?
Magistratul se aşeză lângă băiat în aşteptare. După
vreun sfert de oră se lămuriră. Televiziunea terestră era
aceea care folosea drept sursă o antenă proprie, iar pentru
conectarea prin cablu aveau nevoie de un model de tipul
DVB-C.
- Nu-mi rămâne decât să-l schimb… oftă bătrânul.
Să văd cum mă descurc, căci pachetul l-am primit prin
curier.
Apoi, după o pauză, se răsuci spre oaspete cu scaun
cu tot, şi-l privi mirat, acesta părându-i cam indispus şi fără
chef.
- Dar tu ce ai? Parcă ţi s-au înecat toate corăbiile.
- Am avut o zi tare proastă astăzi. Mi-a mers cât se
poate de rău. Înainte de prânz m-am dus să revăd locul unde
s-a nenorocit Zăganu, căci sesizasem cam multe ciudăţenii
al căror sens, ca să fiu sincer, nu-l pot dezlega. Apoi am mai
făcut un ocol cu autoturismul, drept care, lungindu-mă cu
treaba, am ajuns târziu în oraş. Între timp mă căutase şefa,
desigur ca să-mi mai dea un dosar, că la noi e o aglomeraţie
şi-o zăpăceală ca la ospiciu. Ar trebui să ne dubleze
numărul, dacă vor să facem faţă nebuniei.
- Şi ce caz ţi-a mai repartizat?

217
 - Nici unul, că plecase şi nu s-a mai întors! Să vezi
ce-o să-mi facă mâine! Numai bine n-o să-mi fie.
- De, ce vrei? Marţi, trei ceasuri rele; şi te-au ajuns!
Da’ de ce nu închizi odată istoria stupidă cu Zăganu, şi-o
lungeşti atâta, de se plictiseşte lumea. Omul a murit, iar
limuzina s-a fărâmat! Ce crezi că o să mai descoperi? În
fiecare zi au loc o grămadă de necazuri d-astea pe şosele. N-
ai văzut la telejurnale? Iar evenimentele care ni se arată sunt
numai o mică parte din cele care au efectiv loc! Şi rar să nu
rezulte şi-un mort sau un rănit în stare gravă, încât sunt slabe
speranţe să scape cu viaţă.
- Din păcate, pe măsura adâncirii anchetei, sunt tot
mai convins că nici o clipă nu a fost vorba de vreun
accident. Aş zice mai degrabă că acolo s-a petrecut un omor
sau, în cel mai bun caz, că s-a urzit o înscenare, care să-i
îngăduie lui Zăganu să dispară. Zău dacă ştiu ce să mai cred.
Sunt maşini care apar din senin şi dispar la fel de misterios,
fără a lăsa urme. Autovehiculul decedatului se izbeşte
chipurile de un pom, dar se dezmembrează abia zece metri
mai încolo, unde nimic nu-i stă împotrivă, având drum liber.
Fierăraia se face toată fărâme, iar cadavrul rămâne întreg.
Martorii evocă dezlănţuirea unei explozii, dar rezervorul de
benzină, care putea deveni un cocteil Molotov, e integru.
Deci pricină pentru o deflagraţie de amploare nu exista şi
totuşi ea s-a produs. Răposatul are capul zdrobit, şi toţi
susţin că a fost lovit de motor, dar motorul a zburat în cu
totul altă direcţie, neputându-l atinge! Iar şirul curiozităţilor
zău dacă se opreşte aici, dar acum nu-mi vin toate în minte,
să ţi le pot enumera în întregul lor. Aici se ascunde o mare
necunoscută. Pur şi simplu am început să mă întreb dacă în
poveste nu sunt amestecate nişte servicii secrete sau vreo
agenţie de bodigarzi şi detectivi specializaţi în crime şi
regizarea de provocări. De altfel nu se poate exclude nici
presupunerea că funestele evenimente ar fi opera unei

218
«echipe a morţii» a vreunei organizaţii mafiote sau a unui
clan de infractori.
Şi mă tot întreb cine puteau fi cei dornici ca Zăganu
să piară. Interesaţi în declanşarea scandalului care să-l
elimine erau desigur mai mulţi, în primul rând concurenţa,
mai ales cea externă, mult mai agresivă şi cu mult mai multe
posibilităţi de acţiune. De asemenea nici mafiei care ţintea
privatizarea spitalelor şi nici aceleia a medicamentelor nu-i
era dezagreabilă vâlva iscată, dându-le posibilitatea de a
crea un curent de opinie care să le fie favorabil. Nici
cercurile care vizau lichidarea capitalului băştinaş şi
înlocuirea sa ce cel venetic nu dezaprobau desigur campania
contra unui patron ridicat dintre noi. Dar eu îi văd pe toţi cei
înşiraţi mai degrabă preocupaţi de a isca un mare tărăboi,
decât să omoare un om, la urma-urmei lipsit de însemnătate
pentru ei. Uciderea sa să fi fost un simplu accident,
intervenit cine ştie cum şi cine ştie unde, iar înscenarea cu
care mă confrunt să izvorască doar din nevoia de a scăpa de
cadavru în mod onorabil? Sau aceste mafii să-l fi pus pe
undeva la păstrare, pentru a stoarce nişte informaţii de la el,
şi să fi aruncat în locu-i un leş fără chip pentru a deruta
anchetatorii, punându-i pe o pistă falsă, încât să-l poată
mânui netulburaţi pe afacerist până ce-şi vor atinge ţelul?
Ori să fi încălcat teritoriul unui clan şi, revendicând
o zonă pentru sine, să fi primit o replică pe măsură? Totuşi
crima pare altceva decât o răzbunare de tip mafiot, care este
mult mai brutală şi mai grosieră, necomplicându-se cu nişte
scenarii complexe şi rafinate, care, pornind de la o
desfigurare, să se încurce cu intrarea în joc a mai multor
autoturisme, care apar şi dispar ca în filmele de acţiune.
Sau presa să aibă totuşi dreptate când afirmă că
Zăganu era amestecat în nişte afaceri necurate şi, pentru a
nu i se descoperi matrapazlâcurile, a fugit în străinătate, într-

219
o ţară cu care nu avem acorduri de extrădare, lăsând în locu-
i un cadavru de neidentificat?
Ar mai fi chiar şi o altă ipoteză posibilă. Omul putea
avea nişte colaboratori, care, văzând agitaţia creată şi riscul
unor anchete, să se fi temut că Zăganu, presat de
împrejurări, ar putea face unele dezvăluiri, care demascau
găinăriile la care erau şi ei parte, fiind ameninţaţi de
primejdia de a ajunge la puşcărie. Atunci, pentru a preveni
orice fel de indiscreţie, care-i expunea, şi pentru a-i închide
gura, au hotărât să-l înlăture. Iar pentru a abate atenţia de la
ei şi a împinge întreaga culpă asupra sa, i-au simulat fuga,
silind poliţia să-l caute la nesfârşit pe glob…
Băiatul zâmbi suspicios şi puţin zeflemitor.
- Mi-e teamă că aţi citit cam multe romane poliţiste.
În întâmplările curente al vieţii nu se întretaie atâtea taine
bine ascunse… Fantezii… Parcă aţi fi unul dintre aceia care
propovăduiesc teoria conspiraţiei universale, cu cercuri care
vor privatizarea absolută, eliminarea capitalului şi a liderilor
autohtoni, transformarea ţării în colonie şi câte altele. Bine
că nu aţi dat vina, cum se obişnuieşte în ultimii ani, pe
francmasonerie! Cred că exageraţi. Zăganu nu era un
personaj atât de important încât să dea naştere unui plan atât
de diabolic de neutralizare. De altfel chestiile cu marele
complot mondial sunt poveşti pentru adormit copiii. De
unde să apară atâtea acţiuni subversive secrete?! Cine le
poate dori?!
- Adică vrei să conteşti existenţa unor organizaţii şi
instituţii care, din ascunzişul lor, întreprind acţiuni politice
din cele mai scandaloase, şi nu rareori revoltătoare. Uiţi
ultimele tulburări dezlănţuite în Turcia, aşa zisa «revoluţie»
din Ucraina, ori teroriştii de la noi din ’89, apăruţi din neant
şi dispăruţi la fel de inexplicabil. Iar realitatea închipuită de
cei din urmă n-o poţi contesta, căci i-au căzut victimă peste
o mie de persoane, crucile cărora n-au dispărut încă!

220
Existenţa morţilor e o certitudine, ceea ce face ca şi prezenţa
ucigaşilor să iasă în afară de orice îndoială. Iar întreaga
istorie nu a put fi dezlegată nici măcar în mai mult de un
sfert de secol! A rămas o taină adânc îngropată, căreia foarte
probabil nu-i vom da vreodată de cap. Iar lovitura
«populară» din Iran din 1953 ne dă un exemplu edificator
pentru ceea ce se ascunde în spatele unor revolte spontane şi
a indignării poporului, care năzuieşte la libertate. Insistam
apoi zilele trecute asupra amestecului unui anume bătrân de
peste ocean în mişcările social-politice din tot răsăritul
european. Ce zici apoi despre moartea lui Kennedy? Chiar
n-a fost vorba de vreo savantă maşinaţie pregătită cu grijă,
ale cărei implicaţii şi dedesubturi nu le cunoaştem nici după
jumătate de veac, dar suntem îndreptăţiţi să le bănuim? Iar
lista poate continua la nesfârşit. Oare nu ne găsim în faţa
unor conjuraţii, pe care, pe drept, le putem socoti mondiale?
Iar eu, aşa la repezeală, probabil nu am avut inspiraţia de a
le aminti pe cele mai relevante.
- În cele zise adineauri mă refeream la
francmasonerie. De regulă ei i se aruncă toate acuzele când
se evocă existenţa unei «conspiraţii universale». Dar
masonii alcătuiesc o elită intelectuală, mai elevată decât
gloata de rând, cu idealuri şi năzuinţe mai înalte, altruistă şi
profund angajată civic şi plină de simţul responsabilităţii
faţă de societate, într-un cuvânt sunt oameni integri, cu
principii. Gândiţi-vă că fără un Bălcescu, un Kogăniceanu,
un Cuza, fără Brătieni, toţi masoni respectaţi, statul nostru
nu exista. Deci am fi datori să-i preamărim şi să-i lăudăm,
nu să le aducem critici şi imputaţii. Iar lista nu se opreşte
aici. Apoi privind lucrurile la scara întregii omeniri ar trebui
să amintim şi alte nume ilustre. E o cinste, nu o culpă, ca să
fii primit şi să aparţii comunităţii.
- În cazul pe care-l anchetez, am în vedere un posibil
complot sau mai degrabă de o subtilă înscenare, dar nu

221
susţin un amestec francmasonic! Dar dacă ai deschis
discuţia, nu mă pot abţine să nu-mi exprim unele rezerve.
Mi-e teamă că în spatele acestor nume mari, folosindu-le de
paravan de onorabilitate, se coc urzeli, nu rareori josnice.
Dacă cei pe care i-ai citat sunt firi oneste, nu toţi colegii lor
se ridică la aceeaşi înălţime. Alături de ei s-au infiltrat din
păcate şi destule lichele ambiţioase, orgolioase, fără
scrupule, oportunişti de joasă speţă. Zilele trecute
televiziunile lansau un film cu iniţierea unui personaj, care
se bucura de o înaltă protecţie de stat, dar care era implicat
în afaceri dubioase cu nişte clanuri ţigăneşti, cărora le
mijlocea coruperea justiţiei16. Din păcate deci, alături de
genii ale binelui se găsesc şi destule genii ale răului, nişte
scursori care, prin însuşirile lor sufleteşti, nu se ridică nici
pe de parte la măreţia strămoşilor pe care-i elogiai. Poate un
exemplu de renume e edificator. Un om mare şi celebru a
putut fi totodată un munte de oportunism şi de lipsă de
scrupul. Mă gândesc la Sadoveanu. Iar dacă e să ne luăm
după zvonuri, chiar şi pe colegii masoni i-ar fi indignat,
încât aceştia l-ar fi omorât, spărgându-i capul cu un bolovan
într-un compartiment de tren. Apoi uiţi de acţiunile lojii
italiene Propaganda Due, arhicunoscute de altfel. Ori
intervenţiile ei nu erau în nici un caz transparente,
dezinteresate, altruiste şi democratice! Numai de grija
respectării voinţei poporului nu mureau slăviţii cârmuitori
pe care-i avea în frunte! Nici despre iniţiativele «Marelui
Orient» nu se spun lucrurile cele mai frumoase. Deci faptul
că unii masoni merită tot respectul, nu-i scuză pe ceilalţi. Că
se plăsmuiau planuri de globalizare mondială, de creare a

16
Întâmplarea poate duce, în chip nedorit, cu gândul la filmarea care-l
privea pe Mircea Băsescu, fratele fostului preşedinte, ridicat, zice-se
direct la rangul 32 sau 33, făcând astfel parte din înalta elită masonică.
Însă în contextul de mai sus nu a fost avută în vedere persoana în
cauză.

222
unei noi naţiuni, de reorganizare a omenirii se ştia demult.
Dacă pe operele de uz «intern» ale distinsei organizaţii
poate n-ai reuşit să pui mâna, de romanul 1984 al lui George
Orwell cred că ai auzit. Oare chiar nu se urzea nimic de
decenii întregi? Chiar nu exista nici un complot
«universal»? Chiar să fi ieşit atâta fum fără pic de foc? Iar
toată zvonistica lansată de mai bine de un secol să fie doar
un şirag de ficţiuni care pornesc de la nimic? Apoi cărţile lui
Kalergi despre formarea unei noi naţiuni europene, la
nivelul de gândire şi manifestare al unor ultraşi, dar
sensibilă la manevrare, peste care să domine o elită
privilegiată, după tine, nu există?
- Când aud de asemenea învinuiri, ajunse comune,
am sentimentul că mi se spun nişte fantezii ca acelea despre
OZN-uri sau vizite ale marţienilor pe pământ, care au
legături secrete cu guvernele oculte făurite de masoni, cu
menirea de a mâna omenirea spre nu ştiu ce făgaş
stigmatizat.
- Chiar nu crezi că încurajarea imigraţiei musulmane
şi multiculturalismul mult vânturat, în vogă azi, ar putea
alcătui un capitol al acestui plan perfid? Nu uita că peste trei
sferturi dintre aşa zişii nefericiţi «refugiaţi de război», care
au poposit în Europa, provin din zone unde există desigur
probleme, ca pretutindeni, dar în nici un caz lupte armate!
Deci motivaţia care e? Evident doar una economică şi de
oportunitate, iar mişcarea e încurajată şi susţinută de cineva
în chipul cel mai «democratic şi mai transparent»! De unde
oare nişte oameni săraci, muritori de foame, fără televizor
ori radio, analfabeţi sau semianalfabeţi, deci incapabili de a
citi ziarele, ştiau de invitaţia ce le fusese făcută de doamna
Merkel de a veni în patria ei, unde se vor bucura de o
grămadă de avantaje? (Nu trebuie omis că, referitor la temă,
unii răuvoitori, obişnuiau premeditat să încurce nişte

223
literele, schimbând M-ul iniţial al numelui cu un F17).
Aflaseră de invitaţie de la rude? Chiar toţi aveau neamuri
prin Germania, voind să-şi întregească pe acolo familiile?
Oricum, mişcările de populaţie nu sunt ceva nou în istorie.
De-a lungul mileniilor migraţiile au dus întotdeauna la
crearea unor popoare noi. Venirea în valuri a triburilor
elenilor peste pelasgi nu a dus la dispariţia acestora, dând
naştere grecilor de mai târziu? Năvala bulgară nu a
determinat pieirea tracilor? Potopul germanic picat asupra
apusului nu a nimicit civilizaţiei celţilor din Galia? Iar
exemplele ar putea continua. Deosebirea faţă de situaţia de
azi e doar una singură, aceea că pe vremuri migraţia era
spontană şi necontrolată şi nu ţintea într-o direcţie anume.
Acum ea pare regizată, încurajată şi întreţinută cu bună
ştiinţă, iar ţelul ei fixat dintru bun început: crearea viitoarei
naţiuni europene. Ori poate vrei să susţii că imigraţia actuală
nu este plănuită în nişte laboratoare oculte, de unde i se trag
sforile?
Conteşti apoi că prin 1990 un prim-ministru s-a
întâlnit la Paris cu un anume Marcel Shapira, un evreu
bulgar care conducea masoneria noastră din Franţa şi au
definitivat căile şi metodele de distrugere a economiei
naţionale? Îmi amintesc că un singur ziar, în cel mult opt sau
zece rânduri, a consemnat întâlnirea, de altfel în termeni
foarte vagi. Restul presei a tăcut. Iar demnitarul respectiv,
plin de simţul democraţiei apusene şi de sentimente
capitaliste, s-a aşternut pe treabă şi a pus atât industria cât şi
agricultura pe butuci. De altfel era firesc să gândească atât
de «occidental», de vreme ce era descendentul unui satrap

17
Răuvoitorii cunoscători de germană se lăsau antrenaţi la această vreme
de jocul de cuvinte Merkel → Ferkel (=purcel), iar de aici transformau
diminutivul adolescentin într-un feminin matur. Ca şi în celelalte
împrejurări în care e vorba de situaţia internaţională, referirea nu are
caracter fictiv.

224
ideologic al comunismului, revenit în ţară cocoţat pe
tancurile sovietice eliberatoare, şi odată ajuns, şi-a dat din
plin contribuţia la instaurarea noului regim. Tatăl său, pe
nume Ernő Neuländer, de fel din Ardeal, a hotărât să strângă
mai mult legătura cu locul de baştină şi, ca să fie mai
autohton decât toţi autohtonii, s-a declarat nici mai mult,
nici mai puţin decât lăudat scoborâtor din vajnicii urmaşi ai
împăratului Traian, al căror nume l-a împrumutat în grabă,
şi pe care l-a lăsat moştenire şi aprigului său scoborâtor
revoluţionar, care s-a aşternut temeinic pe treabă.
Între primele sale măsuri pe care mi le mai amintesc,
figura devalorizarea totală a monedei naţionale. A redus
săptămâna de lucru, deşi nimeni n-o ceruse încă, dar nu din
iubire proletară, ci pentru a submina producţia. A mărit
salariile în domeniul energetic pentru a justifica o
vertiginoasă creştere a preţurilor. Sub lozinca unor coloşi cu
picioare de lut, a fărâmiţat întreprinderile mai mari în unităţi
independente, care nu mai ţineau seamă de nevoile firmelor
conexe, iscându-se astfel anarhie. Ba lucrurile se încurcau şi
mai rău, căci trecerea unor subansambluri sau piese de la o
secţie la alta presupunea acum acte de vânzare-cumpărare,
taxe în plus, stratagema dând naştere unui haos şi unor
dificultăţi în funcţionarea uzinelor, mai ales că în fruntea lor
fuseseră numiţi în mod premeditat mini-killeri economici. A
urmat apoi sloganul grămezilor de fier vechi, repede înghiţit
de «tinerii frumoşi şi liberi de toate vârstele», apelativ
atribuit generos unor fabrici precum combinatul de alumină
tubulară sau de apă grea, care închipuiau rarităţi în lume,
lipsind din ţări socotite super-avansate precum Germania,
Franţa sau Anglia!. Canalul Dunăre–Marea Neagră a fost
iertat de plata amortismentelor, stârnindu-se mare vâlvă pe
tema bruştei sale rentabilizări, genial act de administrare al
guvernului minune. De fapt ţinta o reprezenta sărăcirea
bugetului. Acelaşi ins va profita apoi de desfiinţarea CAER-

225
ului, adică de pierderea pieţei externe, pentru a falimenta
societăţile industriale care reuşeau să supravieţuiască în
ciuda măsurilor de sabotaj pe care le întreprinsese. Şi aşa
mai departe. Sau legea «restituţio in integrum» nu a fost
votată tot datorită unor uriaşe presiuni externe, ţintind a
nărui ceea ce nu fusese încă distrus?! Toate aceste fapte,
care nu pot fi contestate şi sunt pe larg descrise de presa
timpului, nu închipuie probe ale unui vast complot pornit
împotriva neamului nostru?
Tânărul tăcu, dar se vedea cât de colo că nu era
convins de argumentele pe care le ascultase. El rămânea
desigur la credinţele sale, dar suspendă discuţia, probabil
plictisindu-se de controversă. După puţin, procurorul de
altfel se ridică şi se întoarse acasă.

Dimineaţa ajunse ud ciuciulete la serviciu. De cu

noapte plouase cu găleata, iar potopul nu încetase nici până
în clipa aceea. Nu avea o pelerină de ploaie, de aceea
îmbrăcase un pardesiu subţire, croit dintr-un material
sintetic mai dens, care nu lăsa să treacă apa atât de uşor; dar
totuşi se jilăvise. Agăţă haina în cuier, iar de alt cârlig
umbrela. Deşi le scuturase la intrarea în clădire, observă că
din ele mai curgeau picuri, care se adunaseră într-o mică
băltoacă pe podea. Se întoarse ca să iasă, spre a chema
femeia de serviciu cu o cârpă, să şteargă umezeala. Dar nu
apucă să pună mâna pe clanţă, că uşa se deschise, iar în
cadrul ei apăru unul din băieţii de la poartă.
- Este un domn care vă caută. Doreşte să vă
vorbească urgent.
Apoi se dădu de-o parte şi făcu loc unui bărbat de
vreo patruzeci de ani ca să treacă, după care se retrase.

226
Magistratul îl privi întrebător pe noul venit, ridicând dintr-o
sprânceană.
- Sunt Paul Stănoiu! se prezentă străinul.
Mina mirată a celuilalt nu se schimbă, căci numele
nu-i spunea nimic. Omul îşi dădu seama că explicaţia e
insuficientă, aşa că se grăbi să adauge:
- Sunt, sau mai exact am fost, contabil la firma lui
Zăganu.
- Acum înţeleg. Adică eraţi subalternul lui
Câmpeanu, care a trecut alaltăieri pe aici!
- Nu subaltern, ci coleg! răspunse înţepat, dacă nu
chiar ofensat, bărbatul.
- Mă scuzaţi... Despre ce este vorba?
- Aş vrea să vă relatez ceea ce ştiu despre cazul pe
care-l anchetaţi.
Iustin îl pofti printr-o fluturare a mâinii să ia loc la
birul de după uşă, iar el se aşeză, ca de obicei, pe unul dintre
scaunele de dinainte-i, cu spatele spre fereastră, încât să-l
poată privi pe cel care ar fi intrat. Străinul trecu pe lângă
pardesiul ud din cuier, ferindu-se să-l atingă. Avea hainele
uscate, poate pentru că venise cu automobilul, din care
coborâse înaintea scărilor. Neştiind exact ce dorea
musafirul, îi împinse în faţă un mănunchi de coli de hârtie
şi-i indică din ochi paharul cu pixuri.
- Puteţi începe să scrieţi.
- Poate ar fi mai bine să discutăm puţin… Nu ştiu
dacă se pot aşterne toate pe hârtie… Dumneavoastră
decideţi!
Procurorul înţelese că individul nu avea în vedere să-
i dea pur şi simplu o declaraţie, ci că intenţionează să
depună un denunţ în toată regula. Interlocutorul i se părea o
fire perfidă şi odioasă, un pârâtor dornic de a băga
„strâmbe” împotriva celor din jur. O figură clasică de
delator. De altfel, de la bun început, când îi atrăsese atenţia

227
că dânsul nu e subaltern, înţelesese că bărbatul nu-şi suferea
colegul. Pe de-o parte putea îl înţelegea, dându-i dreptate,
căci celălalt era pedant şi predispus să-şi dea aere de
superioritate. Totuşi, dincolo de această scuză, era vădit că
insul se bucura de răul altuia, ba îi făcea plăcere ca să-l
provoace chiar el.
- Vă ascult!
- Aş începe prin a spune că Zăganu era un escroc,
vârât în afaceri din cele mai necurate.
- Adică?
- Avea vânzare aşa mare pentru că ştia când, cui şi
unde să dea ciubucuri. Acasă are un laptop pe care sunt
înregistrate toate sumele oferite, cui şi prin cine, pentru a-i
putea şantaja mai apoi pe cei în cauză. Aşa şi-a croit drum în
sute de spitale!
- Şi mulţimea atâtor manageri s-a lăsat coruptă atât
de uşor, fără teamă de consecinţe? Treaba mergea chiar pe
bandă?
- Foarte probabil, căci se bucura de o anume
protecţie de undeva de foarte sus, protecţie care-i deschidea
multe uşi. Cum credeţi că ajunsese furnizorul de bază al
tuturor spitalelor militare? Cineva cu ceva trese pe umeri l-a
împins din spate, căci în astfel de instituţii nu intri fără o
învoire de la un grad superior. De altfel mă întreb dacă nu
cumva şi el avea ceva epoleţi pe sub haină. Tare mi-e teamă
că era un «acoperit». Că acum se cam poartă peste tot…
- Sunteţi sigur?
- Evident! Un unchi de-al său, fratele lui taică-său, a
fost pe vremuri colonel de securitate. După nouăzeci a trecut
în noile servicii secrete, unde a ajuns mare general, cu nu
ştiu câte stele. Acum, după câte am aflat, a fost trecut în
rezervă.. Dar, deşi a ieşit la pensie, mai are relaţii temeinice
pe acolo.
- La care departament a lucrat?

228
 - După câte am auzit la cel de informaţii interne, care
nu e decât o prelungire a securităţii comuniste… Oricum,
amănunte puteţi găsi pe laptopul de care vă povesteam, dar
şi într-o agendă cu scoarţe negre. Pe asta am văzut-o odată
cu ochii mei, când am intrat în birou. Scria ceva în ea, şi
când am trecut pragul a închis-o repede, să nu-mi dau seama
ce nota. Pesemne mai consemna nişte şperţuri pe care le
plătise… De altfel am încercat odată să-i dau de urmă, când
nu era acolo. A fost un prilej de a mă convinge că n-o ţinea
prin mobilele de la slujbă. Nu era în nici un sertar şi nici în
dulapul bibliotecii. O păstra acasă, să nu-i descopere cineva
secretele.
Procurorul se sculă în picioare, deschise unul din
fişete şi scoase laptopul luat în cursul percheziţiei făcute
văduvei, pe care tocmai intenţiona să-l înapoieze. Cei de la
laborator îl cercetaseră, izbutiseră să descifreze chiar unele
fişiere şterse dar nu suprascrise, iar concluzia lor era că
materialele respective nu aveau nici o valoare probatorie. Îl
arătă oaspetelui.
- Este cumva acesta?
- Asta n-am cum şti, că nu l-a adus niciodată la
birou, dar aflasem din chiar spusele sale că există.
Procurorul îl împinse la loc, închise dulapul şi se
aşeză din nou pe scaun.
- Atâta era? Dacă sunteţi convins că cele afirmate
sunt adevărate, aşterne-ţi vă rog totul pe hârtie şi semnaţi!
- Evident, informaţiile pe care vi le-am relatat ies în
afară de orice îndoială. Dar ar mai fi ceva, ce n-ar trebui
omis...
- Vă ascult!
- Eu sunt contabil. Mă ocupam de situaţiile care
priveau intrările şi ieşirile din conturile firmei. Ori mi-am
dat seama că unele sume circulau destul de ciudat, ba uneori
păreau să dispară.

229
 - Şi ce concluzie reiese?
- Nu era singurul patron. O parte din profit intra în
alte depozite bancare, probabil ale protectorilor, pe care mi-i
închipui cu epoleţi. O întreagă încrengătură cu serviciile…
- Puteţi cita nişte nume, care să ofere un capăt de fir
pentru o cercetare?
- Categoric, nu! Asemenea lucruri se fac în taină şi
în final se şterg urmele. Dar dificultăţile de a descoperi pe
deplin ţesătura afacerilor provine şi din faptul că multe sume
ajungeau în nişte conturi obscure din străinătate. Va fi deci
destul de greu să se dibuiască dovezile incriminatoare. De
altfel majoritatea produselor le aduceam tot de prin ţările
apusului. Noi le supuneam cel mult unui proces de finisare
şi ambalare. Drept care unele sume plecau spre furnizorii ce-
i aveam cine ştie unde. Deci e deosebit de anevoios de a
separa ceea ce mergea la partenerii de afaceri, de fondurile
care ajungeau în nişte suspecte buzunare private. La un
moment dat am avut probleme cu achitarea facturilor şi
atunci am înţeles că ofiţerii care-l acopereau cereau tot mai
mult, iar el nu mai putea face faţă pretenţiilor lor. În plus la
mijloc pare să fi fost şi o amantă foarte costisitoare…
Abia după vreo trei sferturi de oră omul îşi termină
relatările şi-i mai trebui încă pe atâta ca să noteze pe
îndelete cele povestite. În sfârşit isprăvi şi plecă. Procurorul
căută din priviri locul de pe podea unde se scurse apa din
pardesiu şi umbrelă. Mica baltă se zvântase, în locui
rămânând o pată albicioasă. Nu mai era deci nici o grabă ca
să cheme personalul de serviciu.
Trecu la masa sa de scris şi se uită peste mapele pe
care le mai avea în lucru. Deodată îşi aminti că în ajun îl
căutase şefa. Luă vraful de scripte şi-l aşeză înapoi în fişet,
pe care-l încuie cu grijă, după care ieşi şi se îndreptă spre
biroul ei.

230
 - Bine că dădu Domnu’ să apari! îl întâmpină aceasta
nu tocmai binevoitor. Te căutam.
Iustin rămase tăcut, în aşteptare. Femeia, care abia
de va fi fost trecută de vreo treizeci de ani, continuă calm:
- Cum mai merge ancheta legată de Zăganu? O
termini odată, ca să-i punem cruce? Că doar avem o
grămadă de treabă!
- Lucrurile se cam încurcă. Mă întreb dacă nu cumva
acolo s-a întâmplat ceva mai mult decât de un simplu
eveniment rutier obişnuit. Să nu fi fost şi o crimă la mijloc.
- Am auzit că umbli după amprentele unui presupus
asasin şi după un clan mafiot.
Magistratul rămase puţin descumpănit. De unde să fi
aflat mărita doamnă, pe nume Stana, toate amănuntele, care
în fond îi erau numai lui cunoscute, se întrebă intrigat. Oare
îi umblase prin fişet?! Să fi existat şi un alt rând de chei, de
care el nu ştia? Dar imediat îşi aminti că zilele trecute se
scăpase în faţa unui coleg, pomenind de amprentele
descoperite pe volan şi de unele bănuieli ale sale. Deci
fusese pârât. Pare-se că unora le cam plăcea să ducă vorba şi
să-i înflorească spusele. Trebuia deci să fie mai atent cu cei
care-l înconjurau. Nu toţi aveau cele mai bune intenţii.
Încercă să explice unele dintre descoperirile sale, spre a
anihila posibilele cleveteli strecurate în chip viclean în
urechile şefei. Interlocutoarea, din înălţimea funcţiei pe care
o deţinea, nu prea avu răbdare să se coboare până la el, ca
să-i asculte justificările. Fluturând cu palma prin aer, îi dădu
de înţeles că socotea îndeajuns lămuririle deja primite,
îndemnându-l să încheie.
- Ce te bâjbâi atâta, invocând probe închipuite, ori
urmăriri ca în filmele de aventuri? N-avem timp de crime
fantasmagorice şi de alte scorneli stupide. Grăbeşte-te să
termini, fără să te mai încurci cu atâtea bazaconii. Te afli în
faţa unui erori de conducere ca oricare alta şi atât! Nu mai

231
căuta acul în carul cu fân, mai ales că acul nici nu există.
Lasă toate prostiile şi mântuie odată dosarul.
- Dar procuratura, de care atârnă siguranţa atâtor
oameni, are o răspundere, şi ca atare nu-şi poate asuma nişte
afirmaţii care să nu fie temeinic verificate şi mai ales
susţinute cu argumente de necontestat. Iar dacă suspectăm
neclarităţi trebuie…
- Care procuratură?! Asta era pe vremea
nenorocitului de comunism, care a apus de mai bine de un
sfert de veac. Acum avem parchet! Obişnuieşte-te cu noua
terminologie, că timp de a o asimila ai avut îndeajuns. Ai
cam rămas în urma realităţii.
- Dar termenul de parchet nu-mi pace. Sugerează un
lucru care se calcă în picioare, ori instituţia noastră sper să
nu fi ajuns atât de jos. Ea trebuie să fie un organism demn,
care să inspire respect şi încredere.
- Nu e prima dată că reflecţiile tale au iz de
criptocomunism. Pare-se că ai ajuns un nostalgic şi nu ştiu
dacă locul tău mai este aici! Dar trecând peste detalii, ar fi
vremea să te îngrijeşti corect de sarcinile care-ţi cad în
seamă şi să finalizezi odată treaba!
- Dar n-am primit nici expertiza tehnică şi nici pe cea
criminalistică, deci nu mă pot opri, oricât aş vrea.
- Bine, dar pune naibii de-o parte dosarul şi ocupă-te
de celelalte probleme, că avem atâtea cazuri că nu ne vedem
capul de mulţimea lor, încât nu ne putem permite luxul de a
risipi vremea. Şi-ar mai fi ceva. Incidentul a atras atenţia
opiniei publice şi toată mass-media discută de-o săptămână
pe marginea sa. N-ai văzut că, nu mai departe decât ieri,
când reporterii au sărit pe procurorul general, l-au asaltat
între altele şi cu întrebări despre istoria asta nenorocită, iar
omul, neavând încotro, a dat din colţ în colţ, ca să-ţi acopere
bâjbâielile. S-ar cuveni să pregăteşti un comunicat de presă
liniştitor şi să-l trimiţi cât mai repede televiziunilor şi

232
radioului. Să arăţi că sunt dovezi clare că a fost un accident,
ca atâtea altele, care au loc în fiecare zi pe drumurile ţării. E
normal să dai satisfacţie străzii. Ce te mai încurci? Declară
cam aşa ceva şi gata! Iar pe viitor fereşte-te să-l mai aduci în
impas tocmai pe procurorul general, silindu-l să se confrunte
cu o situaţie atât de delicată. Trebuie să punem capăt
campaniei furibunde care s-a dezlănţuit în jurul subiectului,
şi să închidem gura agenţiilor de ştiri, încât să n-o mai
întindă atâta cu povestea lui Zăganu. Nu trece o zi ca
moderatorii să nu inventeze noi scenarii ale morţii sau ale
dispariţiei sale, întrecându-se cu fantezia. Tărăgănările tale
şi lipsa unui răspuns clar şi răspicat compromit toate
instituţiile implicate şi în primul rând pe noi! Se dă apă la
moară clevetitorilor. Toţi susţin că vrem să muşamalizăm
ceva, ori să protejăm pe cineva. Atmosfera de tensiune şi
neîncredere care s-a iscat nu mai poate fi tolerată, căci dă
naştere la prea multe ipoteze şi presupuneri, de altfel cu
totul neîntemeiate.
- Bine, dar nu numai că n-au ajuns la mine
expertizele, dar probele care s-au adunat sunt foarte ciudate
şi contradictorii, punând sub semnul îndoielii cele petrecute.
Ca să fiu sincer, dintru început nimic nu mi-a fost clar, iar
odată cu trecerea timpului lucrurile îmi apar şi mai
încurcate. Nu fac decât să bâjbâi în necunoscut! Deci ce să
prezint lumii? Apoi expunerea unor opinii ar echivala cu un
fel de ante-pronunţare, mai ales dacă nu pică pe răspunsul
pe care-l doresc ziariştii şi ca urmare, în loc de a diminua
controversele, aş da o temă de agitaţie în plus. Iar dacă aş
descrie incertitudinile care mă încearcă şi întrebările pe care
mi le pun în ultima vreme, cred că numărul scenariilor care
s-ar născoci şi al speculaţiilor care s-ar face ar creşte
vertiginos. Sau s-ar spune că din ascunse interese vreau să
manevrez cititorii, îndrumând spre disculparea cuiva şi
acuzarea altora, căzuţi în dizgraţia autorităţilor. Apoi fiind în

233
cercetare, conţinutul dosarului e secret… Mai potrivit ar fi
ca să iasă la rampă cineva în calitate de purtător de cuvânt,
care ar apărea într-o postură mai neutră, iscând mai puţine
dispute, critici şi suspiciuni. Mi-aş expune părerile numai
atunci când indiciile pe care deţin sunt mai concludente.
- Vacs! Te ascunzi după degete, ca un copil prins în
flagrant! Fă ce ţi-am spus şi renunţă la nazuri! Dacă o mai
lungeşti, procurorul general va fi pus din nou în încurcătură
şi n-o să mă ierte că am tolerat atâtea tergiversări din parte-
ţi. Bagă viteză, căci n-aş vrea să ajung în situaţia lui, când
reporterii o să-l abandoneze şi o sară pe mine.
Iustin ieşi buimăcit. Parcă nici nu mai vedea limpede
pereţii holului pe care-l străbătea. Mai să treacă de uşa
biroului său. În ultima clipă se dezmetici şi intră. Se aşeză la
masă ca să se adune. Înciudat îşi aminti de jocul de cuvinte
care circula în subteran pe seama ocârmuitoarei lor.
Inocentul ei nume de Stana, fără vreo legătură cu apelativul
de «Stan păţitul», era preschimbat în ascuns de majoritatea
colegilor în cel de Satana. Răscolit, şi poate chiar furios,
magistratul îşi zise că porecla nu e tocmai nepotrivită, ci
dimpotrivă!
Ce semnificaţie puteau avea «sfaturile» pe care le
primise? De altfel aduceau mai mult a ordine, şi încă unele
destul de categorice! De ce se dorea insistent întreruperea
cercetărilor tocmai când se părea că li se deschidea un făgaş
promiţător? Practic se încerca forţarea sa ca să renunţe la
caz. Ce interese o mânau oare pe şefă în demersurile ei?
Pretextul invocat, cum că nu voia să ajungă în gura presei,
nu era o justificare prea convingătoare. Sau poate presiunile
nu le întreprindea din proprie iniţiativă, ci din dispoziţia
cuiva?
Nu putea uita că se zvonea tot mai frecvent că în
niscai laboratoare oculte din străinătate, chiar din zări mai
îndepărtate, s-ar plăsmui proiectele unor experimente, a

234
căror eficienţă se proba pe seama concetăţenilor săi.
Adresele la care se făceau trimiteri mai mult sau mai puţin
discrete aminteau obişnuit de Manhattan, Washington sau
Langley18. Ori în aceste «uzine» de idei ale unor stăpâni fără
chip, s-ar fi proiectat o ţesătură statală paralelă,
implementată prin mijlocirea unor fundaţii sau organizaţii
non-guvernamentale, finanţate din aceleaşi surse ascunse,
care susţineau vajnicele «centre de cercetări». După el,
afirmaţia nu era tocmai exactă. Nu era vorba de un «stat
paralel», care să-l dedubleze pe cel statuat de legi, ci mai
degrabă de nişte filamente care se infiltrau în fiinţa sa, prin
înfeudarea de către asemenea puteri sibilice, a unei părţi a
demnitarilor şi funcţionarilor care-l deserveau. Cei racolaţi
acţionau mai departe la ordinul primit de sus şi nu la dorinţa
şi cerinţele acelora pe care în principiu trebuiau să-i
reprezinte, fiind aleşi de ei. Doar unii dintre electori mai
împărtăşeau credinţa naivă că le-ar întrupa totuşi interesele.
Deci statul însuşi se compunea din două structuri. Una
legată de cetăţeni, iar alta ajunsă instrument de manevrare a
cripticelor forţe de cine ştie unde. Iar partea tristă era că
ponderea grupului din urmă devenea de-a dreptul
îngrijorătoare, aflându-se într-o creştere rapidă, mai ales în
instituţiile de forţă… El se închega tot mai vădit ca o
adevărată «mafie de stat», care, pe măsură ce timpul trecea,
îşi întindea mai profund tentaculele în sânul autorităţii.
Încercând să-şi imagineze situaţia, şi-o reprezenta sub forma
unei uriaşe caracatiţe care îşi avea capul şi trupul undeva pe
afară, materializându-se acolo în diferite «organizaţii
civice» filantropice şi democratice, şi doar braţele se
înfigeau în trupul ţării, pătrunzând din ce în ce mai adânc în
aşezămintele locale ale oficialităţii.
Deci, rezumând, se punea întrebarea: în ce punct al
schemei pe care o imagina se situau de fapt «naşul şi
18
Aici se găseşte sediul central al CIA.

235
locotenenţii săi de încredere», care dictau? Se găseau în
afara hotarelor sau în lăuntrul lor? De altfel survenea şi un
alt aspect. «Naşul» văzut de lume şi, cunoscut tuturora, care,
chipurile, guverna, nu era de bună seamă un «naş» autentic,
ci mai degrabă întrupa faţa vizibilă a unui orchestrator fără
chip, ascuns în umbra sa, care-i trăgea sforile! Oricum toată
această alcătuire ocultă îmbrăca, evident, un veşmânt
democratic, ţipător de pestriţ colorat, spre a atrage atenţia, la
paravanul căruia se punea la cale golirea de conţinut a
esenţei!
Dar lăsând teoria de-o parte, procurorul se vedea
confruntat cu dilema dacă şefa era sinceră şi bine
intenţionată, sau dacă nu cumva era doar o slugă umilă,
membră a celeilalte osaturi, cea dosită, căreia îi făcea sluj,
pentru a exista şi rămâne într-un cuib căldicel.
Nu-şi putea răspunde, dar suspiciunile născute se
amplificau. Era ciudat că din lucrările în curs, în fond
secrete în perioada de instrumentare, răsuflau în presă tot
felul de acte sau interceptări, anume alese pentru a indigna
lumea, prezentând o şocantă fidelitate faţă de original, care
mergea până la punct şi virgule. Ori era greu de crezut că
informaţii atât de precise puteau fi obţinute «pe surse», din
dosare în principiu nimănui accesibile! Şi totuşi până atunci
nu se întâmplase să fie tras cineva la răspundere, de parcă ar
fi fost foarte firesc ca fragmentele cu grijă selecţionate să
ajungă în dezbaterea mulţimilor. De altfel, la fel de neclar
era prin ce tainice filiere aflau televiziunile cine şi când era
programat la audieri, aşteptând în pragul instituţiei pe cel în
cauză. Probabil, fiind «ordin pe unitate», cei cu epoleţii pe
sub haină, se mobilizau grabnic, şi, printr-o energică
«telejustiţie», aţâţau opinia publică împotriva persoanelor
neagreate, spre a exercita presiuni asupra instanţelor, care nu
vor fi fost nici ele, toate, uşă de biserică, încât, astfel
«îndrumate», acestea să emită sentinţa dorită de

236
comandatură. Reţeaua era desigur destul de densă şi greu de
depistat, doar rar se mai dădea de gol câte un membru al ei,
pe care-l lua gura pe dinainte. Tare se amuzase când, cu
câţiva ani mai înainte, un magistrat, în faţa unui întregi haite
de reporteri care-i vânau orice răspuns, se scăpase,
recunoscând că-l avea pe «naş în suflet»19. Imediat toţi se
întrebară cine va fi fost anonimul personaj, căci expresia
ducea cu gândul la mafie… Juristul însă, subtil vorbitor,
ocoli cu diplomaţie orice desluşire.
Nu putea uita apoi că mulţi colegi cântăreau delictele
inculpaţilor cu dublă măsură, ceea ce făcea ca şi multe
hotărâri judecătoreşti să fie discutabile, mai ales când erau
formulate cu «naşul în suflet». Îşi amintea de cazuri celebre,
multe popularizate chiar prin telejurnale. Spre pildă era
oripilat la gândul că un fost premier era trimis în instanţă
pentru că în urmă cu vreun deceniu încheiase pentru o
perioadă scurtă un contract de consultanţă cu o firmă de
avocatură privată, acuzată mai apoi de a fi falimentat o
întreprindere de stat. El primise în temeiul înţelegerii vreo
cincizeci de mii de lei20, venit pentru care achitase şi toate
impozitele de cuviinţă. Sub motiv că sumele care-i erau
destinate, proveneau de la unitatea escrocată de angajator,
deşi cel vizat nu participase la nici un proces care privea
cazul, a fost învinovăţit de corupţie, de evaziune fiscală, de
spălare de bani, şi aşa mai departe. Era evident o făcătură,
cu atât mai şocantă cu cât exact în aceleaşi zile, un ex-
ministru a fost învinuit că ar fi oferit cinci milioane de euro
din bugetul ţării unei corporaţii multinaţionale pentru
19
Pentru a dovedi verosimilitatea întâmplărilor atribuite lumii fictive
închipuite aici, aş preciza că asemenea replici au fost totuşi posibile.
Cea mai cunoscută, ajunsă de pomină, aparţine judecătorului Iulian
Dragomir, făcându-l celebru.
20
Că afirmaţiile fictive de mai sus nu sunt închipuiri absurde, lipsite de
orice noimă, cum pot părea la prima vedere, este demonstrat de
procesul care-i implica pe Şova şi pe Ponta.

237
şaptezeci de mii de licenţe informatice, nicicând
achiziţionate şi folosite în învăţământ21. Când s-a lansat
această acuză de delapidare, preşedintele de atunci a ieşit
imediat cu o declaraţie la televiziunea publică, arătând că la
mijloc nu e un act de corupţie, ci doar o măruntă şi
nevinovată eroare. Rezultat: parchetul a închis în aceeaşi zi
acţiunea, şi nimeni nu a mai auzit de atunci de ea. Deci
furturi de milioane de euro din buget închipuiau o «mică
greşeală», iar o tranzacţie legală intervenită între doi privaţi,
cu achitarea taxelor de rigoare, devenise un uriaş delict
venal, care zdruncina, chipurile, temeliile statului, drept care
trebuiau să se ocupe grabnic de el cele mai înalte foruri de
anchetă din ţară, prilej cu care se cerea şi o pedeapsă penală
exemplară pentru cei implicaţi! Logica părea să se fi
răsturnat cu josul în sus.
Iustin se frământa în sine, căutând un reper pe care
să-şi aşeze judecăţile. Situaţia în care se găsea i se părea
incredibilă. Se întreba disperat cum trebuia s-o înţeleagă pe
şefă. Oare îi cerea ca şi el să se complacă în făptuirea unor
înscenări de acelaşi gen, că i se pretindea să treacă sub
tăcere anume chestiuni spre a acoperi nişte interese
subversive, aruncând vina în spinarea altora? El se socotise
toată viaţa un om corect şi imparţial şi nu era dispus să
abdice de la principii tocmai acum când îi mai stăteau doar
câţiva ani înainte până la pensionare. Era hotărât să-şi
păstreze conştiinţa curată, să nu aibă ce-şi reproşa mai târziu
când va lâncezi acasă, aşteptându-şi sfârşitul. Nu va face în
nici un caz un dosar confecţionat la comandă! Era hotărât să
meargă până la capăt cu cercetările, chiar dacă în fişet se
mai adunaseră o mulţime de alte lucrări, pe care le cam
neglijase.

21
Pentru a susţine ideile din nota anterioară se poate cita şi celebrul caz
al lui Daniel Petru Funeriu.

238
 Se ridică şi încercă să scoată o mapă de pe una din
policioare. Laptopul pus deasupra, mai să-i cadă pe podea.
Abia dacă reuşi să-l prindă şi să-l împingă înapoi. Îşi aduse
aminte că promisese văduvei lui Zăganu să treacă pe la
dânsa, dar numai poftă de savante şi subtile discuţii nu avea,
fiind prea agasat şi răscolit de cele întâmplate. Trase
celularul din buzunar şi sună femeia. Îşi exprimă regretul că
nu poate veni, fiind reţinut de nişte treburi urgente. Dacă
dânsa acceptă, ar amâna vizita pe a doua zi. Doamna salută
propunerea, căci, mărturisea ea, era tare ocupată din pricina
înmormântării. Tocmai se găsea în drum spre capela de la
cimitir, unde era depus din ziua anterioară soţul ei. Nici de-
ar fi voit nu se putea întâlni cu el. Se scuză că nu-l anunţase
din vreme, dar se iviseră atâtea probleme, că nu-şi mai
vedea capul de treabă. Greşeala pornea de acolo că, atunci
când fixaseră întrevederea, ea, zăpăcindu-se, uitase de
obligaţiile legate de îngropăciune. Ar fi trebuit să
contramandeze totul, dar, prinsă de îndatoriri, nu găsise
timpul de a-l înştiinţa. Ideea era deci bine-venită. Apoi
încheie convorbirea, spunându-i că taxiul cu care circula
ajunsese în poarta cimitirului şi trebuia să coboare.
Iustin luă în sfârşit o mapă şi se aşeză la birou. O
primise de câteva zile, dar nu apucase s-o răsfoiască. Pricina
era legată de un furt dintr-un apartament de bloc. Toate
probele trebuitoare fuseseră adunate de cei de la poliţie,
încât circumstanţele erau destul de clare. Martorii şi
declaraţiile erau în regulă, nemaifiind, în fond, nimic de
adăugat. De altfel omul fusese prins în flagrant. Mai trebuia
doar să tragă concluziile şi să încadreze fapta şi rechizitoriul
se putea socoti încheiat. Începu să dactilografieze la laptop
şi, după puţin timp, putu scoate textul la imprimantă.
Nu apucă să termine, că ţârâi telefonul. De la poartă
era anunţat că îl căuta persoana pe care o programase la acea
oră. Îi era lehamite să se scoale ca să-l preia pe vizitator şi

239
să-l conducă până sus. Îşi aduse aminte că era vorba de
şoferul care, folosind camera de vederi instalată în cabină,
înregistrase trecerea prin zona accidentului la câteva minute
după producerea acestuia. Rugă să fie lăsat să urce.
Necunoscutul intră după câteva clipe. Fără să se
ridice din fotoliu, Iustin îi făcu semn noului venit să se aşeze
pe un scaun din faţa biroului său. Străinul se conformă. Îl
întrebă dacă ştie ceva despre cele întâmplate.
- Nu cunosc nici un fel de amănunte. De altfel nici n-
am oprit, căci şi aşa stăteau acolo o mulţime de limuzine,
încurcând locul. Doi poliţai se chinuiau să îndrume
circulaţia, ferind resturile rămase de pe urma coliziunii,
încât am fost silit să fac un adevărat slalom ca să nu lovesc
vreo maşină staţionată şi nici să nu calc peste bucăţile de
metal şi peste petele de ulei ars de pe asfalt.
- Înregistrarea celor întâlnite în cale, o aveţi?
Omul scoase din servietă un DVD.
- Aşa cum mi-aţi cerut, fragmentul de filmare
solicitat începe din clipa când în imagini apar cei care se
aglomeraseră la priveală, şi se încheie în momentul când am
ajuns în sat.
I-o întinse, adăugând:
- Cei de la televiziune mi-au cumpărat-o cu mai
multe mii de lei.
- Noi nu vi-o putem plăti. O s-o trimit la laborator ca
să i se cerceteze autenticitatea…
- Materialul e veritabil. Nu am schimbat nici un
cadru. De altfel nici n-aş fi putut s-o fac. N-am nici un
program adecvat şi nici nu m-aş pricepe la aşa ceva.
- Vă cred, dar aşa trebuie, mai ales de când cu
povestea pixelului albastru.
Bărbatul îl privi mirat şi nedumerit. În chip de scuză
procurorul continuă:

240
 - Cred că ştiţi povestea dintr-o emisiune de la
televizor. Acum câţiva ani, la o adunare electorală, un ex-
preşedinte a cârpit o palmă unui băiat… Veridicitatea
înregistrării a fost contestată, iar un ministru, cred că cel al
învăţământului, a supus-o unei temeinice analize
criminalistice, care a demonstrat că în nişte cadre ar fi
apărut un pixel albastru, care dovedea că ne găseam în faţa
unui trucaj.
- Îmi amintesc, cum nu! Bine, dar totul era o făcătură
grosolană, o calomnie, menită să-l compromită pe şeful
statului!
Zâmbind subţire, Iustin adăugă cu subînţeles:
- Păi tocmai pixelul a dovedit-o! De altfel măritul
prezidente a jurat după aceea că nu a dat nici cu palma şi
nici cu pumnul, nici în pieptul şi nici în plexul copilului. Şi
incontestabil nu minţea, căci respectivele secvenţe arătau că
lovitura fusese dată cu dosul palmei peste obraz. Aşa că
lucrurile sau limpezit şi totul s-a isprăvit cu bine, iar
scandalul s-a închis, cum de altfel era şi firesc.
Celălalt prinse ironia şi înţepătura, şi după cât se
părea îl indigna, dar se abţinu să obiecteze în vreun fel.
Procurorul putu de aceea continua:
- Înţelegeţi deci de ce trebuie neapărat ca filmul să
fie analizat la laborator, înainte de a-l putea folosi ca probă
juridică. Departe de mine gândul de a mă îndoi de
corectitudinea dumneavoastră. Doamne păzeşte! Dar uneori
forma mănâncă fondul! Aşa-i în viaţă. Oricum s-ar putea ca
întregul fişier să nici nu fie luat în consideraţie de instanţă,
neîndeplinind condiţiile de material probatoriu admis de
lege, înregistrarea fiind executată cu un aparat neomologat.
Atunci vă pot înapoia DVD-ul. O să vă chem la timpul
potrivit ca să vi-l înapoiez.
- Nu vă mai deranjaţi, aruncaţi-l direct la coş. Mă
lipsesc de el. Un DVD costă doar un leu şi jumătate, iar

241
biletul de metrou, dus întors, este de vreo trei – patru ori mai
scump. Fără a mai lua în calcul timpul pierdut! Deci nu
merită să mă întorc pentru atâta de puţin, cu atât mai mult cu
cât nici nu am ce face cu discul…
Bărbatul se ridică şi plecă. Magistratul nu avu nici
acum poftă să-l însoţească. Se reîntoarse la laptop. Ecranul
se înnegrise. Îl trezi din adormire şi reluă printarea
întreruptă mai devreme. Luă foile, le semnă şi le introduse
în mapă. A doua zi putea da drumul lucrării.
Rămas singur îşi aminti că de cu seară fusese invitat
la un post de televiziune gazetarul care declanşase scandalul
legat de Zăganu. Individul se dezlănţuise din nou furibund,
evocând în termeni sfâşietori miile de bolnavi morţi din
cauza dezinfectanţilor falsificaţi; stăruise asupra înaltei sale
îndatoriri civice de apărare a intereselor pacienţilor,
persecutaţi de stat printr-o neglijenţă criminală. Zugrăvi
indignat corupţia managerilor din domeniul sănătăţii, care,
pentru un ciubuc de nimic, compromiteau sistemul sanitar,
ştirbindu-i eficienţa. Numai privatizarea era soluţia, căci
particularii, pentru a-şi apăra afacerea, erau economi, nu
plăteau achiziţiile la suprapreţ, nu aveau nevoie de licitaţii,
care toate erau trucate, căci ei negociau plini de răspundere
cu furnizorii şi alegeau produse de calitate, ca să nu-şi facă
firma de râs. La fel de prost organizat era şi sistemul de
salvare, insuficient dotat, lipsit de operativitate şi de oameni
competenţi. Şi el trebuia restructurat din temelie.
La emisiune participa şi directorul unui spital din
22
oraş , care, şi el fire destul de bătăioasă, îşi întrerupse de
mai multe ori interlocutorul, spre a-i corecta afirmaţiile.
Arătă spre pildă că povestea cu diluarea e un nonsens. Cum
se putea micşora concentraţia unei substanţe de mii de ori?!

22
O luare de atitudine similară a avut prof. dr. Monica Pop, directoarea
Spitalului Clinic de Urgenţe Oftalmologice din Bucureşti, dar evident
afirmaţiile din text nu fac vreo referire la dânsa.

242
Ar fi fost apă chioară, insista medicul. Oricine şi-ar fi dat
seama de neregulă, chiar fără a fi specialist!! Ziaristul nu-l
lăsă să continue, susţinând că el nu pretinsese aşa ceva.
Afirmaţia aparţinea în exclusivitate ministerului. El indicase
existenţa unei diluări doar de ordinul zecilor.
Medicul îi reteză din nou explicaţiile, precizând că şi
proporţia asta e o elucubraţie. În plus nu vede de ce s-ar
arunca toată vina în spinarea răposatului. Cota lui de piaţă
nu trecea de cincisprezece–douăzeci de procente la nivelul
ţării, însă în destule spitale ea fiind mult mai mică. Nu mai
departe decât în unitatea pe care o conducea, ponderea
produselor care proveneau de la Zăganu nu reprezenta decât
cel mult unsprezece–doisprezece procente! Restul era
achiziţionat de la alte patru firme de acelaşi profil. Unele
chiar străine, apreciate în întreaga Europa. Deci de unde
până unde se poate vorbi de un monopol al defunctului
asupra comerţului cu instituţiile publice de sănătate? De
altfel dacă ar fi cercetat serios, ar fi constatat că afaceristul a
făcut livrări şi firmelor private, apărute până la acea dată.
- Deci în aceste condiţii, dacă există vreo infecţie pe
undeva, cum stabiliţi procentul de vinovăţie a aceluia a cărui
moarte aţi pricinuit-o cu atâta cinism? insistă managerul.
- Eu n-am de ce să-mi fac mustrări de conştiinţă! Am
apărat interesul bolnavilor în raport cu statul! Nu mai
departe de acum câteva săptămâni, când am semnalat
neregulile, ministrul sănătăţii, în loc să ia sesizarea în
seamă, a declarat, ca să muşamalizeze lucrurile, că cele
afirmate sunt inexacte, căci din nu ştiu câte mii de analize,
nouăzeci şi cinci la sută dintre ele au ieşit impecabil. Dar nu
preciza că de bună seamă probele erau executate în ţară, iar
noi nu avem nici un laborator cu toate avizele oficiale de
funcţionare aprobate! Minţea cu neruşinare publicul,
prostind lumea, ca să acopere escrocii, cu care nu e exclus
să fi fost mână în mână!

243
 - Dar laboratoarele respective, chiar neacreditate în
ultimul timp, au făcut experienţele de cuviinţă câteva
decenii la rând, şi le-au realizat dintotdeauna cu destulă
rigurozitate. Dar de ce oare în anii din urmă aprobările nu li
s-au mai dat, dar nu din considerente medicale, ci invocând
felurite chichiţe birocratice? Avea cineva vreun interes? Iar
declaraţiile ministrului sunt exacte, idioate fiind însăilările
ministerului în perioada de interimat a premierului, când s-a
afirmat, negru pe alb, că diluările ar fi fost de ordinul miilor,
ori enormitate mai stupidă nici că se putea închipui! Despre
cei care au susţinut asemenea tâmpenii ce-ai de spus?
- Poate nu erau în specialitate, aşa că trebuie scuzaţi!
- Scuzaţi, când duceau în eroare o lume întreagă,
panicând-o inutil şi îndemnând-o să nu se mai spitalizeze?!
- Poate greşeau, dar o făceau cu cele mai curate
intenţii, dovedind un lucru clar pentru toată lumea, şi anume
că în spitale e un haos, o mizerie şi o corupţie de nedescris.
- În plus, dacă nu se pricepeau, cum puteau să se
exprime ca mari experţi şi să dea verdicte, punând în joc
viaţa concetăţenilor? Ce doreau? Să sporească teama iscată
în rândul pacienţilor, care, de frica infecţiilor nosocomiale,
au refuzat să se interneze, deşi erau în stare gravă? Ca
urmare au murit acasă, cu zile, oameni care, aduşi la consult
şi tratament, puteau scăpa şi trăi încă decenii! Dar pentru
decesul lor cine este vinovat? Cine îi are pe conştiinţă? Cine
răspunde pentru ei? Nu cumva cei care au stârnit şi întreţinut
spaima? Aici te includ nu numai pe dumneata, ci şi
ministerul, dar după plecarea ministrului pe care-l
calomniezi.
Cearta continuase un ceas întreg în aceiaşi termeni,
la ea participând atât moderatorul cât şi alţi câţiva invitaţi.
Iustin se întrebă dacă nu e cazul să discute şi el cu
gazetarul, să se convingă de ce dovezi dispune şi mai ales
din îndemnul ori ordinul cui dezlănţuise atacul. Începea să

244
creadă tot mai mult că are de a face cu un ins cu tresele
dosite sub haină, lucru care nu-l făcea prea încrezător în
succesul demersurilor sale. Fu totuşi tentat să ridice
telefonul şi să încerce să-l apeleze. Dar în ultima clipă
renunţă. Din emisiunea văzută de cu seară se convinsese că
individul era de o viclenie, de o perfidie şi o prezenţă de
spirit căreia cu greu i-ar fi putut sta împotrivă. Desigur că
luat la întrebări, s-ar fi mărginit să declare că faptele sale
sunt pornite dintr-un profund altruism, din dorinţa de a
proteja sărmanii bolnavi, de a le apăra interesele, că e de
datoria presei de a descoperi şi semnala neregulile,
ilegalităţile şi escrocheriile care torturează societatea, de
aceea nu avea ce să-şi reproşeze. Nu el provocase
accidentul, mortul era vinovat că se sinucisese, apăsat poate
de remuşcările iscate de miile de decese pe care, chipurile,
le pricinuise.
Apoi mai erau şi afacerile necurate legate de
achiziţionarea materiilor prime din străinătate, care nu se
procurau direct de la producător, ci prin mijlocirea unei
firme fantomă aflată într-un paradis fiscal şi care avea pare-
se un singur angajat, iar întreprinderea lui Zăganu le
recumpăra de aici cu un preţ şi de zece ori mai mare,
asigurând dintr-un condei un profit uriaş intermediarului.
Desigur că, tare lunecos din fire, ziaristul nu s-ar fi mărginit
doar să repete declaraţiile sforăitoare şi derutante debitate la
televizor, ocolind plin de tact aspectele incomode şi
adevărul, ci l-ar mai fi acuzat şi că îşi permite să încalce
libertatea presei, că vrea să-i pună botniţă, că încearcă să-l
intimideze, că legea îi îngăduie să nu-şi dezvăluie sursele.
Cum ar fi putut răspunde unor atari urlete, pe cât de
tendenţioase şi insinuante, pe atât de grosiere? Drept care i
se păru inutil să-l cheme. Gânditor, aşeză receptorul în
furcă.

245
 Dădu cu ochii de DVD-ul rămas într-un colţ pe
tăblia mesei, după plecarea ultimului său oaspete. Îl
introduse în unitatea optică şi după puţin se afişă numele
fişierului. Clică pe el şi se deschise fereastra Media
Playerului, iar filmul, care era color, începu să ruleze. Din
păcate rezoluţia, destul de proastă, estompa lucrurile din
depărtare, care apăreau neclare şi lipsite de amănunte.
Recunoscu şoseaua. Ceea ce i se înfăţişa era peisajul
aflat la vreun kilometru distanţă de ieşirea din satul
Stăncuţa. Se desluşea, în trecere, chiar intrarea pe unul din
şleaurile care duceau în câmp. În sfârşit, în depărtare zări o
grămadă de automobile şi ceva lume. Desigur era mulţimea
celor adunaţi să privească dezastrul întâmplat. Când cadrele
ajunseră a reda situaţia mai de aproape, clică butonul
«Pauză» şi cercetă imaginea care avea în centrul ei pomul de
care se zdrobise Zăganu, dar scheletul limuzinei sale nu
intrase în cuprinsul ei, fiind aşezat prea lateral. Reporni
înregistrarea. Şoferul, făcând un foarte lent slalom printre
resturile risipe pe asfalt şi printre cei care staţionau,
permitea aparatului de luat vederi să prindă detalii când
dintr-o margine, când din cealaltă a drumului.
La un moment dat, chiar în mijlocul ecranului, se
putea distinge maşina distrusă, răsturnată cu roţile în sus.
Apăsă comanda de stop; analiză priveliştea. Nu se arătă
mulţumit şi reluă vizionarea fragmentului ultim, întrerupând
cam la fiecare câteva secunde cursul său, pentru a putea
cerceta scenele cu mai mare luare aminte în reprezentarea
lor statică. Perimetrul, în raza căruia se petrecuse
nenorocirea, încă nu fusese delimitat cu benzi de demarcare,
pentru a stabili zona inaccesibilă publicului.
Un amănunt îi atrăsese atenţia încă din cursul
transmisiunii televizate, dar acum îl putea analiza pe
îndelete, disecând, pas cu pas, cele imortalizate de aparat.
Era vorba de un grup de trei indivizi, care se apropiaseră de

246
sinistrele diformităţi rămase din turismul lui Zăganu. Una
stătea puţin mai aproape de şosea, întoarsă cu spatele spre
celelalte. Părea că se adresează cuiva care nu se vedea. După
siluetă putea fi martorul «cheie», cel care descoperise şi
anunţase catastrofa la serviciul de urgenţă. Un alt bărbat
cerceta regiunea dinspre rezervorul de benzină. În sfârşit cel
de al treilea era tocmai cel care trezise interesul
procurorului. Era un personaj îmbrăcat într-o cămaşă roşie şi
după toate probabilităţile purta blugi. Din cauza distanţei şi
a rezoluţiei prea mici, faţa nu putea fi recunoscută. Insul era
surprins uşor aplecat înainte, în vremea ce se ridica.
Imaginile, redate în chipul unor fotografii succesive,
prezentau, secvenţă cu secvenţă, îndreptarea sa de spate.
Ceea ce îi sărise în ochi lui Iustin era mâna sa stângă, întinsă
în jos. S-ar fi zis că ţinea ceva în ea. Nu se putea discerne
clar obiectul, dar poziţia corpului şi întinderea braţului
sugerau că apucase un mărunţiş imposibil de definit, pe
care-l vâra discret în buzunarul pantalonilor. Ce avusese de
adunat din iarbă vajnicul trecător? Voia să ascundă ceva?
Oare fusese singurul lucru pe care-l sustrăsese şi şi-l tupilase
în tăşti?
Din păcate, câteva secunde mai târziu, vehiculul care
purta camera făcea o nouă rotire, după cât se părea la
indicaţia unuia din poliţiştii aflaţi în stradă, care dirijau
circulaţia, din dorinţa de a păstra neatinse probele de pe
carosabil. De altfel dârzul ocrotitor al ordinii apăru o clipă
într-un cadru, dând din mâini. În înregistrare se iviră mai
apoi şi alte persoane, care trăseseră pe dreapta, spre a
cerceta grozăvia, şi cărora postul de televiziune le dăduse
pomposul titlu de «martori omişi ai accidentului», acuzând
autorităţile, de fapt chiar pe el, că nu încercaseră să-i
contacteze, spre a obţine declaraţii din partea lor. În fond,
însă, ei nu puteau da informaţii suplimentare legate de
producerea evenimentului, ci doar descrie priveliştea de

247
după aceea, lucru care reieşea mult mai exact din
fotografiile criminologilor sosiţi câteva minute mai târziu.
În continuare desfăşurarea devenea de-a dreptul
banală. La un moment dat urmă însă un nou episod care îl
nedumerise pe Iustin încă de când îl zărise pe micul ecran.
În cursul virajelor pe care autoturismul era obligat să le
execute pentru a putea traversa zona aglomerată, se nimeri
ca axa instalaţiei de supraveghere, să se alinieze cu aceea a
drumului, ceea ce deschidea o largă perspectivă până la o
uşoară arcuire pe care şoseaua o făcea la stânga. Procurorul
apăsă grăbit butonul de pauză.
În imaginea care înţepenise, se contura pe
acostamentul din dreapta sensului de mers un dreptunghi
alb-gri, care nu putea fi decât o limuzină staţionată. Reluă
episodul de mai multe ori şi-l stopă din rulare pentru a fi
sigur că nu interpreta greşit semnificaţia petei pe care o
remarcase. Era incontestabil un autovehicul! Inexplicabil era
însă altceva. Pentru a ajunge la cotitură, acesta trebuise să
treacă pe lângă locul coliziunii. Ciudat era că nu oprise,
încât ocupanţii să se poată documenta asupra celor
întâmplate, lucru care ar fi fost firesc, ci trăsese în plin
câmp, unde în fond pasagerii nu aveau nimic de descoperit.
Ce putea să le fi reţinut acolo luarea aminte, iscându-le
curiozitatea?
Revăzu filmarea din clipa când DVD-ul aducea în
prim plan ceata acelora care-şi întrerupseseră călătoria ca să
privească dezastrul. Cam confuz, chiar din clipa asta se
distingea în zare ceva deschis la culoare. Vedenia dispărea
numai în momentele când obiectivul se abătea în părţi sau se
interpunea vreun obstacol. Culmea era că, după câteva clipe,
după ce maşina depăşise pe toţi cei care zăboveau captaţi de
funestul spectacol, iar axa ei se aliniase definitiv în lungul
şoselei, petecul de culoare pierise. Care putea să-i fi fost
rostul?

248
 Trecu apoi în revistă partea finală a fişierului, care se
încheia odată cu intrarea în Ciocârlia, fără a mai face vreo
întrerupere, căci nimic nu-i mai atrase atenţia. Când
derularea ajunse la a înfăţişa zona curbei, se uită foarte
atent, în speranţa de a remarca vreun detaliu revelator, care
putea dezlega misterul din cauza căruia nişte călători ar fi
găsit pricină de a face popas acolo. De altfel nimic nu mai
semnala prezenţa temporară a vehiculului alb-gri în acel
punct, situaţie care era totuşi o certitudine. Oricum, în faţă
acesta nu se mai zărea în nici un cadru, dar nici de întors, nu
se întorsese, căci camera ar fi trebuit să consemneze
întâlnirea, lucru care nu se întâmplase. Vizionarea practic o
terminase, fără să-şi fi limpezi în fond ceva.
Se rezemă de spătar şi căzu pe gânduri. Poate se
pripea totuşi conchizând că nu făcuse nici un pas înainte.
Povestea accidentului se mai întregea cu alte două
ciudăţenii. Prima privea pe bărbatul, nebăgat în seamă de cei
aflaţi alături, care aduna ceva de jos, din zona motorului.
Ce-ar fi putut culege şi de ce? Să fi fost un drumeţ oarecare,
pasionat de colectarea unor amintiri stupide? Sau era mai
degrabă un asociat al «cascadorului» care transportase
cadavrul, şi care să fi strâns urmele ce-ar fi dezvăluit
cauzele exploziei? Părea o fantezie extravagantă, dar altă
explicaţie nu putea găsi în acel moment.
Apoi de neînţeles era apariţia automobilului alb în
plin câmp, într-o porţiune care nu se remarca prin nimic, în
loc să se orânduiască alături de toate celelalte, la o ţăţească
priveală. Ar fi trebuit să-i întrebe pe şoferii adunaţi ciopor,
dacă ei îi observaseră trecerea sau oprirea. Oricum, el nu
putea ajunge la cotitură fără să-i fi depăşit. Oare remarcaseră
ocupanţii? Câţi erau şi cum arătau? Cine puteau fi? Dar cum
îi putea descoperi pe spectatorii evenimentului, spre a-i
intervieva?

249
 Telefonă subcomisarului Marin, întrebându-l dacă
nu-i cunoştea cumva pe aşa zişii «martori omişi», cum titrau
ziariştii. Poliţistul îi mărturisi că, în afara acelora pe care i-i
trimisese deja, mai notase pe-o hârtie unele nume şi câteva
numerele ale unor autoturisme, dar cei cu pricina nu-i
puteau furniza cine ştie ce informaţii, căci sosiră cu mult
după consumarea faptelor. Prin urmare nu văzuseră nimic
din desfăşurarea lor, încât tot ceea ce i-ar relata era lipsit de
orice relevanţă. Procurorul îşi mărturisi totuşi dorinţa de a
discuta cu ei.
- Caută-i tu, că mie-mi vine puţin peste mână şi nu
am chef să-mi pierd zadarnic timpul, mai ales că sunt destul
de ocupat. Sună-mă peste vreo zece minute, căci până atunci
sper să găsesc fiţuica pe care mi-am făcut consemnările şi-o
să-ţi dictez ce-am notat.
Iustin închise telefonul şi oftă. Se vedea constrâns ca
în zilele următoare să dea de cei care îi vor fi indicaţi, în
nădejdea de a mai afla unele date în legătură cu dubiosul
automobil alb-gri şi cu pasagerii pe care-i transporta. Mai
rulă odată DVD-ul şi-şi notă ora la care pata suspectă
dispăruse din imagini, iar apoi o remarcă şi pe aceea la care
vehiculul pe care era montat aparatul de luat vederi intra în
sat, clipă în care de altfel se încheia selecţiunea pe care o
avea la îndemână. Era intervalul temporal în cuprinsul
căruia trebuia să fi trecut limuzina alb-gri prin faţa camerei
de supraveghere de dinaintea cârciumii din Ciocârlia.
Scoase din fişet listele primite de la subcomisar cu
circulaţia rutieră scursă în lungul drumului judeţean cu
pricina. În tot răstimpul pe care şi-l fixase, nu intrase nici o
maşină în aşezare! Abia la vreo zece - cincisprezece secunde
după aceea era menţionată ivirea unui autovehicul de
culoare întunecată, care era foarte probabil chiar acela din
care se făcuse filmarea. Din nou, în chip foarte ciudat,
turismul alb-gri se evaporase, oricât de neverosimil ar fi

250
părut. Parcă, vorba lui Dacian, fiul vecinului, viziona o
peliculă spectaculoasă cu OZN-uri, care apăreau şi
dispăreau din senin.

Seara, când, în sfârşit, bietul slujbaş de la parchet

ajunse acasă, nu se putu bucura de linişte. Vecinul îl văzuse
de la fereastră când se îndrepta spre peronul de la intrarea
blocului şi-i ieşise înainte pe palierul din spaţiul scării. Când
ajunse înainte-i, bătrânul, cam pisălog, îl şi abordă. Se vedea
că se plictisise singur toată ziua în casă, şi abia aştepta să se
destindă.
- Facem un remi?
Sărmanului Iustin doar de joc nu-i ardea după truda
şi tensiunile zilei, dar nu avu tăria să-l refuze.
- Bine…
- Stai să chem şi feciorul, să fim mai mulţi…
- Nu ştiu dacă nevastă-mea o fi având chef să
participe. Ea e cu serialele de televiziune, şopti celălalt, în
nădejdea vană că, ascultându-i explicaţia, pensionarul s-ar
putea răzgândi.
Dar nu se întâmplă aşa.
- Nu-i nimic. Partida se poate desfăşura şi în trei, îl
asigură liniştitor profesorul.
Dezamăgit, vârî cheia în yală, oftând resemnat:
- Atunci vă aştept…
- Stai să-l strig pe băiat şi intru cu tine.
Procurorul clătină a încuviinţare din cap şi rămase cu
mâna pe clanţă în aşteptarea prietenului. Tânărul, trecut
binişor de treizeci de ani, dacă nu cumva depăşise chiar
patruzeci, se ivi destul de repede. Probabil era pregătit de
chemare. După ce Iustin îşi scoase pardesiul şi-şi aşeză
geanta pe lada cuierului, intrară în sufragerie. Doamna

251
Ştefana clătină din cap în chip de răspuns la salutul lor, fără
să-şi desprindă ochii de pe ecran. Privea încordată un serial
istoric turcesc, care ajunsese la un moment de mare suspans.
Unele personaje tocmai puneau la cale otrăvirea lui Hürrem
Sultan, favorita padişahului Soliman.
Cei trei se aşezară la masă, iar amfitrionul se aplecă
spre servanta din spatele său, de unde luă caseta cu piesele
jocului şi o împinse în faţa oaspetelui, ca să le distribuie.
- Pari cam tras la faţă. Eşti ostenit? îl iscodi fostul
dascăl, probabil dându-şi seama că stăruinţa sa nu-i picase
bine companionului.
- La drept vorbind nu sunt atât de obosit, pe cât sunt
de supărat. Povestea cu Zăganu, pe care, ca să fiu sincer, aş
vrea s-o rezolv cât mai corect, cred că o să mă scoată din
pepeni. Îmi mănâncă o grămadă de timp, încât nu-mi mai
rămâne vreme de lucrările curente şi am de rezolvat urgent
nu mai puţin de cinci! E o nebunie ce-i la noi. Parcă toată
ţara s-a pus pe infracţiuni şi delaţiuni, iar nu puţine delicte
sunt din cele mai trăsnite! Iar unii colegi, de parcă treaba n-
ar fi de ajuns, s-au pus chiar pe inventat dosare din nimic.
Iar mie nu-mi place deloc când văd că unor oameni, care mi
se par nevinovaţi, li se leagă tinicheaua de coadă.
- Păi de ce nu-l laşi pe Zăganu de izbelişte şi nu vezi
de alelalte?!
- Uite, taman asta mi-a zis de dimineaţă şefa, de m-a
scos din sărite. Eu simt că la mijloc e o crimă, nu un
accident rutier, iar insistenţa de a închide ancheta mi se pare
suspectă. Nu mă refer la ce ai spus tu adineauri. Dar se
vedea cât de colo că mărita coană Stană, sau Satană cum îi
zic unii, tare ar fi vrut să las cercetările de izbelişte! Şi nu
pricep ce interes ar putea avea!
- Poate dorea doar să te îndemne să mântui mai
repede celelalte cazuri, ca să nu se işte critici pe tema
tergiversărilor şi a inerţiei instituţiei pe care o conduce.

252
 - Ar fi fost bine dacă lucrurile se limitau numai la
atâta. Dar mirosul îmi spune altceva.
- Adică?
- Nu s-a prea vorbit până acum în public, dar pare-se
că, folosind chiar sistemul numirilor şi alegerilor pretins
libere şi neîngrădite, în osatura statului s-a creat o structură
care nu mai răspunde comandamentelor venite pe linie
ierarhică oficială, ci ascultă de nişte indicaţii inspirate de
interese private. Prin urmare controlul trece de pe făgaşul
tradiţiilor democratice clasice, deci de la instituţii vizibile
pentru toţi, de la transparenţă, la netransparenţă, la perfide
manevre subterane de culise.
- Iarăşi teoria masoneriei, a complotului mondial.
Desigur francmasoneria e de vină de toate neregulile…
exclamă tânărul, nu fără un dispreţ superior.
Procurorul se întreba dacă nu cumva şi junele medic
era membru al organizaţiei, de vreme ce-i lua apărarea cu
atâta fervoare. Totuşi nu-şi trădă gândul, ci continuă de
parcă n-ar fi fost străbătut de adierea unei bănuieli:
- Nu ştiu dacă lucrurile se petrec din iniţiativă
masonică sau nu! Dar nu mă îndoiesc că sunt implicaţi, prin
recrutare, şi destui masoni. Eu văd impulsul ca venind
dinspre corporaţiile multinaţionale sau dinspre nişte centre
de comandă, precum acela al bătrânului de peste ocean, sau
al unora, poate nu la fel de bătrâni, dar de dincoace de
ocean. Lucrurile se desfăşoară foarte discret, încât sunt greu
de depistat, dar le constaţi în împrejurări similare acelora cu
care m-am confruntat de dimineaţă. Infiltrarea se face
disimulat, prin promovarea a tot soiul de bursieri şi
sponsorizaţi ai unor fundaţii sau ai unor organizaţii
nonguvernamentale, în temeiul apelurilor neprihănitei
«societăţii civile». Dacă însă încerci să afli de unde provin
veniturile acestor inocente organisme civice, constaţi că
«filantropii» sunt taman aceia la care mă refeream înainte, şi

253
care numai democraţie deplină nu doresc, ci visează să
hotărască după pofta lor destinul lumii şi soarta unei noi
ordini, încât gândul te duce la acei profeţi falşi din
Apocalipsă, în frunte cu un lider, pe care, după câte ştiu,
Biblia îl numeşte «Urâciunea pustiirii». Dar, trecând dincolo
de ipoteze, nu se poate contesta că destule ONG-uri, cu
fondurile primite plocon, au reuşit să creeze veritabile
echipe combatante de «tineri frumoşi şi liberi»23, ca să citez
o expresie devenită faimoasă, care, cu nivelul de gândire al
unor ultraşi, sunt scoşi în stradă la comandă, pentru a
exprima indignarea de obşte, adică a cetăţenilor de rând, pe
care însă nu-i întreabă nimeni nimic, iar ei, revoltaţii,
chipurile în numele nostru, incendiază maşini şi sparg
vitrine.
Rămâne însă un mister cum de au ajuns personaje
ocârmuitoare cei aflaţi în fruntea vajnicelor aşezăminte
cetăţeneşti cu pricina, având în vedere că n-au fost aleşi
vreodată de cineva? Problema e că dacă n-au fost aleşi, cum
de pretind că mă reprezintă şi că ar cuvânta în numele meu?
Adevărul e că nu părerile mele sau ale voastre le dau
orientarea şi le definesc scopul, ci sursa banilor care ajung la
ei le stabileşte direcţia. Că vorba aceea, cine plăteşte, acela e
stăpânul! Din păcate, cu cât sumele sunt mai mari, cu atât
ponderea şi influenţa acestor alcătuiri sporeşte, încât devine
de-a dreptul îngrijorătoare.
- Sunteţi subiectiv când folosiţi cu subînţeles
răuvoitor şi batjocoritor expresia. Demonstraţiile iniţiate de

23
Din lipsă de fantezie nu am putut închipui o expresie mai plastică, mai
grăitoare şi mai reuşită decât cea prezidenţială, enunţată după tragicul
accident din 30 octombrie 2015, petrecut în Clubul Colectiv, care a
oferit pretextul unor manifestaţii antiguvernamentale ale «tinerilor
frumoşi şi liberi», finalizate cu o adevărată schimbare de regim.
Neputând găsi o formulare echivalentă, mi-am îngăduit să o citez pe
cea care şi-a dobândit deja un statul de valoare şi de celebritate.

254
popor, pe care le ironizaţi cu atâta uşurinţă, sunt sincere şi
spontane, răbufniri ale nemulţumirii care s-a acumulat în
timp. Ele exprimă pulsul străzii.
- Mişcările «tinerilor frumoşi şi liberi», care au
înlocuit mai an un guvern, sunt spontane, zici? Îmi amintesc
că acum vreo patru ani, alt rând de manifestaţii ale pieţei au
dărâmat un guvern. Eu n-am participat nici atunci şi nici
acum, ci le-am privit desfăşurarea la televizor. Cred le-ai
văzut şi tu! Poate că ai fost chiar prezent la unele,
observându-le mai îndeaproape. N-ai sesizat vreo diferenţă?
Tânărul medic îl privi critic, ba chiar puţin iritat.
- Ei bine, la ultimele manifestaţii aveai în faţa
ochilor bannere lungi de metri întregi, fixate pe cozi
strunjite, cu litera textului perfect aliniată şi trasă cu tipare.
Operă de maestru, nu alta. Caricaturi pe nişte plăci rigide,
probabil de PFL, impecabil desenate, reprezentând foarte
explicit chipurile unor anume personaje ale zilei, care
duceau cu gândul la mâna unui specialist, căci nu cred că un
oarecare poate desena figura cuiva şi încă în aşa fel încât să-
o recunoşti! Am văzut megafoane; la un moment dat apăru
chiar o scenă cu o staţie de amplificare, cu difuzoare şi
microfoane performante, ba prin public chiar mici staţii de
radioemisie portabile, cu cască înfiptă în urechi şi un
microfon suspendat pe fir, de genul mâini libere, pe care-l
avem anexă la telefon. Cine dintre spontanii revoltaţi putuse
comanda la un atelier de lucrări grafice uriaşele lozinci? Cu
ce parale le plătise? Cine – eventual dacă mai stătea şi la
bloc, cum locuieşte trei sferturi din oraş – putuse să aducă
scândurile şi grinzile pentru estradă? De unde? Le păstrase
până atunci sub pat?! Cine avea acasă, pentru folos propriu,
o staţie de amplificare de dimensiunea aceleia surprinse de
filmări? Sau cine oare îşi procurase megafoane de ultimă
generaţie pentru treburile menajere? Să fi fost achiziţionate
pentru soţie, ca să-şi cheme familia la masă? Era ora

255
Asemenea «accesorii», pe care nu le găseşti la orice bordei
sau colţ de stradă, presupun o prealabilă organizare şi o
mulţime de bani, de care nu dispun cei de-al de noi.
Prin opoziţie, cum era acum patru ani? Lozinci scrise
de mână cu litere strâmbe pe cartoane smulse dintr-un
ambalaj de mai mari dimensiuni, sau unele tipărite citeţ la
imprimată, dar pe coli A4, multe, datorită micimii, prinse de
căciulă sau pe piept. Nu megafoane, ci doar urlete greu de
desluşit. Nu tribune cu prea costisitoare staţii de
amplificare! E drept că apăruseră şi unele echipe de ultraşi,
mădulari ale unor galerii de fotbal, dar au fost izolaţi. Chiar
nu vrei să vezi deosebirea de «spontaneitate»?
- Exagerări, justificări căutate!
- Totuşi nu se poate contesta că democraţia devine
tot mai mult o vorbă goală. De altfel nu prea ştiu în ce
timpuri o fi existat vreuna plină de conţinut!
- Uitaţi istoria strălucită a Atenei!
- Dar atunci de cine era întrupată?
- Cum de cine? se indignă tânărul. Evident, de toţi
cetăţenii, de la mic la mare, de toată suflarea cetăţii!
- Şi cine erau cetăţenii iştia? Dacă-mi amintesc bine,
şi taică-tău mă poate corecta dacă greşesc, mai mult de
jumătate din locuitorii din urbe erau sclavii, cu totul lipsiţi
de drepturi, deşi erau totuşi oameni deplin integri ca fiinţe.
Restul, deci mai puţin de jumătate, se compunea, în
proporţie de o treime, din copii, care nu contau, trebuind
excluşi. Apoi cei rămaşi se împărţea în femei şi bărbaţi,
primele închipuind probabil peste jumătate din total, dar ele
nu se bucurau de nici un fel de drepturi, având privilegiul
doar de a patrona bucătăria. Deci abia cei din urmă, care nu
închipuiau nici măcar o şesime, erau singurii alcătuitori ai
faimosului demos. De altfel, având în vedere că am admis
de trei ori nişte toleranţe în plus, la început în favoarea celor
liberi, iar dintre aceştia a celor maturi, iar în final a

256
bărbaţilor, proporţia cobora desigur la o şeptime! Dar şi din
ei trebuiau scăzuţi periecii sau metecii, adică cei socotiţi
străini, pentru că nu aveau ambii părinţi din Atena. Iar în
final, după atâtea reduceri, cât închipuiau de fapt slăviţii şi
slobozii cetăţeni? O optime?! Apoi uiţi că şi masa celor
admişi în agora era deseori manevrată de unele personalităţi,
fie mai cu stare, fie buni vorbitori. Atunci unde era
societatea ideală pe care o preamăreşti, în care toţi oamenii
aveau dreptul de a-şi exprima liber şi neinfluenţaţi părerea?
Din păcate azi pare să fie şi mai rău, căci numărul sclavilor
este poate mai mare, generat fiind de sărăcia fără margini
care a năpădit globul. Nu uita că un procent din populaţie
deţine cincizeci şi unu la sută din averea globală; dar nici
restul nu este împărţit echitabil, căci nouăzeci de procente
dintre ceilalţi, stăpânesc numai unsprezece la sută din
bunuri! Aşa că nu trebuie să fie de mirare că ponderea
acelora ajunşi fără alegere în funcţii decizionale, e în
vertiginoasă creştere! Ei sunt numiţi, e drept, legal, dar
totuşi, privită atent, ascensiunea lor e cumva ciudată.
De altfel nu numai la noi e isteria tehnocraţilor.
Reţin că citeam acum câtăva vreme un articol despre
„democraţia Uniunii Europene”. Între altele m-au frapat
nişte cifre însăilate acolo, care, chiar de-ar fi numai pe
jumătate reale, sunt îngrijorătoare, dacă nu cumva chiar
înfiorătoare. Dar mie teamă că exactitatea lor nu intră în
discuţie!! Se spunea spre pildă că numărul celor aleşi în
parlamentul european este de vreo şapte sute cincizeci şi
patru, dar, deşi sunt singurii votaţi de electorat, nu au
dreptul să emită legi în mod independent, fără aprobarea
Comisiei UE, care oare cum şi de cine e investită şi prin
urmare interesele cui le întrupează? Nu prea cred că ale
mulţimii alegătorilor, care n-au nici un cuvânt de spus în
desemnarea comisarilor. Iar puterea instituţiei pe cine se
întemeiază? Pe cei votaţi? Pare-se că nu, căci statisticile ar

257
arăta că temelia ei se compune din vreo 42.000 de birocraţi
şi alt felurit personal executiv, cuprins «în statele de
balanţă» recunoscute oficial, la care se adaugă încă vreo
12.000 de persoane neincluse în «balanţă». De fapt, până la
urmă ei duc la îndeplinire politica uniunii, de dânşii
atârnând totul. Dar pe cine reprezintă? Sunt aleşi după
norme democratice?! Tot mai mulţi analişti politici spun că
în spatele lor se ascund nişte uriaşe interese corporatiste, pe
primul loc situându-se coloşii din industria chimică,
petrochimică şi cea farmaceutică, dispunând de o forţă
financiară atât de redutabilă, încât îşi permit investiţii de
multe miliarde de dolari în întreaga lume. Şi să nu uităm că
Zăganu era un mic pion legat de ramura ultimă. Oare în
umbra acestor gigantice patimi nu stă cumva şi vreo formă
de masonerie, care aminteşte pe undeva de loja Propaganda
Due? În legătură cu NATO se invocă tot mai insistent
implicarea unor asemenea organizaţii. Oare toţi comentatorii
care dezbat subiectul fabulează, propunându-şi doar să
zăpăcească lumea în scopuri perfide?
- Tema pe care aţi luat-o în discuţie e foarte populară
pe internet, iscând chiar aprinse dezbateri. Dar nivelul lor nu
mi se pare prea elevat, şi nu ştiu cât adevăr conţin. Pe de altă
parte trebuie să ne întrebăm dacă, şi în ce măsură, ideile se
pot aplica în cazul ţării noastre.
- Din păcate sistemul «numiţilor» se mulează pe
structura statului, la care aderă ca o lipitoare, având datoria
de a îndeplini ordinele pe unitate, clocite în anume
laboratoare oculte. Fiind compus din fiinţe destul de versate,
care simt trendul şi ştiu ce le convine şi ce nu acelora care-i
protejează, intuiesc repede pe cei incomozi, care le pun
piedici şi se căznesc să-i elimine şi să le anihileze acţiunile,
încât mersul victorios al societăţii să curgă neabătut în
lungul făgaşului dorit de oligarhia corporatistă neoliberală a
multinaţionalelor… Iar întocmirea catagrafiei persoanelor

258
indezirabile cade în seama găştii de trepăduşi indigeni, căci
stăpânii de afară nu au cum şti cine sunt aceia care se opun
realizării anumitor proiecte dorite de ei. De aceea răbojul e
alcătuit aici, în fericitul paradis aborigen, şi e înaintat spre
aprobare unde trebuie, fiind dus la îndeplinire, când se
primeşte cuvenita binecuvântare, deşi nu trebuie exclus şi
excesul de zel al executorilor, care uneori o iau chiar
înaintea încuviinţării aşteptate. De altfel deseori şleahta
slugoilor merge chiar mai departe. Au şi ei duşmani sau
rivali, pe care se străduiesc să-i înlăture din cale, folosindu-
se de poziţia pe care au dobândit-o. Ori, pornind de la
condiţia lor de turnători, le este lesne ca să însereze în listele
care vor fi remise celor de sus şi pe adversarii personali,
care uneori, culmea, fac parte chiar tabăra lor şi se supun cu
conştiinciozitate ordinelor pe unitate. De aceea nu poţi să-ţi
dai seama când pici în dizgraţie pentru nonconformismul
faţă de marii stăpâni sau când eşti victima pizmei şacalilor
locali, care-şi permit atacuri pe cont propriu. Ajungi să
trăieşti într-o permanentă incertitudine, căci odată primit
consimţământul de nimicire, se trece la aplicarea celor
hotărâte. În acest scop, în chipul cel mai penibil, se purcede
la fabricarea a tot felul de dovezi şi probe de culpabilizare,
care, deşi fanteziste, să permită fie întemniţarea, fie, mai
blând, doar şantajarea celor în cauză, scoţându-i din viaţa
publică şi reducându-i la tăcere. Dar, cum spuneam, întrucât
chiar în interiorul clanului există adesea o acută concurenţă,
avem surpriza de a descoperi în episoadele serialului
dosariadei şi personaje la care nu te aştepţi, căci le ştiai
fidele reţelei! Lucrul e totuşi explicabil, mâncătoria fiind în
floare!
Procuratura şi justiţia, în urma unor atât de meschine
manevre, sunt, din păcate, total compromise la ora actuală,
căci ele au ajuns instrumentul principal prin care se duc la

259
îndeplinire făcăturile trudnic plăsmuite. Trebuie s-o
recunosc, deşi eu însumi sunt parte din sistem.
- Personajele angajate faţă de nişte forţe obscure n-or
fi lipsind, dar nici nu pot fi prea multe. Oamenii au totuşi
conştiinţă! se declară optimist junele Comatu.
- Îţi spuneam că eu am unele suspiciuni chiar în
legătură cu o seamă de colegi şi şefi de-ai mei. Răsar prea
multe dosare născocite, întemeiate pe nimic, menite doar să
elimine «pe cine trebuie». Ilustrative ar fi câteva exemple.
Astfel de curând am auzit de o acţiune penală pusă la cale
împotriva celui de al doilea om din stat, sub motiv că, la o
anchetă unde era martor, a declarat că nu exclude un
incident petrecut cu vreun deceniu mai-nainte, dar nu-şi
aminteşte detalii legate de el. A fost imediat acuzat de
minciună, prin care încerca să obstrucţioneze justiţia, drept
care e adus la parchet, urmând ca în curând să apară în faţa
instanţelor. Altuia i s-a făcut felul în temeiul unui denunţ
anonim, însoţit de un articol decupat dintr-un ziar. Lunile
trecute o primăriţă a ieşit de la parchet cu cătuşe la mâini,
pentru că încurajase o fundaţie să adune subvenţii de la nişte
firme private pentru a recondiţiona faţada unor blocuri. Nu
putea fi acuzată că şi-a însuşit vreun ban. Atunci i s-a pus în
cârcă altă vină. Trăsese necuvenite foloase nepatrimoniale
din afacere, constând din capital electoral, supremă dovadă
de corupţie! Iar lista nu se opreşte aici, dar nu are rost să
continui, ca să nu vă plictisesc. Oricum serialul dosariadei e
în floare.
Există însă şi situaţia inversă, căci dreptatea se
împlineşte cu dublă măsură. Adaug un singur caz, care mi se
pare edificator. Acum vreo doi–trei ani procuratura a scos
brusc din sertar unul din cele peste treizeci de dosare de
delapidare întocmite de comisia de control a guvernului de
atunci, care fuseseră şi au rămas bine dosite până în acea
clipă, deşi era vorba de milioane de euro jefuite din buget.

260
Dezgroparea pricinii nu avea de fapt în vedere incriminarea
ministrului în cauză, ci era menită să agraveze repertoriul de
învinuiri aruncate în seama unui personaj care tocmai
trebuia să fie din nou înfăţişat organelor de justiţie pentru
eliberare condiţionată. Cel care s-a pomenit scos brusc la
bătaie era celebrul descoperitor al „pixelului albastru”,
măiestru doctor în chimie, ajuns ministrul al învăţământului,
care, culmea, în această distinsă calitate lămurea confraţii
din parlament că substantivul coleg este neutru, întrucât
formele sale gramaticală de dicţionar ar fi „un coleg, două
colege”. Faptul nu se datora decât unei mici scăpări, căci
domnia sa, după doctoratul în înalte ştiinţe, uitase, sărmanul,
o lecţie de clasa a doua, trecând cam prea mult timp de când
frecventase cursurile elementare. Ei bine, măritul savant, cu
mici carenţe de şcoală primară, plătise unei firme de peste
ocean, care producea diferite soft-uri pentru calculatoare, nu
mai puţin de şaptezeci de mii de licenţe, pe care însă nu le
achiziţionase niciodată, ele neajungând în nici o şcoală. Era
o risipă de doar vreo cinci milioane de euro, nu de lei! A
doua zi, preşedintele de la acea dată se prezintă la
televiziunea publică şi declară că nu se poate invoca nici un
act de mituire sau de defraudare în privinţa sa, căci totul nu
era decât o mică greşeală de apreciere. Deci recunoştea
delictul, dar îl declară o inocentă scăpare, survenită din
neatenţie, drept care îl proclamă nesancţionabil. Ei bine,
dacă, aşa cum spuneam, circul «penalizării» inşilor ajunşi în
dizgraţie era continuat la televizor cu multă zarvă şi
zăngănit de cătuşe, dezbaterea pe marginea uriaşului furt din
buget a fost închisă neîntârziat şi nimeni n-a mai auzit de ea,
dosarul incriminator dispărând în catacombele unui sertar, în
care zac şi celelalte treizeci, probabil toate de aceeaşi talie.
Sau alt caz ajuns celebru este cel al afacerii
Microsoft, legat de altfel şi de ministrul citat adineauri.

261
Tocmai iniţiatorii planului de escrocare a statului24,
transformându-se în denunţătorii celorlalţi complici, au
ajuns din acuzaţi, martori, scăpând nu numai de puşcărie,
dar au fost răsplătiţi şi cu favoarea de putea păstra
netulburaţi milioanele de euro luate ca şpagă,, sume pentru
care evident nu plătiseră nici măcar impozite, comiţând
totodată şi un act de evaziune fiscală, trecut însă cu vederea!
Prin astfel de practici termenul de «penal» a fost
compromis, încât foarte mulţi fac haz de expresie, arătând
că penal e «cine trebuie, nu cine merită»! Iar faptul că
împrejurarea nu e o închipuire, ci o realitate, a fost dovedit
cu prilejul scrutinului pentru autorităţile administraţiei
publice locale de acum câteva luni. Primăriţa căreia i se
zăngăniseră cătuşele pe la urechi, ba i se fixaseră şi pe
încheieturile mâinilor, şi-a zdrobit contracandidaţii, luându-i
de la distanţă, deşi ceilalţi erau agreaţii oficialităţii! De
aşijderea îmi amintesc că, prin ţinuturile de miază-noapte,
un personaj aflat în clipa elecţiunii în detenţie preventivă din
dispoziţia colegilor mei, a fost ales cu un succes de-a dreptul
răsunător. Dar poate şi mai relevant e un caz de acum câţiva
ani, când în parlamentul Uniunii Europene a ajuns un
«penal», groaznic huiduit de presă şi de instituţiile judiciare
locale, în frunte cu organismele parchetului, care dădeau
tonul. Culmea este că individul a obţinut mai multe voturi
din partea electoratului decât unele partide, fiind singur, ca
persoană privată, la concurenţă cu acestea! Oare întâmplarea
nu spune nimic despre credibilitatea justiţiei şi a organelor
care o deservesc? Nu e o dovadă că lumea nu se lasă prostită
de lozinca «penalilor», întrevăzând adevărul care se ascunde
dedesubt?! Dar cine ţine seamă de ce crede majoritatea? Nu

24
Afirmaţiile de mai sus, deşi se referă la o lume închipuită, nu sunt
totuşi nici arbitrare şi nici ilogice. Pentru a vă convinge de acest lucru
e de ajuns să ne gândim la procesul petrecut în 2016, care implica pe
Dinu Pescariu, Claudiu Florică şi Stelian Gheorghe.

262
e „cool” în ochii «tinerilor frumoşi şi liberi» de toate
vârstele! Translatând, după pronunţie, mai pre limba noastră
eruditul cuvânt din zările apusului, am zice că treaba nu este
«culă», ceea ce pe mine mă duce cu gândul la sărmanul şi
autohtonul Bulă.
Deci «penalii» au ajuns să fie priviţi ca victime, iar
cei «spălaţi» de instanţe cu «NUP-ri»25, ca infractori
protejaţi de oficialitate. Lucrurile s-au răsturnat cu josul în
sus. Iar şefa îmi cere să mă alătur unei asemenea găşti, pe
care aş denumi-o mafiotă. Ei bine, deşi ca procuror de pe
vremuri mi se aduc tot felul de acuze, de nostalgic sau de
criptocomunist, eu nu pot să cânt în orchestra în care mă văd
poftit. Sunt hotărât să merg până la capăt, fie ce-o fi!
- Şi care credeţi că va fi finalul?
- Finalul? Al meu, sau te referi la viitorul neamului
nostru? Eu voi fi probabil tot mai izolat sau trimis cine ştie
prin ce colţ de provincie, ceea ce e neplăcut numai pentru
mine, neafectând pe alţii. În ce priveşte finişul naţiei, pot
doar spera să mor înainte de a-l vedea. Tu poate îl apuci. Iar
el constă din distrugerea totală a ţării şi a norodului ei, care
nu cred că vor atinge pragul ultimului sfert al secolului
ăstuia nenorocit. Ei bine, suntem un popor sortit să nu mai
existe! De altfel din punct de vedere economic obiectivul
este realizat. Toată industria a ajuns la pământ şi e vândută
la fier vechi, deşi, cum ziceam zilele trecute, unele uzine
nimicite erau din cele mai prestigioase de pe mapamond,
precum cea de apă grea sau aceea de alumină tubulară, care
lipseau din state precum Anglia sau Germania, care însă ne
dau lecţii de dezvoltare, după ce-au luptat aprig pentru
lichidarea noastră. Agricultura este şi ea pe butuci, iar o
treime din terenuri, echivalând cu o întreagă provincie
istorică, sunt vândute la preţuri de nimic străinilor. Şi când
te gândeşti că ruşii, în secolul trecut, prin planul Valev
25
Neînceperea urmăririi penale (prescurtat NUP).

263
declarau tara un grozav bazin agricol! Acum importăm şi
alimentele cele mai comune! Totul este ruinat. Masacrarea
etnică este încă în curs; probabil va fi încheiată în cel mult
şase – şapte decenii. Până acum o cincime din populaţie a
fost spulberată în lume şi va fi absorbită de cei în mijlocul
cărora a poposit, începând chiar cu generaţia care ne
succede. E drept că numai jumătate din cei plecaţi s-au dus
cu acte în regulă, încât statisticile, ca să ne înşele, vorbesc
numai de ei, ignorându-i pe ceilalţi, ca să muşamalizeze
realitatea, spre a o îndulci puţin. Au rămas bătrânii, care,
evident, nu se mai reproduc, deci este în plină desfăşurare
un veritabil dezastru demografic. Singurii prolifici sunt
ţiganii. Fiul unui mare violonist aparţinător etniei, spunea nu
fără umor că «ţiganii, din naţionalitate conlocuitoare, vor
deveni naţionalitate înlocuitoare». Ori groaznica sărăcire a
locuitorilor chiar grăbeşte împlinirea prezicerii, căci, după
părerea aceluiaşi comentator, «populaţia majoritară» de
acum nu absoarbe ţiganii, civilizându-i, ci ea se ţigănizează.
- Eu nu cred în cursul sugerat de dumneavoastră!!
Tendinţa e o simplă fabulaţie a denigratorilor progreselor
înregistrate acum!! De altfel dacă ar fi o stare de fapt,
oamenii de bine care ne conduc ar opri alunecarea! Nu vom
ajunge niciodată acolo!! Nu avem a ne teme de vreo
catastrofă! Simple cleveteli!
- Nu şi pentru mine, mai ales că nu-i prea văd pe
oamenii de bine. Iar şansele de a mai salva ceva sunt foarte
mici. Ar mai fi poate nădejde de izbăvire dacă de la
instituţiile executive până la cele judecătoreşti s-ar introduce
principul răspunderii, de rigoarea căruia să nu scape nici un
funcţionar şi nici un demnitar, oricât de sus s-ar situa pe
scara ierarhică. Frica păzeşte pepenii, deci nişte legi clare,
cu sancţiuni aspre, nu doar simple recomandări, ar îndrepta
destule rele, determinându-i pe mulţi să se abţină de a-şi
face mendrele. Apoi votul alb ar primeni clasa politică. Util

264
ar fi totodată şi dreptul de a anula mandatul parlamentarilor
de care alegătorii sunt nemulţumiţi. Iar revocarea să implice
şi restituirea unei părţi a cheltuielilor prilejuite de operaţiile
de vot. Dar cine să conceapă atari legi? O doreşte cineva
dintre cei în drept să le alcătuiască? O spunem noi, care
oricum nu putem decât să ne batem gura în pustie, în cel mai
democratic mod, în temeiul vânturatei libertăţii de gândire.
Dar chiar lucrul ăsta ne este îngăduit numai în măsura în
care nu supărăm pe cineva, căci atunci ne pomenim că ni se
confecţionează un dosar penal, de genul ajuns la modă.
- Aici îţi dau dreptate, interveni profesorul. Pentru a
îndrepta ceva trebuie pornit din ograda justiţiei,
reorganizând-o din temelie. Impunerea responsabilităţii
pentru judecători e esenţială. Apoi trebuie înlăturată situaţia
în care o serie de dosare dispar în nişte sertare pentru a
apărea după instituirea prescripţiei lor sau când trebuie
şantajaţi titularii. În plus există prea multe legi care, deşi în
mod just interzic anumite fapte, socotindu-le delicte, nu
prevăd nici un fel de pedeapsă pentru cei care le încalcă.
Rezultat este că nu se respectă decât opţional, deci le ia în
seamă numai cine vrea, adică doar aceia timizi şi blânzi din
fire. Lucrul desigur e supărător chiar atunci când vine din
partea unui cetăţean obişnuit, dar mi se pare nespus de grav
când la fel procedează însăşi cei care compun instanţele,
deci cei care trebuie să aplice ad literam legile. Un singur
exemplu. Un termen în limita căruia judecătorul trebuie să
redacteze motivarea sentinţei există, totuşi în anumite
cazuri, mai ales acela al «penalilor cu dedicaţie», nu se
respectă, amânând alcătuirea ei sine die, pentru a împiedica
pe cel judecat să apeleze neîntârziat la un organ superior sau
la CEDO, pentru a se apăra. Avansarea în instituţiile
superioare din domeniul dreptului, precum Consiliul
Superior al Magistraturii sau Curtea Constituţională să
decurgă pe baza alegerii de către magistraţi, iar eligibilitatea

265
să se stabilească pe baza regulilor unui soi de «cursus
honorum», obligatoriu şi pentru avansări, încât numirile
decise de preşedinte să nu mai fie arbitrare, favorizând pe
cei servili şi aliniaţi. Şi-ai să te superi pe mine, se întoarse el
spre gazdă, dar cred că procurorii trebuie eliminaţi din
postura de magistraţi şi implicit din Consiliul Superior al
Magistraturii. În ultimă instanţă, nu sunt decât parte a puterii
executive, iar prezenţa lor în forurile puterii judecătoreşti
închipuie o încălcare a principiilor separării puterilor în stat,
cea executivă putând exercita presiuni asupra celeilalte,
situaţie care generează, precum s-a văzut, felurite abuzuri.
- Deşi aparţin tagmei şi-ar trebui să-i apăr
privilegiile, nu pot să nu-ţi dau dreptate. Trista dosariadă şi
cătuşiadă pe care începe s-o invoce tot mai des presa,
multele NUP-uri în cazul unor persoane care trebuie
«menajate» nu ne fac cinste şi nu pot fi socotite o
componentă normală a unui autentic stat de drept! Depinde
numai de noul parlament, care s-o vota la iarnă, ca lucrurile
să revină la o stare normală. Dar mi-e teamă că nu există
voinţa unei îndreptări, căci dorinţa de a menţine o legislaţie
confuză, cu mulţime de portiţe de scăpare este
transpartinică. Nici o grupare nu cred că se va grăbi să
instituie o veritabilă stabilizare, nădăjduind că o să-i vină
rândul să profite de slăbiciunile şi golurile codurilor în
vigoare.
Dacă soaţa nu l-ar fi întrerupt, probabil că domnul
Iustin ar mai fi cuvântat încă multă vreme, ca să-şi verse
nemulţumirile care i se adunaseră în sufletul în ultimele
decenii, răscolite de perdaful pe care i-l trăsese şefa.
- Vino iute la televizor, căci crainicul a anunţat că, în
cursul show-ului care tocmai stă să înceapă, se va referi din
nou la povestea lui Zăganu. Poate e util să asculţi ce se mai
spune!

266
 Bărbaţii se ridicară de la masă şi se aşezară în fotolii.
Ca şi în seara precedentă, la emisiune era invitat ziaristul
care deschisese întregul scandal. De astă dată stărui mai
puţin asupra falsificării produselor vândute şi a miilor de
victime rezultate, chipurile, din pricina nesăbuitei
iresponsabilităţi a afaceristului mort. Abordă aspectul numai
în două momente. Prima dată în clipa în care îl atacă pe
fostul ministru al sănătăţii, care afirmase că analizele au
dovedit că nu au existat pe piaţă produse care să nu fi
corespuns normativelor stabilite prin lege. Îl acuză că voise
să acopere impostorii şi venalitatea din sistemul sanitar de
stat, să cocoloşească învârtelile din care desigur trăgea şi el,
neîndoielnic, foloase. A doua oară reveni la temă când se
dezlănţui împotriva directorului de spital, care, cu o zi
înainte, arătase că afirmaţiile legate de diluări de zeci sau
mii de ori ale unor produse sunt nişte absurdităţi, iar cei care
le susţin sunt doar răuvoitori, dorind a crea un curent în
sânul opiniei publice, care să favorizeze nişte interese
oculte, nu tocmai cinstite.
În rest încercă să-l lege pe defunct de afacerea
Panama Papers26, izbucnită cu vreun an înainte. Printr-un
mănunchi de raţionamente subtile şi pe undeva chiar
plauzibile, extindea acuzele de corupţie, susţinând că s-ar fi
creat o întreagă reţea suspectă în sistemul de sănătate din
ţară. Între altele vorbi de un fel de companie fantomă de
intermediere, creată de Zăganu, la paravanul căreia se
desfăşuraseră nişte tranzacţii nu tocmai curate, care implicau
spălarea de bani, evaziunea fiscală, mijlocirea mitei şi
26
Ca în toate împrejurările când survin referiri la situaţia internaţională,
principiile enunţate pe foaia de titlu au fost abandonate. Aici este
vorba deci de afacerile casei de avocatură Mossack Fonseca,
demascate prin 2015, care în răstimp de aproape patru decenii a
creat peste 200.000 de companii off-shore, sub diverse forme de
organizare, menite să ascundă în chip fraudulos activele unor
afacerişti.

267
multe alte operaţii de inginerie financiară. Prin mijlocirea
firmei secrete de peste ocean, făbricuţa răposatului
achiziţiona felurite materii prime din apusul Europei, pe
care le prelucra apoi. Escrocheria principală consta în aceea
că mărfurile, astfel revândute întreprinderii autohtone prin
menţionata filieră, erau plătite cu preţuri chiar şi de zece ori
mai mari decât cele achitate furnizorului iniţial, drept care
produsele finale, distribuite spitalelor, erau de zece ori mai
scumpe decât ar fi fost firesc. Deci grosul profitului nu se
realiza în producţie, ci el rezulta din jongleria contabilă
făcută într-un off-shore de peste mări, care masca uriaşa
înşelătorie în care era amestecat cel pierit, dimpreună cu
protectorii săi ascunşi.
Dacă situaţia semnalată era reală, atunci lucrurile se
complicau, oferind şi alte alternative pentru explicarea
posibilei crime, căci automat suspiciunile se extindeau şi
asupra acelora care deţineau conturi în îndepărtatele
străinătăţi ale paradisurilor fiscale. Justificarea era simplă.
Cum modul de organizare a unei asemenea structuri
permitea tăinuirea adevăraţilor proprietari, era practic
imposibil să li se dea de urmă. Dar numele lor era cunoscut
lui Zăganu, şi exista pericolul ca, anchetat fiind, să-i
demaşte, motiv suficient pentru aceştia ca să dorească
eliminarea sa, împrejurare care putea deveni mobilul unui
omor. Interesant era că din relatările gazetarului se mai
putea înţelege că între beneficiarii zisului off-shore s-ar
număra şi nişte înalţi ofiţeri ai unor servicii secrete, ceea
ce punea întreaga poveste într-o lumină nouă.
Involuntar Iustin îşi aminti spusa fostului contabil
de la Poli-Med, care evoca nişte legături suspecte de
acelaşi gen. Iar dacă jurnalistul, pentru a-şi justifica
atacurile împotriva celui decedat, nu fabula cumva,
înfăţişa nişte lucruri de-a dreptul îngrijorătoare, fiind
vorba de acţiuni infracţionale, aflate cu mult dincolo de

268
limita oricărei legalităţi, dar comise tocmai de organele de
ordine ale statului, care erau datoare să le depisteze şi să le
combată! Relatările gazetarului erau pur şi simplu de
necrezut, dar nu ofereau suficiente probe pentru a constitui
un punct de sprijin destul de solid pentru o anchetă, căci
puteau fi la fel de fanteziste ca şi diluările, de tot
neverosimile, pe care le invocase cu săptămâni în urmă.
Dar procurorul era surprins şi de un alt aspect. Din
capul locului îl bănuise pe reporterul de investigaţie, care
stârnise atâtea valuri, că ar fi slujbaş «sub acoperire» al
serviciilor, plasat de acestea în presă. De altfel şi unii
moderatori şi crainici de la televiziuni, referindu-se la el,
se loviseră foarte grăitor şi semnificativ cu degetele pe
umăr, cam prin locul unde ar fi trebuit să se afle epoleţii.
Ori dacă bănuiala era îndreptăţită, devenea de neînţeles
acuza aruncată unor ofiţeri, care puteau fi în grad mai înalt
decât el. Se revolta împotriva superiorilor? Îi sfida?! Greu
de crezut! Ceva nu era tocmai normal în ceea ce i se
înfăţişase. Dar emisiunea se termină fără ca Iustin să-şi
desluşească nedumeririle care-l încercau.

A doua zi, ajuns în birou, începu a răscoli prin fişet,

căci se cam adunaseră dosarele restante, rămase nerezolvate.
Le luă vraf, le aşeză pe marginea mesei de scris şi se adânci
în lectura lor. Trecuse ceva timp până îi veni ideea de a
vedea cât era ceasul. Apăsă butonul telefonului mobil, iar
ecranul se lumină. Era ora zece şi jumătate. Îşi aminti că
promisese văduvei că după unsprezece îi va duce laptopul şi
se făcuse destul de târziu. Îl scoase din dulap şi-l împinse în
servietă, aşezând în locu-i mapele şi bibliorafturile răsfoite,
şi ieşi.

269
 La unsprezece şi un sfert bătea la uşa femeii. Fu
primit cu amabilitate, dar gazda se scuză că e foarte obosită,
căci în ziua de dinainte avusese loc înmormântarea şi
trebuise să îngrijească de toate. Până după prânz zăbovise la
capela din cimitir, iar după înhumarea propriu-zisă,
dimpreună cu prietenii, rudele şi cunoscuţii celui răposat, se
văzuse silită să stea până seara târziu la pomană. Îndatoririle
se dovediseră destul de ostenitoare, iar noaptea, copleşită de
amintiri, nu putuse adormi. Din amabilitate, pentru a înviora
conversaţia, Iustin ceru detalii. Aşa află că sicriul fusese
predat sigilat familiei.
- De ce? întrebă nedumerit. Ce rost avea?
- Am crezut că hotărârea e luată din dispoziţia
dumneavoastră, aşa că n-am obiectat.
- Mărturisesc că nu am nici un amestec. Nu am
intervenit în nici un fel în cele hotărâte în cadrul institutului
de medicină legală. Am fost chiar nedumirit ultima dată
când am trecut pe acolo, că se stabilise să vă fie predat soţul
spre înmormântare. Mă aşteptam ca până la ieşirea
rezultatelor analizei ADN să fie păstrat, pentru a înlesni o
contraverificare, dacă aceasta s-ar dovedi necesară. Ca să fiu
sincer, pur şi simplu m-a uimit pripa cu care s-a decis
îngroparea. Am crezut că cei de la institut deciseseră de
capul lor…
- Mie mi s-a spus că se primise încuviinţarea
parchetului…
- Oricum, ea nu venea din partea mea! Poate se
discutase cu şefa... Dar pe lângă precipitare, mă surprinde şi
sigilarea. Ai zice că se dorea să se ascundă ceva… reflectă
cu voce tare procurorul, şi mirat, şi derutat.
Noile detalii, însumate cu cele prezentate de cu seară
de ziarist, cât şi cu declaraţiile contabilului, cu graba de a
şterge urmele accidentului, îi apăreau ca destul de ciudate.
Parcă cineva regiza totul din umbră. Ideea amestecului unui

270
serviciu secret îi apărea tot mai stăruitor în minte. Să fie
vorba de unul autohton sau de unul străin, sau numai de o
firmă privată de securitate, angajată de cine ştie ce mare
corporaţie, care dorea să-l elimine pe patronul de la «Medi-
San»? Sau poate că presupunerea că Zăganu se substituise
cu un cadavru să nu fie o născocire a televiziunilor, care
pentru a-şi lărgi audienţa, erau în stare să născocească cele
mai absurde inepţii, numai să atragă atenţia? În plus, văduva
privea toate scenariile închipuite pe seama soţului cu un
calm suspect, fără a fi cuprinsă de vreun pic de tulburare sau
de indignare. Oare să fi avut şi ea un rol în întregul libret, pe
care şi-l interpreta cu o prevenitoare conştiinciozitate?
Oricum, repeziciunea cu care se rezolvau toate era de natură
să işte bănuieli şi ipoteze, punând chiar veridicitatea testului
ADN sub semnul întrebării.
Interlocutoarea se simţi probabil acuzată de
suspiciunile procurorului şi insistă că ea nu ceruse nimic
nimănui, lăsând instituţiilor de stat întreaga libertate de a
hotărî cum vor crede de cuviinţă.
- Probabil sicriul a fost sigilat pentru a nu mai vedea
cât de desfigurat era leşul, opină ea.
- Dar clerul nu a avut reţineri legate de ritualul de
înmormântare? se miră mai departe musafirul.
Văduva îl privi nedumerită, de aceea se explică:
- Soţul este suspectat de sinucidere… Ori în caz de
suicid înhumarea întâmpină unele dificultăţi, după câte ştiu.
Slujba e mult redusă, dacă nu chiar interzisă.
- Bine, dar la mijloc nu este o certitudine, iar eu nu
cred de fel în aşa ceva. A fost în mod sigur un accident de
circulaţie.
Ascultătorul nu-şi putu reţine sarcasmul unei ironii:
- Bărbatul dumneavoastră desigur a aţipit la volan
pentru o clipă şi s-a trezit mort!

271
 Întrevăzu însă imediat lipsa sa de tact, gluma
potrivindu-se clipei ca nuca în perete. Drept care nu mai
insistă, dar se întrebă dacă nu se dăduse cumva vreo
dispoziţie pe căi oculte, ca să nu se facă dificultăţi
îngropăciunii... Dacă admitea supoziţia, însemna că firele
duceau undeva foarte sus, căci nu oricine putea da comenzi
forurilor bisericeşti. Deşi greu de crezut, ideea se înscria
totuşi în spiritul tuturor ciudăţeniilor pe care nu înceta să le
înregistreze. Hotărî să lămurească cel puţin suspiciunile
legate de institutul de medicină legală, trecând cât de curând
pe acolo, spre a verifica până în detalii ce demersuri se
întreprinseseră şi de către cine. Aduse din nou vorba de
spusa băieţelului, care declarase din întâmplare, cu o
săptămână şi ceva în urmă, că nu-şi văzuse tatăl în răstimpul
ultimelor două – trei zile înainte de moarte.
Femeia explică încă odată că probabil copilul nu-şi
întâlnise părintele întrucât acesta, foarte tracasat fiind,
plecase de acasă cu noaptea în cap, când cel mic nu se
sculase încă. Justificările ei erau lungi şi încurcate, voind cu
orice preţ să-l convingă. Drept care reluă chiar lucruri deja
spuse, doar reformulându-le în alţi termeni. Procurorul,
rămase indiferent la lămuriri, căci le socotea debitate anume
spre a potrivi şi denatura lucrurile. Fu totuşi şocat de o
afirmaţie lăturalnică, aparent fără prea mare legătură cu
subiectul, care pe deasupra exprima o ironie, care se spunea
obişnuit pe seama crailor care umblă cu înfierbântare după
fuste. Gazda declarase astfel la un moment dat:
- Bărbatul cel mai bun este cel mort, întrucât el
devine nespus de fidel şi de cinstit, căci nu mai minte
niciodată!
Era aparent o frântură dintr-un banc, plasată fără tact
în mijlocul conversaţiei. Dar imediat Iustin se întrebă dacă
reflecţia, aparent banală, nu exprima un gând nemărturisit.
Oare când ar fi emis o soţie o asemenea consideraţie despre

272
consortul ei? Evident, într-o singură situaţie, şi anume atunci
când l-ar fi suspectat că o înşeală. Era deci cu putinţă ca
răposatul să fi avut o metresă, de existenţa căreia văduva să
fi prins de veste. De altfel îşi aminti imediat că unul dintre
foştii contabili ai firmei chiar sugerase că e posibil ca
patronul să fi fost tocat de bani şi de o ibovnică năzuroasă,
cum se zvonea, chipurile, în subteran, de vreme ce părea să
fi picat într-o veritabilă criză financiară.
Ori persoana necunoscutei îi trezea interesul în cel
mai înalt grad. Posibil ca înaintea accidentului Zăganu să-i fi
făcut tot soiul de confidenţe despre problemele pe care le
întâmpina. Iar dacă soţia tăinuia anume aspecte ale
afacerilor sale, pe care susţinea că oricum nu le înţelegea şi
de aceea nici nu-i fuseseră înfăţişate, cealaltă poate era mai
guralivă, mai deschisă şi mai dispusă să dea amănunte,
sugerându-i dacă cineva exercitase presiuni asupra celui
pierit, şi de ce natură erau acestea. De aceea era util s-o
ancheteze, căci, trasă de limbă cu îndemânare, cine ştie ce-ar
mai fi descoperit! Dacă amanta închipuia o realitate, era deci
cazul să se grăbească s-o descopere. Dar oare cum o putea
găsi, se întrebă el. Încercă s-o descoase pe doamna Zăganu,
dar îi fu cu neputinţă să dibuiască ceva, căci ea pretindea că
exclude orice infidelitate a defunctului. Nu-i rămânea decât
să-i ia încă odată la întrebări pe angajaţii firmei, pe care-i
audiase deja, şi să-i consulte totodată şi pe eventualii
prieteni, faţă de care era posibil ca Zăganu să se fi scăpat.
Pentru a le da de urmă, şi în primul rând ca să le afle
numele, o asaltă pe interlocutoare cu discrete întrebări legate
de cercul lor de cunoscuţi. Cu riscul de a părea prost crescut,
îşi notă chiar unele detalii, chipurile, care i-ar putea fi
necesare dacă se va vedea silit să lărgească cercetările.
Astfel o scutea de a o mai chema la parchet.
Mai departe femeia arătă că se simte foarte
încurcată, fiind confruntată cu o seamă de chestiuni juridice

273
şi contabile, la care nu se pricepea şi ca atare nu ştia cum
anume ar trebui să reacţioneze. În săptămâna de dinaintea
decesului, soţul efectuase o sumă de analize la nişte
laboratoare de specialitate, a căror autorizare fusese însă
retrasă, fără a mai fi înnoită, deşi aveau specialiştii şi
instalaţiile necesare. De altfel ele erau singurele disponibile
în ţară, altă opţiune neexistând. Deşi încercase să prezinte
public rezultatele, dovedind că era nevinovat, nimeni nu i le
luase în seamă. Ba mai mult, în ciuda lor, înainte de a muri,
numai pe baza zvonurilor lansate în presă, instituţiile de stat
se puseseră în mişcare. Pe ce temei legal se luaseră măsuri
constrictive împotrivă-i, îi scăpa, mai ales că nişte dovezi de
susţinere a acuzelor nu se aduseseră şi nici o instanţă nu
confirmase vreo culpă.
Oare înainte de a-i aplica aspre sancţiuni
administrative, nu se impunea ca ele să fie cumva motivate
«oficial»? Erau de ajuns nişte calomnii fabricate fără vreun
argument faptic cert, fără nişte dovezi palpabile? Nu era
cazul ca mai întâi să fie probate afirmaţiile răuvoitoare de
către instituţiile datoare să apere cetăţeanul, dovedindu-le
temeinicia?
Totuşi toate contractele în curs au fost reziliate,
produsele existente în spitale, interzise, stocurile pe care le
mai aveau prin magazii, blocate, drept care făbricuţa fusese
închisă, iar în cele din urmă oamenii concediaţi. Fosta
directoare mai păstrase doar câţiva paznici, care să ferească
clădirea şi instalaţiile din ea de a fi prădate şi distruse, cum
se întâmplase cu toate întreprinderile de stat falimentate în
anii anteriori, utilajele fiind vândute de clanurile ţigăneşti la
fier vechi. Nu era de dorit ca totul să fie adus în stare de
paragină, deşi restricţiile iniţiate de autorităţi duceau la
impresia că se voieşte aşa ceva. Din ce i-o fi plătind pe cei
rămaşi, nu avea idee.

274
 În plus, chiar în ajunul morţii soţului, toată averea
fusese pusă sub sechestru asigurator, încât nu se putuse
atinge de nimic. După accident, ei însăşi i se impusese
controlul judiciar, încât abia de mai putea ieşi din casă şi nu
avea voie să vorbească cu nimeni. Dar culmea, ieri, taman
după înmormântare, în răstimpul pomenii, fusese înştiinţată
că sechestrul s-a ridicat. Nu înţelegea de ce şi cum, căci ea
nu depusese nici o cerere şi nici nu întreprinsese vreun alt
demers. Acum era încurcată, căci nu-şi dădea seama ce era
de datoria ei să facă mai departe. Normal ar fi fost să se
sfătuiască cu un avocat, dar din păcate nu putea plăti o
consultaţie, căci trecea printr-o mare strâmtoare. De altfel
fiind sub control judiciar, nici nu ştia dacă avea voie.
Printr-o neaşteptată asociaţie de idei, procurorul îşi
aminti de pârele fostului contabil de la firma «Poli-Med»,
care-i relatase că Zăganu ar fi avut un unchi fost ofiţer de
rang înalt pe la securitatea de odinioară, care nu numai că
rămăsese în aceleaşi structuri de siguranţă şi după aceea, dar
în noua eră chiar fusese avansat în grad. Când auzise
informaţia nu stăruise asupra ei, nevăzând imediat vreo
legătură ce cele întâmplate. Dar după ce de cu seară auzise
ziaristul acuzator susţinând că între acţionarii zisului off-
shore din paradisul fiscal din Panama s-ar găsi şi nişte
generali ai respectivei instituţii, deci colegi de-ai unchiului,
iar acum interlocutoarea îi mai mărturisea şi că, fără vreo
aparentă intervenţie, se anulase din senin sechestrul, începea
să perceapă lucrurile mai altfel, ele parcă împletindu-se
cumva. Cine putea avea iniţiativa desfiinţării măsurii
asiguratorii şi atâta influenţă încât s-o şi impună? Desigur
numai cei interesaţi să umble nestingheriţi în eventualele
conturi ascunse în ţară sau străinătate, spre a scăpa de orice
control stânjenitor. Deci ideea unor parteneri din serviciile
secrete devenea tot mai credibilă… Dacă mai alătura apoi
ciudăţeniile legate de desfăşurarea accidentului sau

275
misterioasa apariţie şi dispariţie a unor maşini albe de
acelaşi gen, supoziţiile, la început firave, prindeau un contur
tot mai definit… Deci i se deschidea o nouă pistă. Nu rezistă
tentaţiei de a se dezlănţui imediat în lungul ei, drept care
începu a o iscodi pe doamnă referitor la ruda cu pricina, care
probabil mijlocise şi legătura cu ceilalţi coacţionari galonaţi.
La început văduva se miră.
- Unchi general?! Noi nu avem militari de nici un fel
în familie!
După câteva clipe însă reveni.
- Dacă stau să mă gândesc bine, printre neamurile
noastre se găseşte totuşi şi un militar, care acum este într-
adevăr general în rezervă. Dar omul e departe a ne fi unchi.
E vorba de fratele soţului unei surori de-a soacră-mi. Eu nu-l
prea cunosc pe ins. De când m-am căsătorit l-am întâlnit de
cel mult patru-cinci ori şi nu prea am avut prilejul de a sta la
taclale cu el. Chiar ieri l-am revăzut, căci a fost la
înmormântare dimpreună cu mătuşa şi bărbatul ei. Oricum,
relaţiile cu el nu erau prea strânse. E drept că, fiind fratele
unui unchi autentic, l-am numit şi pe dânsul tot unchi, căci
n-am găsit alt apelativ. De aceea cei care v-au informat i-au
dat această titulatură, de altfel neîndreptăţită. Din păcate, vă
rog să mă credeţi, nu vă pot relata nimic în plus despre
domnia sa.
Mulţumindu-se cu cele aflate, Iustin se întoarse la
parchet. Spre ghinionul său, pe scară se întâlni cu şefa, care
îl opri privindu-l interogativ:
- Ei, te-ai pus în sfârşit pe treabă? Ai mai rezolvat
vreun dosar?
Se vedea cât de colo că femeia era cam pornită
împotrivă-i. Îşi dădu seama că nu e momentul să fie sincer
cu ea şi să-i mărturisească de unde venea. Aşa încât căută o
scuză:

276
 - Am fost până la farmacia la care s-a dat spargerea
de acum două săptămâni. Voiam să mă conving cu ochii
mei…
- Bine că în fine ai revenit cu picioarele pe pământ
şi-ţi vezi de datorii, conchise inchizitorial înspăimântătoarea
Stană, privindu-l aspru, şi-şi continuă drumul.
Ajuns în birou, magistratul scoase din nou din fişet
mapele pe care se uitase şi de dimineaţă şi se aşternu
temeinic pe citit. Trebuia să termine cât mai multe dintre
ele, căci a doua zi îşi propusese să se afunde din nou în
povestea lui Zăganu şi mai ales în partea care părea legată
de serviciile secrete. Dar dorea ca demersurile pe care le
plănuia să rămână o taină a sa.
Dosarul pe care-l răsfoia începu de-a dreptul să-l
amuze, mai ales când ajunse la declaraţiile făcute la poliţie
de un spărgător de profesie. Individul pătrunsese într-un
depozit de electronice. Pază era numai la poarta din faţă a
ogrăzii, spatele fiind noaptea nu numai neluminat, ci şi cu
totul nesupravegheat. Privind peste gard încă de cu zi,
ochise intrarea în pod, care era scăpată de sub orice control.
Pe la miezul nopţii, cu agilitatea unei pisici, din fundătura de
lângă clădire, izbutise să urce pe acoperiş, şi de aici să se
strecoare la adăpostul său. Desprinzând din locul de fixare
canalul de tablă al aerisirii, ajunse la o deschidere din
tavanul magaziei. Orificiul dreptunghiular era destul de larg
încât să poată coborî pe o frânghie în interiorul încăperii de
la picioarele sale. Alese mai multe laptopuri, nişte telefoane
mobile, nişte tablete, un mănunchi de tastaturi wireless şi un
pumn de mausuri, nişte GPS-uri şi alte câteva mărunţişuri.
Vârî totul în doi saci cu care venise, dar îşi dădu seama că
nu va putea urca nici măcar singur pe sfoara rămasă agăţată
de plafon, necum cu cele două desăgi pline.
Îşi aminti că în spatele clădirii zărise o uşă, pe care
de altfel o avusese în vedere dintru început ca alternativă de

277
salvare în caz de alarmă, fiind mai dosnică, şi deci
întrucâtva ferită de ochi indiscreţi. Acum o căută la lumina
unei lanterne, ca singură soluţie de a lua prada cu el.
Trecând în camera învecinată, distinse imediat pe albul
văruielii, tăblia ei metalică, de culoare închisă. Se îndreptă
într-acolo, dar, ajuns, avu o surpriză. Grinda de ciment de
deasupra ieşirii, fiind probabil şubrezită, era proptită pe la
mijlocul ei pe un pop gros de lemn, care împiedica
deschiderea canatului, care se răsucea spre înăuntru.
Îndemânatic, descuie destul de uşor broasca, dar butucul îi
stătea în cale. Nu-i rămânea decât să-l înlăture pentru a se
putea furişa afară. Îl smuci, îl lovi cu picioarele, dar lemnul
era aşa de înţepenit, că-i fu imposibil să-l mişte din loc.
Luminând disperat în jur, căută o unealtă de care să
se poată ajuta. Văzu într-un colţ nişte ţevi nu prea groase.
Păreau totuşi destul de solide. Luă una şi, folosind-o drept
pârghie, o vârî pe după pop, sprijinindu-i capătul de toc. La
început sârgul păru fără rezultat, dar, la a treia încercare,
stâlpul cedă, mişcându-se puţin. Optimist, se mai forţă odată
şi bârna se prăvăli cu oarecare zgomot. Îngheţă şi aşteptă să
vadă dacă zgomotul răzbise până la poartă. Dar pe afară
părea a domni o linişte desăvârşită.
Dar când să deschidă uşa, anterior descuiată, grinda
fisurată de deasupra se frânse deodată şi se prăbuşi, trăgând
după sine şi o parte a planşeului. Bietul hoţ se pomeni prins
în moloz. Noroc cu sacii bine încărcaţi, căci aceştia, deşi se
turtiră sub greutate, opriră bucăţile uriaşe de zidărie la câţiva
centimetri deasupra pieptului său, salvându-i viaţa. Voi să
iasă, dar nu se putea mişca. De altfel îl durea îngrozitor şi
coapsa stângă, căci, cum va constata mai târziu, pietroaiele
îi frânseseră femurul. Ţipă după ajutor, deşi lucrul n-ar mai
fi fost necesar, căci larma buşiturii ajunse până la cabina
paznicului. Omul ieşi să vadă ce se întâmplă, intrigat şi de
urletele care se auzeau din magazie. Odată cu el scăpară şi

278
cei doi rottweileri, care, mai iuţi de picior fiind, ajunseră
mai devreme la spărgător şi-l apucară cu dinţii de partea
care le era disponibilă, adică de gamba dreaptă, muşcându-l
zdravăn. Paznicul abia putu să-i îndepărteze, abătându-i de
la ceea ce ei socoteau a fi de datoria lor. Apoi sună la
poliţie, la salvare şi la pompieri. Cu mare greutate hoţul fu
descarcerat şi dus la spital, unde de altfel, a doua zi, dăduse
chiar declaraţia pe care o avea în faţă.
De un umor macabru nu era numai chipul în care era
zugrăvită spargerea. Încheierea îi punea vârf, căci
infractorul, deşi prins în flagrant, invocând drepturile
omului, acuza firma păgubită şi-i cerea despăgubiri, căci
dulăii îi sfâşiaseră şi piciorul rămas bun după accident, încât
o vreme nu va mai putea umbla şi nu-şi va mai putea
procura cele necesare traiului, lucru de care managerul
depozitului era vinovat. De altfel conchidea că şi
răspunderea pentru fractura de la stângul cădea tot în seama
administratorului, căci nu luase din timp cuvenitele măsuri
de consolidare, încât să-şi pună la adăpost salariaţii. „Bine
că nu cere şi intervenţia acelora de protecţia muncii, pentru
că nu i se asigurase securitatea la locul de desfăşurare a
activităţii sale ilicite!” îşi zise procurorul amuzat, deşi
lucrurile nu erau tocmai de râs.
Lehămetisit se ridică în picioare, îngăduindu-şi o
scurtă pauză. Se duse la fereastră şi privi afară. Pe trotuarul
de vizavi trecea un grup de femei, majoritatea tinere,
îmbrăcate mai sumar din cauza căldurii de afară. Printr-o
ciudată asociaţie de idei, îşi aminti gluma nepotrivită făcută
de soţia lui Zăganu, când afirmase că bărbaţii cei mai fideli
sunt cei morţi, istorie care-i întărise convingerea că cel
decedat ar fi avut o amantă de la care ar putea smulge
preţioase informaţii. Încă de atunci năzuia să-i dea de urmă,
slujindu-se atât de amicii răposatului, cât şi de foştii săi
angajaţi.

279
 Totuşi, pentru a avea motiv de a-i chema la audieri,
se vedea silit să născocească un pretext cât mai plauzibil.
Ţinea sub cheie două cutii cu acte luate de la firmă cu
prilejul ultimei percheziţii. Erau câteva sute de contracte. Pe
foştii lucrători îi putea convoca chiar în zilele următoare,
chipurile, pentru a desluşi natura vânzărilor efectuate, unele
întemeindu-se pe licitaţii, altele nu. Faţă de prieteni putea
invoca dorinţa de a afla detalii de natură să clarifice
legăturile cu acel off-shore din Panama, în speranţa că
defunctul le făcuse unele destăinuiri. Evident, nici subiectul
pe care-l folosea de paravan în fiece caz nu-i era indiferent
şi avea toate temeiurile să-l investigheze. Dar mascând prin
el adevărata ţintă a cercetărilor, spera într-o mai mare
sinceritate a celor audiaţi.
Se întoarse la dosarul neinspiratului hoţ de
electronice. Pare-se că era ori novice în meserie, ori nu-l
ducea prea departe capul, lucru care închipuia o catastrofă în
îndeletnicirea pe care şi-o alesese. Se uită la data
declaraţiilor. Trecuseră deja vreo câteva săptămâni de la
producerea incidentului. Era posibil ca omul să fi ieşit şi din
spital. Trebuia deci să se zorească puţintel cu încheierea
cazului. Oricum, chiar dacă pricinaşul fusese lăsat în
libertate, desigur că nu putuse pleca prea departe, fiind
imobilizat în ghips.

Seara ajunse obosit şi plictisit acasă. Îşi simţea

mintea învăluită de o uşoară confuzie, iar urechile parcă-i
vâjâiau. După ce mâncă singur la bucătărie cele pregătite de
soţie, se prăbuşi într-unul din fotoliile din sufragerie alături
de consoartă, răsuflând a uşurare. Femeia, abandonând o
clipă televizorul, îl privi cu îngăduinţă, ba chiar cu milă şi
înţelegere. Spătarul unui scaun de la masă, cu marginile sale
dantelate şi traforate ce aduceau pe undeva cu un decor
gotic, îi acoperea un colţ al ecranului, dar îi era silă să-l dea

280
mai într-o parte. De altfel emisiunea nu-l interesa, uitându-
se absent la derularea imaginilor, al căror sens nu-l prindea.
Începu telejurnalul de seară.
- Las aici sau vrei să trec pe alt post?
- Lasă, poate zic ceva interesant.
Urmară precizări legate de nişte accidente de
circulaţie şi apoi detalii despre efectele unei ploi intense
dint-un oraş de prin apusul ţării, unde, înfundându-se
canalizările, apa inundase străzile, motiv suficient pentru a
aduce aspre reproşuri autorităţilor locale. Reporterii
aleseseră situaţii voit acuzatoare, care să dovedească
indubitabil că undele ajungeau până aproape de centrul roţii
autoturismelor, deşi, involuntar, înregistrarea îngăduia să se
observe că chiar pe banda de alături şuvoiul nu trecea de o
palmă. Aşa-zisele noutăţi însăilate de spicher deveniseră de-
a dreptul agasante prin sărbezeala lor.
Voi să-i spună nevestei să mute pe alt canal, când îl
dezmorţi un comentariu legat de Zăganu. Nu i se lăsa linişte
nici dincolo de mormânt. Crainicul anunţă sec că segmentul
de piaţă deţinut de afacerist fusese preluat de o mare
companie farmaceutică europeană, care, cu un altruism şi o
conştiinciozitate vrednică de toată lauda, se căznea nu
numai să acopere golul lăsat de răposatul, dar lupta şi pentru
a drege nenorocirile pe care le provocase prin spitale.
Explicaţiile erau supărător de lozincarde, încât procurorul
făcu semn nevestei să schimbe postul.
Şi la următorul, printr-o coincidenţă, se transmiteau
tot ştiri. Voind parcă să-l continue pe cel de dinainte, şi aici
era amintită tot povestea lui Zăganu, doar că analiza era
concepută dintr-o perspectivă mai critică. Se atrăgea atenţia
asupra pătrunderii unei corporaţii apusene înlocuitoare în
nişa comercială devenită disponibilă, iar un reporter,
filmând prezenţa limuzinei unei ambasade în faţa
ministerului sănătăţii, se întreba dacă exista vreo legătură

281
între situaţia semnalată şi un posibil amestec diplomatic în
lupta pornită de concurenţa străină împotriva afaceriştilor
băştinaşi. Se ferea să răspundă răspicat, dar sugera că
răspunsul ar fi afirmativ, căci era de ajuns un cadavru, ca să
răsară imediat şi corbii. Nu era clar dacă voia să-i acuze pe
cei de la firma menţionată că ar fi vinovaţi şi de moartea
patronului local, sau dacă se limita a socoti că doar se
bucurau de căderea unui rival. Era de altfel întrebarea pe
care şi-o punea şi Iustin… Occidentalii cu pricina erau oare
numai profitorii sau şi autorii nenorocirii? Spicherul trecu
apoi la ştiri de cu totul alt gen şi curând începu un scurt
buletin meteorologic. Soţia îşi privi cu coada ochiului
bărbatul. Îl văzu tare lehămetisit şi-l întrebă ca să-i facă
plăcere:
- La unii s-a anunţat mai devreme că vine un film din
tinereţile noastre cu Jean Gabin. Dacă n-ai nimic împotrivă
am putea să-l vedem…
- De acord, dar îmi pari cam nostalgică astăzi seară.
La ce visezi?
- Mă gândeam la juneţe şi la un lucru pe care mi l-
am dorit tare mult şi nu am avut niciodată parte de el. Aş fi
fericită să câştig o grămadă de bani la loto şi să-mi iau o
casă frumoasă, cu grădină şi o curte mare, în care să pot ţine
cel puţin un câine, nişte pisici, nişte iepuraşi…
- Bani?! Nu vezi ce nenorociri pot aduce? E
periculos să stăpâneşti o mare avere!
- Poate, dar mie tot nu mi-ar părea rău s-o am. De-ar
da Dumnezeu o minune…
- Dacă din partea asta aştepţi îmbogăţirea, apăi poţi
să aştepţi mult şi bine! N-o să-ţi dea, cum n-a dat la nimeni
până acum. Dacă unii au avut parte de ea, n-au aşteptat să le
pice avuţia din cer. S-au repezit să şi-o ia singuri, călcându-i
pe alţii în picioare! Gândeşte-te la aborigenii de-al de
Patriciu sau Vântu, ori la alţii mai de departe, precum Bill

282
Gates, Zuckerberg sau Rockefeller. Nu da vina pe El,
sărmanul, că de acolo de sus i-ar părtini pe unii în paguba
altora. Cred că nu-I pasă de nimeni şi de nimic, ci lasă totul
la voia întâmplării, când nu întărâtă oamenii ca să se sfâşie
între ei ca fiarele. Gândeşte-te la Orientul Apropiat, care nu-
i chiar aşa departe de noi, având, culmea, în mijloc chiar
Ţara Sfântă. Atotputernicul ceresc e asemeni marelui nostru
stăpânitor pământesc indigen, zămislit de altfel, cum zice
cartea sfântă, după chipul şi asemănarea Sa! Amândurora li
se rupe sufletul la fel de mult pentru noi. Totuşi poate pe
undeva vorbesc cu păcat. Trebuie să accept că între ei e şi o
deosebire. Celui din înalturi presupun că nu-i trage nimeni
sforile… Aşa că tare mi-e teamă că greşeşti rugându-te la
icoane! Ia-te mai bine după cei care n-au făcut-o, ci,
dimpotrivă! Poate aşa ajungi mai departe. Numai că
avântându-se mai tare, să nu ajungi pe urmele bietului
Zăganu.

În dimineaţa următoare, încă de la prima oră, Iustin

se înfăţişă grăbit şi harnic la datorie. Scoase pe birou vraful
de dosare în lucru şi se căzni să le citească. Cu coada
ochiului se uita din când în când la telefonul mobil, apăsând
câte o tastă. Iscodea nerăbdător trecerea timpului. Pe la ora
zece voia să dea o fugă până la sediul serviciului de
informaţii interne, să vadă dacă nu poate dobândi unele
desluşiri în legătură cu relaţiile dintre instituţie şi firma
defunctului, deşi nu-i era clar nici cui anume i se putea
adresa şi nici măcar cum ar putea formula întrebările, fără să
deranjeze şi totuşi să afle ceva. Desigur că, fiind un serviciu
secret, chiar datele cele mai banale nu puteau fi socotite
publice. Iar în cazul că întreba de-a dreptul dacă cineva din
structură îl patrona pe cel mort, era pus în faţa a două

283
alternative. Cel interpelat, mai ales dacă era mic în grad sau
din alt departament, să nu ştie într-adevăr nimic şi să-i
declare sincer că nu auzise de aşa ceva. Lucrul la urma-
urmei era firesc, căci datorită atmosferei de conspirativitate
specifice locului de muncă, datele nu se transmiteau de la
unul la altul ca într-o unitate administrativă civilă. Dar se
putea la fel de bine ca să dea peste cineva care cunoştea pe
deplin situaţia, întrucât gradul destul de înalt ori poziţia îi
permitea să fie la curent cu problema, dar evident că şi
acesta ar fi tăcut, socotind nepotrivit să destăinuie nişte
dedesubturi ale activităţilor care se desfăşurau. Nu şi-ar fi
îngăduit-o desigur nici măcar faţă de cineva în uniformă,
până nu era convins că legea îi permitea sau îl obliga să
vorbească. Deci şansele de a afla ceva erau minime, dacă nu
chiar inexistente! Totuşi îşi zise că nu e rău ca să încerce,
căci nu era exclus să nimerească pe cineva care, bâjbâindu-
se, să scape vreun amănunt semnificativ… În fond nu se
putea prevedea de unde sare iepurele…
Ajuns în holul venerabilului aşezământ, se chinui să-
i lămurească tânărului aflat în spatele ghişeului de la poartă
ce anume dorea. Ofiţerul de serviciu îl privi din capul
locului puţin mirat, dacă nu chiar şi dispreţuitor. De când
până când parchetul ajunsese să se amestece în treburile
lor?! Îl ascultă totuşi răbdător, lăsându-l să se bâlbâie
lamentabil, pentru ca în final să-i explice că la dânşii,
datorită regimului special, nu există obiceiul de a da
socoteală cuiva dinafară, toate informaţiile fiind clasificate.
Însă în caz extrem, de legăturile cu presa şi cu publicul, care
închipuie o raritate, se ocupă un domn colonel, care însă, în
acea clipă nu era prezent în clădire. Nu-i putea spune când
va reveni, dar să încerce peste câteva ceasuri. Dacă se
grăbea, putea totuşi contacta un înlocuitor din acelaşi birou,
dar de grad inferior.

284
 Neavând încotro, Iustin acceptă şi se aşeză pe un
fotoliu de lângă o masă rotundă, aflată în fundul încăperii,
dincolo de scara care urca la etaj. I se înfăţişă un tânăr de cel
mult treizeci de an, spilcuit, îmbrăcat într-un costum civil
negru, călcat la dungă, şi la gât cu o cravată lată, asortată.
După o formală strângere de mână, bărbatul se aşeză alături.
La întrebările primite, răspunse cât se poate de circumspect
şi evaziv, ferindu-se în fond de a face vreo afirmaţie clară,
concretă şi răspicată. Instituţia pe care o slujea nu deţine şi
nici nu era în drept de a deţine, în temeiul legii, vreo firmă
comercială producătoare de profit. Toate veniturile curgeau
direct de la buget. Pe de altă parte nu putuseră exista nici un
fel de legături cu răposatul, lucrul depăşind cadrul activităţii
lor. Ca atare eventualele contracte veroase pe care insul le
încheiase nu-i implicau în vreun fel. Dimpotrivă, dacă ar fi
fost descoperite, escrocheriile ar fi fost imediat devoalate şi
prezentate autorităţilor în măsură a interveni. Dânşii nu
comit şi nici nu protejează ilegalităţi, ci le demască! Asta le
este datoria, pe care o respectă cu sfinţenie.
- Dar nu este cu putinţă ca unii ofiţeri, pe cont
propriu, să fi deschis unele afaceri? sugeră procurorul.
- Nici nu intră în discuţie aşa ceva! Gradele
superioare sunt persoane integre şi-şi văd corect de treabă.
Deci nu se poate stabili nici o legătură între angajaţii noştri
şi învârtelile accidentatului, fie ele curate sau murdare. A
arunca astfel de acuze nu poate decât prejudicia statul, a
cărui trăinicie ar fi pusă la îndoială.
Forul, al cărui putător de cuvânt este, stărui el, nu se
abate nici o clipă de la datoria de a servi conştiincios patria
şi interesul naţional!.
Magistratul înţelese inutilitatea sârguinţei sale, aşa
că nu mai insistă. Trebuia să revină în altă zi, spre a discuta
cu şeful interlocutorului său, în nădejdea că acesta nu dădea
răspunsuri chiar atât de lozincarde şi goale de conţinut, care

285
aminteau de mult-criticatul limbaj de lemn de odinioară,
care la timpul său îl enervase, chiar dacă, în tinereţe, fusese
silit să-l înghită câteva decenii, ba uneori să-l folosească
chiar el în raport cu alţii.
Înfrânt, se ridică, salută şi se întoarse ca să plece,
când, pe scara care cobora de la etaj, zări o figură cunoscută,
un fost coleg de liceu, bun prieten pe vremuri, pe care nu-l
mai văzuse de o grămadă de ani. Uimit îl abordă:
- Salut Izvorene, nu ştiam că lucrezi aici. Îmi aduc
aminte că ai frecventat facultatea de filologie, nu vreun
institut al armatei sau ceva similar. Şi parcă predai germana
într-o şcoală.
- Da, de altfel şi aici trudesc tot ca traducător, fără să
fiu cadru militar activ… Oricum, un post mic aici e mai bun
decât unul în învăţământ. Nici bătaia de cap nu-i aşa de
mare.
Iustin nu prea înţelegea rostul unui translator într-o
structură care culegea informaţii din ţară şi nu de afară, dar
nu ceru detalii.
- Cum o mai duci? Toate bune? Bănuiesc că băiatul
s-a făcut mare acum! Probabil s-a şi însurat de când nu ne-
am mai văzut.
- Însurat, zici?! Are la rându-i şi un băieţel de vreo
şase ani. Acum în toamnă intră în clasa întâia. Dar te rog să
mă scuzi, trebuie să ajung urgent la metrou; îndatoririle mă
cheamă, aşa că te las.
- Păi te însoţesc, căci şi eu vreau să mă întorc la
parchet. Aici am terminat deocamdată. Dacă-mi găsesc
timp, poate revin mai târziu, căci nu mi-am finalizat treaba.
Ieşiră în stradă.
- Dar ce cauţi pe aici? Parcă te ştiam angajat la
procuratură.

286
 - Just, dar mi-a încăput pe mână un caz tare încurcat,
care parcă-şi întinde implicaţiile şi asupra serviciilor secrete
şi aş fi dorit amănunte.
- Eşti naiv! De la noi?! exclamă aproape consternat
amicul. Aici chiar dacă se ştie ceva, nimeni nu-ţi va da nici
o relaţie, fii sigur! Crezi că cineva o să-ţi permită să-ţi bagi
nasul în misterele bucătăriei unui atât de vajnic stabiliment?
Ba să mai deschizi şi anchete în cadrul său?! Zău, nu are
nici un rost să mai perseverezi. Dar despre ce e vorba?
Iustin îi istorisi pe scurt păţaniile lui Zăganu,
stăruind totodată şi asupra afirmaţiilor ziaristului privind
enigmaticul off-shore la care ar fi avut o posibilă participare
unii ofiţeri din unităţile de informaţii, cât şi a maşinilor care
apăreau din senin şi se evaporau la fel de misterios, ca în
filmele de aventuri. În final se referi chiar la aşa zisul unchi
al văduvei. Omul îl ascultă atent apoi, când celălalt isprăvi,
conchise:
- Evident, eu habar n-am de posibila implicare în
poveste a unor grade superioare din ograda în care slujesc.
În principiu însă, dacă privim lucrurile din prismă strict
oficială, nu cred că instituţia are dreptul de a se amesteca în
asemenea întreprinderi, mai ales dacă intră în joc conturi
ascunse prin paradisuri fiscale de dincolo de mări. Este
genul de învârteli pe care-l pot făptui cel mult serviciile
secrete externe. Dacă au făcut-o totuşi şi ai noştri, te asigur
că lucrurile au fost iniţiate pe cont propriu de unii colonei
sau generali, ca o afacere privată, clandestină, pe care o
patronau din umbră, şi poţi fi încredinţat că, din prevedere,
aranjamentele s-au pus la cale atât de ascuns, şi numai prin
interpuşi, încât nu vei afla vreodată ceva. Iar în ce priveşte
un off-shore, tainele pe care se întemeiază se îngroapă atât
de adânc, încât, nici de-ai poposi în birourile lor, nu le-ai
dezlega!

287
 - Dar mă miră că, aşa stând lucrurile, au răsuflat
atâtea detalii, care au răzbit chiar şi în presă. Mă surprinde
mai ales amploarea vâlvei care s-a stârnit… S-a încetăţenit
părerea că specialiştii voştri lucrează atât de discret şi cu
atâta tact, încât nu se poate da de urma făcăturilor lor. Dar
situaţia pe care o cercetez ar dovedi mai degrabă contrariul.
- Nu te grăbi să tragi concluzii! O explicaţie se poate
găsi, dacă scormoneşti puţin. De ce ai exclus ideea că
probele descoperite au fost presărate în chip voit sub nasul
tău şi al reporterilor. Dar poziţia mea fiind mult prea
neînsemnată, nu am acces la dedesubturile care te-ar putea
interesa. În fond ştiu atât de puţine, încât nu-ţi pot oferi
decât nişte generalităţi destul de inconsistente despre cele
care se petrec pe la noi, iar detaliile, prea sumare fiind, n-o
să te ducă nicăieri. De altfel întotdeauna în structurile din
domeniu treburile au fost destul de încurcate, dar în ultima
vreme îmbălmăjelile au ajuns la culme.
- Bine, dar departamentul vostru e militarizat, iar
lumea uniformelor e foarte ordonată în raport cu aceea a
civililor.
- Totuşi problemele nu lipsesc. La noi în clipa de
faţă e o aprigă mâncătorie, aş zice, între generaţii. În ultima
vreme, din cauza vârstei şi a schimbării preşedinţilor ţării,
au trecut în rezervă destul de mulţi generali. Ori majoritatea
nu sunt nişte epave nevolnice, secătuite de bătrâneţe.
Dimpotrivă, sunt încă în puteri şi nu suportă gândul de a fi
fost daţi de-o parte, fiind siliţi să renunţe la avantajele avute.
Folosindu-şi relaţiile din servicii şi din afara lor, vor să-şi
păstreze trecerea. Cei din noua gardă, evident că, nu sunt
dispuşi să tolereze imixtiunile care le sapă poziţiile, şi
încearcă să-i anihileze. De aici tot felul de conflicte surde şi
ascunse, un dur frecuş, iar rezultatele pot fi din cele mai
neaşteptate, cu atât mai mult cu cât cei rămaşi, mai mici în
grad, tind unii spre un grup, alţii spre celălalt. De aceea nu

288
exclud să ai dreptate atunci când suspectezi ofiţeri de-ai
noştri ca fiind amestecaţi în accident. Iar în ce-l priveşte pe
omul tău, el s-ar putea să fi picat ca prostul în mijlocul
viesparului iscat, ajungând o victimă colaterală a războiului
care s-a dezlănţuit în subteran, cum se întâmplă în cursul
oricărei bătălii. Întrucât adversarii nu puteau fi atacaţi şi
compromişi direct, asaltul s-a dezlănţuit împotriva lui. Poate
i s-a pretins chiar să ofere ceva bani şi celorlalţi, fără conturi
în off-shore, şi fie n-a vrut să dea curs cererii, fie n-a putut,
fie nu i s-a dat voie. Fie chiar «stăpânii» săi doreau o sporire
a contribuţiilor destinate lor şi-au întâmpinat împotrivire,
întrucât Zăganu fie nu mai făcea faţă solicitărilor, acestea
depăşindu-i încasările, fie pentru că-şi vedea afectată grav
partea care i se cuvenea. Privind lucrurile de afară e greu să
deduci ce-a fost la mijloc, posibilităţile fiind destul de
multe.
Nu cred totuşi că problema trebuie abordată atât de
frontal cum o vezi tu, adică în chipul unei întreprinderi
patronate, mai mult sau mai puţin deschis, direct de servicii
sau de unii ofiţeri superiori din cadrul său. De altfel în
principiu legea, după câte ştiu, nu le permite să-şi asume
organizarea unor societăţi comerciale, încât, dacă şi-ar fi
îngăduit-o totuşi, acţiunea este ilicită. Ori superiorii mei nu
cred că sunt atât de naivi încât să încalce deschis
reglementările, expunându-se, când se oferă putinţa de a-şi
atinge ţinta fără riscuri. Nu exclud deci eventualitatea creării
unei firme de către o persoană «neutră», rezemată din spate
de nişte ofiţeri, care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le
miroase, dar îşi primesc cuvenita parte, garantând cu
influenţa lor prosperitatea gheşeftului pus de ei la cale. Dar
şi mai obişnuită e o altă practică, de altminteri destul de
răspândită la ora actuală, care complică întrucâtva contextul
anchetei tale. Nu ştiu dacă ai aflat, dar serviciile de
informaţii, pentru a realiza anume operaţii «speciale»,

289
pentru care nu pot pretinde fonduri din buget, îşi creează
nişte aşa-zise «puşculiţe», din care, în caz de nevoie, scot
banii trebuitori, fără a da cuiva vreo socoteală. Adică ordonă
unui agent acoperit de încredere să se lanseze în afaceri, şi,
din umbră, îl sprijină pe diverse căi să se lanseze. Apoi prin
telefoane şi felurite alte intervenţii, imposibil de descoperit,
îi asigură abonarea la mănoase contracte cu statul. Omul are
ca atare un câştig substanţial, dar când serviciile au nevoie
de parale pentru socotelile lor ascunse, îl pun să le finanţeze
din câştigurile anterior obţinute. Ori e posibil ca Zăganu să
nu fi dat ascultare vreunuia dintre apelurile primite, sau să fi
defectat în alt chip, motiv din care s-a socotit necesară
eliminarea sa din sistem. Iar mergând pe acelaşi fir logic
putem presupune şi altă alternativă, mai banală poate, dar nu
imposibilă. Cineva din conducere, vreun boss cum se spune,
să fi vrut să favorizeze un alt protejat, mai profitabil pentru
el, şi, ca să-i facă loc, a trebuit să înlăture orice posibilă
concurenţă.
În ciuda savantelor raţionamente ale colegului, Iustin
se reîntoarse la nedumeririle sale, exprimate şi mai devreme:
- Însă, chiar dacă mă repet, trebuie să-ţi mărturisesc
că nu înţeleg cum s-ar fi putu deconspira gradaţii voştri
implicaţi în poveste, căci doar sunt meşteri în dezinformare,
şi de aceea nu prea se dau vreodată de gol, rareori putând fi
devoalaţi. Iar, culmea, uneori ai senzaţia că făptuirea
greşelilor şi dezvăluirea lor e dirijată de undeva. Cum să fie
posibile atâtea stângăcii? Cu mirosul meu de copoi,
îmbătrânit în meserie, am uneori senzaţia că povestea
miroase cam urât în unele locuri, sau a prins bătaie…
- Mi-e teamă că nu e vorba de stângăcii sau de
greşeli. Cred că pretinsele scăpări demascatoare sunt comise
cu bună ştiinţă. Evidenţierea ciudăţeniilor pe care le-ai
remarcat a fost intenţionată. Era plănuit ca atât tu, cât şi
presa să aflaţi câte ceva, iar detaliile să vă sugereze de

290
vinovaţi tocmai pe rivali, pentru a lovi în ei prin premeditata
voastră inducere în eroare. Ca atare „greşelile, scăpările şi
neatenţiile”, la care te referi, sunt voite, lansate fiind ca
banale instrumente ale unor specialişti în manevrarea
ceilalţi, spre a le inspira ideile dorite! Deci, atenţie! S-ar
putea să te găseşti în faţa unei încercări de a fi dus de nas şi
să cazi victimă unor mânuieli, care te îndrumă să loveşti în
cei care de fapt n-au nici o vină, dar incomodează pe cineva,
şi anume pe făptaşi. E foarte probabil ca acolo unde crezi că
vezi o realitate, să ai parte de o subtilă înscenare.
- Nu-ţi pricep lămuririle. Adică este cu putinţă ca
serviciile să dorească să se demaşte singure? E ilogic!
- N-ai reţinut sau n-ai înţeles ce-ţi povesteam mai
devreme. Îţi explicasem că a început o luptă între vechea şi
noua gardă de pe la noi. Şi desigur fiecare grup e interesat
să-şi compromită rivalii, pentru a-i elimina. Deci una din
cele două găşti foloseşte mortul pentru a-i da «în gât» pe
pretinşii adversari. Problema ar fi să definim cine sunt
partizanii şi cine potrivnicii lui Zăganu. Dintr-o sugestie pe
care mi-ai dat-o tu, referindu-te la un general în rezervă,
unchi de-al răposatului, aş zice că aceia care-l susţineau
făceau parte din generaţia bătrânilor, iar cei care au încercat
să-l saboteze şi să-l demaşte, dimpreună cu asociaţii săi,
aparţineau aripii «tinere». Evident, e o simplă supoziţie. Nu
pot spune cine e cu adevărat implicat, sau dacă scăpările
sunt sau nu involuntare, doar urmarea lipsei de îndemnare a
celor în cauză. Eu nu-ţi confirm, dar nici nu-ţi infirm vreuna
din presupunerile avansate. Dar în orice caz nu exclud ca
scandalul să fi fost stârnit chiar din iniţiativa unor personaje
suspuse din structurile noastre. Numai ei puteau băga în
presă, prin acoperiţii ce-i avem acolo, fitilurile care să
producă detonaţia. Iar cei vizaţi par a fi sărit în aer şi,
disperaţi, se chinuiesc acum să dreagă şi să dosească
lucrurile, ca să nu-şi piardă câştigurile. Îmi relatai între

291
altele că văduva povestea că, în chip cu totul nemotivat, din
senin, fără să fi întreprins vreun demers, i s-a ridicat
sechestrul de pe avere. Nu cumva înlesnirea nu-i era menită
ei, ci acelora ascunşi în spatele răposatului, ca să-şi poată
recupera la repezeală conturile, spre a le pune la adăpost?
Rămâne o întrebare la care nu vom putea răspunde.
Descoperă cum de s-a anulat, aşa, pe nepusă masă, restricţia
judiciară asiguratorie, din iniţiativa cui, şi poate afli mai
multe decât vizitându-ne pe noi.
- Ar fi o idee, la care zău că nu m-am gândit.
- Oricum, deşi gradatul cu care ai discutat declara
ferm că nici un ofiţer superior de pe la noi nu ar fi fost vârât
în învârteli dubioase, nici înainte de a intra în rezervă, nici
după aceea, eu îmi amintesc de un director al serviciului,
figură destul de controversată, care încă prin anii ’90 era
acuzat de nişte scandaluri de corupţie şi contrabandă. Iar
asta se întâmpla pe când era în funcţie, deci nu bate cu cele
care ţi s-au însăilat. Acum individul este un prosper om de
afaceri, foarte respectat pentru succesele sale27. Deci sub
umbrela instituţiei s-au desfăşurat totuşi o seamă de
gheşeftării nu tocmai neprihănite, deşi oficial poate nu erau
ale ei ca atare, ci aranjamente private ale unor preamăriţi
cârmuitori din frunte-i. Acum peste tot sunt mafii. Ale
asfaltului, ale imobiliarelor, ale privatizărilor frauduloase,
ale medicamentelor, ale pădurilor, şi aşa mai departe. Deci
de ce ar lipsi ele din ograda noastră, mai ales că aici se
bucură de protecţia secretului de stat?! Dar mergând mai
departe cu raţionamentele, s-ar putea ca, din felurite pricini,
insul tău să fi devenit incomod chiar pentru «bătrânii» care
stăteau în umbra sa şi-l mulgeau. Cunoşti doar expresia
ajunsă celebră: «Maurul şi-a făcut datoria! Maurul poate să

27
Referirile nu-l privesc pe Virgil Măgureanu, pe numele adevărat Imre
Asztalos; asociaţiile ce s-ar putea face cu persoana sa nu sunt defel
îndreptăţite, asemănările fiind pur accidentale!!

292
moară!» Sau poate individul tău a săvârşit greşeala de a voi
să scape de tutela sub care se găsea, ducând negustoria
singur mai departe, lucru care nu a fost admis! Ori i s-a
cerut să schimbe patronii, cei tineri pretinzându-şi şi ei
partea, iar el a cârtit!
- Mă înspăimânţi invocând atâta cinism!
- Dar lucrurile nu se opresc aici. În orice ţară nu
există un singur serviciu secret. Întotdeauna numărul lor e
mai mare, ele fiind mai mult sau mai puţin independente
între ele. La noi, după câte ştiu, sunt cel puţin patru. Fiecare
cu specificul său şi zona sa de explorare. Dar din păcate
adesea apar interferenţe, care duc inevitabil la neînţelegeri,
dacă nu chiar la ciocniri. Obiectiv vorbind, concurenţa este
la urma-urmei firească între anume limite, dar uneori
degenerează în veritabile războaie, fruntaşii lor încercând să
se compromită şi să se saboteze reciproc. Cercetează
temeinic din ce sursă s-a dezlănţuit tărăboiul şi împotriva
cui. Detaliul l-ai putea depista, sondând cine stă în spatele
moderatorului care a iscat toată vâlva. Nu mi se pare exclus
ca nu garda «tinerilor» de la noi să fi scos pricina pe piaţă,
cum sugeram adineauri, ci rivalii de la celelalte instituţii
similare.
- Cu atâtea direcţii către care trebuie să-mi îndrept
atenţia, m-ai zăpăcit. De altfel, încep să-mi dau seama că va
fi foarte greu să descopăr prin ce laboratoare a fost copt
scandalul şi prin ce filieră a ajuns în presă, spre a fi apoi
servit lumii.
- Dar posibilităţile nu se limitează doar la atâta. Am
înţeles că de undeva de foarte sus se doreşte o unificare a
serviciilor, sau o subordonare a unora faţă de altele, pentru a
exercita asupra-le un control mai eficient. Căci în situaţia de
acum poţi da ordin doar unuia dintre ele ca să nu observe şi
să bage sub preş un anume lucru nu tocmai onest. Dar există
riscul ca povestea să fie depistată şi dezvăluită de

293
«concurenţă», căci ordinul pe unitate e valabil doar la un
singur batalion. De aceea, pentru a se bucura de o ascultare
universală, trebuie ca toţi să fie adunaţi în aceeaşi pălărie. Şi
pare-se că într-adevăr, în clipa de faţă, o unire e intens dorită
de cineva, care visează a avea «serviciile sale». Nu ştiu de
cine şi nu vreau să dau nume, dar bănuiesc că, în ultimă
instanţă, e vorba de nişte forţe oculte, însă atât de oculte
încât nici nu le poţi presupune, oricât te-ai strădui. Nu mă
refer la oamenii de paie din piramida politică indigenă, care
ni se plimbă ca nişte manechine pe sub nas. Iscodind însă la
finanţarea unei părţi a aşa-zisei «societăţi civile» care ne
înconjoară, poţi culege unele sugestii. De altfel o să te
convingi în săptămânile următoare dacă am sau nu dreptate.
Am impresia că în curând vor avea loc nişte destituiri şi
numiri în funcţie, iar acolo unde nu există motiv de
schimbări, se vor inventa. Doar eşti obişnuit cu aşa ceva, că
la voi se meşteresc pe bandă dosare «fabricate».
Omul se întrerupse întrucâtva stânjenit, simţind
nevoia de a-şi îndulci puţin afirmaţiile, spre a-şi menaja
prietenul:
- Iartă-mă, nu vreau să te jignesc. Dar spectacolul
«penalilor» care ies de la voi încătuşaţi de dragul circului pe
care-l oferă mai apoi televiziunile, este deseori penibil.
- Ai dreptate, trebuie s-o recunosc cu tristeţe. Dar te
rog să mă crezi că eu m-am ferit pe cât am putut ca să intru
în hora asta!
- Te cred, căci te ştiu de om cinstit.
Apoi încercă chiar să-şi dreagă lipsa de tact printr-o
glumă, poate la fel de nepotrivită:
- Am un prieten, cam neconformist şi ateu convins,
care glumeşte, întrebându-se ce s-ar întâmpla dacă s-ar
înfiinţa o direcţie anticorupţie în raiul din cele tării. „Mă tem
– zice el – că tare mulţi sfinţi ar pica pe bec pentru trafic de
influenţă şi abuz în serviciu. Că toţi au grămadă de rugători

294
pe la icoanele lor, pentru care pun o vorbă pe lângă Cel de
Sus. Deci un soi de lobi ilicit.” De altfel el mai adaugă una,
căci are un cui mai ales împotriva sectelor, care susţin că,
închinându-se Fiului, vor avea un regim preferenţial la
judecata de apoi, ocolind-o chiar. Deci, luând de bună
afirmaţia, la mijloc nu e numai un trafic de influenţă, ca în
cazul celor dintâi, ci şi o dovadă că legile nu sunt egale
pentru toţi. Pentru unii, în temeiul unui protecţii declarate,
ele sunt mai egale decât pentru ceilalţi, socotind că în ceruri,
în temeiul unei delegări de putere, Şeful cel Mare – cum
zice amicul – şi-a subminat singur autoritatea şi nu mai are
puterea unor decizii absolute. Rămâne o singură întrebare.
Realităţile de la noi le copiază oare pe cele din eden, sau
invers? Oricum, obişnuit chiar credincioşii de rând se
declară creştini de două categorii. Unii datori să facă ceea ce
zice popa şi unii slobozi de asemenea îngrădire şi canon, cei
din urmă netrebuind să facă ceea ce zic ei înşişi, şi asta fără
a cădea în păcat, ci chiar înălţându-se astfel pe cununa de
lumină a religiozităţii.
Apoi, în continuare, pentru a sădi un simţământ de
deplină împăcare în sufletul însoţitorului, se grăbi să
adauge:
- Din păcate nici la noi treburile nu stau mai bine.
Multe dosare ajunse la voi vă parvin după ce au fost gătite şi
condimentate cu grijă în bucătăria noastră, fiind scoase din
cuptor la clipa oportună din punct de vedere politic, adică
atunci când cineva trebuie buşit prin «penalizarea» sa. De
altminteri, un preşedinte de odinioară28 se plânge de mai
bine de un deceniu, că anume servicii nu numai că i s-au
amestecat în treburi, vrând să-i dicteze şi să-i cenzureze
hotărârile, dar el, nealiniindu-se, a fost sabotat sistematic de
ele. Deci dacă e să-l crezi şi să-i iei de bune însăilările, chiar

28
Afirmaţia nu trebuie să ducă în nici un caz cu gândul la Emil
Constantinescu, care nu este cel avut în vedere!

295
acceptând că sunt numai pe jumătate adevărate, se ajunge la
concluzia absurdă că instituţiile de forţă ale statului, în loc
să conlucreze pentru binele comun, cum se zice în teorie,
ajung să se sfâşie precum câinii, călcând interesele
cetăţeanului în picioare. Dar revenind la «dosariadă», fii
sigur că se vor descoperi noi plagiate, se vor scoate la iveală
alte şi alte cheltuieli făcute abuziv din fonduri a căror
destinaţie a fost schimbată, se vor scoate pe tapet nişte
achiziţii nejustificate şi supraevaluate de acum zece -
cincisprezece ani sau chiar nişte licitaţii trucate, tot de pe
atunci; iar dacă nu, cel puţin un trafic de influenţă, şi aşa
mai departe.
N-ai văzut că acum câteva săptămâni a fost înlăturat
ministrul de interne pentru că un individ din corpul său de
protecţie şi pază, de bun ce-a fost în funcţia pentru care era
plătit, a dat în gropi, unde, săracul prost, a şi murit!! Deci
dă-ţi seama de ce hal de apărare beneficia demnitarul!
Noroc că nu-i pusese nimeni gând rău! Culmea este însă că,
pentru incompetenţa şi neîndemânarea unui salariat, nu cei
care l-au angajat şi promovat au fost traşi la răspundere, ci
beneficiarul vajnicei ocrotiri! El a fost acuzat de ucidere din
culpă, deşi, în clipa accidentării, şedea tihnit în fundul
limuzinei, lăsându-se plin de încredere în seama temeinicei
privegheri care i se pusese la dispoziţie! E de-a dreptul de
neimaginat enormitatea la care s-a ajuns!! Cel păzit
răspunde de siguranţa şi buna stare a paznicului!! Dar să
vezi circul care va urma, până ce va putea fi eliminat cu
totul! Iar zilele trecute, cred c-ai aflat că, pentru plagiat, a
fost silit să-şi dea demisia şi unul din principalii săi
colaboratori, şeful poliţiei… Nu ţi se pare curios? Nu cumva
printre altele, prin îndepărtarea lor, se viza şi serviciul secret
care într-un fel atârna de ei? Ai fi tentat să crezi că cei care
nu prea sunt de acord cu restructurările proiectate, prind

296
aripi pe rând şi învaţă să zboare. Şi nu cred că lucrurile se
vor opri aici.
Contopirea prin ingurgitare a serviciilor „civile”,
precum al nostru, cel de informaţii externe sau cel al poliţiei,
mi se pare posibilă şi ar putea fi realizată poate chiar până la
sfârşitul anului. Sunt însă foarte curios cum va fi digerat cel
al armatei29. Se va rade şi acolo, fără scandal, tot ministerul,
tot statul major şi restul incomozilor? Se vor putea inventa şi
pentru curăţarea acestor structuri pretextele pentru destituiri,
probabil făcături la fel de hilare şi de stupide ca şi dincoace,
care nu pot fi luate în serios decât de naivi?
Ca atare în ancheta ta trebuie să priveşti problema şi
din perspectiva modificărilor preconizate. Reorganizarea
29
Mă feresc să amintesc nişte întâmplări care ar putea îndruma spre
nedorite asociaţii, prin care m-aş abate de la principiul enunţat de la
început. (Deci, întrucât depăşesc cadrul pe care mi l-am propus, nu are
rost să precizez că încă din martie 2016 presa anunţa că preşedintele
Klaus Werner Iohannis urmează să facă schimbări majore la vârful a
patru structuri: Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de
Transmisiuni Speciale, Direcţia Generală de Informaţii a Armatei şi
Serviciul de Informaţii Externe, schimbări care vor fi duse la
îndeplinire în lunile următoare. În iulie apărea informaţia că din
dispoziţie prezidenţială a fost demis unul din secunzii directorului
SRI, numindu-se în locu-i doi adjuncţi tineri. În acelaşi timp alţi cinci
generali sunt trecuţi în rezervă, adăugându-se lotului acelora
îndepărtaţi în martie. De altfel în aceeaşi lună, fostul preşedinte T.
Băsescu făcea cunoscut că urmaşul său şi-a numit oamenii săi la
conducerea SRI şi SIE, înlăturându-i pe cei desemnaţi de el, iar în
ultimele luni au început demiterile şi în eşalonul secund. La Direcţia
Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (DGIPI), subordonată
poliţiei, schimbările au fost începute din februarie 2016 de premierul
Dacian Cioloş, iar din august, şeful nou numit şi alţi cinci foşti
conducători ai instituţiei sunt urmăriţi penal, fiind acuzaţi că ar fi
delapidat bani din fondurile operative. Epurarea nu se rezuma deci
numai la primenirea «clasei politice».) Evident că asemenea detalii nu
au nici o legătură cu naraţiunea propriu-zisă, de aceea nici n-au fost
incluse în textul ei, iar nota a fost adăugată tocmai a clarifica această
separaţie.

297
serviciilor presupune subordonarea unora de către altele,
modificarea configuraţiei lor interioare, desfiinţarea unor
direcţii şi departamente şi, implicit, schimbări de personal.
Ori cei destituiţi nu vor fi tocmai ingenui precum nişte
îngeraşi, încât plin de resemnare să întoarcă în chip
creştinesc şi celălalt obraz. Deci o replică din parte-le nu
este numai posibilă, ci chiar de aşteptat, încercând să-şi
saboteze rivalii care ameninţă să-i devoreze. Ori e cazul să
te întrebi dacă Zăganu al tău nu a căzut în viesparul
contradicţiilor astfel iscate, fiind pentru unii vârf de lance,
iar pentru ceilalţi un soi de călcâi al lui Ahile. În ambele
situaţii o putea păţi, şi, fiind prins la mijloc, a plătit cu viaţa!
- Şi eşti cu adevărat convins că la ora actuală
antagonismele dintre serviciile de informaţii sunt atât de
adânci şi de ireconciliabile?
- De bună seamă ideile «reformelor» în curs sunt
plăsmuite în laboratoare străine, unele mai apropiate, altele
mai depărtate de noi. Însă ele nu se pot implementa direct de
către aceia care le concep, ci se duc la îndeplinire prin
uneltele recrutate dintr-ai noştri. Ori nu e cazul să idealizăm
lucrurile. Instrumentele folosite sunt tot oameni, cu calităţile
şi cusururile care ne caracterizează pe toţi. De aceea fie se
iubesc, fie cel mai adesea se duşmănesc între ei. Rezultat
este că, deşi aparţin aceluiaşi clan, deşi ascultă de acelaşi
«naş mafiot», nu se înţeleg neapărat între dânşii, ci se muşcă
şi-şi împlinesc micile lor răzbunări şi răfuieli, complicând
lupta din sânul puterii, încât lucrurile devin adesea destul de
confuze. Dar dacă stau să mă gândesc bine, socotesc că
având în vedere că la mijloc ar putea fi o instituţie ca a
noastră, nu trebuie să excluzi şi o altă alternativă. Poate că
băiatul tău ştia ceva, ce nu trebuia aflat de nimeni, iar cei în
cauză au socotit că nu pot conta pe discreţia sa, simţind
nevoia de a-l ajuta să tacă…

298
 Între timp cei doi amici coborâseră scările metroului,
iar pe peron trebuiră să se despartă, căci mergeau în direcţii
potrivnice. De altfel garnitura pentru Iustin tocmai intra în
staţie, aşa încât el plecă primul.
Revenit la parchet, scoase din nou toate mapele pe
care le avea în lucru, şi le stivui pe colţul mesei. Gestul
devenise aproape mecanic, după atâtea repetări. Însă spusele
prietenului său de odinioară îi roiau stăruitor prin minte,
pricină din care întâmpina serioase dificultăţi ca să se
concentreze. Iţele se încurcau din ce în ce mai mult, căci
interese tot mai înalte şi mai diverse păreau a intra în joc, iar
el era prea mic ca să le poată ţine piept. Totuşi, în ciuda
tuturor riscurilor, era hotărât să nu abandoneze…
Însă procurorului nu-i dădea pace un gând.
Televiziunile vorbeau tot mai insistent de ocuparea golului
apărut pe piaţă după decesul lui Zăganu de către o firmă sau
nişte firme străine. El nu apucase încă să verifice temeinicia
afirmaţiei, lucru necesar, întrucât nu putea avea deplină
încredere în reporteri, care deseori dădeau ştiri pe «surse»,
care nu se confirmau întotdeauna. În situaţia în care
zvonurile se vădeau a fi reale, avea toate motivele să se
întrebe dacă în întreaga poveste erau amestecate doar
serviciile locale, sau nu numai ele. Nu cumva îşi vârâseră
«coada» şi unele din alte zări, şi nu neapărat de stat? De
altfel fuseseră reţinuţi de curând nişte agenţi străini ai unei
agenţii private, dar cu ramificaţii într-una guvernamentală
echivalentă, ce-ar fi scormonit chiar în dedesubturile
venerabilei instituţii din care făcea parte30. Dar nici
asemenea temere nu-i stăvilea avântul…

30
Eventualitatea, deşi doar închipuită, trebuie acceptată ca verosimilă,
dacă avem spre pildă în vedere cazul afacerii Black Cube întâmplată
în 2016. (E vorba de o firmă privată de securitate înfiinţată de foşti
agenţi Mosad.)

299
 *

Trecuseră deja câteva zile fără să se mai fi întâmplat

ceva. Intenţia de a mai trece pe la serviciile secrete o
abandonase cu totul. Ar fi fost curată zădărnicie, nu numai
naivă, ci de-a dreptul prostească. Drept care se ocupa
conştiincios de dosarele curente, mai ales că şefa se uita cam
urât la el în ultima vreme. Se vedea cât de colo că numai la
inimă nu-l avea. De aceea sârguia din răsputeri ca să n-o
stârnească din nou.
Cu toate că se ferea să se pună şi mai rău cu ea, nu se
putuse abţine să nu cheme la audieri pe unii dintre martorii
«omişi», cum pompos îi numiseră spicherii pe aceia care
poposiseră doar ca să caşte gura la ceea ce mai rămăsese din
turismul lui Zăganu. Doi urmau să i se înfăţişeze în chiar
acea dimineaţă, în timp ce alţi trei erau planificaţi pentru
mai târziu, fiind absenţi din localitate. Era deci silit să le
aştepte întoarcerea. Dar şi în legătură cu primii se ivea o
problemă, căci nu ştia cum ar putea să-i introducă în birou,
în aşa fel încât să nu fie observaţi de colegi, şi mai ales de
temuta doamnă Stana, care păstorea cu severitate asupră-le.
Citea cam superficial notiţele pe care le avea în faţă, întrucât
gândul nu-i stătea decât la găsirea unei modalităţi de a-şi
strecura clienţii pe nesimţite în cameră, încât să scape de un
eventual perdaf.
În sfârşit sună telefonul, fiind chemat la poartă, căci
primul dintre cei convocaţi sosise. Se furişă pe hol, iscodind
din priviri coridorul în lungul său, să-şi dea seama dacă-l
remarcă cineva. Locul era pustiu. În afară de băieţii de pază
la intrarea în clădire, nimeni nu sesizase nimic. La fel de
conspirativ şi de grăbit urcă scara. Abia când închise uşa în
urma sa răsuflă uşurat. Deocamdată scăpase. Dar era departe
de a fi ieşit din impas, căci trebuia să dibuiască şi mijloacele
de a-l scoate pe musafir la fel de discret.

300
 Până una-alta îl pofti, după obicei, la masa de scris
de lângă cuier şi se porni să-l chestioneze. Bărbatul se
apropiase de «perimetrul în care se petrecuse evenimentul
rutier» venind dinspre Stăncuţa, relata plin de emfază
povestitorul, deci, conchise Iustin, străbătuse exact drumul
parcurs de cel decedat. Nu ştia în fond nimic despre cele
întâmplate, el ajungând prea târziu. Când sosise, la faţa
locului se aflau deja o mulţime de privitori, inclusiv un
echipaj de poliţie, format din doi inşi. Vajnicii reprezentanţi
ai oficialităţii se chinuiau să dirijeze circulaţia, ferind
resturile împrăştiate pe carosabil de a fi călcare. Perimetrul
interzis spectatorilor nu era încă delimitat. Coborâse şi el
până aproape de rămăşiţele de fierăraie contorsionată, dar nu
se apropiase prea mult, căci ceilalţi care umblau pe acolo îl
avertizaseră că în buruieni zace un cadavru, iar el avea
oroare de morţi.
Procurorul îl asaltă cu noi întrebări, încercând să-l
aducă pe făgaşul preocupărilor sale. Îl iscodi dacă, între cei
care trăseseră pe dreapta, nu se găsea şi un BMW alb-gri.
Omul nu-şi aducea aminte să-l fi zărit, dar nu excludea să fi
fost. La un moment dat se adunaseră vreo opt–nouă
autoturisme, căci majoritatea şoferilor opreau. Nu lipseau
totuşi nici maşinile care doar încetineau şi priveau
nenorocirea din mers. Dacă o fi fost şi vreuna albă, nu putea
spune. Nici în zare nu sesizase nimic. Plecase destul de
târziu, abia după ce venise un echipaj de poliţie mai
numeros, care demarcase şi porţiunea de teren protejată. Se
dusese mai departe spre Ciocârlia. De altfel până în sat nici
nu exista vreo deviaţie, care să-i fi permis s-o ia în altă
direcţie. Pe drum nu văzuse staţionând vreun automobil, nici
alb, nici de altă culoare.
Celălalt martor, pe care-l aduse sus la fel de
conspirativ, repetă exact acelaşi lucru. Venea, ca şi cel de
dinainte, din Stăncuţa, îndreptându-se spre Ciocârlia şi nu

301
reţinuse nimic semnificativ. Nu-şi amintea nici el să fi
observat vreun BMW alb nici în faţă, nici în spatele său, şi
nici staţionând printre cei adunaţi, deşi sosise imediat după
cel care apelase salvarea. Iustin era profund decepţionat.
Deodată în faţa ochilor îi răsări imaginea celor doi
poliţişti rurali care controlaseră traficul în zonă în acea după
amiază. Telefonă şefului de post. Vorbi cu el şi cu adjunctul
său. Nici ei nu aveau habar vreun BMW, afară de cel al
defunctului. Ba susţineau cu toată convingerea că până la
venirea colegilor lor din oraş în mod sigur nu trecuse pe
lângă ei vreun astfel de vehicul, căci l-ar fi remarcat, tocmai
pentru că semăna cu cel distrus. Cel mult mai târziu să fi
trecut, căci după întinderea benzilor de demarcaţie a
perimetrului interzis accesului publicului îşi părăsiseră
posturile din stradă şi intraseră şi ei în câmp. Îşi susţineau
părerea cu atâta convingere, încât era cu neputinţă să nu li se
dea crezare.
Încheind convorbirea, magistratul aşeză celularul pe
masă şi continuă să se plimbe gânditor în lungul camerei.
Dacă era să ia de bune declaraţiile ascultate, cu deosebire
ultimele, ar fi trebuit să conchidă că limuzina din zare, care-i
atrăsese atenţia în înregistrarea privită cu zile în urmă,
tranzitase porţiunea de drum care-l interesa înainte de
producerea accidentului. Dar de ce oprise în câmp? Iar
staţionând acolo, nu auzise zgomotul coliziunii şi al
exploziei, iar ocupanţii nu se arătaseră curioşi să vadă ce s-a
întâmplat, motiv suficient ca să se întoarcă? Se confrunta cu
o nouă avalanşă de întrebări, cărora nu le putea găsi un
răspuns.
Pentru a dezlega şarada nu-i mai rămânea decât
speranţa că vreunul din cei trei inşi, pe care-i mai aştepta, să
fi venit în sens invers şi să-i fi întâlnit pe singuraticii călători
care trăseseră pe dreapta la intrarea în curbă, putându-i oferi
mai multe detalii despre ei, poate unele chiar legate de

302
numărul turismului lor. Partea rea era că proiectata întâlnire
nu putea avea loc decât abia peste câteva zile. Dar la urma-
urmelor nici nu avea motiv să se grăbească peste măsură,
căci nici testul ADN, nici expertiza tehnică şi nici cea
criminalistică nu erau terminate, încât să le poată folosi şi
lua o decizie în temeiul lor.
Din păcate însă, după toate cele aflate, începea să se
îndoiască de obiectivitatea documentelor pe care urma să le
primească. Suspecta că se concepeau sub o anume presiune,
pe baza unor indicaţii sosite de undeva, fiind deci pe undeva
aranjate corespunzător. Testul ADN va dovedi desigur că
mortul este într-adevăr Zăganu, iar raportul criminologic va
demonstra că desfigurarea era, fără doar şi poate, rezultatul
loviturii primite dinspre motor, iar cel tehnic, dacă va
accepta că la mijloc a fost şi o deflagraţie, ceea ce nu era
sigur, o va prezenta ca fiind produsă de jetul de benzină
care, venind spre cilindri, se revărsase pe metalul încins.
Ori, în virtutea datelor pe care le deţinea, noianul de
supoziţii, care se aştepta să-i fie vârâte şi vânturate pe sub
nas, deşi susţinute chiar de unii specialişti de bună credinţă,
le considera totuşi a fi nişte inepţii. Dar de bună seamă că va
fi silit să înghită toate aceste explicaţii, ştampilate şi parafate
de cei în drept, deşi el era convins de contrariu. Nu putea
totuşi contrazice specialiştii. Posibil că o contraexpertiză
întreprinsă de un alt colectiv ar fi adus neaşteptate desluşiri,
dar nu avea pretextul pentru a iniţia noi cercetări. Se simţea
blocat şi încurcat, întrucât îşi dădea seama că nu avea în faţă
un adversar obişnuit. Se temea că cei cu care se confrunta
erau nişte maeştri în ale înscenărilor şi atunci era foarte greu
să scoată la iveală realitatea celor întâmplate. De altfel în
acele momente nici nu-şi putea imagina ce-i rămânea de
făcut ca să nu se împotmolească.
Se aşeză pe scaunul cu rotile şi deschise un alt dosar.
Cazul se referea la o ciomăgeală între două clanuri de ţigani,

303
finalizată cu nişte internări. Culmea era că cei implicaţi mai
provocaseră scandal şi pe holul sălii de gardă, bătând
medicii şi asistenţii, sub motiv că nu li se arătase destulă
consideraţie, fiind discriminaţi. Povestea era de-a dreptul
absurdă, sugerând un primitivism animalic. Dezgustat,
continuă totuşi să citească depoziţiile, grăbit ca să dea o
rezoluţie.

Cu griji similare îşi petrecu alte câteva zile. Din

păcate în chestiunea care-l interesa, nu mai avu prilejul de a
afla noutăţi, dar odată cu trecerea timpului, desfăşurarea
întâmplărilor părea să i se sedimenteze în minte, precum se
întâmpla într-o soluţie nespus de tulbure, care, prin
decantare, se limpezeşte, devenind transparentă.
Îşi aminti că avea două pachete cu documente luate
de la sediul întreprinderii lui Zăganu, scurt după moartea
patronului, spre a cerceta natura afacerilor pe care le
desfăşura, despre care presa lansase zvonul că s-ar întemeia
doar pe mită şi ciubucuri, corupţia concretizându-se în
vânzări supraevaluate, în licitaţii trucate, în achiziţii directe,
care eludau prevederile legale, şi câte altele de acelaşi soi.
Împinse din nou «dosarul curent» de-o parte şi, cum
şefa tot nu avea cum să-l dibuie, rupse sigiliul primei cutii
cu acte şi începu să cerceteze contractele încheiate de firmă
cu diferite spitale. După vreun ceas, plictisit, se ridică de la
masa de scris şi se plimbă de-a lungul camerei, între
fereastră şi uşă, ca să se dezmorţească, întrucât înţepenise de
atâta stat în nemişcare pe scaun. Recapitulă cele citite.
Realitatea era că nu prea putea găsi cusur
înscrisurilor, oricât de critic ar fi voit să fie. Achiziţiile
directe se înscriau limitelor valorice prevăzute de lege. Dacă
ele s-ar fi efectuat în etape succesive într-un interval restrâns
de timp cu aceeaşi unitate sanitară, exista motiv de a
presupune că furniturile se divizaseră premeditat pe loturi

304
mici, tocmai pentru a ocoli licitaţia, care se organiza doar
pentru sume mai mari. Constatarea unei atari situaţii ar fi
oferit temeiul de a socoti că s-ar fi recurs la o manevră ilicită
în scopul eludării reglementărilor. Dar cum între două
vânzări consecutive câtre acelaşi achizitor se înscriau
perioade îndelungate, asemenea acuză nu prea se susţinea.
Dacă licitaţiile la care afaceristul participase erau sau
nu fraudate, nu avea cum să stabilească din actele
disponibile, dar aparent şi ele erau în ordine. De altfel se
îndoia că ar fi încălcat legalitatea, căci foarte probabil dacă
s-ar fi ivit nişte nereguli vădite, ceilalţi participanţi ar fi
reclamat situaţia, mai ales că mulţi închipuiau corporaţii
străine, care nu s-ar fi lăsat uşor intimidate ori păcălite. Dar,
deşi se interesase în mod special, fusese înştiinţat că nu se
înregistrase până în acea clipă nici o sesizare care să-l
privească pe răposat.
În contracte erau trecute şi preţurile de cumpărare,
dar dacă erau sau nu supraevaluate nu-şi putea da seama,
căci nu le avea la îndemână pe ale celorlalţi concurenţi.
Totuşi dacă Zăganu îi învinsese, logica îl îndemna să creadă
că cele pe care le avansase el erau mai competitive. Însă
pentru a ajunge la o opinie de necontestat, era normal să
meargă cu verificările până la capăt. Deodată îşi aminti că
pe internet se găseau de vânzare mărfuri similare, ceea ce îi
îngăduia să facă o comparaţie. Deschise Google-ul şi începu
să caute, înserând numele produselor. După vreo jumătate
de oră de investigaţii, concluzionă că e gratuită şi
culpabilizarea pentru pretinse supraevaluări, căci preţurile
pe care le solicitase nu erau mult diferite de cele ale firmelor
online, fiind vorba doar de variaţii nesemnificative în plus
sau în minus.
Deci, oftă Iustin, oricât se străduise, nu prea găsise
dovezi ale veroaselor afaceri care i se imputau mortului şi în
legătură cu care presa stârnise atâta vâlvă, pentru a-şi

305
justifica atacurile şi a învinui managerii spitalelor de stat de
a se fi lăsat mituiţi. Corupţia o fi fost, dar din înscrisurile pe
care le avea la dispoziţie, ea nu rezulta. De altfel se întreba
dacă de fapt Zăganu avea cu adevărat nevoie de oferta unor
ciubucuri pentru a răzbi, căci mai mulţi martori, referindu-se
mai ales la instituţiile militare deservite, invocaseră tainici
protectori, care, printr-un telefon imposibil de dovedit, îi
deschiseseră porţile. Deci în multe locuri pătrunsese, pare-
se, nu datorită şpăgilor achitate, ci în urma intervenţiei unor
personaje din umbră, lucru care era verosimil, traficul de
influenţă şi «pilele» devenind de multă vreme moda curentă
de interrelaţionare.
O problemă aparte o reprezenta acel off-shore din
Panama. Conform mass-mediei, făbricuţa din marginea
târgului nu cumpăra materia primă şi celelalte produse
medicale direct de la producător, ci le procura prin
intermediul acestei firme fantomă, căreia i le plăteau de
cinci până la zece ori mai scump faţă de cerinţele
ofertantului iniţial. Deci de aici survenea o uriaşă creştere de
preţ a mărfurilor vândute în final în ţară. De altfel o
eventuală implicare a serviciilor secrete sau a unor ofiţeri în
rezervă, se putea dovedi numai în baza analizei conturilor
din Panama. Conform scriptelor, întreprinderea din ţară
aparţinea integral lui Zăganu, dar procurorul nu avea cum
afla cine deţinea acţiunile aceleia din străinătate. Posibil
acelora care-l păstoreau din umbră. Neîndoielnic că şi lui îi
era rezervată o parte. Pentru a obţine nişte probe
indubitabile trebuia verificată cu mare atenţie şi filiera
transoceanică, dar nu se pricepea de fel la chestiunile
financiar-bancare, neputând să le pătrundă mecanismul de
funcţionare. Drept care nu-şi dădea seama ce mijloace i-ar
sta la îndemână pentru investigaţii. Desigur exista în ţară o
instituţie care supraveghea circuitul banilor care ieşeau peste
hotare şi destinaţia lor. Bănuia că sarcina pica în seama

306
Băncii Naţionale, dar probabil în evidenţele ei banii care-l
interesau apăreau ca nişte ieşiri normale şi legale de valută,
ca plată a unor servicii şi mărfuri importate. Ori mărginind
analiza doar la verificarea corectitudinii datelor contabile
privind legătura dintre «firma vânzătoare» din Panama şi
cea cumpătătoare din ţară, nu putea ajunge decât la
concluzia că operaţiile întreprinse erau corecte, întrucât se
achita o achiziţie realmente efectuată. Neregulile surveneau
undeva departe, un loc care însă scăpa oricărui control…
Realitatea era că, pentru a se lămuri asupra corupţiei
invocate de gazetari, trebuia să întreprindă un sondaj şi prin
scriptele unor spitale. Dar pentru a şi-l putea îngădui, avea
nevoie de un mandat, iar cererea sa ar fi fost imediat
interceptată de şefă şi desigur ar fi dar naştere unor dialoguri
dezagreabile, argumentaţia sa nerezistând reproşurilor pe
care femeia i le-ar fi adus.
O altă cale de a-i descoperi cel puţin pe unii dintre
cei interesaţi de organizarea accidentului, ar fi fost să
urmărească cine şi cum făcea «lobby» pe lângă oficialităţi
pentru preluarea afacerii celui decedat. De altfel
televiziunile se grăbiseră chiar să ofere unele sugestii. Un
reporter izbutise să filmeze limuzina unei ambasade parcată
în faţa ministerului sănătăţii. Lucrul poate n-ar fi atras în
mod deosebit atenţia, dacă în zilele imediat următoare nu ar
fi intrat pe piaţă, umplând golul creat, o corporaţie de profil
din chiar ţara respectivă. Drept care, spicherul lansase o
seamă întreagă de asociaţii şi presupuneri, îndreptăţite sau
nu. Oricum, consideraţiile sale nu erau decât o înlănţuire de
raţionamente, a căror temeinicie trebuia în prealabil probată
cu nişte dovezi de necontestat, înainte de a fi acceptate ca
probe juridice.

Între timp, avu totuşi parte de o surpriză, venită tot

prin mijlocirea micului ecran. Într-o seară, când interesul

307
public faţă de povestea lui Zăganu intrase în amorţire, auzi o
ştire care îi atrase atenţia. Crainicul anunţa că la spitalul
directorului, care cu ceva vreme în urmă contestase acuzele
aduse răposatului şi se contrazisese cu ziaristul care
deschisese scandalul, fusese trimisă de la guvern o comisie
de inspecţie, care, după cum se aflase pe surse, chiar din
prima clipă semnalase existenţa unor grave nereguli.
Cercetările erau în curs, dar finalul nu se anunţa prea
liniştitor pentru managerul vizat, căci implica sancţionarea
sa.
Neîndoielnic că inopinata anchetă era legată de
atitudinea avută în cazul Zăganu, când, între altele, medicul
îşi îngăduise sacrilegiul de a afirma că invocarea unor diluţii
de ordinul miilor închipuie o crasă incompetenţă a celor care
lansaseră comunicatul de presă din partea ministerului
sănătăţii. Ori în acea clipă interimar în acest for era însuşi
premierul, care indirect şi involuntar ajunsese obiectul
atacului, deşi, în cursul emisiunii cu pricina, nu fusese
nominalizat. Ba, neinspiratul director cutezase chiar să ia
apărarea vechiului ministru, care susţinuse că analizele
realizate până în clipa luării sale de cuvânt, tăgăduiau ideea
vreunei falsificări. De altfel demnitarul plătise cu demisia
greşeala de a nu se fi conformat «ordinului pe unitate», care
fusese lansat prin gura gazetarului declanşator al întregului
tărăboi.
Cu prilejul dezbaterii televizate transmisă într-una
din serile anterioare, cei doi protagonişti aproape se
certaseră. Văzându-se contrazis, jurnalistul se supărase,
răbufnise şi chiar îl jignise pe celălalt, declarându-l ocrotitor
al corupţiei generalizate, în care ar fi fost implicat şi de
aceea se simţea dator s-o justifice. Dar, oricât de furios o fi
fost, nu el putuse determina trimiterea corpului de control pe
capul potrivnicului său. Evident, nu stătea în puterile sale să
impună nişte hotărâri guvernului! Neîndoielnic dispoziţia

308
venea de undeva mai de sus, din mijlocul unor cercuri mult
mai influente, a căror autoritate nu cunoştea îngrădire.
Probabil îşi avea obârşia în aceeaşi loc din care, pe de-o
parte se ceruse concedierea ministrului sănătăţii, iar pe de
alta se comandase jurnaliştilor dezlănţuirea ofensivei
împotriva celui pierit. Cum cele petrecute sugerau că
publicistul purta posibili epoleţi pe sub haină, Iustin se
întrebă dacă firul nu ducea cumva spre vreun serviciu secret.
Sau presiunea venea de undeva dintr-unul din „laboratoarele
oculte” pe care le evoca la un moment dat chiar al doilea om
din stat, ordinele ajungând la executori prin cine ştie ce
filiere obscure.
Deci dacă izbutea să descopere persoanele care,
chipurile, iniţiaseră măsurile represive împotriva spitalului
inspectat, i se deschidea capătul drumului care urca până la
creierul care pusese la cale nimicirea afacerii lui Zăganu, ba
poate chiar şi accidentul căruia îi căzuse victimă. Din păcate
nu prea avea relaţii prin ministerul sănătăţii, pentru a putea
iscodi discret pe acolo. Se întrebă însă dacă nu cumva
directorul luat în tărbacă nu avea unele cunoştinţe în
domeniu, fiind în stare să dezlege el misterul. Era desigur
cazul ca să-l contacteze, solicitându-i colaborarea. Însă,
înainte de toate, trebuia să născocească o argumentaţie cât
mai credibilă pentru demersul său, încât celălalt să nu-l
suspecteze că vrea doar să întărâte campania denigratoare
care-l avea în centru, spre a-l târî mai lesne în ghearele
secţiunii anticorupţie a parchetului. Căzu pe gânduri, iar
soţia, cu care privea dimpreună telejurnalul, se îngrijoră.
- Ai păţit ceva, de eşti aşa supărat?
- Supărat? Nu prea; la urma-urmei n-am de ce. Am
lichidat nişte dosare obişnuite, fără probleme, care nici nu
mă puteau înveseli, dar nici întrista. Însă stau să mă
gândesc… Insul pomenit adineauri în reportaj, este acelaşi
care a criticat mai deunăzi unele acuze aruncate în spatele

309
lui Zăganu şi pare-se că, drept pedeapsă, va fi mazilit. Ori eu
sunt mai vârât decât el în întreaga poveste, căci urmăresc
posibilii criminali, care par a avea o ocrotire pe undeva
foarte pe sus; poate în ţară, poate mai departe chiar. Dar
dacă individul a păţit-o aşa rău doar pentru nişte vorbe,
desigur că eu, care acţionez direct împotriva celor implicaţi,
am motive serioase să fiu îngrijorat pentru soarta mea. Nici
nu ştiu ce să mai cred. Funia se cam strânge în jurul parului,
dar încă nu mi-e clar cine va fi cel prins în rotocoalele ei.
Tare mă tem să nu fiu taman eu acela.

Iustin, cuprins de plictiseală, era cufundat în

cercetarea unui incident care i se părea de-a dreptul stupid.
Iar avea de a face cu o răfuială între «rromi», isprăvită cu
oameni înţepaţi cu furca, ori loviţi cu sapa şi toporul.
Declaraţiile culese la faţa locului de cei de la poliţie se
băteau cap în cap, încât nu-ţi puteai da seama ce să iei de
bun şi ce nu. Fiecare martor, funcţie de nevoile taberei de
care se simţea ataşat, potrivea lucrurile ca să fie prielnice
alor săi, minţind cu îmbelşugare. Răfuielile erau mai vechi
şi se pare că dăduseră de mai multe ori prilej de ciocniri, dar
nu fuseseră sesizate până atunci autorităţilor. Acum însă,
victimele fiind ajunse la spital, lucrurile nu putuseră fi
muşamalizate.
Deodată sună telefonul. Ridică receptorul.
Recunoscu vocea doamnei prim-procuror. Îi cerea să i se
prezinte imediat. Se sculă grăbit, lăsând hârtiile răvăşite pe
masa de lucru şi se precipită să dea curs chemării. Urcă la
etajul următor, sărind chiar două trepte deodată. În sfârşit
intră. De cum îl văzu, şefa i se adresă.

310
 - Vezi că am primit adineauri un apel de la cei de la
31
ISU . Au fost chemaţi ca să pătrundă într-un apartament din
care nu mai răspundea nimeni de ceva vreme. Când au
intrat, au descoperit un cadavru, după cât se pare al
proprietarului, decedat probabil de câteva zile, căci, din câte
mi s-a spus, începuse să se altereze, şi încă atât de rău încât
vecinii au simţit mirosul de afară. Uite, asta e adresa.
Iustin luă coala şi ieşi. Se întoarse în birou spre a
aşeza totul în fişet, şi, după ce-l zăvorî bine, se puse pe
treabă. Coborî în garaj şi porni spre destinaţia indicată.
Cercetă situaţia. Împrejurările sugerau că omul murise în
mod natural, nedescoperindu-se semne care să fi iscat
suspiciuni de crimă. Salvatorii care interveniseră susţineau
că uşa era încuiată pe dinăuntru la sosirea lor, iar cheia
vârâtă în yală, încât abia de putuseră forţa broasca. Chemă
totuşi pe cei de la medicină legală, pe care-i aşteptă pe hol
din cauza mirosului, şi nu plecă decât odată cu ei.
După ce urcă în maşina de serviciu, îi reveni în
minte ideea de a discuta cu directorul spitalului care luase
apărarea lui Zăganu, încercând să demonstreze că
falsificările puse în seama sa sunt absurde. Dădu cuvenitele
indicaţii şoferului, care făcu ocolul cerut. Nu trecu nici
jumătate de oră şi se afla înaintea clădirii căutate, înălţată pe
mai multe etaje. Era o construcţie mai veche, decorată cu
ciubucării specifice stilului clasic, care evidenţiau mai ales
ferestrele, chenăruindu-le. Aspectul de ansamblu ducea cu
gândul la un edificiu din perioada interbelică.
Trecu printr-un hol destul de aglomerat, unde o
grămadă de oameni, care aşezaţi pe scaune, care în picioare,
aşteptau probabil pe unii dintre cei spitalizaţi, spre a discuta
cu ei. De altfel, în mulţime, pacienţii internaţi erau uşor de
recunoscut, fiind îmbrăcaţi în pijamale şi halate. Coti spre
uşa pe care o bănui ca ducând în interiorul localului. Aici
31
Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă.

311
însă îl opri un portar, înştiinţându-l că accesul străinilor este
interzis. Se legitimă. Intimidat, individul îl conduse la
ascensor, explicându-i că trebuia să coboare la etajul al III-
lea. Procurorul se supuse îndrumărilor şi cinci minute mai
târziu se afla în biroul directorului, dar abia după ce trecuse
şi de o exigentă secretară.
Se pomeni în faţa unui bărbat trecut bine de cincizeci
de ani, cu părul alb, destul de bogat pentru vârsta sa, şi cu
pielea feţei palidă şi mată, de uscată ce era. Fără să dea în
brânci cu politeţea, insul nu se sculă în picioare la intrarea
sa, mărginindu-se să-l poftească morocănos, printr-o
vânturare a mâinii, să se aşeze pe unul din scaunele aflate în
faţa mesei sale de lucru. Probabil, îşi zise Iustin, era unul din
aceia care se cred cu un cap deasupra semenilor lor, dar apoi
se gândi că, în clipa când îl anunţase, cerbera care-l
întâmpinase, îşi înştiinţase mai marele cu cine avea de a
face, căci gazda îl luă dintru început cam repede:
- Nu-mi închipuiam că şi parchetul va intra aşa
repede pe fir, că doar controlul abia a început ieri pe la
prânz!
Puţin strâmtorat, procurorul îi lămuri că nu e o vizită
pe line profesională, ci de una particulară.
- A, vreţi să vă internaţi în regim preferenţial.
Înţeleg, dar asta-i altceva! Însă chiar şi aşa vă trebuie
trimitere de la medicul de familie. Lăsând introducerea de-o
parte, spuneţi-mi care este problema care vă supără? De ce
suferiţi în fond?
- De fapt nu sunt bolnav. Voiam numai să discut cu
dumneavoastră în privat.
Omul ridică mirat din sprâncene, aşezând ochelarii
peste hârtiile pe care le împinsese de-o parte.
- Am văzut emisiunile televizate de zilele trecute, la
care aţi participat.

312
 - Şi consideraţi că fac parte din cercul corupţilor
mituiţi de cel mort, nu?!
- Ca să fiu sincer, nu! Aţi fost singurul care mi s-a
părut că judecă corect situaţia. Diluţiile nu puteau fi acelea
indicate de interlocutorul cu care eraţi silit să vă confruntaţi,
iar, chiar dacă acuzele ar fi fost adevărate, efectul nu avea
cum atinge amploarea invocată. Nici vorbă de o hecatombă
de mii de morţi provocaţi de contaminările nosocomiale
declanşate de ineficienţa dezinfectanţilor săi, căci în primul
rând ponderea sa pe piaţă nu era aşa mare. Am constatat,
cum de altfel spuneaţi şi dumneavoastră, că pe ansamblu,
trecerea sa nu depăşeşte o cincime, iar în unele spitale abia
dacă ajunge la o zecime! În plus mi s-a părut din capul
locului ciudat că, în condiţiile în care cifra celor pieriţi era
atât de mare, faptul nu a fost anchetat vreodată. Chiar să nu-
l fi sesizat nimeni de decenii întregi? Familiile celor pieriţi
să nu fi reacţionat în nici un fel? La urma-urmei unde sunt
atâtea mii de victime, căci eu nu le-am descoperit în cursul
cercetărilor mele.
Tot mai mirat, medicul îl întrerupse:
- Nu prea înţeleg ce doriţi… Oricum, cred că de la
cugetările debitate la televizor mi se trage necazul ce-l
păţesc acum…
Răbdător, magistratul îi lămuri că în sarcina lui a
căzut îndatorirea de a cerceta accidentul lui Zăganu şi că a
descoperit o mulţime de anomalii şi ciudăţenii, încât a ajuns
să se întrebe dacă nu cumva se găseşte în faţa unei crime.
De aceea îi cere ajutorul. Directorul îl privea tot mai
nedumerit.
- Dar ce legătură am eu cu mortul? Personal nici nu-l
cunoşteam, chiar dacă-i foloseam unele produse. Contractele
nu le-am negociat şi încheiat eu. Demersurile s-au
desfăşurat pe la contabilitate ori pe la magazie Verificaţi
acolo cu cine o fi intrat în contact.

313
 - Nu mă refeream la relaţiile cu cel pierit. Atacul
împotrivă-i nu cred că a fost pornit pentru falsificarea
mărfurilor puse în vânzare. Mi-e teamă că în joc au fost alte
interese. Mă gândesc că poveştile inventate pe seama sa,
multe, simple născociri, trebuiau să ofere doar un motiv
pentru lansarea unor planuri mult mai perfide. El a fost o
ghinionistă victimă colaterală…
- Adică?
- Încep să bănuiesc că în dosul întregii acţiuni nu
sunt doar nişte cercuri care doreau să înlăture un rival, sau
că ar fi vorba de o furibundă vendetă în numele victimelor
care i-ar fi căzut jertfă. Aş zice că în spatele istoriei se
găsesc mai degrabă alte forţe, năzuinţele cărora merg mult
mai departe, ţintind fie privatizarea sistemului sanitar şi
implicit cotropirea asigurărilor de sănătate, fie distrugerea
capitalului local şi nimicirea liderilor autohtoni, fie pur şi
simplu cotropirea integrală a pieţei noastre medicale.
Însăilările în temeiul cărora s-a dezlănţuit atâta vâlvă par a
avea această menire, căci nu se acuza numai calitatea
mărfurilor lui Zăganu, ci întreaga reţea a spitalelor de stat
achizitoare, de parcă răposatul ar fi avut un monopol asupra
comerţului cu ele, ceea ce reprezintă iar o grosolană
mistificare. Dar argumentaţia, deşi nereală, îşi găseşte
îndreptăţirea dacă acceptăm că de fapt scopul era acela de a
lansa pretextul pentru o acuză de corupţie generalizată la
nivelul tuturor instituţiilor de sănătate, situaţie care,
chipurile, nu poate fi eradicată decât prin privatizare Nu mi
se pare însă exclus, cum sugerau la un moment dat gazetarii,
să existe şi nişte off-shore în care mortul să fie implicat
dimpreună cu nişte persoane extrem de influente ale vieţii
publice de pe la noi, precum unii ofiţeri superiori ai
serviciilor secrete, pentru care devenise incomod, drept care
s-a socotit mai potrivit să fie redus la tăcere. E greu de spus

314
care este adevărul şi care alternativă trebuie luată în final în
consideraţie!
- Nu văd cu ce v-aş putea ajuta. Dacă l-am apărat pe
cel decedat, am făcut-o din considerente strict logice, iar nu
pentru că mă lega ceva de el. Cum puteau fi diluate
produsele de patru mii de ori, fără ca medicii şi femeile de
serviciu să nu observe ceva?! Este absurd. Pentru a-şi da
seama că au în găleată apă chioară, infirmierele nu trebuiau
să aibă înalte studii academice! Credeţi-mă însă, de alte
informaţii nu dispun. Tot ce-am spus era doar rezultatul
unor raţionamente de bun simţ.
- Păi tocmai aici e problema. Nimic din ceea ce se
petrece de mai bine de-o lună încoace nu socotesc că ar
surveni întâmplător. A fost de ajuns ca, prin critica
argumentelor avansate de gazetarul incriminator, să
subminaţi pretextul fabricat pentru dezlănţuirea scandalului,
pentru ca să vi se trimită inspecţia pe cap. Şi nu sunteţi
singurul care a păţit-o! Uitaţi de penultimul ministru al
sănătăţii! După iscarea tărăboiului mediatic, el dăduse un
comunicat, în care arăta că cele câteva mii de analize
medicale făcute, infirmă acuzele lansate în presă. Imediat
întreaga mass-media a început să-l învinuiască de
mistificarea adevărului, de inducerea în eroare a opiniei
publice şi de multe altele. În numai câteva zile a trebuit să-şi
prezinte demisia şi n-aş zice că s-a conformat chiar de
bunăvoie, mai ales că, de fapt, avea dreptate. Evident, un
jurnalist, fie el chiar ofiţer sub acoperire, nu dispune de
puterea de a sili un ministru să renunţe la demnitatea
deţinută şi nici nu putea institui, cât ai bate din palme, o
comisie guvernamentală, care să vă caute nod în papură.
Trecerea sa nu poate fi atât de mare! Mai probabil mi se
pare că cei care-l comandă sunt aceeaşi care au înlăturat
ministrul şi au impus verificarea dumneavoastră. Este
desigur un fel de mafie care domină lumea medicală şi poate

315
chiar mai mult, iar luarea de poziţie pe care aţi avut-o îi
încurcă jocurile. De aceea trebuie să vi se închidă gura şi să
fie intimidaţi toţi cei care ar fi tentaţi să vă urmeze pilda.
- Posibil să aveţi dreptate, ba aş zice chiar că aceasta
ar fi singura explicaţie care lămureşte mersul evenimentelor.
Desigur că de undeva a venit un ordin. De bună seamă de la
un înalt stăpân fără chip. Dar chiar că nu văd în ce fel v-aş
putea fi de ajutor!
- Caut un capăt de fir, în lungul căruia mergând, să-i
depistez pe aceia care manevrează întreaga afacere.
Directorul ridică interogativ din sprâncene.
- M-am gândit că ori dumneavoastră, ori nişte colegi
sau prieteni, aveţi unele relaţii prin minister, care să vă
îngăduie să aflaţi pe ce căi s-a hotărât instituirea controlului
asupra spitalului pe care-l conduceţi şi eventual în temeiul
căror manevre ministrul a fost silit să-şi dea demisia. Cine a
exercitat presiuni asupră-i? V-aş fi foarte recunoscător dacă
mi-aţi putea sugera încotro să-mi îndrept atenţia.
- Nu contest că am astfel de cunoscuţi angajaţi în
administraţia centrală. Vreo doi mi-au fost chiar colegi de
facultate, dar le-a plăcut să se ocupe mai mult de birocraţie
decât de medicină. Şi sunt convins că şi amicii mei mai ştiu
pe câte cineva… Vom încerca să ne interesăm, fără însă să
vă promit ceva.
- Dacă îmi daţi un colţ de hârtie, v-aş nota un număr
de mobil la care mă puteţi găsi. E un număr privat. Şi o să
vă rog să nu mă sunaţi la telefonul oficial de la procuratură.
- Înţeleg, vă feriţi şi dumneavoastră. Vreţi să fiţi
prudent.
- Anonimii din umbră de care vorbim, sunt, după cât
se pare, foarte puternici şi au iscoade unde nici nu te aştepţi.
Nu este exclus să fost deja informaţi de trecerea mea pe aici.
Oricum, eu sper ca deocamdată să nu am probleme. Şi vă
doresc şi dumneavoastră succes, ca să treceţi cu bine hopul

316
pe care-l aveţi în faţă. Dar din păcate aşa se întâmplă cu
aceia care, neconformându-se ordinului pe unitate, îşi
îngăduie să iasă din rând. Pentru a linişti gloata, asemenea
inşi trebuie nu numai intimidaţi, ci se impune să fie puşi la
zid, spre a-i speria pe ceilalţi, servindu-le de pildă şi
învăţătură de minte.
Cei doi se despărţire în termeni amicali. Medicul, la
început atât de scorţos, la plecare se sculă în picioare şi-l
însoţi până pe hol.

Întors în birou, Iustin îşi reluă spăsit treaba, de parcă

anterior nu s-ar fi preocupat de nimic altceva, decât de
cercetarea din casa aceluia descoperit mort. Nădăjduia că
nimeni nu va afla de ocolul făcut şi nici şoferul nu-l va
trăda. De altfel, după ce se întorcea de la un deces, care
putea fi socotit suspect, n-ar fi trebuit să mire pe cineva că
se oprise la un spital, spre a se consulta cu un specialist.
Până la sfârşitul programului, ca şi în zilele
următoare, se cufundă în lucrările curente. Dar povestea lui
Zăganu îl zgândărea în suflet, nedându-i pace. Adesea i se
întâmpla ca gândurile să i-o ia razna, încât uita de cazul pe
care tocmai îl avea în faţă, şi-şi recapitula în minte cele
cunoscute despre celălalt, încercând a lega într-un scenariu
unitar, coerent datele pe care le deţinea.
Deci istoria accidentului începea cu relatarea
martorului care văzuse două BMW-uri albe, circulând
alături, de parcă s-ar fi şicanat. Deşi la început îl speriaseră
prin aparenta agresivitate, limuzinele se dădură totuşi de-o
parte, îngăduindu-i să treacă, dar el, prevăzător, trăsese pe
acostament, încetinind. Apoi, până la primele case din
hotarul satului, nu mai întâlnise pe nimeni. În continuare
rulase pe dinaintea camerelor de luat vederi, care-i
consemnau apariţia şi păreau a-i confirma depoziţiile, cu
toate că cele două automobile albe, pe care le menţiona, nu

317
apăruseră mai înainte pe înregistrări ca deplasându-se în
sens invers, deşi aşa ar fi fost firesc, dacă lucrurile se
desfăşurau normal. Abia scurt după aceea drumul i se
încrucişă cu cel al Loganului albastru, şofat de insul care
putea fi socotit martorul cheie.
Mai departe, ultimul, continuându-şi călătoria,
părăsea Stăcuţa, fiind singur pe şosea, după cum susţinea.
Drumul nu i se întretăiase cu nici un alt autoturism. Nici în
oglinda retrovizoare nu zărise vreunul, nici în localitate, şi
nici imediat după ce ieşise. De altfel nici cele două camere
de supraveghere nu reţinuseră trecerea vreunuia. Cu toate
acestea, după puţin timp, depăşindu-l, ţâşnea cu mare viteză
pe lângă el un BMW alb-gri, răsărit de nici unde. Bărbatul
de la volan vorbea degajat la telefon, acoperindu-şi astfel
partea obrazului dinspre privitor.
Evident că, de vreme ce nu apăreau pe nici una din
filmări, cele trei maşini, primele două remarcate de şoferul
dintâi, iar a treia de cel de al doilea, nu puteau să fi venit
decât pe unul din şleaurile pe care intrau în câmp căruţele şi
utilajele agricole pentru a îngriji de culturi. Nu trebuia uitat
că în unele puncte reţeaua lor atingea şoseaua naţională,
aflată la câţiva kilometri depărtare.
BMW-ul, accelerând, dispăru din raza vizuală a
aceluia depăşit, care nu-i mai dădu atenţie, el urmărind
banda de asfalt din imediata sa apropiere, pentru a păstra
direcţia şi a descoperi din vreme eventuale gropi sau
obstacole căzute în cale. După puţin timp, de la oarece
depărtare, răsună o groaznică bufnitură. Insul susţinea că
intensitatea bubuiturii era atât de mare încât întrecea
zgomotul unei coliziuni, aducând mai degrabă a explozie.
Privi într-acolo, dar nu se zărea nimic. După câteva secunde
văzu zburând pe carosabil felurite bucăţi metalice. Păreau
fragmente de caroserie şi unele piese disparate, precum
pivoţi sau pinioane. Încetinise, de teamă că, apropiindu-se

318
prea mult, ar putea fi lovit. Când totul se linişti, îşi reluă
mersul. Ajuns în preajma resturilor împrăştiate pe asfalt,
descoperi dincolo de şanţul din dreapta sa un BMW alb-gri,
răsturnat pe o parte, cu roţile din stânga ridicate în sus la
vedere, întrucât probabil se rostogolise puţin. Cum nu fusese
întrecut decât de un singur vehicul, şi tocmai de marca şi
culoarea aceluia deteriorat, era evident că resturile de
fierăraie din buruieni nu-i puteau aparţine decât acestuia.
Era concluzia la care ajunsese şi care părea pe deplin
legitimă.
Iustin reluă mintal întrebările care-l preocupau încă
din clipa când îl ascultase întâiaşi dată pe povestitor, şi la
care individul nu putuse răspunde. De ce ajunsese
conducătorul auto destul de departe, în afara părţii
carosabile? O manevră greşită, rod al unei neatenţii? O
tentativă de sinucidere? O defecţiune internă provocată
instalaţiilor înainte de plecare, precum nişte prizoane slăbite
parţial sau o conductă numai în parte perforată, defecţiuni
care, accentuându-se pe parcurs, să scoată turismul de sub
orice control, cauzându-i accidentarea? Ori poate, cum
zvoneau unii, motorul şi direcţia să fi fost influenţate de
afară, lucru în care însă nu credea, cu atât mai mult cu cât
martorul nu observase vreun alt automobil prin preajmă sau
vreo dronă dinspre care să fi venit tentativa de înrâurire.
Născocitorii de scenarii se întrebaseră dacă nu cumva
Zăganu trebuise să ocolească vreun biciclist sau vreo căruţă,
iar în momentul revenirii pe banda sa, să fi smucit cumva de
volan, reacţionând fie prea repede, fie prea încet, pricină din
care să fi sărit involuntar de pe carosabil. Dar varianta cădea
de la sine. Dacă obstacolele ar fi existat, ele trebuiau să se
găsească pe intervalul dintre Logan şi pomul cu care se
produsese tamponarea. Ori şoferul privitor jura că până la
arbore nu se afla nimeni, iar vizibilitatea era bună, de vreme
ce putuse vedea foarte clar zburând bucăţile rezultate din

319
deflagraţie. În plus, dacă asemenea călători s-ar fi aflat în
zonă, ar fi trebuit şi el să-i ferească, înconjurându-i, deci era
cu neputinţă să-i fi trecut cu vederea!
Oprindu-se şocat la locul dezastrului, individul
coborâse şi se apropiase, cercetând dacă nu cumva
ocupantul mai era în viaţă şi avea nevoie de ajutor. Uitându-
se prin bălării, se împiedică de portierele din stânga, smulse
şi zvârlite cât colo, dincolo de care dădu peste trupul unui
bărbat, care părea neînsufleţit. Uimitor era că insul declara
că nu surprinsese clipa impactului. Nu văzuse şi nu auzise
absolut nimic în afara detonaţiei petrecute în capătul
ogorului. Nedumerirea lui Iustin nu se mărginea însă numai
la atâta. Proprietarul Loganului susţinea că vitezomanul care
ţâşnise prin stânga sa ar fi dispărut în zare. Observaţia isca
însă o altă întrebare. De ce l-ar fi pierdut din ochi, dacă îşi
sfârşise călătoria în copac, care nu era tocmai la orizont?
Oricum, zăpăcit de privelişte, martorul telefonase la
serviciul de urgenţă, anunţând evenimentul rutier pentru a
cere ajutor. Operatorul contactat părea să nu înţeleagă prea
bine relatarea şi cerea tot felul de detalii, la unele neputând
nici măcar da răspuns. Între timp se adunaseră şi alte
limuzine, pe care omul nu le luase în seamă, fiind preocupat
de catastrofa care i se înfăţişa. Între cei sosiţi se număra
chiar şi un echipaj al poliţiei locale. Cei doi agenţi socotiră
de datoria lor să facă puţină ordine şi mai ales să ferească
rămăşitele din drum de a fi călcate de cei în trecere, drept
care se apucaseră să dirijeze circulaţia.
Abia puţin mai târziu va ajunge salvarea şi imediat
după aceea reprezentanţii brigăzii rutiere, apoi şi nişte
criminologi. În final aterizase şi el, îşi zise procurorul.
Atâta era dovedit de mărturii şi de probele materiale
adunate. Rămânea însă problema racordării la întreaga
poveste a declaraţiei proprietarului Skodiţei verzi, care
văzuse cele două autoturisme albe şicanându-se. Poate,

320
detaliul, aparent născocit şi deocamdată nelămurit, oferea o
dezlegare pentru toate cele petrecute..
După amănuntele aflate despre concurenţă, despre
privatizarea sistemului sanitar, despre posibilele afaceri ale
serviciilor secrete, despre lupta unor laboratoare oculte
împotriva capitalului autohton şi proletarizarea localnicilor,
Iustin era tot mai convins că la mijloc ar putea fi vorba de o
crimă. De altfel desfigurarea cadavrului, care în rest era în
bună stare, îl ducea la acelaşi gând.
În temeiul bănuielilor care-l încercau, era tentat să
imagineze următorul scenariu pentru intervalul de câteva
minute «critice», care scăpau din vederea martorilor şi de
sub acoperirea probelor. Cele două BMW-uri identice, care
circulau alături, aparţineau unor servicii de securitate,
publice sau private. Într-unul, pe bancheta din spate se găsea
leşul, care putea fi al lui Zăganu sau al altcuiva. Cel de al
doilea avea doar rol de însoţitor. Apropiindu-se de locul
stabilit pentru înscenarea «accidentului», primul dintre ele
traversase şanţul pe porţiunea unde nu era adânc şi nu
reprezenta un obstacol, iar în continuare rulase prin buruieni
până în punctul unde fusese găsit, în faţa hăţişurilor, care
mărgineau cultura de porumb spre stradă. Conducătorul auto
coborâse repede. Din câteva mişcări, smulse mortul de pe
canapeaua din spate şi-l trântise alături de maşină, după care
împrăştiase în jur felurite acte, telefonul şi portofelul, iar în
final se refugiase în spatele perdelei de tufe, care era destul
de deasă, închipuind un bun ascunziş, şi rămase acolo în
aşteptare. Poziţia fusese probabil anume aleasă după o
prealabilă examinare a terenului, pentru că, în dreptul ei,
desişul prezenta un gol, care permitea străbaterea sa.
Între timp celălalt BMW intrase pe şanţ şi lovise
pomul cu grijă, ca să nu-şi deterioreze prea rău faţa şi nici
motorul, dar să lase totuşi pe scoarţă amprenta unei
coliziuni. Apoi dăduse înapoi, până acolo unde adâncimea

321
şanţului scăzând, putuse reveni asfalt şi se făcuse nevăzut în
zare, intrând în final pe unul din şleaurile care se strecurau
printre haturi, unde îşi pierdu urma.
Între timp Loganul ieşise din Stăncuţa. După puţin
fusese depăşit în mare viteză de un turism, apărut
neîndoielnic de prin ţarini, unde aşteptase ascuns momentul
potrivit pentru manevră. El se pierdu mai apoi repede în
depărtare. Săgetarea sa prin dreptul insului pitit prin lăstăriş,
închipuia pentru acesta semnalul de a declanşa explozia,
auzită de şoferul rămas în urmă şi de vizitiul de la fântână.
După aceea, împlinindu-şi îndatoririle, cel tupilat a luat-o la
goană prin spatele desişului, pe lângă lanul de porumb din
dreapta sa, spre a ajunge la vehiculul alb staţionat la curbă,
care era acela trecut puţin mai devreme, şi care avea datoria
nu numai de a comanda declanşarea deflagraţiei, ci şi de a-l
recupera pe complicele rămas pedestru. Când fugarul
ajunse, BMW-ul a dispărut pe unul din şleahurile dintre
holde, ieşind probabil în final la şoseaua naţională, unde i se
oferea putinţa de a se afunda în vălmăşagul traficului, în
mijlocul căruia nu mai putea fi identificat.
Era secvenţa ipoteticei reconstituiri, în care trebuia
inclusă depoziţia căruţaşului. Înainte de a intra în bătătura de
la fântână, el întâlnise o limuzină albă, care nu era exclus să
fi fost taman aceea, care izbise copacul, pentru a da iluzia
unei tamponări. Iar în vreme ce adăpa caii văzuse o alta,
identică cu cea dintâi, care era probabil BMW-ul care
lansase mesajul pentru cel ascuns, şi care, cum bine băgase
de seamă ţăranul, va parca la curbă, el neştiind însă pentru
ce anume.
Iustin era încredinţat că ulterior, în jurul resturilor
rămase în iarbă, se mai derulase încă un episod al
reprezentaţiei concepute de serviciile organizatoare ale aşa-
zisului accident. Între spectatorii opriţi să privească
nenorocirea se strecuraseră desigur şi nişte agenţi iniţiaţi în

322
tainele întâmplării. Interesându-se, chipurile, de cele
petrecute şi plimbându-se prin bălării, pare-se că avuseseră
grijă ca să se evapore unele mărunţişuri compromiţătoare,
care ar fi oferit vreo probă care putea duce la vinovaţi.
Presupunerea explica spre pildă prezenţa insului surprins în
filmarea făcută din cabina unui automobil, ins care era
imortalizat chiar în clipa când lua ceva de jos. De bună
seamă individul nu era singur. Un altul, care se prefăcea a fi
străin de cel dintâi, ca bun cunoscător al planului,
îndemnase poliţiştii rurali să cheme în ajutor pe cei de la
service, ca să restabilească, vezi Doamne, ordinea, dar de
fapt cu gândul nedeclarat de a înlătura cât mai grabnic orice
dovadă incriminatoare. Nu este exclus să mai fi fost de faţă
şi alţi observatori ai agenturii implicate, care să fi
supravegheat din cele două sate limitrofe mersul circulaţiei
pe fragmentul de şosea care-i interesa, pentru a
preîntâmpina surprize, prin ivirea vreunor martori
inoportuni în răstimpul derulării operaţiei.
Evident, zdrobirea de către motor a capului celui
decedat, susţinută de medicii legişti, nu avea nici un suport,
căci acesta nu se putuse mişca în zig-zac, sărind în spate
spre cel de la volan, pe care-l lovească fără a strica rama
parbrizului şi tetiera, şi apoi să ricoşeze din fruntea sa
lateral, la cel puţin şapte – opt metri depărtare! Era absurd.
Devenea deci clar că defunctul nu murise la faţa locului, ci
în altă parte. Supoziţia lămurea de altfel incomparabil mai
bine lipsa oricăror pete de sânge, decât o făceau născocirile
însăilate de autopsieri pe seama unei hemoragii interne.
Rămânea neclar dacă răposatul era sau nu Zăganu. Iar în
cazul că era el, se ridica întrebarea unde, cum şi de ce fusese
omorât şi mutilat.
În ultima vreme Iustin începuse să creadă cu tot mai
multă convingere că leşul aparţinea cu adevărat
afaceristului, nefiind vorba de o substituire, căci nu i se

323
părea că Zăganu ar fi fost şeful unei vaste structuri mafiote,
dispunând de o echipă în stare de ai procura cadavre la
discreţie şi de a pune la cale înscenări de mare amploare, şi
nu era nici posesorul unei averi uriaşe, care să-i permită
fantezii plagiate după filmele horror. Pe de altă parte nu
existau nici temeiuri de a crede că ar fi fost «locotenentul»
de prim rang al unei organizaţii de interlopi, care să se fi
zbătut pentru interesele sale, întrucât ar fi slujit-o cu atâta
eficienţă, încât „naşul” să fi socotit că nu se poate lipsi de el,
fiind cazul să-i poarte de grijă şi să-l pună la adăpost. Dacă
era totuşi angrenat în treburile unei bande de acest fel, nu
deţinea decât rangul de simplu pion, pentru care formaţiunea
nu se angajează în aranjamente atât de complexe, prin care
riscă să se deconspire. Personajelor de talia sa nu li se
hărăzeau atâtea sacrificii, ci li se închidea gura cu un pumn
de pământ…
Cum observaţiile culese începeau să se adune, Iustin
simţea nevoia de ajunge la o încheiere, trăgând în sfârşit
unele concluzii mai profunde. Cufundat în rigidul său
fotoliu directorial, încercă să cuprindă într-un nou tur de
orizont cele auzite sau văzute, pentru a le împleti într-o
imagine de sinteză, care să se ridice deasupra strictei
desfăşurări a înscenării de lângă Stăncuţa. În reprezentarea
pe care şi-o formase, personajele care apăreau nu erau decât
executorii de pe cea mai joasă treaptă a întregii lucrături. Ei
nu erau decât salahorii. Depistându-i, nu punea mâna decât
pe nişte amărâţi «acari Păun», e drept însă, nu nevinovaţi.
Ori el visa altceva. Ţintea să găsească o cale de descoperi şi
demasca autorii instigatori al asasinatului, adică pe aceia
care lansaseră comanda şi poate înjghebaseră chiar planul.
Doar aşa ajungea la esenţa fenomenului…
Analizând deci împrejurările strict din prisma
uciderii în sine, nu avea şanse de a ajunge prea departe.
Pentru a pătrunde mai în adâncul evenimentului, trebuia să-i

324
depisteze pe toţi aceia care trăgeau folos din dispariţia lui
Zăganu. Însă numărul lor era destul de mare, mai ales după
izbucnirea scandalului, între cei vizaţi numărându-se cercuri
din cele mai diferite şi poate nelegate între ele, începând cu
grupurile interesate în privatizare, ori cele care întrupau
concurenţa şi terminând cu ofiţerii care erau participanţi la
capitalurile menţionatului off-shore din Panama, căci odată
cu pieirea sa se pierdea accesul oficialităţii la depozitele
dosite acolo. Ca atare, din felurite raţiuni, toţi nu aveau
decât de câştigat de pe urma suprimării sale, deşi, evident,
era greu ca vreunii să poată fi învinuiţi de a-l fi căsăpit.
În afara alternativelor trecute deja în revistă, nu era
exclusă implicarea unei alte organizaţii clandestine, care i-ar
fi pus gând rău, căci în ultimul sfert de secol, sub o aripă
ocrotitoare nedefinită, se constituiseră o mulţime de clanuri
ţigăneşti, sportive şi de alte genuri, unele dintre ele atingând
chiar statutul mai înalt de mafii , care controlau anumite
domenii de activitate şi-şi disputau totodată şi o
teritorialitate, a cărei încălcare nu o admiteau. Se zvonea
spre pildă despre o mafie a privatizării, o alta a
imobiliarelor, una a retrocedărilor, câteva ale pădurilor şi în
sfârşit câteva ale recuperatorilor. Dar, lucru nu tocmai lipsit
de semnificaţie pentru situaţia cercetată, structuri similare
erau prezente, şi chiar destul de active, în sectorul
distribuţiei medicamentelor şi al feluritelor produse
farmaceutice. Iar lista era departe de a se încheia aici! Dacă
Iustin socotea puţin probabil ca Zăganu să fi fost între liderii
unei asemenea grupări, care să-l fi susţinut şi ocrotit,
înscenând substituirea, nu excludea putinţa unui conflict cu
una dintre ele. Motive se găseau destule, cel mai comun
fiind acela că-i «violase», cu sau fără voie, teritoriul sau se
vârâse cumva în aranjamentele ei, stânjenindu-le, încât se
impusese eliminarea sa.

325
 Ca anchetator cu experienţă, procurorul era însă
tentat să elimine eventualitatea, ba chiar din mai multe
considerente. În primul rând nu i se părea că cel cercetat şi-
ar fi desfăşurat negoţul sub pavăza unei astfel de protecţii.
Apoi nu putea omite că, în toiul scandalului, fusese înlăturat
din funcţie un ministru, cel al sănătăţii, necontestat de
nimeni, dar menţinut la locul său un altul, cel al agriculturii,
deşi ultimul se confruntase cu nişte moţiuni de cenzură în
parlament şi demonstraţii şi greve ale foamei pe stradă.
Exercitarea unor presiuni diferenţiate şi de mare amploare
asupra guvernului nu stătea în puterea unora din mafiile
autohtone existente şi cu atât mai puţin în aceea a clanurilor.
Comanda, care incontestabil existase, venise desigur de
undeva mai de sus. În plus crimele în stil mafiot erau de
regulă pe cât de brutale şi de grosolane, pe atât de limpezi,
fără savante înscenări ori complicate disimulări, încât, prin
caracterul lor direct şi deschis, nu lăsau prea multe îndoieli
asupra faptului că te găseai în faţa unui asasinat de joasă
categorie, care aparţinea formaţiunii.
Dacă ţinea seamă de aceste amănunte, culpa este
împinsă automat în ograda cercurilor corporatiste ori a
serviciilor secrete locale sau străine, private sau de stat.
În vreme ce omorul în sine nu releva deci o direcţie
prea desluşită pe care cercetările ar fi trebuit s-o urmeze,
desfigurarea cadavrului, de altfel mai greu de explicat, era
de natură să dea unele sugestii interesante. Ce rost avusese?
Să fi fost un simplu accident, petrecut în cursul «anchetării»,
sau în răstimpul străduinţelor de a-l «convinge să accepte»
anume concesii, dorite de cei care-l răpiseră? Posibil să fi
voit doar să-l sperie ca să le cedeze firma şi cota de piaţă. Iar
pentru a-şi atinge scopul îl «prelucraseră» în vreo hală
industrială dezafectată, căci din păcate mai erau destule
ruine care reuşiseră să supravieţuiască în ciuda voracităţii
rechinilor imobiliari, şi folosiseră, pentru a-l ameninţa, o

326
presă care urca şi cobora deasupra sa, încât să-l înspăimânte,
dar el se încăpăţânase să se opună, sperând că nu vor
îndrăzni să-l lichideze, căci nu voiau să piardă tainele pe
care le deţinea în legătură cu codurile conturilor din
străinătate, care desigur că interesau pe mulţi. Probabil că
din întâmplare, la un moment dat, se pierduse controlul
instalaţiei, desigur în parte defectă din cauza nefolosirii, şi
fusese ucis. Deci era cu putinţă ca incidentul se fi petrecut
cu totul involuntar. Dar odată întâmplat, se impunea să
scape de cadavrul care le picase pe cap şi s-a trecut la
înscenarea unui «eveniment» rutier nefericit.
Admiţând ideea unui crime involuntare, era însă
imposibil să fie delimitaţi, în lista suspecţilor, potenţialii
agresori, căci oricine putea greşi, chiar şi aceia pe care
pieirea insului îi defavoriza. Aceştia însă, indiferent cine ar
fi fost, după comiterea erorii erau chiar primii interesaţi să
se demonstreze cât mai iute şi mai ferm că cel mort e
medicul, încât dosarul să se închidă cât mai repede cu
concluzia răspicată că la mijloc ne e decât un accident de
circulaţie sau o sinucidere, încât să scape cât mai uşor, prin
încheierea cercetărilor.
Dacă faptul mutilării era însă intenţionat şi
premeditat, lucrurile se «limpezeau» cumva, întrucât
numărul acelora care iscau suspiciuni se restrângea în bună
măsură.
Pentru a-i descoperi pe cei care doreau ca leşul, cu
adevărat al patronului firmei «Poli-Med», să fie de
nerecunoscut, trebuia să stabilească cine trăgea folos din
confuzia astfel creată şi cine nu, deci să recurgă la anticul
principiu invocat încă de pe vremea vajnicilor romani „Cui
prodest?”
Deci cei care aveau de pierdut din cauza tergiversării
identificării celui decedat erau în primul rând complicii care
dispuneau de conturi la acel off-shore din apus, întrucât

327
tulburarea iscată îi împiedica să-şi acceseze o vreme averile,
căci riscau să atragă atenţia şi să se dea de gol. Lor li s-ar fi
alăturat şi aceia care nu ţinteau decât la acapararea
fragmentului de piaţă a celui pierit, pe care l-ar fi cotropit
mai uşor dacă se restabilirea cât mai iute liniştea. Deci cele
două grupuri trebuiau excluse, pentru ele fiind de preferat ca
să se pună capăt imediat întregii poveşti, lansându-se
credinţa că pierderea vieţii se datora unei banale greşeli de
conducere, fără nici un fel de dedesubturi suspecte. Prin
urmare pentru dânşii era mai avantajos ca în figura celui
răposat să fie recunoscut cât mai repede comerciantul, iar
întreaga vâlvă să se stingă. Deci acelora care doreau
închiderea rapidă a cazului nu le era pe plac mutilarea, ei
comiţând-o cel mult din neatenţie, în cursul unei eventuale
torturări.
După o clipă se răzgândi totuşi. Lucrurile se puteau
interpreta şi altfel. Scandalul era pornit de corporaţii, dar ele
nu au dorit moartea afaceristului, ci doar declanşarea unei
agitaţii care să compromită instituţiile de sănătate publică,
pentru a avea pretextul de a le înghiţi. Însă zarva creată şi
mai ales faptul că Zăganu putea ajunge la parchet spre a da
explicaţii i-a îngrijorat pe asociaţii la zisul off-shore din
Panama, care întrevedeau riscul de a fi demascaţi.
Înspăimântaţi de consecinţe, au hotărât neutralizarea
complicelui lor, iar decesul era, la drept vorbind, forma cea
mai sigură de a-i închide gura. Cum cei expuşi par a fi fost
ofiţeri ai serviciilor secrete, deci specialişti în înscenări, au
aranjat accidentul în chip mai spectaculos, cu maşini ce apar
şi dispar, cu explozii şi tot tacâmul unui «decor» serios de
gen, veritabil complot de inducere în eroare. Iar ca să abată
atenţia de la dânşii şi pentru a ieşi astfel în afara oricăror
bănuieli, au mutilat chipul mortului, încât să se creadă că el
a aranjat întregul spectacol pentru a-şi acoperi fuga în
străinătate. Deci întreaga vină cădea asupra sa, el fiind dat în

328
urmărire internaţională, încât ei ieşeau cu totul din culpă. Şi
pare-se că au fost atât de convinşi de perfecţiunea planului
lor, încât nu au avut nici un fel de îndoieli că nu se va
ajunge la altă concluzie decât aceea pe care o sugerau. De
aceea nici nu le-a păsat cine va prelua ancheta, socotind că
cel însărcinat, oricine va fi fost, nu va fi în stare să iasă din
făgaşul operaţiei pe care o născociseră. Omiseseră însă mici
detalii precum amprentele de pe volan sau observaţiile
căruţaşului oprit la fântână. Oricum, procurorul îşi dădu
seama că deci nici coacţionarii nu trebuiau excluşi în
explicarea mutilării, cum fusese tentat să socotească mai
devreme.
În afara acestora desfigurarea putea fi dorită chiar de
Zăganu însuşi, dar numai dacă îşi propusese în mod real să
se substituie, spre a-şi pierde nestingherit urma în lume,
opinie destul de larg acceptată în mass-media. Dar atunci
mortul nu era el, situaţia fiind cumva de excepţie.
Ceilalţi, care aveau de câştigat dacă leşul nu era
identificat repede, erau aceia cuprinşi în cercurile care
porniseră scandalul pe marginea privatizării spitalelor, a
nimicirii firmelor autohtone sau care ţinteau la lichidarea
liderilor locali şi la proletarizarea în masă a populaţiei, ori la
instituirea unui regim de colonie. Lor, proiectul evadării din
ţară şi a lansării unui mandat de urmărire internaţională, le
dădea putinţa să redeschidă atacul oricând ar fi dorit şi încă
pe durata unei perioade îndelungate, de câţiva ani chiar,
punând presa să lanseze periodic zvonul că individul ar fi
fost recunoscut când într-un colţ al lumii, când în altul.
Dacă ţinea seamă şi de opinia fostului său coleg de
şcoală, întâlnit mai deunăzi, care susţinea că există o luptă
între vechea şi noua gardă din sânul serviciului secret în
cadrul căruia lucra şi totodată un frecuş între serviciile
concurente, se cuvenea ca angajaţii numitelor instituţii să fie
incluşi între suspecţi. Zăganu desigur era susţinut numai de

329
anumiţi indivizi din cadrul taberelor constituite în interiorul
structurilor de forţă. Adversarii partizanilor săi, pentru a-şi
compromite rivalii, sau cel puţin ca să-i ţină în «şah» cât
mai multă vreme, aveau toate motivele ca să nu lase ca
vâlva să se stingă prea curând. Ba mai mult chiar. Pentru a
arunca vina asupra celorlalţi, erau interesaţi să presare ici-
colo unele dovezi compromiţătoare, adică tocmai acelea pe
care le sesizase până acum şi care poate nu erau unicele.
Deci dacă în cazul învinuirii coacţionarilor lui Zăganu
presupunea că probele găsite erau rezultat al unei neglijenţe,
în situaţia ceastălaltă, ele trebuiau socotite ca fiind plasate
cu intenţie, deci cumva judecata abia emisă era mai
verosimilă decât cea anterioară, care-i acuza pe agenţi de
nepricepere, lucru puţin probabil. Deci acestor potrivnici le
convenea mutilarea şi lansarea zvonului unui leş de
înlocuire, întrucât ducea la ideea emigrării, impunând
aprofundarea anchetei şi lungirea ei la nesfârşit, implicit
întreţinerea îndelungă a scandalului.
Toţi cei menţionaţi aveau deci nenumărate motive de
a sădi convingerea că cel găsit lângă resturile maşinii nu este
Zăganu, că negustorul de produse sanitare a ajuns pe undeva
prin paradisurile fiscale din ţările calde, unde îşi ronţăie
mulţumit şi tihnit averea adunată. Astfel încercările de a-l
depista ar fi continuat la nesfârşit, până când ţinta propusă
de uneltitori era atinsă. Însă, spre ghinionul lor, soţia
răposatului şi Institutul de Medicină Legală au susţinut din
capul locului că cel mort e chiar Zăganu, încât desfigurarea
părea să nu-şi fi atins ţelul, lucru care închipuia primul eşec
al planului.
Deci, până la urmă, proba ADN, dacă ar fi fost
realizată cu conştiinciozitate, ar fi adus dezlegarea,
dovedind al cui era leşul, deşi, evident, prin ea nu se rezolva
problema vinovăţiei. Din păcate procurorul avea foarte
serioase rezerve în privinţa corectitudinii analizelor de

330
laborator. Toate grupurile implicate în eveniment erau destul
de puternice şi de influente încât să fie capabile să
condiţioneze fabricarea unor concluzii care să fie pe gustul
lor, numai că unii doreau ca rezultatul să confirme că
defunctul ar fi medicul, iar alţii că n-ar fi el. Deci era cu
neputinţă ca să-şi dea seama care dintre cele două clici va
izbuti să-şi impună în final punctul de vedere, încât să poată
trage unele concluzii pe marginea veridicităţii expertizei
întreprinse. De altfel de la bun început rămăsese cu impresia
că toţi cei interesaţi, indiferent de gaşca aparţinătoare,
contaseră pe falsificarea scriptelor, drept care, într-o
înduioşătoare unitate, luaseră măsuri ca să nu fie posibilă o
contraverificare. Dovada indubitabilă era modul desfăşurării
înmormântării. Era evident că se organizase în prea mare
grabă, din dorinţa de a scăpa de incomodul cadavru. În plus
nu înţelegea care fusese rostul sigilării sicriului şi cine
dăduse dispoziţia. Parcă totul se concepuse anume ca să fie
împiedicată o reexaminare.
În sfârşit mai exista încă o alternativă. Cercurile
interesate în privatizare şi lichidarea capitalului autohton să
fi hotărât şi executat chiar ele lichidarea lui Zăganu. De ce?
L-au presat, poate chiar au negociat o preluare, dar el nu a
acceptat să facă un pas înapoi, spre deosebire de afaceristul
cu brânzeturile, acuzat concomitent de o molipsire în masă
cu E. coli, care s-a dat repede bătut şi s-a resemnat cu
statutul de falit, scăpând ca atare cu viaţa. Zăganu probabil a
vrut să reziste, opunându-se. Atunci a fost înlăturat cu forţa,
strivit pur şi simplu, plătindu-şi în chipul cel mai dur
încăpăţânarea. Acceptând raţionamentul acesta se justificau
şi cele două observaţii anterioare, una privind destituirea
ministrului sănătăţii şi a doua legată de modul sofisticat al
înscenărilor. Numai că în cazul ultim era posibil să nu fie
implicat un serviciu de securitate local, ci mai degrabă unul
extern, privat sau de stat.

331
 A alege însă o variantă, din multele care-i stăteau în
faţă, era mai mult decât dificil, căci datele de care dispunea
în acea clipă nu-i îngăduiau încă să ajungă la o diferenţiere
îndestulătoare a factorilor intraţi în acţiune. De altfel era
conştient că, mergând mai departe cu cercetările, n-ar fi
descoperit decât cel mult executorii finali, deci nişte mărunţi
«acari Păun». Speranţa era ca vreunul dintre ei să ştie ceva
mai mult despre aceia care-i comandaseră şi să se scape…
Dar chiar dacă avea norocul de a da peste un individ mai
«vorbăreţ», nu-i era prea limpede cât de sus va putea urca,
evident dacă va fi lăsat să încerce. Totuşi nu era cazul să
omită că sursele de informaţie disponibile nu se limitau
numai la ei. Nu mai departe decât directorul spitalului
inspectat şi amicii săi erau pe cale de a-i oferi un alt capăt de
fir, poate chiar fructuos… Deci ceva speranţe mai existau.

Seara când ajunse acasă, lui Iustin i se ivi prilejul de

a-şi relua reflecţiile pe marginea temei care-l preocupa, căci
în sufragerie dădu peste vecin şi peste doamna Saveta,
consoarta sa, care, neavând treabă acasă, veniseră în vizită la
nevastă-sa şi priveau unul din serialele preferate de gazdă.
Domul profesor răsuflă uşurat când sosi procurorul, căci
avea în sfârşit prilejul de a se elibera din calvarul de a
urmări filmul care nu-l interesa de fel, şi de a asculta
comentariile foarte angajate ale doamnelor, pe care le
socotea hilare. Îi era cu neputinţă să înţeleagă de ce puneau
atâta suflet în ceea ce vedeau, strufocându-se de parcă soarta
lor ar fi fost în joc.
Vajnicul slujbaş de stat se aşeză la masă, mâncând
cele ce-i fuseseră pregătite pentru seară. Printre înghiţituri îi
rezumă oaspetelui gândurile care-i săgetaseră prin minte în
răstimpul zilei.

332
 - Ce zici, scenariul pe care l-am închipuit ţi se pare
viabil?
- Aş zice că da, dar nu prea cred că o să-i poţi dovedi
vreodată temeinicia. Din desfăşurarea celor petrecute la faţa
locului nu ai cum să-ţi dai seama cam cine ar fi vinovaţii de
crimă; mă refer la aceia care sunt autorii morali, adică au
regizat şi comandat totul. Căci ei sunt cu adevărat
răspunzători, întrucât de la nivelul lor s-a dat ordinul. În cel
mai bun caz n-o să ajungi decât la nişte pioni executanţi,
care, pentru a nu fi la rândul lor suprimaţi, nu vor arăta de
unde le-au venit dispoziţiile. Orice cuvânt scăpat le-ar fi
fatal. Cred că-şi dau prea bine seama de asta, aşa încât vor
tăcea mormânt. Mai bine câţiva ani de puşcărie, decât să fie
lichidaţi. De altfel, de bună seamă nădăjduiesc că ocrotitorii
din umbră o să-i salveze, ba o să-i şi protejeze pe ai lor, câtă
vreme ei sunt indisponibili.
- Nici eu nu mai ştiu ce să cred şi încotro să-mi
îndrept atenţia.
- Uiţi o străveche expresie latină, care a guvernat
dreptul vreme de milenii! Există o întrebare care te duce
inevitabil la vinovat: «cui prodest?», adică, în ultimă
instanţă, cine trage foloasele? Mergând în susul făgaşului
care ţi se deschide, ai toate şansele să te lămureşti.
- Nu am scăpat din vedere preceptul, de altfel
devenit clasic, dar din păcate cei pentru care dispariţia
insului este utilă sunt mai mulţi. Cea mai avantajată e
concurenţa, adică nişte concerne, care nu cred că sunt greu
de aflat, căci probabil în câteva săptămâni sau luni vor
ocupa golul creat. Unele pare-se că au şi început să-l
cotropească. Deci ele îi aşteptau înlăturarea. Dar totuşi nu-
mi vine să cred că-i doreau moartea! Cel mult s-o fi comis-o
din eroare.
- Posibil, căci era de ajuns să scape de amestecul său,
chiar fără a-l suprima fizic. Dar în principiu totuşi o puteau

333
face. Nu cred că e cazul să abandonezi vadul care duce la
ele. Uiţi povestea cu Farben Industrie, aparţinătoare
domeniului de care era atârnător şi defunctul. Ori, după câte
zic istoricii, strălucita firmă, şi azi foarte puternică, s-a
numărat printre iniţiatorii celui de-al doilea război mondial!
Iar acolo nu intra în joc doar un singur mort, ci milioane…
Încă unul în plus ce mai contează în contextul actual?!
Floare la ureche. Marile corporaţii sunt în stare de orice, din
dorinţa de a stăpâni lumea şi comerţul din sfera lor de
activitate.
- Apoi mai există nişte cercuri politice preocupate de
globalizare. Pentru a ne aduce la ascultare atât pe noi, cât şi
alte zone ale lumii, întru făurirea noii ordini mondiale,
doresc înlăturarea capitalului local, nimicirea liderilor, o
privatizare în folosul celor protejaţi de ei, deci a străinilor,
şi, foarte probabil, undeva se coc tot soiul de planuri pentru
înfăptuirea celor proiectate. Iar cercurile oculte care trag
sforile nu acţionează direct. Uneori folosesc serviciile
secrete din ţara lor. CIA şi rolul nefast jucat în omenire e
recunoscut recent chiar de preşedintele SUA, ba încă şi cu
referiri concrete. Negroteiul32, acum câteva luni, vorbea
explicit de intervenţia antidemocratică din Iran din ’53,
termen cu care el însuşi califica acţiunea. Dar Zăganu nu era
un personaj aşa de important încât instituţii de rang atât de
înalt să se ocupe de eliminarea sa. Nu e un Kennedy şi nici
un Saddam Hussein! Să fi fost un serviciu mai mic,
european, sau vreo firmă privată de gen? Deşi, dacă e să
suspectăm asemenea instituţii de forţă, poate e cazul să ne
gândim mai degrabă la aşezămintele autohtone de profil.
După câte am aflat, unele puteau fi implicate în afacerile lui
Zăganu, direct ele sau doar unii ofiţeri din sânul lor, însă
ultimii cu titlu privat. Pare-se că între personajele din branşă

32
Fiind vorba de situaţia internaţională, pasajul face referire fără
înconjur la Barack Hussein Obama.

334
a izbucnit şi o anume râcă, ele încercând să se saboteze
reciproc, probabil din dorinţa de a împărţi câştigul sau
pentru întâietate. Deci, dând curs pornirilor lor antagonice,
dacă li se oferea prilejul, oricare dintre grupuri avea toate
motivele ca să-l şicaneze pe cel rival prin manevrarea lui
Zăganu, dacă mijloacele îi stăteau la îndemână.
Neîndoielnic răposatul a avut şi o seamă de coacţionari la
acel off-shore pe care-l deţinea prin Panama, prezenţa cărora
complică schema. De altfel n-am putut nici măcar verifica
dacă firma fantomă există în mod real, dar mai zilele trecute,
cred c-ai auzit că televiziunile o invocau ca pe o certitudine.
Apoi sunt convins că şi nevasta mortului îmi ascunde ceva.
De ce şi ce anume, rămâne un secret. Doar pentru că i-o fi
frică să nu meargă pe urma soţului? Sau ţinteşte să pună pe
deplin mâna pe avere şi atunci o «scaldă»? Ori este cumva
implicată? În consecinţă paleta alternativelor cu care mă
confrunt se diversifică enorm. Dacă întrebarea amintită de
tine, în principiu, ar trebui să te ducă inevitabil la culpaş, în
cazul ăsta ţi se deschide o întreagă listă în faţă, încât zău
dacă-ţi poţi da seama la cine să te opreşti. Sunt atâtea
posibilităţi... Un hăţiş, nu alta…
- Oricum, indiferent care va fi fiind iniţiatorul, nu
cred că vei izbuti să treci mai departe de cei care au executat
efectiv lucrurile. Adică ajungi la nişte găinari de rând, de
bună seamă de cea mai joasă speţă, dar adevăraţii vinovaţi,
«gulerele albe», vor scăpa ca de obicei când e în joc soarta
celor din «elită»! De, persoane distinse, emancipate,
onorabile, cu mâinile curate... Nu ţi-e îngăduit să te legi de
ele, fiind mai presus de cei de-al de noi. Totuşi şi ciurucurile
trebuie pedepsite… Dar atâta lucru, bineînţeles, nu îndreaptă
relele sociale!

335
 În zile următoare, deşi era adâncit tot în vechile sale
gânduri şi preocupări, procurorul lucra totuşi la dosarele
curente, chiar dacă trudea cam silnic la ele. Brusc se
deschise uşa şi intră un coleg. Luat prin surprindere, tresări
violent.
- Ce faci? Ce-i cu tine de eşti aşa transportat? se miră
noul sosit.
- Nu ştiu dacă e cazul ca să-ţi spun, căci e o chestie
aproape privată.
- Ei, bine atunci nu insist, căci nu vreau să mă bag în
treburi de familie. Întotdeauna au existat discuţii între soţi,
şi-am susţinut permanent că nu e bine să te amesteci în aşa
ceva, aţâţându-i pe unul împotriva celuilalt, căci, lăsaţi în
pace, sfârşesc prin a se împăca.
- M-ai înţeles greşit, nu e vorba de o problemă de
familie, ci de una de serviciu, pe care însă am ajuns să o
tratez ca pe o poveste personală. Mă refer la cazul Zăganu,
de care cred că ai auzit la televizor, că de săptămâni întregi
presa hăcuieşte pe marginea sa, negăsind teme mai
interesante, cu audienţă la public, pe care să le dezbată.
- Am văzut. Tot soiul de comentatori au născocit
cele mai năstruşnice scenarii ale decesului său. După
părerea multora nici n-ar fi avut loc vreun accident, iar după
alţii nici n-ar fi murit. O suită întreagă de trăsnăi. N-ai
primit expertizele ca să te lămureşti definitiv cum stau
trebile?
- Încă nu! Şi să nu râzi, dar am sentimentul că pe
undeva întreaga istorie aduce a crimă. M-am gândit chiar la
un posibil scenariu al celor întâmplate, care, pe zi ce trece,
mi se clarifică în minte!
- Ei, zău! Cred că te-ai lăsat influenţat de închipuirea
înfierbântată a acelora din mass-media. Ăştia scot tot soiul
de panglicării pe nas, ca să câştige rating. Nu poţi pune nici

336
o bază pe ei. Doar eşti om de meserie, şi nu de azi de ieri,
încât poţi discerne între închipuire şi realitate!
- Totuşi am nişte probe, nişte capete de fir, pe care
sper să le clarific în curând.
- Probe? Nu prea îmi vine să cred!
- Uite, eu sunt convins că omul a fost omorât în altă
parte, iar cadavrul a fost adus şi aruncat lângă caroseria
distrusă. Pe volan se găsesc nişte amprente străine, care nu
aveau ce căuta acolo, întrucât limuzina era folosită exclusiv
de afacerist, nefiind nimănui altcuiva îngăduit s-o
manevreze! Deci neîndoielnic sunt urmele lăsate de şoferul
care condusese în clipa producerii aşa-zisului «eveniment
rutier». Ca atare o persoană devine identificabilă. Apoi intră
în joc vreo trei BMW-uri alb-gri. Unul este cel distrus, iar
pe al doilea l-am şi văzut, e drept nu prea clar, pe
înregistrarea unei camere de luat vederi montată în cabina
unui turism care a umblat pe acolo. Acesta pare-se că a
aşteptat în drum, la oarece depărtare, ca să-l salte pe
cărăuşul celui răposat. Detaliul filmat ar putea fi un alt punct
de plecare pentru cercetări. În curând trebuie să mă întâlnesc
cu alte trei persoane care au tranzitat zona tot pe atunci. Sper
ca barem una dintre ele să fi văzut automobilul care staţiona
şi să-şi aducă aminte de el. De altfel trebuie să reiau discuţia
şi cu martorii deja ascultaţi, căci s-ar putea să-l fi observat,
fără să-i fi acordat atenţie, ca neavând legătură cu chestiunea
care mă preocupa, iar eu n-am fost pregătit să-i iscodesc,
căci pe atunci amănuntul îmi scăpa. Acum, în baza noilor
informaţii, aş pune altfel problema, în nădejdea de a stoarce
de la dânşii unele constatări, de care să nici nu-şi fi dat
seama că le ştiu! Ar fi foarte util ca să discut mai ales cu un
căruţaş, dar şi cu cel care a sunat după ajutor, întrucât pare-
se amândoi au văzut trecând pe lângă ei autoturismul căruia
încerc să-i dau de urmă. Deci câteva sugestii de la care să
pornesc aş avea, deşi, e drept, cam firave. Apoi mi se pare

337
suspectă şi graba cu care au fost înlăturate rămăşiţele
accidentului, dar şi pripa înmormântării şi încă într-un sicriu
sigilat! E foarte ciudat. În plus mi-au atras atenţia
represiunile pornite împotriva acelora care au vrut să
înăbuşe scandalul izbucnit în jurul lui Zăganu. Mă gândesc
la ministrul sănătăţii, care a fost silit să demisioneze şi la
directorul unui spital, care, după ce a criticat într-o emisiune
televizată acuzele aduse mortului, demonstrând că sunt
absurde, s-a pomenit imediat pe cap cu un corp de control al
guvernului, care, din câte am înţeles, se căzneşte din
răsputeri ca să-i născocească o mulţime de vini, probabil ca
să-l determine să tacă şi să-i intimideze şi pe ceilalţi care ar
fi ispitiţi să cârtească. Dacă aş afla cine a iniţiat măsurile, mi
s-ar deschide şi un alt făgaş pentru cercetări… Sunt tentat să
verific la direcţia de înmatriculare a vehiculelor care sunt şi
cui aparţin BMW-urile alb-gri din raza oraşului şi a celor
două sate, căci desigur numărul lor este destul de redus,
dacă mă limitez doar la aria asta. De bună seamă că acelea
pe care le am în vedere nu sunt ale privaţilor, ci ale
serviciilor, la evidenţa cărora desigur că nu am acces. Dar,
cunoscându-le pe celelalte, mă pot convinge dacă nu cumva
vreunele din ele se aflau în zonă în momentele desfăşurării
evenimentului. Dacă ar fi fost prezente, probabil ar trebui să
le şterg de pe lista celor trei limuzine suspecte, separând pe
cei implicaţi, de cei aflaţi incidental acolo. Înregistrările de
care dispun, din cauza rezoluţiei proaste a camerelor video,
nu sunt tocmai clare şi nu pot reda numărul autovehiculelor
surprinse, motiv din care destule concluzii sunt discutabile.
Dar, chiar în condiţiile în care nu reprezintă o certitudine şi
nu au valoare probatorie în instanţă, îmi sunt utile,
orientându-mă cumva. Dar cine ştie de unde sare iepurele,
poate totuşi mai descopăr ceva, deşi va fi dificil să depistez
maşinile serviciilor secrete.
- Văd că te-ai pus temeinic pe treabă…

338
 - Din păcate, din pricina atâtor iscodeli, am pierdut o
grămadă de timp, încât am serioase restanţe la celelalte
lucrări, iar dacă mă află şefa, cred că mă «beleşte». Trebuie
să-i dau deci bătaie, dar tot mai des gândurile îmi fug în altă
parte, încât nu prea am spor.
Sună telefonul. În receptor recunoscu vocea
locotenentului de la poartă.
- Vă caută un anume domn Stănoiu.
- Dă-i drumul să urce, îl aştept în capul scării.
Apoi întorcându-se spre coleg.
- Mă scuzi, îmi vine un martor la audieri. E unul din
contabilii lui Zăganu. E un codoş şi jumătate. Moare de
plăcerea de a băga zâzanie, de a calomnia şi sădi intrigi.
Ieşiră împreună pe hol. Iustin continuă explicaţiile
începute:
- Am sentimentul că răposatul a avut o amantă.
Trebuie neapărat s-o descopăr. De aceea i-am chemat pentru
a doua oară pe unii martori, sub pretext că îi chestionez în
legătură cu afacerile firmei. Evident că o să mă refer şi la
aspectele financiar-contractuale, căci probabil mobilul
crimei e legat şi de gheşefturile nu tocmai curate care s-au
pus la cale. Urmărind circuitul banilor, dai şi de eventualii
interesaţi de a scăpa de Zăganu. Iar cu amantele ştii cum e.
În pat, bine mânuiţi de parteneră, cei ajunşi acolo povestesc
multe. Cele mai grozave spioane au fost dintotdeauna
femeile! Dacă nevasta se jeluieşte că ei nu i s-au împărtăşit
taine, nu e exclus, cu puţin noroc, să le aflu de la cealaltă.
Cei doi, ajunşi în dreptul scării, se despărţiră. Câteva
clipe mai târziu se ivi martorul pe care-l chemase. Se
întoarseră împreună în birou şi se opriră la masa de scris din
spatele uşii.
- De data trecută mi-aţi atras atenţia că întreprinderea
a încheiat unele înţelegeri şi aranjamente discutabile, că s-au
dat şpăgi, s-au trucat licitaţii. Eu m-am uitat peste

339
contractele încheiate cu spitalele… Mi s-au părut destul de
riguros întocmite. Nu am sesizat nimic fraudulos în ele. De
aceea a-ş avea nevoie de ajutorul dumneavoastră ca să mă
descurc. Ce credeţi că n-am remarcat?
- La contractele interne nu aveţi ce cusur găsi. Sunt
întocmite ireproşabil, căci pe toate eu l-am conceput şi am
avut grijă să nu mă vâr în ilegalităţi. Ciubucuri s-au dat, şi
unele chiar destul de grase. Evident că în scripte nu se
oglindesc, căci, ştiindu-mă scrupulos şi incoruptibil, Zăganu
se ferea de mine, evitând să-mi comunice vreunele din
mizeriile sale. Colegul, cât şi directorul comercial le ştiu.
Trageţi-i de limbă, căci ei i-au fost complici la delicte. Vă
spuneam totodată că există o agendă şi un laptop, care
consemnează mitele şi convenţiile ilicite.
- Dar despre vânzările făcute fără licitaţie ce puteţi
spune? Nu miroase a încercare da a ocoli căile legale de
achiziţie?
- Nu, la furnituri de mică valoare, în limita unor
sume băneşti stabilite de lege, licitaţia nu e necesară. Am
respectat toate prevederile în vigoare şi în cazurile astea.
Actele finalizate de mine rezistă oricărei verificări. Totul e
corect şi perfect legal. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să mă
vâr în vreo escrocherie. Sunt om serios şi-mi place să dorm
acasă în patul meu. Aşa că sunt foarte atent.
- Spuneaţi data trecută că Zăganu ar fi avut amante
cu care-şi toca banii, încât ajunsese la dificultăţi. Nu-mi
puteţi indica vreun nume spre a le da de urmă? Mi-aţi fi de
mare ajutor dacă aţi avea bunăvoinţa de a-mi oferi unele
amănunte.
- Din păcate în legătură cu tema pe care mi-o
propuneţi cunosc prea puţine, căci patronul era om tare
ascuns. Ştiu doar că acum vreun an a apărut cu o blondă
foarte apetisantă şi foarte tânără, cu care a stat destul de
mult timp în micul nostru laborator. Cred că chimistul care

340
lucrează acolo a văzut-o şi vă poate spune mai exact cine
era… În vreme ce ei zăboveau înăuntru, salariatul a ieşit de
mai multe ori, întârziind destul de mult timp în secţie. Ce s-a
putut întâmpla în lipsa lui, nimeni nu poate şti, dar e uşor de
închipuit…
Contabilul îşi mai vărsă o parte din veninuri şi, după
ce notă totul pe hârtie, plecă. Iustin nu se aşeză bine pe
scaun că fu anunţat că şi al doilea martor a sosit. Era vorba
de colegul celui de dinainte, care foarte băţos fiind, se
prezentate anterior drept şeful celuilalt. Pesemne că cei doi
se întâlniseră pe hol sau făcuseră cruce în faţa clădirii
parchetului şi probabil se priviseră cu acreală. De altfel
omul, pe nume Corneliu Câmpeanu, probabil iritat de
întâmplare, nu se putu abţine de a începe cu o referire la
fostul camarad de birou:
- Am observat că v-aţi văzut cu de-al de Stănoiu.
Mare cutră! Fiinţă tare nesuferită! Sunt convins că v-a
însăilat tot soiul de bârfe şi cleveteli, că numai de a băga
fitiluri e bun. Desigur că şi pe mine m-a porcăit, nesimţitul!
- Nu am discutat despre dumneavoastră nici o clipă.
Pur şi simplu i-am cerut lămuriri în legătură cu contractele şi
bilanţurile contabile care au fost reţinute cu ocazia
percheziţiei. De altfel tot în legătură cu asemenea chestiuni
voiam să vă consult.
- De contractele interne şi de încasarea datoriilor pe
care le aveau spitalele s-a ocupat Stănoiu. El s-a îngrijit de
mită şi de tot soiul de şpăgi, sau elegant spus, de
comisioane. Trebuia să-l strângeţi cu uşa, că v-ar fi
dezvăluit multe. Iar când e să se acopere, minte de stinge.
Nu poţi pune prea mult temei pe ceea ce însăilează.
- Înţeleg deci că el se ocupa cu evidenţa relaţiilor cu
clienţii din ţară. Atunci în seama dumneavoastră ce
însărcinări cădeau?

341
 - Eu purtam grija relaţiilor cu furnizorii noştri de
afară şi cu plăţile către ei.
- Iar mărfurile de unde vă veneau?
- Mai ales de la nişte fabrici de prin Germania, Italia
şi Franţa.
- Ciudat, dar nu am găsit nici un contract cu vreo
întreprindere din ţările pe care le menţionaţi…
- Da, e firesc, căci noi le luam printr-un
intermediar… Patronul se înţelesese cu un fel de comerciant
angro de produse medicale, care achiziţiona tot soiul de
mărfuri şi nu mai trebuia să alergi după alţi zeci de
întreprinzători. Era mai simplu să primeşti totul la grămadă.
- Era cumva un off-shore? Eventual din Panama?
Omul începu a ezita. Probabil simţea că intra pe un
teren lunecos. Scandalul «afacerii Panama» izbucnise de
mai bine de un an de zile, dar i se dăduse amploare abia în
ultimul timp, acuzând mai mulţi şefi de state, pentru a
exercita presiuni asupră-le, că erau vârâţi în unele off-shore
de acolo şi se sustrăgeau astfel reglementărilor financiare
specifice patriei lor. Interlocutorul cunoştea de bună seamă
răul renume al tranzacţiilor care se puneau la cale în
respectivul paradis fiscal şi, evident, încerca să ocolească
subiectul.
- E adevărat că nu se spun lucruri tocmai frumoase
despre aranjamentele desfăşurate acolo, dar totuşi nu lipsesc
şi firmele serioase, precum colaboratorul nostru.
- Dar, din cine se compunea acţionariatul, ştiţi?
- Mărturisesc că nici nu m-am interesat! Nu era
treaba mea. Ei dădeau marfa, noi achitam totul cinstit şi cel
mai adesea la vreme. Abia în ultimul timp am rămas puţin în
restanţă cu plăţile. Le datoram câteva milioane de dolari…
Dar dacă nu se întâmpla nenorocirea, am fi acoperit golul…
De altfel înainte de a muri, patronul a voit să intre în
insolvenţă.

342
 - Unii spuneau că a încercat s-o facă pentru a scăpa
de urmărirea penală care-l păştea.
- O, nu. Ideea este cu câteva săptămâni anterioară
dezlănţuirii scandalului. Datoria faţă de cei din străinătate
ajunsese cam mare în ultimele trei luni, încât situaţia noastră
devenise critică, ceea ce impunea găsirea urgentă a unei
ieşiri de avarie…
- În presă circulă informaţia că societatea de care
vorbiţi era de fapt un off-shore pus la cale chiar de Zăganu.
Mă întreb dacă îl organizase singur sau dimpreună cu nişte
ajutorare… Cine i-ar putea fi complicii?
- Societatea cu pricina fiind pe alt continent, nu am
putut culege detalii, zise contabilul strâmtorat, nemaiştiind
cum să le potrivească încât să iasă bine. Relaţiile se
materializau în facturi şi conturi bancare. Deci tranzacţia
propriu-zisă nu era directă, ci decurgea la nivelul băncilor.
Eu pregăteam doar formularele cu datele necesare şi le
înaintam la ghişeu. Apoi totul se desfăşura de la sine. Iar
acordul cu cei de dincolo de ocean a fost iniţiat de patron,
chiar dinainte de a mă angaja pe mine.
- Am înţeles că preţurile angroului erau de şapte
până la zece ori mai mari decât ale producătorilor, reluă
magistratul. Ca atare marja profitului fabricii locale era
extrem de scăzută, grosul banilor ajungând la intermediarul
cu pricina. Povestea parcă aduce cu încercarea de sustragere
de la plata unei părţi a TVA-ului sau de a forţa returnarea sa,
ba miroase cumva şi a evaziune fiscală. Nu?
- Ce se întâmpla mai departe cu sumele depuse,
habar nu am. Competenţa şi informarea mea se oprea în
pragul băncii. Poate domnul Anthony Horowitz să ştie mai
multe… Dânsul era director comercial, de aceea hârtiile
treceau întotdeauna mai întâi prin mâna sa. Cel mult dânsul
să fie în stare să vă răspundă.

343
 - O să-l chem zilele astea... Sfatul pe care mi-l daţi
mi se pare bun.
- Dar vă rog să nu-i spuneţi că l-aţi invitat la sugestia
mea… E mai bine…
În ciuda întrebărilor viclene şi înşelătoare ale
procurorului, cel anchetat izbuti să se menţină în
neutralitate. După o vreme, văzând că nu va scoate nimic de
la el, abandonă şi trecu la celălalt subiect care-l interesa:
- Patronul avea vreo amantă?
- Asta chiar nu ştiu…
- S-a zvonit de o duduie blondă, foarte nurlie, care ar
fi trecu pe la laborator…
- Eu n-am văzut-o atunci. Am întâlnit-o odată când l-
am însoţit pe Zăganu într-o călătorie într-una din cele mai
apropiate capitale de judeţ.
- În respectivul municipiu nu se găseşte cumva şi
firma Medi-San, care vă făcea concurenţă?
- Ba da, dar noi nu ne-am dus acolo, căci cu patronul
nu se poate discuta. E un scandalagiu şi-un mitocan. Am
mers la spitalul judeţean. Acolo într-adevăr ne-am întâlnit
cu blondina de care vă interesaţi. O fată tare dulce. Zăganu a
intrat într-un birou cu ea. Pesemne era doctoriţă acolo. Eu
între timp am coborât la maşină şi am stat pe o bancă din
curte să-l aştept, căci portierele erau încuiate.
- Oare duduia îi culegea informaţii de la rival? Sau
să fi fost o simplă coincidenţă că locuia în acelaşi oraş cu el?
- N-aş putea să vă răspund, zău dacă mint…
Din păcate procurorul nu izbuti să afle nimic în plus,
aşa că trebui să se dea bătut. Când martorul îşi isprăvi de
scris declaraţia, îi dădu drumul. Nu-i mai rămânea decât să
discute şi cu directorul comercial. Optimist, telefonă după
aceea doamnei Zăganu, rugând-o să-i recomande nişte
prieteni de-ai soţului, care ar putea descrie starea sa
sufletească din ultimele zile, mărturisirile lor putând susţine

344
sau infirma ideea dacă la mijloc fusese sau nu vorba de
vreun suicid. Femeia, amabilă şi puţin intimidată, îi înşiră
câteva nume şi chiar cuvenitele adrese. Procurorul notă totul
cu grijă, scuzându-se pentru deranjul pricinuit.
Nu apucă însă să revină asupra dosarului
inculpatului accidentat în timp ce spărgea un depozit de
electronice şi electrotehnice, că i se anunţă sosirea
directorului comercial de la Poli-Med, pe care-l avea deja
programat, dar nu voise s-o recunoască faţă de oaspetele
anterior. Îl pofti după obicei la biroul de după uşă. Bărbatul,
bondoc dar extrem de volubil, fire expansivă şi foarte
jovială, se arătă gata de a-i da orice lămuriri, căznindu-se să
pară cât mai dornic de a colabora cu autorităţile, spre a le fi
de ajutor, căci dânsul era însufleţit de un neţărmurit simţ
civic. Iustin îl privi cu neplăcere. Era evident că omul se
prefăcea atât de binevoitor şi îndatoritor ca să-şi ascundă
perfidia. Avea pielea obrazului cam roşie din cauza
vascularizării, iar părul din cap destul de rar şi parcă
unsuros. Nişte tuleie rebele îi ieşeau din lobii urechilor, iar
altele din nări. Ochii săi iscoditori aruncau priviri
pătrunzătoare şi scormonitoare în jur, ca nu carecumva să-i
scape ceva. Părea toată vremea animat de dorinţa de a-şi
păcăli pe toate căile interlocutorul, ducându-l cu vorba.
Anchetatorul începu cu laitmotivul pe care şi-l propusese:
- M-am uitat peste înscrisurile luate cu ocazia
percheziţiei şi v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi da unele
desluşiri. Ştiţi că s-a invocat existenţa unor licitaţii trucate şi
a unor discutabile achiziţii directe. Am observat spre pildă
că aceleaşi produse au fost cumpărate prima dată la un preţ
mic, iar ulterior, la aceeaşi unitate, la unul chiar cu cincizeci
de procente mai mare. Am remarcat unele diferenţe, nu
tocmai neglijabile, între diferite spitale. Cam bate la ochi…
S-ar zice că la mijloc ar fi nişte aranjamente suspecte,

345
managerii cumpătători, în schimbul unui comision,
acceptând umflarea costului…
- Bine, dar chiar în cazul celor mai riguroase licitaţii
vor apărea deosebiri de preţ la acelaşi produs. El depinde în
primul rând de oferta celorlalţi participanţi, trebuind să te
mulezi pe fiecare situaţie în parte. Uneori poţi stoarce un
preţ mai bun, alteori eşti silit să te mulţumeşti cu unul mai
prizărit… Depinde de noroc. Nu e vorba de nici o
înşelăciune, ori de vreun şperţ. Totul s-a făcut în chipul cel
mai transparent. Cercetaţi şi la spitale şi vă veţi convinge că
nu este nimic ilicit. Preţurile se fixează pe piaţă, funcţie de
cerere şi ofertă, aşa că e firesc să difere…
- În calitatea ce o aveaţi, am înţeles că vă ocupaţi şi
de relaţiile cu furnizorii dumneavoastră.
- Da, am bătut toată Europa în lung şi în lat, trecând
pe la o mulţime de fabrici de medicamente şi uzine chimice.
Procurorul deveni dintr-o dată atent. Directorul
percepu imediat schimbarea de expresie care-i răsărise pe
faţă şi, intuindu-i înţelesul, căută mintal o explicaţie de
circumstanţă, care să-i îngăduie să se replieze.
Între timp Iustin îl întrebă mirat:
- V-aţi plimbat prin Europa? Eu ştiam că toate
furniturile vă vin din America Centrală. N-am remarcat în
contracte vreo altă sursă.
- Da. Dar firma la care vă referiţi este un angro, care
se aproviziona din diverse părţi. După ce am contactat-o, am
încercat să mă informez asupra mărfurilor direct la
producător, ca să fiu sigur de calităţile lor. Era în interesul
nostru să obţinem artefacte cu însuşiri ireproşabile…
- Păi atunci de ce nu le-aţi luat de-a dreptul de la
fabricant, dacă tot treceaţi pe la el, mai ales că am auzit că
erau mai ieftine?
Vicleanul interlocutor se văzu prins la strâmtoare şi
ezită să răspundă. În cele din urmă zise oftând:

346
 - Din păcate anterior încheiasem un contract cu
americanii, pe care nu-l puteam rezilia. Dar la unele articole
nu eram mulţumit cu indicaţiile date de intermediar şi în
aceste cazuri izolate am hotărât să contactez întreprinderile
mamă. Dar e vorba de un număr redus dintre ele.
Procurorul zâmbi subţire, iar domnul Anthony
Horowitz înţelese disperat că de astă dată panglicăriile nu-i
erau crezute.
- Am înţeles că angroul era de fapt un off-shore, al
cărui acţionariat se compunea din concetăţeni de-ai noştri, în
frunte chiar cu patronul la care lucraţi.
- Da… bâigui omul şovăitor, văzând că lucrurile se
cam încurcă.
- Puteţi să-mi indicaţi şi pe unii dintre asociaţii la
afacere?
- Nu! Vă rog să mă credeţi că despre societatea de
dincolo de Atlantic nu ştiu mare lucru… Nu prea am ajuns
pe acolo, căci toate înţelegerile s-au negociat prin
corespondenţă. Astăzi internetul oferă nişte posibilităţi
neaşteptate, mai ales dacă apelezi la un Messenger. Poţi
comunica oriîncotro cu o extraordinară repeziciune, că ai
zice că te afli faţă în faţă cu partenerul, pe care de altfel îl şi
ai înaintea ochilor pe monitor!
Era vizibil că omul voia să-i abată atenţia,
improvizând în chipul cel mai grosolan.
- Apropo de internet. Am parcurs acum câteva zile
un material după care, în depozitele fostului patron, la un
control de rutină efectuat de organele sanitare, s-ar fi găsit o
mare cantitate de anhidridă acetică, substanţă care e folosită
pentru sinteza heroinei din morfină, drept care substanţa e
socotită precursor al unui drog.
- Insinuarea este vădit răutăcioasă. Dacă citiţi cu
luare aminte aşa-zisul articol la care vă referiţi, şi care nu
mi-e necunoscut, o să observaţi că de fapt el ţinteşte să

347
justifice nişte discutabile destituiri din structurile de stat,
iniţiate în ultimele luni. Se spune că importul s-ar fi realizat
sub auspiciile fostului ministru de interne, a şefului poliţiei
şi a unui premier, cu complicitatea ascunsă a procurorului
general, toţi de curând îndepărtaţi din funcţii. Ori ceva nu
bate în întreaga poveste, fiind vizibil vorba de un simplu
pretext confecţionat în mod artificial.
- Mai mulţi martori au susţinut că patronul se bucura
totuşi de protecţia unor oameni aflaţi sub uniformă, căci
altfel nu se poate explica uşurinţa cu care a pătruns în
numeroase instituţii militare, unde achiziţiile se fac la ordin.
- E drept că între cei acuzaţi de complicitate în
legătură cu anhidrida erau şi putători de uniforme, ba încă
de grad destul de înalt. Dar dacă cei citaţi de mine adineauri
erau cu adevărat amestecaţi în vreun fel în producerea unui
drog, exista un temei foarte serios ca să fie nu numai
destituiţi, ci arestaţi şi condamnaţi la ani grei de puşcărie.
Cum cei implicaţi au fost înlăturaţi din posturile suspuse pe
care le deţineau, nu mai sunt motive să credem că mai
puteau să cocoloşească afacerea, împiedicând demascarea ei
până la capăt şi încătuşarea lor. Deci stingerea scandalului
nu mai stătea în puterile lor!! Totuşi, nu numai că oficial nu
li s-a pus în cârcă un delict atât de grav, deşi era, chipurile,
semnalat de serviciile de informaţii interne de mai bine de
un an, ci, în mod ciudat, deşi în fond lipsiţi de apărare,
tuturora li s-au adus în final vini minore, care nu prea
conving pe nimeni. Unuia i se reproşează spre pildă că un
înainte-mergător din echipa de pază s-a accidentat, motiv
pentru care e acuzat, nici mai mult, nici mai puţin, decât de
ucidere din culpă, enormitate juridică pe care nu cred că
vreun judecător serios o va lua în consideraţie! Rămâne
problema, câţi dintre ei sunt serioşi şi câţi nu. Celui de al
doilea i s-a pus eticheta de plagiator, el fraudând obţinerea
doctoratului. Dar imediat ce şi-a dat demisia, povestea a

348
cam murit, presa trecând-o în uitare, iar pretinsa escrocherie
s-a cam evaporat. Curând se va uita de ea, scopul fiind doar
scoaterea omului din slujbă, nefiind destul de aliniat. Celui
de al treilea, fost prim-ministru, i s-au aruncat în seamă o
mulţime de prostii, vădite făcături, fabricate în chipul cel
mai grosolan. S-a început prin invocarea unui plagiat;
acţiunea a continuat prin suspectarea sa pentru primirea unei
indemnizaţii pretins oneroase, în baza unui contract perfect
legal între persoane private şi cu plata impozitelor de
cuviinţă. Acum s-a descoperit că în urmă cu numeroşi ani a
participat la o întâlnire cu un fost prim-ministru englez,
organizată de alţii, care i-ar fi adus însă capital electoral! Iar
ultimului, i s-a imputat folosirea ilegală a coloanei oficiale şi
complicitate la acordarea acestui drept şi celui dintâi.
Desigur că lucrurile sunt departe de a se încheia aici. Mă
întreb până unde au de gând să ajungă fabricanţii de
dosare… Oricum, trebuie să recunosc că închipuirea lor pare
nesecată. Dacă povestea cu drogurile era cât de cât viabilă,
vă daţi seama că indivizii puteau fi înfundaţi, şi încă zdravăn
pe mulţi ani, fără să mai fie nevoie de născocirea atâtor
culpe improvizate, de-a dreptul hilare!
Iustin ar fi trebuit să se supere, consideraţiile expuse
fiind un atac deschis la adresa instituţiei pe care o
reprezenta. Cum cunoştea prea bine problema, nu putea să
nu-i dea dreptate, dar nici să-l aprobe nu-i venea la
socoteală, aşa că se prefăcu că vrea să întoarcă discuţia la
tema care-l preocupa.
- Totuşi nu puteţi nega că anhidrida acetică este un
precursor al heroinei.
- M-aţi auzit contestând aşa ceva?! Bineînţeles că
este! Dar substanţa se foloseşte în cele mai diferite ramuri
industriale, fără vreun obiectiv infracţional! Astfel e utilizată
în industria tutunului pentru fabricarea filtrelor de ţigări, în
cea alimentară la obţinerea anumitor E-uri, ea stând şi la

349
baza producerii amidonului modificat. În cea a cherestelei,
pentru conservarea lemnului. Slujeşte apoi la realizarea
benzii de film şi a altor tipuri de folii care trebuie îmbrăcate
cu un material de acoperire. Apoi e necesară pentru a
transforma celuloza în acetat de celuloză, din care se fabrică
unele materiale plastice. În sfârşit, în domeniul farmaceuticii
stă la baza realizării banalei aspirine. Deci se bucură de o
largă întrebuinţare, mai ales în domeniu sanitar… Şi cu toate
că industria ne-a fost distrusă, mai există câteva unităţi care
au nevoie de compusul respectiv. Iar noi am obţinut licenţa
pentru importul său şi-l vindem cu toate formele legale
firmelor care îl prelucrează în procesele lor de fabricaţie. În
actele reţinute puteţi verifica intrările şi ieşirile de substanţă,
şi raporta apoi diferenţa la ce a rămas în magazie. Veţi
vedea că totul e în regulă, producerea de droguri fiind deci
un absurd argument pentru a justifica în ochii lumii o
necruţătoare epurare politică, nemaiîntâlnit de prin anii ’50!
De altfel, cu asemenea lamentabile «dovezi» plăsmuite, se
încercă şi motivarea aşa-zisei sinucideri a patronului.
Chipurile, ştiind că a fost demascat ca implicat în comerţul
cu stupefiante, a preferat să-şi ia viaţa. Ori acuza e o uriaşă
gogoaşă, pentru a-i acoperi pe cei care l-au omorât!
- Deci nu credeţi că s-a sinucis?
- În nici un caz. Nu era caracterul. Ţinea la viaţă. Se
ştia nevinovat şi ar fi luptat până în pânzele albe ca să
demaşte calomniile cu care era împroşcat!
- Păi cine sunt cei care l-au ucis şi cum credeţi că au
procedat? deveni procurorul deodată interesat.
- Cine sunt, habar nu am… Concurenţa străină, unele
servicii din ţară sau poate chiar de peste hotare, cărora le
stătea în cale… Nu pot şti! Cum? Simplu! I-au produs un
defect la maşină, în urma căruia să scape conducerea ei de
sub control. Spre pildă ar fi putut deteriora ceva prin cutia
de direcţie, slăbi nişte lonjeroane sau pivoţi şi multe altele…

350
Oricum, era un şofer prea bun ca să se accidenteze pe un
drum rectiliniu, pe care vehiculele circulă din an în paşte,
deci lipsit de aglomeraţie. Mi se pare de neconceput să facă
o greşeală atât de elementară pe o şosea dreaptă şi complet
liberă. Survenirea morţii sale taman la ţanc, mi se pare o
treabă destul de necurată. Dar nu am dovezi ca să-mi susţin
părerea. Le puteţi găsi dumneavoastră, examinând atent
rămăşiţele limuzinei…
- Aştept şi eu expertiza tehnică, şi, când o veni, mă
voi convinge dacă aveţi sau nu dreptate.
- Fiţi sigur că am dreptate!!
- Dar de o amantă a patronului aveţi cunoştinţă?
- Nu exista aşa ceva! Era om serios şi ţinea la
Angelica şi la băiat. Apoi era şi prea prins cu afacerile.
- Am auzit de o blondină foarte şic pe care o
cunoştea.
- Ah da, am întâlnit-o odată sau de două ori, când a
venit pe la fabrică. E doctoriţă şi foarte pricepută la
chimicale. Mi-a fost prezentată, dar numele dânsei îmi
scapă. Dar puteţi fi sigur că între ei nu era nimic. Am
impresia că fata îl cunoştea pe patronul unei firme
concurente, iar Zăganu voia s-o tragă de limbă. Dar e posibil
să-i fi cerut şi unele consultaţii de laborator, căci în
răstimpul vizitelor se cufundau în lungi discuţii acolo.
- Dar altfel de relaţii întreţineau?
- Tot ceea ce ştiu este că individa locuieşte în primul
mare oraş de din sus de municipiul nostru, lucrând la
spitalul judeţean de acolo.
Discuţiile mai continuară pe aceleaşi teme încă vreo
jumătate de oră, iar, după ce declaraţia fu trecută pe hârtie,
martorul putu să plece. Procurorul îşi dădea seama că
bărbatul era o şulfă fără de pereche. Acolo unde nu putuse
răstălmăci convenabil adevărul, minţise cât îl ţineau puterile
şi imaginaţia. Îi era limpede că, după ce va mai cerceta

351
actele confiscate de la firmă, va fi nevoie să-l mai cheme cel
puţin încă odată la audieri. Dar pentru atunci trebuia să se
pregătească temeinic, încât celălalt să nu-l mai poată trage
pe sfoară, însăilându-i vrute şi nevrute.

Nu trecură decât cel mult vreo două – trei zile că

Iustin îşi putu da seama că mărturisirile făcută colegului
răsuflaseră, şi toată lumea auzise senzaţionala veste că
foarte probabil Zăganu a fost victima unui asasinat, nu al
unui accident, şi că, lucru de necrezut, ar exista chiar unele
indicii care ar fi înlesnit descoperirea ucigaşilor. Ştirea,
direct prin confratele său ori prin intermediari, printr-un
veritabil lanţ al slăbiciunilor, ajunse după cât se părea şi la
şefă, care lăsa impresia că era peste măsură de furioasă că
nu-i urmase sfatul de a înceta cercetările, ocupându-se
cuminte doar de celelalte cazuri care-i fuseseră repartizate.
Sau poate vestea să fi ajuns prin nişte spioni, care bântuiau
printre ei, priveghindu-i grijnic, ca să descopere din timp
dacă nu calcă strâmb. Nu excludea chiar un control al
serviciilor secrete, finalizat cu nişte rapoarte detailate către
cei interesaţi. Ideea, la prima vedere absurdă, începea să nu i
se mai pară exclusă, deşi se întreba cine vor fi fost paznicii
care-i pândeau din umbră. Ştirile circulau în sus de parcă s-
ar fi aflat pe undeva în subteran nişte tainice vase
comunicante, prin care, aidoma sevei, curgeau anume
informaţii şi veneau anume îndrumări binevoitoare.
În orice caz, nu trecu mult şi magistratul se pomeni
chemat în biroul doamnei prim-procuror, care, luându-l din
scurt, îl întrebă câte din lucrările încredinţate le rezolvase şi
câte rămăseseră nesoluţionate.
Bietul slujbaş, stând destul de strâmtorat şi umil în
picioare înaintea marii mese de scris, începu să se justifice

352
în faţa femeii, care se tolănise confortabil în impozantul ei
fotoliu directorial pe rotile, îmbrăcat în piele sintetică
neagră. Deşi probabil cu vreo douăzeci de ani mai tânără, îl
privea cu o superioritate sfidătoare. Întrucât îi era nesuferită
din cauza aerelor ei de stăpână necontestată, prin minte îi
fulgeră o vorbă de spirit care circula pe seama ei. Gluma
suna cam aşa: «Oare ce-i lipseşte bunei noastre şefe Stana?»
Iar răspunsul era „Un simplu «a», căci vocala îi redă
adevăratul chip, cel de «Satana!»” Ireverenţa, cât se poate
de răutăcioasă, găsise repede ascultare, ba se răspândise
chiar în afara instituţiei. De altfel gurile rele susţineau că de
fapt lucrurile s-ar fi petrecut invers, spiritul ajungând la ei
din «civilie».
- Doamnă… începu Iustin ceremonios, dar se
întrerupse imediat, căci îşi dădu seama că fusese pe punctul
de a scăpa apelativul sugerat de bancul pe care tocmai şi-l
amintise.
Conştientizând gafa uriaşă pe care era cât pe ce s-o
comită, făcu o scurtă pauză. Revenindu-şi după câteva clipe,
îţi reluă zăpăcit monologul, bâjbâind confuz nişte explicaţii,
încurcându-se în cifre, probabil pentru că acestea erau destul
de mari la capitolul nerealizări, în schimb cam subţirele la
înfăptuiri. Analizându-l cu un dispreţ suveran, ca pe un
nimic, şefa îl lăsă să se bâlbâie până se plictisi.
- Deci nu-ţi prea vezi de treabă, aşa cum ţi-am spus.
Ba te-ai apucat de nişte treburi care-ţi depăşesc
competenţele.
Procurorul se uită năucit şi întrebător peste birou. Nu
mai pricepea nimic. Poate că întârziase cu unele lucrări şi
merita dojenile. Dar nu înţelegea de ce i se reproşa că şi-ar fi
depăşit competenţele. Pare-se că interlocutoarea îi ghici
mirarea şi se îndură să se pogoare până la el cu unele
lămuriri.

353
 - Tu aveai de prezentat modul cum a murit escrocul
ăla. Adică să analizezi cum a dat în pom şi cum de-a ajuns
ţăndări. De datoria ta era să stabileşti doar ceea ce s-a
petrecut în ultimul minut al vieţii sale şi nimic mai mult. Iar
tu te-ai apucat de un veritabil roman poliţist. Însăilezi
poveşti despre criminali, despre urmăriri, despre firme
fantomă, despre tot soiul de mistere şi câte altele… Fantezia
ţi-a cam luat-o razna! Te credeam om serios, pe care se
poate pune oarece temei, dar văd că m-am cam înşelat. Ia să
faci bine să-ţi vezi de treabă şi să te ocupi de ceea ce trebuie.
- Nu pot încheia dosarul, căci n-am primit expertiza
tehnică, nici pe cea psiho-criminologică. De asemenea îmi
lipsesc rezultatele la testul ADN, cât şi raportul privind
autopsia.
- Ei, atunci când le primeşti, să închei repede
dosarul, fără să te mai câcâi atâta! Deci ne-am înţeles! Tu te
ocupi de coliziunea cu arborele şi atâta!
- Bine, dar pentru a înţelege ce s-a întâmplat, pentru
a intui mobilurile, trebuie să verific conturile din Panama,
cine sunt coacţionarii societăţii de acolo, relaţiile
decedatului cu firmele străine, cu toţi furnizorii, cât şi cu
achizitorii din ţară. E păcat să mă opresc tocmai acum, când
sunt atât de aproape de a descoperi calea spre vinovaţi.
- Ai de dezlegat doar erorile de circulaţie rutieră
comise, cu toate implicaţiile lor, şi nimic altceva. Nu te
întinde mai mult. Am sesizat şi singură că în afară de
accidentul propriu-zis mai avem de a face cu o uriaşă
escrocherie. E vorba de un întreg lanţ al mitelor, al
licitaţiilor trucate sau ocolite şi a altor găinării, în care sunt
amestecate toate spitalele. Am constat că ne găsim în faţa
unor tentative de speculă, de vânzări la suprapreţ, de
evaziune fiscală şi de scăderi de TVA, cât şi a unor afaceri
necurate rulate prin acel tainic off-shore din Panama. Dar în
partea economică nu te băga. Ea este prea importantă, iar

354
examinarea ei trebuie aprofundată separat. De aceea am
disjuns-o şi am trecut-o acelora de la serviciul de investigare
a actelor de corupţie. A preluat-o Hanibal Câncescu, aşa că
pune mâna şi dă-i dosarele luate de la Poli-Med. O să
continue el ancheta pe latura asta şi să sperăm că o va face
cu mai mult succes decât tine.
- Dar dacă nu urmăresc circuitul banilor va fi cu
neputinţă să-mi dau seama cine ar fi avut interes să-l omoare
şi cine a dus până la capăt operaţia. Mobilul celor petrecute
este legat de manevrarea lor. Practic calea spre aflarea
adevărului îmi este închisă.
- Iar începi?! Deci când primeşti expertizele, tragi
concluziile şi gata! Repet! Preocupările tale se vor mărgini
la ceea ce s-a petrecut în jurul copacului şi nici o centimă în
plus!!
Procurorul rămase fără glas. Intenţionat întârzie
locului, dornic de a insista, de a se explica, de a obiecta.
Totuşi, luat repede, nu se simţea în stare să scoată un sunet.
- Ei, ce-ai înţepenit acolo ca o stană? Acum poţi să
pleci şi nu uita ce ţi-am spus!
Năucit, Iustin se îndreptă spre uşă. Avea acutul
sentiment că disjungerea era gândită anume ca să se
înmormânteze cazul. Nu i se părea deloc că s-ar viza o
adâncire a cercetărilor, ci dimpotrivă… Dar nu avea de ales.
Se întoarse în biroul său. Curând apăru şi colegul ca să-i
ceară cutiile cu documentele reţinute de la sediul firmei
Poli-Med. Se execută mecanic, simţindu-se strivit sufleteşte.
Practic i se tăia orice putinţă de a continua. Căile de a păşi
mai departe i se zăvorâseră. Ce mai putea discuta cu foştii
angajaţi ai celui decedat? Ba chiar şi cu prietenii săi?
Contactul cu ei cădea de acum în seama celuilalt. Se prăbuşi
în fotoliu, care scârţăi dezolant sub greutatea lui.

355
 Ajuns acasă, îşi găsi ca de obicei soţia în faţa
televizorului, urmărindu-şi cu sufletul la gură unul din
serialele preferate. Nu era singură. Pe alt fotoliu şedea
vecina, coana Saveta Comata, al cărei nume de familie
amintea de anticii pletoşi daci.
- Să-mi spui ce s-a întâmplat până mă întorc, îi zise
cea dintâi prietenei, şi-o porni iute spre bucătărie să-i pună
în mare grabă soţului masa.
Abia termină de mâncat, că se ivi şi domnul profesor
Traian. Trecură împreună în sufragerie şi, traşi într-un colţ,
se aşternură pe taclale, şuşotind cu glas scăzut, ca să nu
deranjeze. Doamna Saveta îşi ieşi din fire:
- De ce nu tăceţi şi priviţi şi voi filmul?!
Pălăvrăgeala voastră ne abate atenţia.
Procurorul, ridicându-şi sprâncenele arc, îi făcu
vecinului semn din cap în direcţia bucătăriei. Cei doi se
refugiară la masa de acolo, aşezându-se pe nişte taburete.
- Nu pari prea bine dispus, deşi ieri ziceai că eşti
încântat că te afli pe urmele asasinilor lui Zăganu.
- Asta a fost ieri. Azi mi s-a tăiat craca tocmai când
eram pe punctul de a descoperi nişte piste noi. Pe motiv că
problemele venale trebuie analizate distinct, şefa a hotărât
scindarea dosarului. Partea economică s-a disjuns, fiind
trecută unui coleg. Mie mi-a rămas doar accidentul propriu-
zis, deşi lucrurile sunt inseparabile, explicarea celor
petrecute în marginea câmpului atârnând de probele
financiar-bancare, în care se concretizează mobilul întregii
acţiuni. Practic mi-e cu neputinţă de a mai scoate ceva la
iveală. Limitându-mă la a investiga ce s-a întâmplat în cele
câteva minute de dinainte şi de după coliziune, evident nu
pot ajunge la vreo concluzie. Dar nu numai eu n-o să găsesc
o dezlegare. Nici iubitul meu confrate nu are şansa de a
releva adevărul în esenţa sa, chiar dacă ar fi corect, lucru de

356
care nu sunt chiar sigur, după câte îl cunosc. Poate descoperi
cel mult nişte eventuale dovezi de corupţie şi calcula unele
presupuse prejudicii aduse bugetului prin evaziune fiscală,
pe care să le recupereze de la supravieţuitori, care, la drept
vorbind, sunt nevinovaţi. Deci nici el nu merge chiar la
obiect… Motivarea reală şi deplină a decesului îşi pierde
substanţa atât în dosarul meu, cât şi într-al lui.
- Şi nu se mai poate întreprinde nimic pentru a
îndrepta situaţia?
- Cred că nu; ancheta o să moară. Lucrurile par a se
sfârşi aici. De altfel am sentimentul că cei care au stabilit
acest final în coadă de peşte sunt aceiaşi care au decis
suprimarea lui Zăganu, au impus destituirea ministrului
sănătăţii şi au forţat instituirea controlului la spitalul
managerului care şi-a îngăduit să critice ziaristul care a
deschis scandalul, luând apărarea defunctului. Deci tocmai
vinovaţii au hotărât îngroparea adevărului, iar puterea de
care dispun pare nemăsurată, de vreme ce ordinele lor au
ajuns pe cine ştie ce căi şi la noi şi se execută. Oricum, mie
mi-au fost blocate investigaţiile. Întrucât şefa a intrat în joc,
înseamnă că dânsa cunoaşte prea bine filiera prin care i-au
parvenit dispoziţiile, şi deci bănuieşte sub poala cui se
desfăşoară evenimentele şi cine le trage sforile. Eu n-am nici
un temei ca să obiectez în vreun fel la cele care se hotărăsc.
Totul e, chipurile, corect şi legal, căci, vezi Doamne, prin
disjungere se încearcă nu să se ascundă ceva, ci se vrea
lărgirea şi aprofundarea investigaţiilor laturii băneşti a
afacerilor, care închipuie o culpă aparte.
- Nu exagerezi?
- Mi-e teamă că nu. Ba mă întreb dacă nu e cazul să
încep să mă îngrijorez pentru soarta mea. Oricum nu mă văd
bine…
- Eşti cam fatalist astăzi!

357
 - Aşa o fi precum zici, dar crede-mă că numai
urmând făgaşul conturilor din străinătate, depistând
scurgerile spre ele şi circuitul din interiorul lor, e posibil ca
să-i dibui pe cei interesaţi ca Zăganu să tacă, sau să nu mai
poată fi întrebat nimic… Afirmaţia e valabilă numai în
situaţia în care ar fi implicate exclusiv serviciile noastre
secrete. Evident, dacă în umbră stau însă „laboratoarele
oculte”, despre care se tot lansează zvonuri în mass-media,
lucrurile se complică, mărginirea căutărilor doar la cadrul
intern neducând nicăieri. Oricum, sondarea laturii financiar-
bancare tot m-ar ajuta, căci ar limpezi rolul serviciilor,
scoţându-le poate chiar din culpă şi m-ar apropia de pista pe
care trebuie s-o urmăresc. Ca atare clarificarea chestiunii ar
închipui un câştig inestimabil pentru mine. Acum asemenea
iscodeli mă «depăşesc». Am predat colegului cele două cutii
cu actele de la firmă, cât şi o agendă luată de la soţie. Dar şi
şefa şi cei care stau în spatele ei mă subestimează. Chiar
dacă nu mai am hârtiile, n-am uitat ce scrie în ele. Memoria
nu mi-o pot extirpa şi nici şterge! Mă voi strădui să merg
mai departe. Trebuie să inventez noi pretexte pentru a
îndreptăţi credibil chemarea angajaţilor şi prietenilor
răposatului la audieri. Povestea verificării scriptelor
închipuia un paravan excelent pentru a le motiva
interogarea. Dar acum justificarea e compromisă. Sper că
fantezia nu mi-a secat, încât nădăjduiesc să găsesc un alt
subterfugiu acoperitor, care să-mi îngăduie să-mi continui
treaba aşa cum vreau eu. De altfel piedicile care mi se pun
cred că dovedesc că am pătruns pe pista cea bună, lucru care
a deranjat.
- Raţionamentul, aşa cum îl înfăţişezi tu, mi se pare
coerent. Dar nu văd de ce te-ai teme! Practic cazul ţi s-a
luat, deci nu mai prezinţi interes pentru nimeni!

358
 - Ai uitat ce-am zis. Sunt hotărât să merg până la
capăt, orice ar fi să fie. De aceea mă întreb dacă nu voi
dispărea şi eu înainte de a atinge capătul…
- Cred că întreci măsura!
- Eu nu sunt convins că a-ş greşi… Ştii, îmi amintesc
de un banc de pe vremuri.
- Care…
- Un individ, care se ştia privegheat de băieţii cu
ochi albaştri, aude un zgomot la uşă. Se apropie tiptil şi-o
deschide brusc. Constată uimit că un popă era aplecat ca să
privească pe gaura cheii. Drept care îl interogă îngrijorat:
«Ce servicii vi s-au cerut? Doar cele de spionare sau şi cele
profesionale de parastas?» Este întrebarea pe care ar trebui
să mi-o pun şi eu acum!
- Vorbeşti de-o imposibilitate! Cum să fii omorât
pentru atâta? În ce ţară crezi că trăim? În junglă?!!
- Cam aşa, dacă nu cumva mai rău! Zăganu, sau
cine-o fi defunctul, n-a plătit cu viaţa ceea ce ştia? Iar dacă
eu vreau să aflu ce se ascundea în mintea lui, nu s-ar putea
să păţesc la fel? Nu şi se pare logic?
- Mă înspăimânţi! Chiar să se ajungă la astfel de
enormităţi?
- Nimic nu mi se mai pare exclus! De altfel mă tot
mir de ce am fost numit tocmai eu să anchetez cazul. Doar
se ştia că nu-mi prea place să lucrez la comandă…
Explicaţia cea mai simplă ar fi că cei care au plănuit omorul
erau atât de siguri de perfecţiunea operei lor, încât au fost
siguri că nu au lăsat nici un fel de urme, şi sunt de aceea de
nedescoperit; drept care nu avea importanţă în seama cui va
cădea cercetarea şi nu au intervenit pentru a alege pe unul
dintre procurorii «cu dedicaţie», mai maleabili din fire. Asta
ar fi versiunea liniştitoare.
- Deci mai există şi o alta?

359
 - Din păcate da… Cred că ai remarcat în ultima
vreme un fel de infiltrare a structurilor statului de către o
«tehnocraţie» manevrată din laboratoarele oculte de
dinafară, frecvent denumită «sistem», care domină
societatea. Înfăţişarea publică, vizibilă, a instituţiilor pare
neschimbată, dar ele reprezintă tot mai puţin alegătorii şi tot
mai mult generoşii finanţatori ai societăţii civile, care
alcătuiesc oligarhia corporatistă mondială. Ciudat este că
dacă până acum vreo doi ani această masă a stăpânilor oculţi
era destul de omogenă, acţionând unitar, ba chiar previzibil,
în ultima vreme parcă s-a schimbat ceva. Ai zice că a apărut
o inexplicabilă şi bizară divizare în sânul «sistemului». Dacă
eşti atent, observi că unii dintr-o instituţie îi pândesc pe alţii
din alta, socotită rivală, îşi arată reciproc pisica, îşi
plăsmuiesc dosare unii altora şi le scot la momentul oportun
la vedere pentru a se şantaja, angajează spioni şi fac
intercepţii de-o parte şi de alta. Grupurile aparţinând
«sistemului» parcă nu mai sunt unitare şi nu mai ascultă de
un singur ordin pe unitate. Devine tot mai acut simţământul
că la acel nivel obscur al laboratoarelor şi patronilor fără
chip, s-a produs o multiplicare, conturându-se nişte entităţi
divergente, dacă nu de-a dreptul antagonice, ceea ce a dus la
diversificarea experimentelor, iscându-se un soi de haos,
contradicţiile apărute suferind de o anume incoerenţă
constitutivă. Iar în debandada iscată, pionii manevratorilor
din umbră s-ar zice că ascultă unii de un for, iar alţii de un
altul, drept care au ajuns la cuţite, sfâşiindu-se între ei, în
apărarea aceluia la picioarele căruia se gudură. Iar conflictul
intern pare să se fi extins până sus de tot, fără să-l excludă
chiar pe preşedinte, al cărui nume e citat tot mai des în
frământatul context care se ţese. Până şi lui i se arată pisica,
sărmana felină luând chipul neveste-si. Oricum, după o
excursie prin Luxemburg, când mărita ducesă a meleagului
de pe acolo, din închipuite probleme de familie, care,

360
chipurile, o reţineau, n-a vrut să se păteze primind-o, prima
doamnă nu prea a mai dat brânci în faţă, duşul suferit
liniştind-o, pare-se, tocmai pentru că în semiîntunericul
împrejurărilor se întrevedea chipul blândului mamifer
domestic rău-prevestitor.
- Nu înţeleg legătura dintre lunga teorie pe care mi-o
însăilezi şi cazul tău. Doar nu crezi că ocupi un rol cât de cât
notabil vizavi de sistem, încât să se teamă cineva de tine!
- Nu la însemnătatea mea mă gândeam, ci la faptul
că în interiorul instituţiilor sunt clici adverse care vor să se
dea în gât unele pe altele. Iar între instituţii diferite, precum
feluritele servicii secrete de siguranţă, rivalitatea e şi mai
puternică, ceea ce intensifică dorinţa de a-şi demasca şi
compromite potrivnicul, şicanându-l. Ei bine, să
presupunem că nişte adversari pizmaşi şi-au propus să
lovească în protectorii lui Zăganu. Atunci ce făceau? Nu
numai că lăsau în urmă nişte probe anume falsificate ca să
arunce vina în seama acestora, dar în plus se căzneau ca
dosarul să nu cadă în mâna unui anchetator care ar fi ascuns
adevărul sub preş, ci-l preferau pe acela care ar fi scormonit
până la capăt ca să-l scoată la iveală, încât să fie siguri că în
final oponenţii «vor fi daţi în gât». Tare mi-e teamă că în
temeiul unui asemenea calcul am fost ales taman eu. Deci
sunt prins între două tabere aflate în plină luptă. Unii îmi vor
arunca tot felul de provocări pentru a mă îndemna să
iscodesc, ba vor născoci mijloace de a mă presa ca să nu mă
opresc din ceea ce am început, în vreme ce ceilalţi,
dimpotrivă, vor imagina modalităţi de a mă scoate din joc.
Deci ce se poate alege în definitiv din mine? Voi sfârşi prin
a fi spulberat! Vai de capul meu! Aşa ţi se întâmplă dacă eşti
mic şi neînsemnat şi nu ai intrat sub poala nimănui. Să
sperăm că totuşi, cu puţin noroc, voi găsi în final calea de a
scapă în vreun fel oarecare.

361
 - Nu vezi cumva lucrurile în nuanţe exagerat de
întunecate?
- Dimpotrivă, eu sunt tentat să cred că ţi le-am
înfăţişat mult prea roz!
- Auleu, mă sperii! Doar n-oi fi vrând să spui că se
poate şi mai rău?!
- Din păcate posibilitatea există! Cred c-ai observat
că din acele «laboratoare oculte», cum le numea al doilea
om din stat, se coordonează distrugerea capitalului local, cât
şi a liderilor autohtoni reali, pe ultimii spre a-i înlocui cu
manechine de mucava, cărora să li se poată trage uşor
sforile. Înlăturarea personalităţilor puternice e esenţială, căci
după nimicirea lor, masa umană rămasă ajunge de tot
amorfă şi lipsită de individualitate, încât e floare la ureche s-
o mânui după plac. Atâta vreme cât socoteam că în spatele
«sistemului» e un singur centru coordonator, priveliştea era
parcă mai liniştitoare, întrucât situaţia presupunea existenţa
unei singure liste albe, cu cei fideli laboratorului unic şi mai
ales cu marionetele socotite mai eficiente, care să fie
promovate ca fruntaşi, fiind vânturate în acest scop pe
dinaintea mulţimii, şi una neagră, cu patronii şi indivizii
incomozi, care trebuiau să dispară. Iar pentru execuţia
acestora din urmă, se fabricau celebrele dosare de
transformare a inşilor, la comandă, în personaje „penale”.
Evident, erau făcături grosolane, aţa albă cu care erau cusute
distingându-se de la depărtare. N-ai văzut că nu mai departe
decât fostului primar general al târgului nostru, întrucât avea
şanse de realegere, pentru a fi scos din jocul electoral şi
înlocuit cu o păpuşică agreată, i s-au confecţionat dosare, a
fost plimbat în cătuşe pe la puşcărie, până ce a fost eliminat
din socoteli. După ce-a zburat, justiţia a stabilit că
denunţurile împotrivă-i nu se susţineau prin nimic,
reprezentând doar un şirag de minciuni incoerente. Dar, cum
scopul fusese atins, continuarea împroşcării cu potop de vini

362
nu mai era necesară, aşa că a fost abandonată. Omul era
totalmente compromis şi scos definitiv în afara vieţii
publice. Doar că nu fusese asasinat şi fizic, ci numai social
şi moral. E mai rău ca acum cincizeci – şaizeci de ani, după
al doilea război mondial.
Mai an era simplu ca să intuieşti pe care dintre cele
două tabele, cel alb sau cel negru, rişti să apari. Dacă stăteai
cuminte de-o parte, nu ajungeai, e drept, pe cel alb, dar
barem puteai spera să nu te ia nimeni în seamă şi să fii
ignorat. Iar dacă agitai sloganuri şi mesaje anticorporatiste,
ori militai pentru o brumă de stat social, te expuneai
nenorocului de a sfârşi pe răbojul cel negru. Deci lucrurile
erau cumva clare şi ştiai dintru început la ce să te aştepţi.
Surpriza a fost să constat că în ultimul timp se fac epurări şi
în lagărul partizan «corporatismului». O explicaţie ar fi că
nici acolo nu sunt dorite caractere puternice, ci doar figuri
de paie. O alta ar fi mâncătoria internă, apărută în toate
găştile. Cum, după toate probabilităţile, «laboratoarele» s-au
înmulţit, logic este ca şi înscrisurile albe şi negre să se
multiplice, încât, dacă ai scăpat de încondeierea unora, te
confrunţi cu neplăcerea de a te trezi prins în pânza de
păianjen a altora. Deci nu mai e loc de linişte, indiferent de
tabăra în care te afli. Iar eu, culmea, am picat probabil între
clicile formate, fiind ca atare inclus pe foaia neagră a mai
multora. Aşa încât, deşi ins neînsemnat, situaţia mea a ajuns
mai grea decât a liderilor celebri.
- Te temi degeaba. Nu vreau să te jignesc, dar te
crezi mult mai important decât eşti în realitate. Prea te vezi
în postura de incoruptibil arhanghel al dreptăţii, ce-a băgat
spaima în impostori! Mă îndoiesc că ţi-a mers faima până în
cercurile care ne joacă soarta!
- Sunt nedrepte supraaprecierile pe care mi le pui în
seamă şi nici nu mă caracterizează! Sunt conştient că mă
aflu departe de a fi ajuns la un statut atât de grozav. Dar

363
antrenat fiind în ancheta legată de Zăganu, care pare-se
interesează pe unii din lumea «bună», ca să folosesc un
eufemism, am intrat din întâmplare în atenţia înaltelor sfere
ale elitelor. Ori mă tem că prin rolul care mi s-a rezervat,
dintr-o parte cel de paiaţă oarbă, iar din cealaltă, de justiţiar
neîmpăcat, am ajuns să cam încurc unele urzeli, ceea ce a
pricinuit includerea mea pe mai multe liste negre, încât nu-
mi rămâne decât să mă aştept la ce e mai rău. Nu ştiu cum şi
pe unde voi scoate cămaşa. Ar fi bine ca să-mi ţii pumnii,
înainte de a-mi da eu cu ai mei în cap. În trecut, când era un
singur stăpân fără chip, mă puteam furişa mai uşor. El lansa
ordinul pe unitate şi, dacă te prefăceai a te supune, scăpai
cumva. Acum, odată cu diviziunea, au apărut mai multe
comenzi, uneori ele contrându-se chiar, încât nu mai e atât
de simplu ca să te strecori. Te fereşti de ochii unuia, dar te
zăreşte celălalt. Repet, necazul e că pe deasupra acum am
căzut la mijloc. Chiar dacă mulţumesc pe unii, nemulţumesc
pe alţii. Nu mai vorbesc de situaţia în care, dacă merg după
conştiinţa şi judecata mea, îi supăr pe toţi, indiferent de
gaşcă, şi-o pătimesc din ambele părţi!

Urmară din nou câteva zile în cursul cărora domnul

Iustin se ocupă numai de «lucrările curente». I-ar fi făcut
plăcere să caute blondina, prietena sau amanta presupusă a
decedatului. Din păcate nu găsea un pretext viabil, prin care
să-şi motiveze în faţa şefei călătoria în oraşul vecin, după
interdicţia pe care i-o impusese. Iar o citare la parchet nu
intra în discuţie, atrăgând şi mai mult atenţia. Nici pe
salariaţii de la Poli-Med nu-i mai convocă şi nici pe prietenii
lui Zăganu, recomandaţi de văduvă. Din păcate nu i se mai
oferi nici ocazia de a-şi părăsi biroul, căci o ieşire i-ar fi
îngăduit să hoinărească în voie prin târg, prilej de a se

364
întâlni totodată cu aceia care-i mai puteau furniza unele
desluşiri.
Dar, în scurtul răstimp al acelei perioade aride,
surveni totuşi o surpriză. Îl sună la telefonul mobil
managerul spitalului cu care discutase cu vreo săptămână în
urmă. Fără a intra în amănunte, celălalt îi comunică lapidar
că a găsit pare-se o parte a răspunsului la întrebarea pe care
i-o pusese. Era vădit că omul se exprima foarte criptic, de
teamă că sumara convorbire ar putea fi înregistrată, iar
înţelesurile ei denaturate după nevoile dosarului care i se
pregătea.
Iustin însă nu avea o justificare, în temeiul căreia să
treacă pe la el în cursul programului. N-ar fi putut să-l caute
decât după ce ieşea de la serviciu, făcându-i o vizită care era
mai degrabă privată decât oficială. Dar era complicat să-i
explice cum stăteau lucrurile şi starea dificilă în care
ajunsese. În fond, îi era şi lui frică de o interceptare, a cărei
stenogramă, abil scoasă din context şi răstălmăcită, putea
duce la cine ştie ce încurcături şi neplăceri. Apoi se gândea
că, dacă va descrie exact situaţia, cei care-l supravegheau,
avertizaţi fiind asupra obiectivelor sale, înţelegeau că nu
abandonase cercetările legate de Zăganu şi ar fi intrat iarăşi
în acţiune, întreprinzând o nouă represiune. Era mai nimerit
să treacă sub tăcere faptul că nu renunţase. Nu era prudent
nici să stabilească o întâlnire târziu, după amiază, căci lucrul
putea şi el bate la ochi. Ca atare, îşi ceru scuze pentru că nu
putea veni, fiind peste măsură de ocupat. Dar se va repezi
cât de curând, când va avea o clipă liberă.
De altfel după alte vreo două – trei zile, seara,
posturile de televiziune anunţară că inopinata inspecţie
spitalicească, iniţiată de comisia de control a guvernului, s-a
încheiat, descoperindu-se o mulţime de ilegalităţi comise de
medicul manager. Bineînţeles că şi el cumpărase, la un preţ
declarat suspect, dezinfectanţi şi nişte medicamente de la

365
Poli-Med, motiv pentru care se simţise dator să sară în
apărarea răposatului, căci pe această cale îşi acoperea
propriile greşeli şi acte de corupţie, preciza comentatorul.
Apoi era înşirat un întreg noian de alte culpe. Spre pildă,
deşi noul ministru al sănătăţii pusese eticheta de fals pe toate
preparatele realizate sub auspiciile celui dispărut şi
interzisese folosirea lor pe mai departe, directorul ignorase
dispoziţia şi continuase să le utilizeze pe cele rămase în
magazie, în loc să le înlocuiască cu altele noi, obţinute de la
firmele ce-i fuseseră recomandate. Crainicul considera însă
neesenţial să precizeze că indicaţia imperativă venită de sus
nu se baza pe nici o probă oficială de laborator, care s-o
susţină în vreun fel. Mai departe se adăuga că în decursul
timpului, în două rânduri chiar, fuseseră procurate de spital
unele produse prin achiziţie directă. În plus, fără a respecta
normativele legale, care prevedeau că orice închiriere
trebuie făcută prin licitaţie, se concesionaseră nişte camere
la parterul spitalului unor întreprinzători care comercializau
medicamente şi felurite alte accesorii medicale. Se semnala
de asemenea o situaţie de incompatibilitate în care directorul
era implicat. Soţia sa lucrase în calitate de chimistă la un
institut de cercetare pentru microbiologie şi imunologie, iar
dânsul luase de acolo toate vaccinurile care-i trebuiseră. (Se
trecea însă sub tăcere, cu bună ştiinţă, amănuntul că forul
menţionat era pe atunci singurul lor producător din ţară, iar
cele străine, echivalente, erau mult mai scumpe, practic
inaccesibile din cauza fondurilor disponibile, foarte limitate.
Deci nu avea de unde şi cum lua altele.) Se omitea totodată
detaliul că nevastă-sa nu avea nici o legătură cu problemele
comerciale ale societăţii în cauză şi nu deţinea un post care
să-i permită să ia decizii administrative. Între timp de altfel
personalul fusese redus, iar femeia se văzuse silită să se
angajeze la o multinaţională. Dar în ciuda evidenţelor, care
dovedeau contrariul, se descoperea brusc o incompatibilitate

366
existentă cu ani în urmă, el procurând medicamente de la o
întreprindere legată de interesele soţiei, pe care astfel o
favorizase!
Comunicatul de presă al ministerului sănătăţii, pe
lângă lista nenumăratelor «ilegalităţi» comise, mai preciza
că raportul cu respectivele concluzii fusese înaintat deja
parchetului, viteza de reacţie a organului de anchetă
guvernamental fiind mai mult decât surprinzătoare, căci
obişnuit birocraţia se mişca greu şi dura luni, dacă nu chiar
ani întregi, până se ajungea la o încheiere.
Sunat telefonic de moderatorul transmisiunii, pentru
a i se da dreptul la replică, managerul arătă că toate
cumpărăturile se efectuaseră la preţul curent al pieţei.
Comparând situaţia existentă cu aceea din alte spitale se
putea constata că nu existau deosebiri semnificative de cost.
Şi în plus de aprovizionare nu se ocupase el, ci angajaţii din
biroul de profil. Apoi folosise mai departe produsele Poli-
Med, căci, lipsindu-i resursele băneşti, nu se putuse
aproviziona de la furnizorii indicaţi, iar de dezinfectanţi, mai
ales pentru curăţarea instrumentelor medicale, nu se putea
lipsi, căci însemna să blocheze activitatea unităţii pe care o
conducea. De altfel preciză că preparatele fabricate de
Zăganu corespund din punct de vedere calitativ, ele fiind
testate de mai-nainte chiar de dânsul la un laborator de profil
din oraş, detaliu amintit şi în emisiunile anterioare în care
apăruse. În ce priveşte achiziţiile directe incriminate în
raportul de control, arătă cum că bunurile respective
implicau un consum redus, iar conform legii existente la
data respectivă, pentru cumpărăturile mai mici de
echivalentul în lei al sumei de cincisprezece mii de euro nu
se organizau licitaţii, deci legislaţia din domeniu nu fusese
în nici un fel încălcată. Iar legat de contractele de închiriere
invocate, acestea se încheiaseră pe bază de licitaţie cu vreo
doi ani mai-nainte, pe un termen de cinci ani. Deci erau în

367
vigoare încă trei ani. Însă acum câteva luni se întreprinsese
o renovare a clădirii, ceea ce dusese la o reîmpărţire a
spaţiului interior, şi implicit la modificări ale dimensiunilor
încăperilor concesionate, deci automat impusese şi
recalcularea chiriei. Ori schimbările ivite trebuiau prinse şi
scriptic, ceea ce impunea modificarea actelor existente, a
căror valabilitate însă nu expirase, iar un temei legal pentru
rezilierea lor nu exista. Deci opinia inspectorilor era cu totul
falsă, căci, din rea-credinţă, dânşii încercau să acrediteze
ideea că întocmirea recentelor înscrisuri ar echivala cu noi
închirieri, realizate în regim preferenţial. Cum însă
proaspetele acorduri nu făceau decât să le prelungească pe
cele vechi în limitele temporale fixate anterior cu
respectarea legii, acuza de «închiriere fără licitaţie» e lipsită
de orice acoperire juridică.
Inutile toate încercările sale de justificare, căci
spicherul sfârşi prin a trage concluzia că în spital s-au
semnalat numeroase cazuri de mită şi corupţie, de încălcare
în repetate rânduri a legii, de abuzuri administrative şi
contabile, deci intervenţia parchetului era necesară, dacă nu
chiar binevenită. Tăiosul comentariu puse capăt subiectului,
iar telejurnalul continuă cu prezentarea altor ştiri. Lucrurile
păreau clarificate, iar justiţia reaşezată în drepturile ei.
- Bietul om e nevinovat, oftă domnul Iustin
adresându-se soţiei. Îl cunosc destul de bine. Am vorbit cu
el. Totul nu e decât o făcătură. Sunt convins că faptele sunt
taman aşa cum le-a înfăţişat doctorul. Deci totul a fost
perfect legal. Dar opinia procurorului de caz va fi exact ca şi
aceea a crainicului, dacă aşa sună ordinul pe unitate. Poate
bietul ghinionist, dacă are noroc, o să scape doar cu
destituirea din funcţie, deşi mi-e teamă că atacul asupră-i nu
se va opri aici. Sancţiunile trebuie să fie drastice, precum s-a
întâmplat în motivarea unei sentinţe a instanţelor de acum
câţiva ani. Judecătorul spunea atunci clar şi răspicat că

368
mărimea pedepsei fusese stabilită în aşa fel încât să
servească de exemplu pentru toţi, uitând că dacă prevederile
de condamnare se încadrau intervalului de unu până la zece
ani, durata aleasă se stabilea funcţie de gravitatea faptei, iar
nu după alte criterii şi considerente, precum dorinţa de a-i
speria sau nu pe alţii.33 Un asemenea chip de interpretare
este o evidentă încercare de intimidare a acelora care ar fi
fost tentaţi să încuviinţeze faptele inculpatului, socotind-le
corecte, dar şi o reprimare abuzivă a sa. Ori mă aştept ca
procesul medicului să decurgă exact ca precedentul. Vai de
capul lui. Cred că de acum va învăţa să tacă, iar precedentul
pe care-l închipuie, le va servi de lecţie tuturor managerilor
de spitale. Dar el ca el… Mă întreb ce-o să mi se întâmple
mie, dacă nu mă dau bătut. Cei care stau în spatele afacerii
cu Zăganu par a fi foarte puternici. Ne strivesc pe toţi, de
parcă ar mâna un compresor asupră-ne.
- Păi de ce nu dai naibii toată povestea şi-ţi vezi de
treaba ta. Oricum pe Zăganu nu-l mai învii şi nici averea
neveste-si n-ai s-o salvezi! Nu te mai băga şi gata.
- Şi să las să scape nişte asasini, care mâine vor
ucide probabil din nou?
- Bine că te-ai găsit să fii mai catolic decât papa! N-o
să îndrepţi tu lumea. Mai bine gândeşte-te la tine!

33
Afirmaţia din text poate părea absurdă, expresie a unei fantezii
deviante, de aceea, pentru a arăta că fabulaţia este totuşi verosimilă,
aş cita un exemplu real, care confirmă că la mijloc nu este vorba de
vreo închipuire bolnavă, de care aş suferi. Astfel spre pildă în
motivarea sentinţei din dosarul «Trofeul Calităţii» privindu-l pe
Adrian Năstase, fost premier, se arată că pedeapsa i-a fost stabilită
fără existenţa unor probe directe, iar durata detenţiei nu s-a decis în
temeiul gravităţii delictului, ci pentru a servi de «exemplu».
Hotărârea finală, cu justificările menţionate, s-a dat în vara lui 2012.

369
 La începutul lunii următoare procurorul primi
raportul de expertizare a ADN-ului, care dovedea că profilul
genetic al băiatului corespundea cu cel al cadavrului, care
între timp fusese îngropat. Conform actului nu mai încăpea
îndoială, mortul era tatăl lui Zăgan junior. Dar magistratul
îşi avea îndoielile sale. Ele nu se legau de neîncrederea în
probitatea şi competenţa specialiştilor care lucraseră testul.
Ei nu erau decât sclavii care îşi îndeplineau corect şi
conştiincios îndatoririle. Dar ciudăţeniile accidentului,
problemele rămase nedezlegate, graba înlăturării rămăşiţelor
maşinii, pripa înmormântării, sigilarea sicriului deşi nu era
vorba de vreo boală molipsitoare periculoasă, sancţionarea
managerului de spital care luase apărarea mortului, scos
peste noapte „penal”, înlăturarea ministrului sănătăţii, cifrele
absurde de diluţie lansate de minister în vremea
interimatului premierului îi stârneau suspiciuni. Deci dacă se
comisese vreun fals, aceasta se petrecuse în afara
laboratorului. Era uşor ca proba biologică luată de pe
cadavru să fie înlocuită cu alta… Baltă să fie, că broaştele
răsar imediat. Iar laboranţii analizează ceea ce li se pusese în
faţă. N-au avut nici timpul şi nici mijloacele, dar nici
interesul, de a verifica în ce fel şi de unde s-a recoltat
materialul care le-a fost prezentat. Iustin nu mai ştia ce să ia
de bun şi ce nu.
Din păcate nu putea să întreprindă o contraverificare.
Nici o cale de atac nu-i mai stătea la îndemână pentru un
atare demers. În primul rând nu avea un pretext plauzibil
pentru a justifica reluarea analizelor, în condiţiile în care
mortul mai trebuia şi dezgropat. De altfel, de bună seamă
sârgul i-ar fi fost şi inutil, căci dintru început se îndoise că
Zăganu ar fi fugit în străinătate, plantând un mort oarecare
în locu-i. Nu că l-ar fi socotit atât de integru încât să fie
convins că nu s-ar fi putut preta la o atât de josnică manevră.
Dar se gândise că, chiar de-ar fi fost implicat într-o structură

370
de tip mafiot, poziţia pe care o ocupa vizavi de ceilalţi
complici era destul de măruntă, motiv pentru care n-ar fi
trezit naşului un prea mare interes, încât acesta să fie
preocupat să-l pună la adăpost. Ţinând seamă de statutul
său, mai simplu ar fi fost să i se astupe gura cu un pumn de
pământ. Redus la tăcere, devenea total inofensiv. Deci poate
nu mai avea rost să-şi facă probleme de identificare şi era
cazul să includă actul în dosar, fără a mai cârti pe marginea
sa.
Îl aşternu peste referatul de autopsiere, de care era la
fel de nemulţumit, căci în câteva fraze finale, după ce se
descria în amănunt starea cadavrului, probleme de sănătate
semnalate şi leziunile suferite, se conchidea că strivirea
părţii superioare a corpului intervenise în condiţiile unui
ricoşeu al motorului. Explicaţiile se opreau aici, fără a
lămuri traseul în zig-zac pe care ar fi fost nevoit să-l urmeze
pentru a ajunge din poziţia în care era înşurubat, în locul
unde poposise în final. Apoi nu era clar cum de dăduse peste
şofer, fără a sparge bordul şi fără a atinge rama parbrizului,
prin care nu avea de fapt spaţiu ca să treacă. Dar, îşi zise
procurorul, probabil în expertiza tehnică criminologii vor
găsi poate o justificare a bizareriei, căreia el, ca nespecialist,
nu-i putea găsi vreo dezlegare, încât nu-i rămânea decât să
aştepte…
Dar se mai ivea o stranietate. Răposatul purta
obişnuit ochelari cu puţine dioptrii, pentru vederea la
distanţă. Deşi chipurile fusese pălit în obraz, ţeasta fiindu-i
strivită, în carnea sfârtecată nu se putuse descoperi nici
măcar o singură aşchie a lentilelor. Nu-i purta în clipa când
izbise copacul? Însă, dacă-i lăsase deoparte, ar fi fost normal
ca să se găsească prin torpedo sau într-un alt colţ al
turismului, ori în cel mai rău caz prin iarbă, dacă nu întregi,
cel puţin sub forma unor cioburi sau frânturi de ramă.
Oricum, nici acasă, nici la serviciu nu li se dăduse de urmă.

371
Deci trebuia să-i fi avut la sine în răstimpul ultimului său
drum. Dar erau de negăsit. Oare ce se putuse întâmpla cu
ei?!
De altfel nu vor fi menţionaţi nici în expertizele pe
care le va primi abia prin ultimele zile ale lunii următoare.
În jurul lor se aşternuse în toate scriptele o suspectă tăcere…
De altfel referatele în cauză, cel tehnic şi cel criminologic, îl
decepţionară şi mai amarnic decât analiza ADN-ului, cu atât
mai mult cu cât se aşteptase să fie mai obiective şi să ia în
calcul şi observaţiile pe care le făcuse el însuşi.
Le citi pe nerăsuflate, lăsând toate celelalte treburi
de-o parte. Dar ele erau chiar mai năucitoare decât
materialele sosite mai-nainte. În loc să clarifice lucrurile, le
cufundau într-o beznă totală. În cazul lungului raport tehnic,
pe fiecare pagină apărea, de cel puţin de două - trei ori, câte
o expresie de incertitudine de genul: «probabil că», «posibil
că», «desigur trebuie să fi intervenit», «nu ne îndoim că»,
«s-ar fi putut să», «suntem convinşi că», «nu credem că»,
«presupunem» «putem afirma aproape cu siguranţă că»,
«până la proba contrarie acceptăm că», «se poate ca», «nu
este exclus ca», «este cu putinţă ca», şi aşa mai departe.
Deci darea de seamă era de fapt o nesfârşită înşiruire de
supoziţii şi deducţii, prea puţin susţinute de un material
probatoriu cât de cât rezonabil. Deci întreaga argumentaţie
plutea în neant. Ba, culmea! Deşi el găsise o testare Euro
NCAP, realizată în condiţiile unei tamponări intervenite la o
viteză de peste 100 km/h şi cu un model dintr-o serie foarte
apropiată de automobilul lui Zăganu, experţii, nu se
căzniseră prea mult cu căutarea, mulţumindu-se să
folosească pentru comparaţie un test executat la o viteză de
numai 60 km/h şi pe o cu totul altă marcă de limuzină,
declarată însă similară! Deci îşi cam menajaseră efortul, iar
echivalenţa pe care o invocau nu prea se susţinea!

372
 Apoi se lansau nişte afirmaţii de-a dreptul
abracadabrante, dacă nu chiar scandaloase. Se recunoştea că
nu putuseră fi identificate urmele casetei de direcţie şi ale
unui longeron de la sistemul de fixare al roţilor din faţă,
totuşi se trăgea concluzia că maşina nu suferise modificări
sau stricăciuni, provocate intenţionat de o mână criminală,
care să fi afectat ansamblul mecanic care asigura conducerea
vehiculului. Dimpotrivă se susţinea că iniţial componentele
respective se găseau într-o stare impecabilă, întrucât în caz
contrar autoturismul n-ar fi putut străbate fără probleme
marea distanţă până la locul catastrofei. Dar nu se lămurea
ce înţelegeau autorii referatului prin «uriaşa distanţă
străbătută», cu atât mai mult cu cât era cu neputinţă de a
stabili ce căuta Zăganu în zonă, dincotro venea, şi nu se
cunoştea nici traseul pe care-l parcursese în prealabil, mai
ales că nici una din camerele fixe de supraveghere nu-i
surprindeau trecerea.
De altminteri şi sistemul de frânare era socotit a fi
fost fără cusur, deteriorarea sa survenind ulterior. Dar, în tot
perimetrul supus cercetării de specialişti, nu fusese găsită
nici măcar pedala de frână şi pompa centrală a sistemului de
frânare hidraulică! Deci de unde se scotea gogoriţa că cele
două componente dispărute erau totuşi integre înainte de
coliziune, ele suferind distrugeri abia după lovirea pomului?
Deci se conchidea că, în mod categoric, nu poate fi luată în
considerare o sabotare premeditată a turismului, prin tăierea
unor instalaţii ori prin slăbirea sau scoaterea unor şuruburi,
piuliţe sau prezoane.
Experţii păreau să nu-şi fi pus întrebarea elementară,
cum de fusese posibil ca, în urma unui accident banal,
autovehiculul se dezmembreze într-un hal de neimaginat,
încât bucăţi din el săriseră în toate părţile, dar abia după ce
ajunsese în câmp! Pe undeva acceptau totuşi, dar destul de
vag, ideea unei explozii, însă nu se demonstra cum se iscase

373
şi se desfăşurase aceasta, explicaţiile fiind de tot
improvizate. Nu se arăta nici cum de fusese cu putinţă ca să
crape în bucăţi cutia de viteze, în condiţiile în care nu se mai
atinsese de ceva, decât de nişte bălării! În plus se trecea cu
vederea şi traiectoria urmată de motor, încât nu se lămurea
cum de izbise pe de-o parte şoferul, iar pe de alta zburase în
direcţia potrivnică celeia străbătute de caroserie, de parcă
cele două componente ar fi fost impulsionate de forţe de
inerţie diferite. Deci pretinsa analiză tehnică era o
caricatură, redactată parcă de un neprofesionist.
Nervos o aşeză de-o parte pentru a răsfoi expertiza
criminologică. Era detaliat descrisă aria cuprinsă între şosea
şi cordonul lăstărişului, dincolo de care începeau culturile
agricole, se releva amplasarea pieselor culese de anchetatori,
în condiţiile în care unele nu putuseră fi găsite, şi care nu
erau tocmai de importanţă secundară. Pe deasupra nu se
menţiona că o mulţime dintre ele fuseseră abandonate prin
bălării, fiind descoperite şi adunate în zilele următoare de tot
soiul de reporteri şi de alţi curioşi care se perindaseră pe
acolo. Apoi se descriau, cu precizarea unor măsurători
riguroase, dârele lăsate de maşină în deplasarea ei pe roţi şi
prin rostogolire prin buruieni. Se dădeau o mulţime de
amănunte, unele în fond inutile pentru elucidarea lucrurilor,
dar se omiteau tocmai desluşirile care ar fi putut duce la o
concluzie.
Scoase dintr-un sertar un perforator, găuri
mănunchiul de coli şi le prinse gânditor în dosar. După truda
lungii lecturi, trebuia să recunoască plictisit că nu înaintase
nici măcar cu un pas în reconstituirea celor întâmplate în
minutele de pomină ale ciudatului «eveniment rutier». Totul
plutea în ceaţă, de altminteri la fel ca mecanismul socio-
economic în care fusese prins decedatul şi care, limpezit, ar
fi putut sugera cât de cât mobilurile unei posibile crime,

374
deschizând un făgaş care să ducă spre descoperirea
făptuitorilor.
Oftând, procurorul se rezemă vlăguit de spătar. Se
simţea ajuns în impas. Documentele primite i se păreau de-a
dreptul stupide, iar pe undeva contraveneau chiar cu
observaţiile pe care le făcuse cu mai bine de o lună în urmă
pe teren. Se ridică de pe fotoliu şi se plimbă prin faţa
birourilor de la fereastră până la uşă şi înapoi. Aşa îl găsi un
coleg care intră pe neaşteptate.
- Voiam să te rog să-mi dai noul cod de procedură
penală, că nu-l găsesc pe al meu. Nu ştiu unde naiba l-am
pus, se scuză omul. Da’ ce-ai păţit? Pari tulburat.
- Sunt. Ştii că mă ocup de cazul Zăganu. Mi-au
parvenit şi ultimele expertize, dar în loc să clarifice faptele,
mai rău le încurcă. Ai zice că sunt contrafăcute. În viaţa mea
nu cred să mai fi citit nişte lucrări aşa prost întocmite, fără
cap şi fără coadă. Parcă-s opera unor amatori semidocţi, nu a
unor specialişti. Ajung să mă întreb până unde se întinde
reţeaua acelora care au organizat uciderea medicului.
Creierul pare situat undeva foarte sus. Lucru totuşi greu de
acceptat, căci Zăganu nu părea un personaj de însemnătate
deosebită, încât să trezească interese în cercuri atât de înalte.
Undeva prin internet era acuzat de implicare în producerea
de droguri. Oare chiar să fie ceva adevărat, iar eu să mă
înşel? Oricum, până acum nu luam în serios asemenea
gogoriţă. Dar, având în vedere nivelul de la care este
privegheat cazul, eşti tentat să presupui că nu este vorba
numai o poveste de diluare, sau o luptă pentru privatizarea
spitalelor. Ai jura că e mai mult. Sunt mai dezorientat ca
niciodată. Trebuie să regândesc totul de la început.
- Dar chiar eşti convins că la mijloc ar fi o crimă şi
nu un banal accident, datorat unei neatenţii de o clipă?
- Între altele şi bălmăjeala tuturor expertizelor îmi
întăreşte credinţa. Ceva nu e regulă în întreaga nebuneală cu

375
care mă confrunt! Apoi nu înţeleg din ce cauză a explodat
limuzina taman după ce a scăpat de impact. Inexplicabilă
este şi împrejurarea că ea este total dezintegrată, iar cadavrul
a rămas practic întreg, dovedindu-se mai tare ca fierul. Şi nu
sunt singurele detalii năucitoare. Nu are rost să ţi le mai înşir
pe toate.
- Şi vrei să iei cercetările de la capăt?
- Păi, cam aşa ceva ar trebui făcut. Şi până la urmă
cred că o să mă ambiţionez să dezleg întreaga istorie. Va fi
greu, dar poate nu strică să încerc.

După alte câteva zile, procurorul fu din nou chemat

la şefă. O găsi plimbându-se în jurul mesei de scris, care era
plantată în mijlocul încăperii, cu faţa spre uşă. Era o mobilă
grea, masivă, cu unele trăsături care împleteau câteva
caracteristici baroce ciudate cu o linie clasică, sobră,
ponderată. Dincolo de ea stătea însă un uriaş fotoliu rotativ,
pe de-a-ntregul modern, îmbrăcat în piele sintetică neagră.
Deşi activase ca studentă şi în anii imediat următori într-un
club sportiv, femeia avea un mers greoi, chiar puţin
împleticit, încurcându-se cumva în picioare. Se uită chiorâş
la oaspete, parcă voind să-i demonstreze că nu-l socoteşte
vrednic să-l ia în seamă. Domnul Iustin, doar de înălţime
mijlocie, era mai mărunt decât conlocutoarea, cu atât mai
mult cu cât se aplecase, servil şi spăşit, puţin înainte,
precum un copil neastâmpărat, care se aşteaptă să fie
bruftuluit pentru ultima năzdrăvănie făptuită. După o pauză
stânjenitor de lungă, străpungându-l cu intransigenţă din
priviri, ocârmuitoarea sa se opri înainte-i.
- Ei, ai primit expertizele de lipsa cărora te plângeai
mai ieri?

376
 Bărbatul încuviinţă printr-o clătinare mută a capului,
întrebându-se ce muştruluieli îl mai aşteaptă.
- Ştiam. Acum sper că lucrurile îţi sunt clare şi poţi
da cuvenita rezoluţie cazului. Aştept.
- Situaţia nu-i totuşi atât de simplă şi nici desluşită.
Rapoartele au aspect de improvizaţii. Spre exemplu, deşi
unele piese din motor nu s-au găsit, se susţine că tocmai ele
nu prezentau nici un fel de defecţiuni înainte de impact, deci
categoric nu s-a interveni anterior asupră-le, neputându-se
invoca o premeditare a evenimentului prin sabotarea
vehiculului. Dar cum se poate şti cum arăta un obiect care
lipseşte?! Ca atare, pornind de la astfel de aserţiuni, nu
numai că se trag unele concluzii fără o bază reală, dar se mai
adaugă chiar şi unele afirmaţii de-a dreptul stupide. Şi nu
puţine. Fără a avea hârtiile în faţă, mi-e greu să exemplific.
De aceea mă rezum a vă cita un singur caz care mi se pare
relevant. Într-un loc se spune că pe carosabil au fost
identificate urmele de rulare ale automobilului, care la
început erau rectilinii, apoi au evidenţiat o deviere a direcţiei
de deplasare, îndreptându-se spre marginea benzii de rulare,
pentru a sfârşi printr-o ieşire pe acostamentul din dreapta, de
unde se continuă prin iarbă. Ori remarca asta e culmea
enormităţii! Pe o bandă de asfalt nu se pot recunoaşte nici
un fel de «urme de rulare» în condiţii de circulaţie normală,
ci doar dungile de frânare! În principiu anvelopele nu lasă
nici un fel de amprente pe îmbrăcămintea unei şosele, decât
la blocarea roţilor. Deci ele nu s-au putut evidenţia decât pe
fâşia de pământ fără iarbă existentă până la marginea
şanţului, iar ele existau într-adevăr începând aproximativ de
pe la cincizeci de metri de dinainte de locul coliziunii,
detaliu constatat chiar de mine când am fost acolo. Dar
privind cu atenţie, cam din acelaşi punct se conturau nişte
dâre de bălării strivite, care, independent de acelea care se
îndreptau prin şanţ spre copac, duceau direct spre locul unde

377
a ajuns autoturismul în final. Aşadar erau două rânduri de
urme, aspect nerelevat în scripte.
- Bine, dar de unde atâta precizie la tine? Uiţi că pe
acolo a umblat destulă lume până să ajungi tu şi cei de la
circulaţie! Maşinile care au oprit, atrase de insolitul
spectacolul, evident că au lăsat o mulţime de întipăriri ale
roţilor lor, atât pe acostament, cât şi prin buruieniş. De altfel
puţin după aceea, pe iarbă a intrat şi platforma care a luat
resturile rezultate după cele întâmplate. Iar în zilele imediat
următoare, unele posturi de televiziune au început, de dragul
senzaţionalului, să închipuie tot soiul de reconstituiri,
călcând în picioare întreaga zonă. Aşa încât este clar că
mulţimea de urme existente nu mai dovedeşte nimic. Deci
poţi folosi liniştit expertizele, fără teamă şi fără să-ţi faci
nici un fel de probleme de conştiinţă. În temeiul lor nu poţi
fi acuzat de vreo denaturare a adevărului. N-ai decât să-ţi
însuşeşti concluziile lor!
- Dar eu am fost la faţa locului îndată după lansarea
apelului de urgenţă şi am văzut şi altceva! Acolo s-a
petrecut o crimă! Iar dacă cercetăm circuitul banilor de prin
ascunsul off-shore din Panama, putem afla lista posibililor
doritori de a-l reduce la tăcere… Actele…
- Iar începi?! Te crezi un soi de Sherlock Holmes?
Aici nu concepem literatură! Ne mulţumim să redactăm
rezoluţii seci, pe baza referatelor întocmite de specialişti şi
nu închipuim mai ştiu eu ce fel de romane poliţiste de
senzaţie. Asemenea preocupări lasă-le în seama acelora din
mass-media, care le născocesc ca să-şi crească ratingul. Iar
implicaţiile economice ale afacerii sunt de competenţa celor
de la serviciul anticorupţie, căci aici este implicat un întreg
lanţ de şperţari. N-ai de ce să te mai bagi în treaba asta.
Depăşeşte sfera atribuţiilor tale! Deci în câteva zile vreau să
văd cazul clasat.

378
 Cum bietul Iustin înţepenise locului cu o mină de tot
nehotărâtă, femeia reluă:
- Ce mai aştepţi?! Acum poţi să pleci, să-ţi vezi de
îndatoriri.
Bărbatul se întoarse şi-o porni supus spre uşă, în
vreme ce, nemulţumită, şefa pufnea pe nas în urmă-i.
Supărarea nu-i trecu lui Iustin până la sfârşitul
programului, dar nici după aceea. Era profund răscolit.
Niciodată nu i se întâmplase să i se dicteze aşa de brutal un
final dorit. Când ajunse acasă mai clocotea în sine. Chiar în
faţa blocului dădu peste domnul profesor Traian, care venea
de la supermarket, încărcat de sacoşe. În prima clipă,
frământat de grijile care-l rodeau, nici nu-l observă.
- Da’ ce-ai păţit de eşti aşa de indispus?
Abia când îi auzi vocea, îi remarcă apropierea.
- Păi crezi că în locul meu ai fi altfel?! Ba, după câte
te cunosc, te-ai fi înfuriat şi mai rău şi te-ai fi şi certat.
- Ei?
- La noi atmosfera a devenit irespirabilă. Nu-ţi mai
poţi da cu părerea. Vechea poveste cu Zăganu. Văd că toţi
vor s-o scoată ca pe un simplu accident de circulaţie,
provocat fie de neatenţie, fie din dorinţa de sinucidere, insul
fiind înspăimântat de perspectiva de a fi arestat nu numai
pentru corupţie, evaziune fiscală şi alte învârteli necurate, ci
şi pentru miile de nevinovaţi pe care, chipurile, i-a ucis în
spitale, prin falsificarea şi diluarea produselor sale. Dar
individul e nevinovat de cele care i se pun în cârcă. O fi
având el alte păcate, ca tot afaceristul care încropeşte primul
milion, vorba zicalei americane. Dar cele care i se impută
sunt total lipsite de temei. Altele sunt dedesubturile şi pare-
se că se doreşte ascunderea lor sub preş.
- Păi, chiar că mă zăpăceşti. Tot mai mulţi sunt
comentatorii care susţin că s-a instaurat o dictatură a

379
procurorilor sau, mai dulce spus, o republică a lor, iar tu te
plângi, în loc să te bucuri de statutul vostru?
- Crezi că pentru mine e o plăcere să particip la ceea
ce se petrece sub ochii noştri? Eu oi fi avânt unele cusururi,
ca tot omul, căci nimeni nu e perfect. Dar în cele peste trei
decenii de când lucrez aici nu prea am ce-mi reproşa, chiar
dacă am băgat destui oameni la puşcărie. Eu socotesc că am
fost corect, dar ceea ce se întâmplă acum întrece orice
închipuire… Practic s-au pornit nişte epurări în
administraţie şi mai ales în politică, cum nu s-au mai văzut
de prin anii ’50. Atunci deveneai duşman al poporului şi
dispăreai dacă aveai neamuri prin străinătăţile apusene, dacă
citeai cărţi şi reviste tipărite pe acolo, dacă erai declarat
chiabur sau scăpaşi o cugetare neconformă, faţă de cine nu
trebuia. Era de ajuns delaţiunea. Ea închipuia o dovadă
suficientă ca să fii săltat. Atunci represiunea era iniţiată de
proaspăt creata securitate, organizată sub poala discipolilor
lui Beria. Acum la fel… Denunţul este la mare cinste, iar
denunţătorii sunt recompensaţi în fel şi chip, mulţumită
noului cod penal. Deci să fim recunoscători şi
parlamentului! Câteva exemple sunt edificatoare. Gândeşte-
te că exact cei mai vârâţi în veroasele escrocherii ale
Microsoftului, care au luat grosul milioanelor delapidate din
buget, pârându-i pe ceilalţi, au ajuns martori inocenţi la
proces şi nu numai că n-au fost condamnaţi, dar nimeni nu
le-a luat nici măcar un franc din ceea ce-au furat! Iar
performanţa au realizat-o graţie unor colegi de-ai mei!! Din
cauza lor sunt şi eu privit strâmb în lume.
- Păi dacă în parchet sunt şi oameni corecţi, cum de
s-a ajuns aici? Chiar că nu înţeleg.
- Uiţi ce-am discutat mai zilele trecute. Există o
uriaşă caracatiţă a mafiei mondiale a puterii, care şi-a întins
tentaculele în structurile de stat, dând naştere «sistemului».

380
Capul ei e pe undeva pe afară, doar braţele i-au ajuns până
la noi. Nu i-au stat în cale nici mările, nici oceanele.
- Vine de dincolo de mări şi ţări, ca în basme?
- Cam aşa, dar există şi o deosebire. În basme totul
nu e decât simplă ficţiune. Din păcate, pe meleagurile pe
care suntem sortiţi a vieţui, închipuie o tristă realitate, care
ne apasă tot mai mult. Monstrul şi-a infiltrat filamentele în
toate compartimentele sociale şi economice, inclusiv şi în
sânul procuraturii. Deşi a răzbătut în instituţii, încă nu i-a
absorbit pe toţi cei aflaţi în cuprinsul lor, dar firele i se
îngroaşă tot mai mult, preschimbându-se în veritabile braţe
vânjoase. Caracatiţa creşte pe zi ce trece. Iar majoritatea
ONG-urilor îi hrănesc sporirea. Ele mobilizează «tinerii
frumoşi şi liberi», ca să folosesc o expresie ajunsă celebră în
zilele noastre, care manifestează unde, cât şi cum trebuie, iar
preşedinţia îngrijorată se vede silită să ia măsuri pentru a da
curs cererilor «străzii». Demonstraţiile truditorilor din
agricultură, din sănătate, din învăţământ, din justiţie nu
reprezintă o problemă. Pot să urle liniştiţi, căci revendicările
lor nu sunt vrednice de a fi luate în discuţie. Dar valurile
dezlănţuite de ONG-uri nu pot fi ignorate. Ele au dat prilej
de a se crea «guvernul meu», nu al nostru. Acum prin ele se
duce lupta pentru edificarea «parlamentului meu»! Cum în
iarnă vor fi alegeri, acţiunea trebuie temeinic pregătită, să nu
se defecteze cumva mecanismul «tinerilor frumoşi şi liberi »
ai ONG-urilor angajate, căci dacă gloata lor este scăpată din
mână, în viitor metoda s-ar putea să nu mai ţină…
- Bine, dar mai săptămânile trecute un ziarist încerca
să demonteze că expresia pe care o tot foloseşti e inadecvată
şi chiar nedreaptă, întrucât de faţă la demonstraţii s-a aflat şi
el, iar dânsul numai tânăr nu mai este! Şi-ar mai fi fost mulţi
de etatea sa, conştienţi de datoria civică a cărei povară apasă
pe umerii lor. Deci etichetarea nu e numai nejustificată, ci
pentru el chiar jignitoare, căci îl exclude.

381
 - Ce te miră? Omul, ca toţi cei făuriţi pe acelaşi
calapod, se consideră chiar un matur cu mintea coaptă şi
firea aşezată, dar asta doar pentru că se mulţumeşte să se
uite la data de naştere înscrisă în cartea de identitate, ori cel
mult în oglindă. Aici însă îşi zăreşte doar fizicul, adică
ridurile cu care-şi îndreptăţeşte vârsta la purtător. Din păcate
în apele ei nu i se oglindeşte nici spiritul şi nici adâncimea
gândirii! Că dacă s-ar fi văzut şi asemenea însuşiri, ar fi
arătat desigur nu ca «tinerii frumoşi şi liberi», ci precum un
«mândru puradel frumos şi liber», având mintea nu curată,
ci curăţată, adică bine spălată şi clătită, dacă nu chiar şi
puţin stoarsă şi netezită cu fierul de călcat. Deci îi întrecea
chiar şi pe aceia cu care se înfrăţea, pufni Iustin furios,
oprindu-se pe palierul etajului la care locuia.
- Stai să dau sacoşele neveste-mi şi vin la tine.
- Poate totuşi ai dreptate. La propunerea insului
expresia prezidenţială ar trebui corectată. E cazul să-i
numim pe cei în cauză «tineri frumoşi şi liberi de toate
vârstele», încheie el sarcastic.
În vreme ce profesorul, după ce sunase, întindea
bagajele consoartei ivite în prag, procurorul se chinuia să
descuie yala. Clocotea într-atâta, încât avea dificultăţi în a
nimeri gaura cheii. De dinăuntru, soaţa, aflată probabil la
bucătărie, auzi că cineva zgreapţănă la uşă, aşa că o deschise
larg. Bietul Iustin rămase dezorientat, ţinând cheia în dreptul
sânilor ei.
- Da’ ce-ai păţit? Vrei să mă descui şi pe mine?
Credeam c-ai făcut-o demult.
- Scuză-mă, dar sunt foarte supărat.
Apoi vânturând din mână, îşi îndemnă vecinului să-l
urmeze. Trecu direct în sufragerie, explicându-i femeii că
momentan nu are poftă de mâncare.
- Cu recent începuta campanie a «parlamentului
meu» s-a pornit o veritabilă vânătoare de vrăjitoare. Oricine

382
nu are talia, statutul şi însuşirile de «tânăr frumos şi liber»
este vânat, indiferent de tabăra căreia îi aparţine. Deci,
culmea, s-a inaugurat şi pogromul acelora din partidul
«agreat». De altfel teroarea a ajuns aşa de mare încât,
intimidaţi, unii s-au grăbit să se dea de-o parte de bună voie,
ca să scape cu pielea întreagă, încercând să bage în faţă pe
unii pioni de-ai lor, ca să nu-şi piardă de tot influenţa.
Aproape toţi cei care au personalitate de lideri reali sunt
scoşi «penali», punându-le în cârcă mulţime de absurdităţi,
ca să se elibereze locul pentru figurile de mucava, întrucât,
în condiţiile în care cei din urmă ajung pe listele electorale,
vor fi neîndoielnic aleşi, lipsind alţii mai buni. Căci în fond
votantul pune ştampila pe ceea ce i se oferă, el neputând
opta pentru altceva. De aceea era nevoie şi de votul alb, de
protest. Numai aşa s-ar mai putea elimina marionetele
simulacrului de democraţie contemporană, mânuite de unii
sau de alţii. Îmi amintesc de o reflecţie de odinioară a lui
Mark Twain, care îşi mărturisea credinţa că «dacă prin vot
am putea schimba ceva, n-am mai fi lăsaţi să votăm».
Oricum, o parte a lumii pare-se că a început să-l înţeleagă pe
scriitor şi să întrevadă circul care i se serveşte cu atâta tam-
tam demagogic Iar consecinţa a fost că în alegerile locale
din primăvară o mulţime de «penali» au avut rezultate mult
mai bune decât concurenţii lor din categoria «tinerilor de
toate vârstele, frumoşi şi liberi»! De aceea lupta va fi mai
aprigă în iarnă, când se va dezlănţui un adevărat război civil,
cum de altfel avea grijă să ne ameninţe zilele trecute mândra
păstoriţă a unui ONG profund democratic, al vajnicei
societăţi civile, subvenţionate generos de undeva din
depărtările Manhattanului. Lucrurile au luat o amploare atât
de mare, încât încep să mă întreb, deşi poate pare lipsit de
noimă, dacă în povestea cu Zăganu nu a venit vreo adiere şi
din această parte. Am ajuns precum un fatalist, încât nu mai
exclud nici opiniile absurde. În orişice caz, ceea ce se

383
întâmplă a compromis şi termenul de «penal» şi pe cel de
«societate civilă», ei ajungând să-şi preschimbe sensul în
contrarul lor. «Penal» a început să echivaleze cu victimă, cu
atât mai mult cu cât cei care au parazitat bugetul, sustrăgând
milioane sunt «bine, mersi», dosarele lor fiind cu grijă puse
la păstrare într-un fund de sertar, de unde vor fi scoase doar
dacă cei cu pricina nu sunt «cuminţi» şi trebuie să li se arate
pisica. Iar «societatea civilă» s-a preschimbat într-un
spectru, care, precum diavolul, te îmbie spre ea cu
dulcegării, deschizându-ţi înainte o cărare poleită cu aur,
care sfârşeşte însă într-un iad. Îţi debitează principii
ademenitoare, dar în final îţi dai seama că promovează de
fapt cu totul altele, pe gustul stăpânilor care o finanţează.
Căci până la urmă cel care dă banii este cel care comandă.
Mlaştina a ajuns atât de întinsă, încât nu-i mai poţi deosebi
pe cei sinceri şi oneşti, întrucât îi potopesc ceilalţi, deşi
poate că nici ei nu lipsesc.
În sumbrul context care ne înghite, parchetul şi
justiţia sunt complet compromise în ochii omului de rând,
mai ales că nu mai par a fi în slujba cetăţeanului, ci au ajuns
a fi «ale mele». Pare-se că şi serviciile secrete merg pe
aceeaşi cale, încât şi în domeniul lor vom asista la straşnice
înnoiri, devenind «ale mele».
- Nu ştiu dacă e corect spus că întâi stătătorul nostru
vrea serviciile «sale». Lucrurile sunt poate mai complicate.
Despre preşedintele anterior cred că se putea spune că ar fi
capul organelor de forţă şi al întregului sistem. El era în
drept să afirme că sunt «ale sale». Mi-e teamă însă că acela
de acum a devenit nu stăpânul, ci pionul lor, expresia «al
meu» închipuind doar o lamentabilă încercare de a se da
mare. Despre «sistem» unii zic că ar fi bicefal, indicând
chiar numele celor aflaţi în frunte-i. O fi el bicefal, dar acum
şi cu privilegiul autocefaliei! Deci să ştii că îţi reprezinţi
lupta politică actuală prea liniar şi simplist!

384
 - Cu sau fără nuanţele pe care le adaugi, situaţia e
mai jalnică decât în copilărie. Pe atunci circula o profundă
cugetare a lui Beria, şeful NKVD-ului sovietic, care rădea
toţi potrivnicii regimului. El obişnuia să zică: „Nu există
nevinovaţi, ci doar persoane de care nu ne-am ocupat încă!”
Deci ca la noi. Am ajuns să-mi fie jenă să-mi declar în
public meseria, căci lumea se uită cu spatele la minte. A
trecut vremea procurorilor şi judecătorilor cinstiţi. S-au
demodat, au devenit un soi de rara avis, sărmanii. Acum
sunt necesari «oameni de acţiune, ancoraţi în realitate!»
Ceilalţi sunt eliminaţi cu încetul.
- Peisajul pe care-l descrii devine tot mai întunecat,
suspină profesorul. Noroc că fecior-meu locuieşte în
străinătate şi n-o să tragă ponoasele.
- Păi risipirea în lume e una din căile sigure ca naţia
noastră să dispară. Crezi că nepoţii şi mai ales strănepoţii tăi
ne vor mai cunoaşte limba? Ei vor vorbi în cel mai bun caz
engleza, dacă nu va apărea între timp Anglia moslemică, iar
ei vor bâjbâi araba în cadrul noii naţiuni europene,
închinându-se lui Alah şi Mahomed, şi mâncând halal, hrana
de bază a proiectatelor State Unite ale Europei.
- Bine că-i găseşti acum vină băiatului. Doar e medic
şi chiar tu recunoşti că reţeaua sanitară a fost distrusă
sistematic. Mi-ai spus-o de atâtea ori referindu-te la Zăganu
al tău. Trebuia să-şi găsească şi el un mod de existenţă! Ce-
ai vrea? Să crape aici de foame cu o meserie aşa frumoasă?
- Nu pe cei plecaţi îi critic, ci pe cei care i-au
expediat. Nu pot să uit că un anume marinar, în loc să ajute
spitalele, le-a desfiinţat cu duiumul, zicând medicilor că,
dacă nu le convine, să plece în lume, că el nu-i ţine legaţi.
Dar eu sunt îngrijorat şi de altceva. Când o doamnă ONG-
istă evoca declanşarea unui război civil la iarnă, de alegeri
sau după, mi-e teamă că fără voie mărturisea şi un alt
adevăr, scoţând la iveală faţa reală a democraţiei actuale.

385
Chipul i l-ai văzut desluşit de curând în SUA. Dacă
«scrutinul liber şi popular» n-a scos din pălărie pe cine
trebuia, anume cercuri ascunse au pus în mişcare – sub
semnul # – «tinerii frumoşi şi liberi» de la ei, a căror tehnică
de utilizare a fost experimentată pe pielea noastră, a
ucrainenilor sau sirienilor, ca să îndrepte dânşii eroarea
norodului, care nu a dovedit destulă cuminţenie.
Şi-ar mai fi ceva. Am sentimentul că dacă până de
curând asupră-ne se efectuau experimentele unui singur
laborator ocult, deci ţineam de un singur stăpân, în ultima
vreme suntem victimele mai multora, care nu se mai înţeleg
pe deplin între dânşii, ceea ce a iscat şi la noi frecuşuri,
înteţindu-se nişte ciudate luptele instituţionale intestine.
Dincolo de ocean par să fie vreo doi dintre patroni, iar
dincoace încă cel puţin pe atâta… Sfâşierea între ele a
serviciilor secrete şi a altor foruri de forţă mi se pare un
exemplu relevant al stării pe care o am în vedere. Nocivă era
o caracatiţă cu un cap unic, dar mă tem că una cu mai multe
ţeste e şi mai rea, ca toţi avortonii, de altfel. Iar eu nu m-am
lăsat sorbit în braţele ei nici înainte de a suferi malformaţii
şi nici după aceea. Drept care cred că o să plătesc amarnic
neutralitatea la care mă pretez. Iar ceea ce mi se întâmplă
este doar începutul…
- Viziunile catastrofice care te bântuie sunt un semn
de îmbătrânire. Lucrurile nu pot fi chiar aşa negre…
- Oare? Nu eşti cumva prea optimist?

Din păcate bietul domn Iustin nu se prea înşela. Nu

trecu nici măcar o săptămână, că şefa îl chemă din nou la
apel:
- Ai isprăvit rezoluţia la dosarul acela?
- Mai sunt o mulţime de amănunte de lămurit!
- Eu cred că expertizele pe care le-ai primit sunt de o
deplină claritate şi cauţi nod în papură ca să amâni

386
rezolvarea cazului. Apropo, am dat de o cerere a ta, prin
care solicitai să fii mutat într-un oraş de provincie, la părinţii
tăi, să le fii de ajutor.
- Bine, dar asta se întâmpla acum câţiva ani. Atunci
ai mei locuiau acolo, stăpânind o casă de toată frumuseţea,
în care se simţeau singuri şi neajutoraţi. Iar la liceul teoretic
din oraş tocmai se eliberase o catedră de germană, pentru
care putea da examen de titularizare soţia. Deci momentul
de odinioară ne era favorabil. Dar între timp postul s-a
ocupat, tata a murit, iar mama a vândut vila şi a plecat la o
soră cu doi ani mai tânără, şi ea văduvă, ca să trăiască
împreună şi să se ajute reciproc. Iar pe de altă parte aici am
cumpărat apartamentul în care stăteam cu chirie la stat. Deci
nu mai am motive ca să doresc transferul.
- Îhî, mârâi şefa în expectativă. Prin urmare nu mai
optezi pentru schimbarea locului de muncă. Atunci ţi se
oferă posibilitatea unei pensii anticipate parţiale.
- Dar…
- Nici o grijă, am verificat deja. Îndeplineşti
condiţiile de vârstă şi de stagiu. N-ar fi probleme.
- Totuşi n-aş…
- Uite, eu sunt bună şi-ţi las libertatea de a alege între
cele două alternative, se oferi interlocutoarea, nu fără un
umor cinic. Nu te forţez, dar vreau un răspuns acum.
- Bine, dar în provincie ce să fac? N-am casă, pe cea
de aici trebuie s-o vând, iar nevasta, la mijlocul anului şcolar
nu poate găsi nici măcar o suplinire. Iar ea să rămână, şi eu
să mă duc, iarăşi nu e o afacere. Mă puneţi într-o mare
încurcătură. Nu pot accepta…
- Deci înţeleg că preferi varianta pensionării. Ei,
dacă insişti, nu te refuz. Şi, deşi nu meriţi, o să-ţi împlinesc
totuşi hatârul. Uite, dau telefon secretarei să lase toate de-o
parte şi să înceapă să-ţi lucreze actele, iar de pe întâi ale
lunii viitoare eşti liber ca pasărea cerului. Să vezi cât de

387
mult o să-ţi placă. Te poţi duce la pescuit când îţi trăsneşte
prin cap, poţi merge la munte ori în străinătate. O să ajung
să te invidiez pentru independenţa pe care vrei s-o
dobândeşti. Acum poţi să te duci!
Procurorul se întoarse şi, năucit, dădu să plece.
- A, să nu uit. Acum fiind ieşit la pensie, să-mi
trimiţi dosarul lui Zăganu şi eventual şi pe celelalte pe care
crezi că nu le poţi soluţiona până pe întâi. Te aştept să revii
cu ele.
Magistratul trecu pragul aproape clătinându-se. De
altfel nici nu mai trebui să se întoarcă la cea care-l
probozise, căci, trimis de aceasta, colegul însărcinat să-l
înlocuiască, pe nume Bogdan Groparu, se şi înfiinţase în
biroul său ca să preia cât mai repede toate materialele.
Celălalt era un băiat spilcuit, cu vreo douăzeci şi cinci de ani
mai tânăr decât el, care în mod miraculos înaintase în
funcţie, întrecându-l. Probabil şefa se temuse că va mai găsi
vreun pretext de amânare şi, ca să fie sigură că ordinul i se
va îndeplini neîntârziat, îl trimisese pe junele confrate, ca să
accelereze transferul documentelor. Fără a mai comenta
ceva, domnul Iustin scoase din fişet toate scriptele pe care le
înşirase pe un raft şi le aşeză în braţe camaradului care
aştepta alături. Bărbatul plecă grăbit şi lăsă uşa
întredeschisă, căci, având mâinile prea încărcate, nu putuse
ajunge la clanţă. Iustin se ridică şi îmbrânci canatul, care se
închise cu un păcănit uşor.

Vestea abandonării serviciului şi a vieţii active căzu

ca un trăsnet. Doamna Ştefana rămase literalmente cu gura
căscată în clipă când soţul îi explică că a depus o cerere de
pensionare.

388
 - Iar peste vreo două săptămâni voi fi liber ca
pasărea cerului, adăugă el, parafrazându-şi mai-marea.
Femeia se oprise înainte-i ca prostită, căci pur şi
simplu nu-i venea să-şi creadă urechilor. În vreme ce ea îi
cerea detalii, intră şi domnul profesor Traian care, în totală
disonanţă cu starea sufletească a gazdelor, se bucură, văzând
partea bună a lucrurilor:
- Slavă Domnului că încă nu s-a lăsat frigul. Sper să
avem parte de un început plăcut de toamnă. Deci de luna
viitoare ieşim împreună la pescuit! În vecinătatea unei
mănăstiri de lângă oraş e o baltă tare frumoasă. O să te iau
cu mine. Mergem cu maşina mea. Nu mai trebuie să umblu
de unul singur ca zăpăucul. Cunosc acolo şi un călugăr cu
care mă am bine. Putem sta la palavre în chilia lui. Are nişte
fotolii foarte comode. E un om peste măsură de prietenos şi
povesteşte încântător. O să-ţi placă.
Verva vecinului nu-l molipsi. Iustin rămase trist şi
dezamăgit pe canapea. Fusese atât de brutal dat de-o parte,
încât nu se putea împăca în nici un chip cu întorsăturile pe
care soarta i le aşeza în faţă. Era numai fiere. Răscolit de
valul de furie care-l copleşise, ar fi fost în stare să scrie un
usturător pamflet despre nedreptăţile şi abuzurile care-l
înconjurau. Oftă indispus, privind la musafirul care, spre a-l
consola, se căznea să-i descrie farmecul clipelor pe care le
vor putea petrece laolaltă. Peisajul bălţii era minunat, iar în
spatele ei se întindea şi o pădure încântătoare.

În zilele următoare proaspătul candidat la pensionare

puse cuvenitele rezoluţii pe cele câteva dosare în lucru care-
i mai rămăseseră, hoinărind apoi prin birouri ca să-i treacă
de urât. Îi plăcea cu deosebire să intre la o doamnă de peste
patruzeci de ani, inteligenţă, spirituală, foarte cultă, cu care
găseai întotdeauna cele mai agreabile şi mai interesante
subiecte de conversaţie. Era într-o joi, la o oră destul de

389
târzie, când se hotărî să-i mai facă încă o vizită colegei pe
care o simpatiza şi la nevoie s-o ajute la finalizarea vreunui
caz mai pretenţios. Se îndreptă spre biroul ei, dar când să
pună mâna pe clanţă, uşa se smuci brusc, dându-se de
perete, iar pe ea năvăli furtunos mult mai tânărul confrate,
Bogdan Groparu, căruia îi trecuse ancheta legată de Zăganu.
Abia avu vreme să i se ferească din cale. Din pură
curiozitate ar fi vrut să-l întrebe în ce fază ajunsese cu
cercetările în legătură cu decesul afaceristului, dar omul nici
nu-l băgă în seamă, trecând vijelios pe lângă el. Iustin privi
nedumerit în urmă-i, cum o luase aproape la goană în lungul
nesfârşitului hol. Apoi împinse canatul rămas întredeschis şi
intră. Femeia îi zâmbi cu toată faţa, părând puţin amuzată.
- Da’ ce-are ăsta, că era cât pe ce să mă dărâme?!
Parcă nici nu mai vedea pe unde călca! M-a izbit cu umărul
şi nici măcar nu şi-a cerut scuze. Îi cădea gura dacă zicea
«pardon»!
- Ei, iartă-l şi tu, c-a păţit una de pomină!
Ridicând din sprâncene, domnul Iustin o privi
interogativ. Pe faţă, ca niciodată, i se zugrăvea o neţărmurită
curiozitate. Râzând, interlocutoarea începu să-i povestească:
- După ce-a luat de la tine dosarul lui Zăganu s-a
chinuit vreo două zile să încheie o rezoluţie cât mai
sforăitoare. Cele întâmplate le înfăţişase sub forma unui
obişnuit eveniment rutier. Demonstra fără drept de replică
că incidentul fusese pricinuit de viteza excesivă, de
conversaţia purtată la telefon, de un moment de neatenţie, de
un exces de oboseală, căci după explicaţiile soţiei nu prea
dormise în ultimele nopţi. Scrisese spornic vreo zece –
cincisprezece pagini, aducând cele mai grăitoare dovezi în
sprijinul opiniei sale. Dăduse din el tot ce era mai bun. Iar
cu mănunchiul de hârtii în mână poposise în fotoliul din faţa
biroului şefei. Iar mult prea distinsa noastră oblăduitoare îl
ascultase cu răbdare, dar la sfârşit îl luase la trei păzeşte:

390
 «Tu eşti nebun?! N-ai aflat că mortul avea o
asigurare pe viaţă? Păi dacă-l declarăm decedat din cauza
unui accident rutier clasic, societatea de asigurări trebuie s-o
despăgubească pe nevastă-sa cu o grămadă de parale. E
vorba, din câte ştiu, de mai bine de o sută de mii de euro,
căci asigurarea încheiată era una din cele barosane. Păi
dacă-i pui pe ăia de la firmă să-i verse atâta bănet o să sară
de fund în sus! Că doar nu-s smintiţi ca să dea un car de
biştari, dacă-i pot păstra pentru sine. O spun nu pentru i-aş
plânge sau mi-ar părea rău pentru pierderea lor. Din parte-
mi n-ar avea decât să plătească cu vârf şi îndesat. Dar ca să
scape, ar putea să-ţi conteste afirmaţiile şi să ceară o nouă
expertizare a celor petrecute. Ori exact atâta ne mai trebuie!
Îţi dai seama ce scandal va dezlănţui presa! Culmea ar fi să
mai descopere şi cine ştie ce altă minune şi să dăm de dracu,
făcându-ne de panaramă! S-ar putea ca aiuritul de Iustin
chiar să fi observat ceva şi să aibă dreptate… Cum o s-o
dregem, dacă şi ceilalţi îşi dau seama de eventuala neregulă?
Numai ca să ne legăm o tinichea de coadă nu avem nevoie.
Dacă-l sinucidem, nu numai că cei de la asigurări nu vor
obiecta, dar, păstrându-şi banii, se vor grăbi chiar să ne
susţină! Aşa încât fă bine de redactează o nouă rezoluţie, din
care să rezulte răspicat că dovezile de care dispunem arată
că ne găsim în faţa unui suicid. Atunci societatea nu trebuie
să dea nici un sfanţ şi vom avea linişte din partea ei, putând
în sfârşit clasa dosarul.» Bietul Groparu n-a mai avut ce
zice, şi sărmanul e disperat la gândul de a o lua de la capăt.
Îţi dai seama că povestea numai bine nu i-a picat. Halal de
aşa bucurie. De necaz mai să-şi pună gheara în gât. Abia am
putut să-l liniştesc cât de cât!
- Auleu, şi vrei să spui că era liniştit şi calmat când
fu cât pe ce să mă dea grămadă?

391
 - Răbufnirea de care te plângi e o nimica toată. Să-l
fi văzut când a intrat! Până şi eu m-am speriat, deşi numai
emotivă nu sunt.
- Şi ce-are de gând?
- Păi urmează povaţa zicalei «dacă-i ordin, cu
plăcere!» Bineînţeles că până săptămâna viitoare îl sinucide,
căci nu cred să aibă timp să-l termine până mâine la plecare,
că azi nu-l văd în stare să scrie vreun rând. Clocoteşte ca
laptele care, dând în fiert, scapă pe deasupra. Oricum putem
conchide că lupii tineri au intrat ferm în acţiune şi greu să
mai scape cineva. Mă întreb dacă îi întrec sau nu pe cei
bătrâni, glumi femeia, uitând parcă faptul că îi zeflemisea pe
aceia din generaţia de care aparţinea ea însăţi.
- Deci bietul Zăganu şi-a făcut seama, dar cu mâna
noastră! Sărmanul ce mai păţeşte… Cred că nici prin minte
nu i-a trecut că o să aibă parte de atâtea păţanii în lumea de
dincolo! Dar parcă suna mai onorabil că s-ar fi accidentat
din neatenţie…
Iar după o clipă de tăcere ex-procurorul adăugă:
- Să vezi altă dandana acum!
- Care? se arătă nedumerită doamna.
- Lucrurile devin amuzante. Mă întreb pe unde o
scoate cămaşa sfântul sobor al bisericii în noua situaţie.
- De ce?
- Păi acum o lună a fost înmormântat cu tot ritualul
de cuviinţă. Dar pentru sinucigaşi ceremonia religioasă este
practic interzisă. Se improvizează cel mult un simulacru de
slujbă, de tot sumar, de doar câteva minte, chiar lângă
groapă… Sunt curios cum vor justifica popii ceea ce au
întreprins, cu atât mai mult cu cât au participat nu mai puţin
de trei dintre ei! Să vezi halima când or intra în gura presei.
Mă amuz de pe acum de ceea ce îmi va fi dat să aud la
televizor, mai ales că o păsărică zglobie mi-a şoptit deunăzi
la ureche că între altele s-ar fi dat ordin pe unitate ca să fie

392
atacată biserica majoritarilor, în ideea subminării conştiinţei
neamului. Ce-ar fi să le treacă prin cap ideea de a-l
deshuma, ca să-l îngroape ca sinucigaş?
- Sper să nu se ajungă acolo. În primul rând nu va fi
de acord familia. Apoi nu o pot întreprinde fără aprobarea
parchetului. Şi crezi c-o vor obţine vreodată? Răposatul
poate fi liniştit. Nu-l va mai deranja nimeni.
Nu mai mică fu veselia şi acasă, când Iustin
repovesti întâmplarea, insistând mai ales asupra
amănuntului că, bietul Zăganu, după un onorabil deces
involuntar, ajunsese să fie sinucis. Oricum în noua variantă
se părea că toată lumea va fi mulţumită de rezultatele
cercetării, iar viaţa putea merge victorios înainte, spre noi
zări luminoase.
- Deci vezi cât de facil este ca să îngropi sau să
dezgropi pe cineva la noi! Ori dacă preschimbările s-au
putut petrece aşa de simplu şi de lesne într-un dosar care
stârnise o uriaşă vâlvă la televizor, fiind larg mediatizat,
închipuie-ţi ce se poate întâmpla dacă e să-i fabrici un dosar
unui politician incomod, de care presa nu s-a prea preocupat
până atunci. În condiţiile în care transformi cu atâta uşurinţă
o moarte întâmplătoare sau o crimă într-o sinucidere, nu e
nici o problemă ca să găseşti pe cineva care să scrie un
denunţ calomnios în termeni convenabili, pe care să-l iei de
bun, dându-i curs!
De aceeaşi talie sunt din păcate şi făcăturile
autorităţile judecătoreşti, care se dovedesc la fel de
«obiective» şi de «nepărtinitoare», devenind astfel de un
trist «amuzament»! Nu mai departe decât zilele trecute se
desfăşură în primă instanţă un vajnic proces care-ţi
împleteşte minţile. Povestea porneşte de la o acuzaţie de
fraudă, aruncată în seama unui ins temeinic ancorat în viaţa
politică, ins care ar fi pricinuit statului o pagubă nu tocmai
neglijabilă, pentru recuperarea căreia se decisese

393
sechestrarea întregii sale averi. La un moment dat
procuroarea care a deschis acţiunea socoteşte că poate
scoate din sfera măsurilor asiguratorii unele valori de mai
mică însemnătate, întrucât lucrul nu prejudicia ducerea la
capăt a anchetei. Între timp însă, respectiva doamnă cade în
dizgraţie, fiind în cele din urmă arestată, însă pe baza altor
pretexte, nu legate de cauză. Dar cu prilejul procesului
aceluia căruia îi instrumentase dosarul, se pomeneşte şi ea
implicată, sub motiv că i-ar fi făcut suspectului o seamă de
înlesniri, evident ca, în schimbul lor, să obţină din parte-i
unele foloase patrimoniale – de altfel prin nimic probate, ci
deduse în temeiul unui raţionament «logic». Încheierea la
care s-a ajuns este însă de-a dreptul halucinantă. Cel
incriminat este declarat nevinovat, căci chipurile delictul
care i se atribuia nu exista, deşi zvonurile susţineau
contrariul, dar judecătorii se supuseseră cuminţi
instrucţiunilor primite în legătură cu personajul, care trebuia
să scape. Însă ordinul pe unitate privitor la inculpată era
altul, pentru ea stabilindu-se administrarea câtorva ani de
puşcărie. Completul de judecată, pentru a se executa, se
pomeni ajuns într-un greu impas. De vreme ce pretinsul
protejat al magistratei nu comisese nici o infracţiune, fiind
nepătat, evident instituirea sechestrului apărea ca un act
arbitrar, silnic chiar, iar restrângerea sa ca o reparaţie
îndreptăţită. În fond, în noile condiţii, dacă femeia se arătase
tolerantă, ei nu i putea imputa comiterea unui abuz, ci
dimpotrivă. Dar ea trebuia condamnată, conform
dispoziţiilor. Deci se impunea ca semnificaţia deciziei luate
în legătură cu pretinsul ei complice, la drept vorbind corectă
în raport cu verdictul tocmai dat, să fie preschimbată într-o
culpă, lucru la prima vedere imposibil. Dar cu puţină
fantezie, rezolvarea a fost totuşi găsită. Întrucât pârâtul nu
mai putea fi taxat de «infractor» apelativul care-l denumea a
fost transformat în cel de «făptuitor». («Făptuitor» a ce,

394
dacă nu i se putea reproşa nimic?! Schimbarea denumirii
scotea imediat la iveală şi o altă stupizenie, căci se sugera că
cel abia achitat nu era socotit chiar persoană integră, căci
făptuise totuşi ceva. Se contesta astfel indirect hotărârea
abia adoptată!) În temeiul subtilei şi perfidei substituiri
terminologice, încadrarea iniţială a faptei, aceea de
«favorizare a infractorului», a putut fi înlocuită cu cea de
«favorizare a făptuitorului», iar sancţiunea cu închisoarea pe
mai mulţi ani i-a fost aplicată, potrivit directivelor trasate.
Deci, rezumând, se putea spune că individa era
încarcerată pentru «favorizarea unui inocent, lipsit de orice
vină», ca atare era pedepsită pentru încurajarea cinstei şi
corectitudinii!! Deci justiţia noastră a introdus în
jurisprudenţă şi principiul de «favorizarea nevinovatului»,
pe care codurile penale de nicăieri din lume încă n-au apucat
să-l descopere!!! Atunci mai trebuie să te mire ceva din cele
care se petrec în jurul nostru?!!34 Unde e fi logica juridică?
Probabil sub apă, vorba bancului!

În ultimele zile ale lunii, domnul Iustin, finalizându-

şi lucrările ce-i mai rămăseseră, scăpase efectiv de orice fel
de îndatoriri de serviciu. Nu i se ceruse încă să elibereze şi
biroul. Cu nemărginită gentileţe şi eleganţă, se aştepta
34
În prima clipă relatarea de mai sus poate părea de domeniul
absurdului, elucubraţie a unei fantezii bolnave, de aceea mă văd silit
să dovedesc că orice acuză de acest gen care mi s-ar aduce este
neîntemeiată. Proba de veridicitate a spuselor ne este oferită de
procesul intentat lui Adriean Videanu, judecat de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în data de 23 noiembrie 2016, proces în care a fost
implicată şi Alina Mihaela Bica, fostă procuror-şef al DIICOT. E
vorba de aşa-zisul dosar «Bica 2». Prin sentinţa dată, Videanu e
achitat, fiind găsit nevinovat, iar «complicea» sa Bica, adică aceea
care-i scosese de sub sechestru nişte acţiuni, e condamnată la 4 ani de
închisoare cu executare! Ca atare situaţia fictivă închipuită în
rândurile anterioare nu trebuie socotită chiar un nonsens. Are
echivalent în realitate, precum o arată cele petrecute în fapt!!

395
plecarea sa normală, fără a grăbi lucrurile. Plictisit de a se
tot plimba pe holuri fără treabă, hotărî să iasă în oraş ca să
se intereseze la Casa de Pensii cum trebuie să procedeze
pentru a putea primi drepturile sale băneşti într-un cont
bancar, renunţând la achitarea lor prin poştă. Ştia de la vecin
că aşa ceva era posibil şi de altfel îi putea cere desluşiri
acestuia, fără a mai bate atâta drum. Dar, neavând
literalmente nimic de făcut, hotărî să se informeze direct de
la sursa primară. În faţa ghişeului se găseau doar vreo două
persoane, care nu aveau de predat decât nişte adeverinţe,
încât aşteptarea fu extrem de scurtă. Funcţionara îi explică
pe îndelete că trebuie să aibă răbdare până îi va ieşi decizia
de pensionare. Apoi, cu hotărârea în mână, să se prezinte la
banca pe care o preferă şi să-şi deschidă un cont acolo. Mai
departe lucrurile vor decurge de la sine şi o lună mai târziu
va primi banii prin card, după dorinţă. Dar deocamdată nu
avea încotro, era nevoit să aştepte încheierea formalităţilor
birocratice, care nu se puteau derula atât de repede, chiar
dacă dosarul fusese deja depus… În momentul când
prelucrarea sa se va încheia, va primi pe adresa de acasă
cuvenita decizie în plic.
Ieşind din clădire, descinse pe esplanada de dinainte-
i, dominată de o fântână arteziană circulară, la care apa
ţâşnitoare era oprită. Nu prea avea chef să se întoarcă la
procuratură. După o clipă de gândire şi nehotărâre îşi zise să
treacă pe la managerul pe care-l rugase cu săptămâni în
urmă ca să-l ajute să depisteze filiera prin care se instituise
controlul efectuat în instituţia pe care o conducea. Evident
că, de vreme ce nu mai ancheta povestea lui Zăganu,
descoperirile celuilalt în fond nu-l mai interesau, dar, pentru
a-şi umple timpul, o conversaţie nu putea decât să-i convină,
mai ales că ar fi fost chiar interesantă, răspunzând unei
curiozităţi care încă nu i se stinsese.

396
 Coti pe câteva străzi aglomerate şi după vreo
jumătate de oră era în faţa monumentalului edificiu al
spitalului. Traversă holul de la intrare, plin ca de obicei de
pacienţi şi vizitatori şi trecu în spaţiul scării de alături.
Portarul, deşi îl văzuse doar o singură dată, îl recunoscu şi-l
pofti ceremonios la lift, după ce apăsă el însuşi butonul ca
să-l cheme. Secretara, anterior scorţoasă, de cum îl văzu îl
privi cordial şi-l pofti să intre de-a dreptul în biroul şefului.
Când deschise uşa, rămase însă nehotărât în prag, neştiind
dacă este sau nu cazul să-l treacă. Directorul nu era singur.
În faţa mesei de scris şedea pe scaun o tânără blondă, foarte
drăguţă, cu un păr bogat revărsat pe umeri şi nişte trăsături
desăvârşite. Purta o rochie elegantă, strânsă pe talie şi
generos decoltată, iar pe plete un fel de pălăriuţă mică şi
foarte cochetă, trasă şmechereşte pe o ureche.
- Intraţi, nu vă jenaţi, nu ne deranjaţi de fel. Chiar
aşteptam să-mi mai daţi un semn de viaţă.
Iar după câteva clipe adăugă:
- Daţi-mi voie să vi-o prezint pe domnişoara Ileana
Cumpănaşu, doctoriţă stagiară într-un spital judeţean din
imediata vecinătate a oraşului nostru. Ar vrea să se transfere
la noi. Tocmai analizam posibilităţile ce-i stăteau la
îndemână ca să-şi realizeze dorinţa.
Apoi întorcându-se spre fată:
- Domnul procuror Iustin Apostolache.
- De ultima dată de când ne-am văzut a survenit o
mică schimbare. Nu mai sunt «domn’ procuror», ci «domnul
fost procuror», se grăbi să intervină corector noul venit,
stăruind plin de subînţeles asupra termenului de «fost».
Directorul, surprins şi mirat, uitând parcă de
musafiră, se întoarse de-a binelea spre el, aşa încât se simţi
dator de o explicaţie.
- M-am pensionat! Sau, în sfârşit, pentru a mă
exprima mai exact, am fost silit să accept o pensionare

397
anticipată. Favoarea cu care m-am ales îmi se cam taie
veniturile, dar lucrurile se puteau isprăvi şi mai rău.
- Tocmai voiam să vă spun că am dat de urma unui
veritabil lanţ al slăbiciunilor, care-l are de vârf de lance în
minister pe directorul departamentului…
- Din păcate vestea vine prea târziu pentru mine.
Acum nu mai închipuie decât cel mult subiect de bârfă şi de
cleveteli. Încă din clipa când mi-aţi telefonat lucrurile
începuseră să se clatine, de aceea v-am amânat…
Prevăzusem de atunci că toate căutările pe care le
începusem nu mai aveau viitor… Iertaţi-mi impoliteţea.
Fata, care se ridicase în picioare în clipa prezentării,
îi atrăsese dintru început atenţia. Era blondă, foarte drăguţă,
doctoriţă la un spital judeţean din apropiere… Corespundea
tocmai semnalmentelor amantei lui Zăganu. Nu se putu
abţine să nu răspundă imboldurilor profesionale, care îi
intraseră deja în sânge după atâţia ani de serviciu, aşa că o
abordă direct, convins că, dacă o ia repede şi pe neaşteptate,
va fi mai sinceră. Aşa că întrebă fără nici un fel de
introducere:
- Nu cumva sunteţi persoana despre care mi s-a spus
că ar fi prietena intimă a lui Zăganu.
- Prietenă i-am fost, căci era nu numai foarte drăguţ
şi prezentabil, dar, totodată şi un bărbat foarte agreabil din
fire, extrem de cumsecade şi nespus de simţit şi de simpatic.
Într-un cuvânt întrupa un om de acţiune, plin de idei, dar şi
deosebit de sensibil. Ca să fiu sinceră, trebuie să recunosc că
îmi plăcea! Nu pot să neg. Din păcate era căsătorit şi ţinea la
soţie. Nu am avut prilejul s-o cunosc. Şi mai avea şi un
băieţel de şcoală primară, foarte scump, mai ales că semăna
leit cu taică-său. L-am întâlnit o singură dată.
- Unii de pe la fabrică sugerau că relaţiile dintre
dumneavoastră ar fi fost foarte apropiate… zise mai departe
procurorul, din dorinţa de a o întreba ce ştie despre afacerile

398
celui decedat şi mai ales ce-a aflat despre problemele pe
care le avea în ultima perioadă. Dar fata pară imediat:
- Vreţi să spuneţi că unii cleveteau că am fi amanţi,
nu?
Iustin înclină a încuviinţare din cap.
- Calomnii stupide! Nici o clipă nu m-am gândit să-i
stric căsnicia. Apoi şi el era un om sincer şi leal, care n-ar fi
acceptat să-şi compromită relaţiile cu nevastă-sa.
- Am înţeles că în oraşul dumneavoastră era o firmă
concurentă lui. V-a rugat să-i spionaţi rivalul?
- Vă referiţi la Adrian Mârja?
- Da!
- Nici vorbă! Acela-i un mitocan fără pereche, dar e
departe de a fi un adversar serios, căci e total lipsit de tact.
Tot timpul îşi dă cu dreptul în stângul. Nici nu ştiu cum de
poate rezista pe piaţă. Victor, adică vreau să spun Zăganu, îl
lua de departe!
- Scuzaţi-mă că insist, dar poate v-a mărturisit ceva
despre necazurile care-l afectau în vremea din urmă.
- Realitatea este că nu-i plăcea să dea detalii pe
marginea treburilor sale şi mai ales nu era dispus să se vaite
din pricina dificultăţilor pe care le întâmpina. Înfrunta
vicisitudinile bărbăteşte şi obişnuia să şi le rezolve singur.
Dar ştiu că ultima dată când l-am văzut se plângea că i se
coace ceva. Avea cică nişte asociaţi care erau cam
nemulţumiţi de el şi începuseră să-l sâcâie, cerându-i să le
mărească participaţia. Însă nu mi-a indicat nici cine erau
cârcotaşii şi nu mi-a dat detalii clare nici în legătură cu
fondul neînţelegerilor apărute. De asemenea la un moment
dat a amintit de o firmă de prin Franţa, Italia sau Belgia, n-
am reţinut exact, care făcea presiuni asupră-i pentru a-i
prelua fabrica şi cota de piaţă. Ori el, fiind tânăr şi cu tot
viitorul în faţă, nu voia să se lase eliminat din afaceri. Mai
avea planuri mari… Din păcate nu şi le va mai împlini

399
vreodată, iar, străinii aceia, datorită nenorocirii întâmplate,
i-au luat deja locul şi foloasele pe de gratis, fără cheltuieli şi
fără bătaie de cap… Îmi pare nespus de rău că a murit, cu
atât mai mult cu cât sunt încredinţată că toate vinile care i se
aruncau în spate nu aveau nici o îndreptăţire. Mie mi s-a
părut întotdeauna un om cinstit şi corect. N-aş vrea să
vorbesc cu păcat, dar, după cum îl cunosc, cred că a fost
ajutat temeinic ca să moară. Nu-mi propun să vă influenţez,
dar am sentimentul că la mijloc nu a fost o treabă tocmai
curată. După părerea mea nu poate intra în discuţie nici un
fel de accident şi cu atât mai puţin un suicid! Dar rămâne ca
dumneavoastră să dovediţi ce s-a întâmplat.
- Din păcate eu nu mai pot dovedi nimic. Dosarul
mi-a fost luat tocmai pentru că, deşi nu le cunoşteam, vă
împărtăşeam convingerile. De altfel, după câte îmi miroase,
cazul va fi în curând clasat cu verdictul de sinucidere…
- Ar fi o adevărată blasfemie…
Procurorul ridică neputincios din umeri şi se aşeză
pe scaun. Apoi întorcându-se spre manager exclamă glumeţ:
- Ei, eu am reuşit să scap din întreaga poveste cu
pielea aproape întreagă, e drept, cârpită însă cu o pensionare
păguboasă, căci, câţiva ani de acum încolo, nu voi beneficia
de o plată integrală, căci nu îndeplinesc condiţiile de limită
de vârstă. Poate am şi norocul ca în lunile ce-or veni să nu
dea peste mine, pe trecerea de pietoni sau chiar pe trotuar,
vreun sărman şofer «neatent», încât să ajung pe urmele
aceluia pe care-l cercetam mai ieri. Dar dacă eu deocamdată
am scos-o cumva la capăt, pe dumneavoastră nu vă văd bine
dacă intraţi în colimatorul de la noi. Să vă ferească
Dumnezeu să fiţi chemat la audieri, cu toate televiziunile la
poartă, ca la o veritabilă casă de producţii cinematografice.
- Uite că nu m-a ferit! Luni sunt chemat să mă
întâlnesc cu un anume Groparu, dacă nu mă înşeală
memoria.

400
 - Auleu, tocmai de ăsta aţi avut parte?! Păi este
taman individul care l-a sinucis pe Zăganu, conform
ordinului primit!
- Mie n-au ce să-mi facă! Sunt nevinovat!
- Nu vă credeam atât de naiv… Pe vremea tinereţilor
mele circula o cugetare a lui Beria, pe care ori n-o
cunoaşteţi, ori nu aţi luat-o îndeajuns în seamă, deşi azi a
devenit extrem de actuală. Mi-e teamă că aţi încăput pe lista
neagră a anumitor laboratoare oculte, aşa că nu aveţi cale de
mântuire. Şi dacă acuzele aduse de comisia ministerială nu
vor fi suficiente sau sustenabile cât de cât, se vor descoperi
altele, căci delatori, slavă Domnului, se găsesc la fiecare colţ
de stradă. Numai să ai răbdare să-i cauţi. Este imposibil să
nu fi cumpărat în ultimii zece – cincisprezece ani nişte
termopane pentru spital. Uitaţi că a ajuns celebru procesul
unui prim-ministru tot pentru termopane! Pe deasupra uite
chiar acum sunt martor că vă dedaţi la un veritabil trafic de
influenţă şi luaţi mită pentru angajarea domnişoarei, şi nu
puteţi nega! E vădit că sunt în joc foloase patrimoniale
necuvenite! glumi cu subînţeles procurorul. Iar în decursul
anilor tare mi-e teamă că aţi mai comis fapte atât de
reprobabile şi faţă cu alţii. Aşa că fiţi sigur că denunţurile
vor curge. N-are rost să mai nădăjduiţi că o să scăpaţi.
Poate, dacă vă daţi grabnic demisia, să fiţi cât de cât iertat,
deşi nu sunt chiar sigur. Oricum, nu aveţi norocul de a fi
atins măcar vârsta pentru pensie anticipată.
- Nici gând de a mă da bătut! Repet: sunt complet
nevinovat! O pot dovedi!
- Zău? râse neîncrezător procurorul. Uitaţi pesemne
că aţi îndrăznit să contraziceţi un mare premier al ţării,
atunci când aţi susţinut la televizor că o soluţie diluată de
2000 de ori închipuie o absurditate! De altfel chiar şi eu am
fost profund indignat când v-am auzit, ba v-am şi

401
condamnat aspru faţă de nevastă şi de vecinii care tocmai
erau în vizită la noi. Cum aţi putut spune aşa ceva!?
- Păi, da’ nu-i adevărat? Vă rog să verificaţi! obiectă
nedumerit şi mirat managerul, nemaiştiind ce să creadă
despre seriozitatea interlocutorului.
- Bineînţeles că nu-i aşa. Comunicatul ministerului
nu zicea nici pe departe 2000! De unde aţi mai scos-o?!
Preţiosul document indica clar şi răspicat că diluţia varia
între 2500 şi 4500! Nu văd de ce aţi exagerat în minus!
Credeţi că aducând cifrele din condei veţi fi scuzat şi printr-
o amărâtă minciună vă veţi câştiga iertarea? Denaturarea pe
care aţi făptuit-o o să vă coste! De altfel cine vă credeţi încât
să cutezaţi să vă luaţi de un prim-ministru? Şi nu l-aţi jignit
numai pe el, dar aţi supărat pe cei care l-au aşezat acolo.
Apoi i-aţi zădărât pe stăpânii săi şi atunci când l-aţi apărat
pe Zăganu, contrazicându-le pionul plasat în presă,
împiedicându-l să îndeplinească ordinul pe unitate care-i
fusese dat! Aţi comis greşeala de a încerca să le stricaţi
jocul. Şi nu e vorba de a vă învăţa minte numai pe
dumneavoastră, ci trebuie să deveniţi pildă pentru ceilalţi,
care ar mai îndrăzni să iasă din rând. Cu atâtea bube în cap
numai bine n-o s-o terminaţi. Aşa că n-ar rost să vă mai
faceţi vise cu justiţia şi dreptatea! Astea-s basme pentru
adormit copii. Deşi, am impresia, că nici ei nu le mai cred.
Colegul meu nu este poreclit degeaba Dumnezeu Groparul!
Nu e vorba de vreo exagerare, căci cuvântul Bogdan îşi
trage originea de la slavul Bog, adică Dumnezeu! Numele,
dar mai ales supranumele, i se potrivesc ca o mănuşă, deşi
nu lucrează la cimitirul municipal. Iar pentru dumneavoastră
insul o să vă apară cam într-o astfel de postură! Deci păzea
de Judecata de Apoi, mai ales dacă se face pe pământ, de
semenii săi!
- Chiar vreţi să mă speriaţi? E posibil ca lucrurile să
coboare atât de jos?

402
 - Nu vă uitaţi la ştirile debitate cu toptanul la
televizor? N-aţi văzut campania de epurare a «penalilor»
menită a elibera locul pentru guvernul «meu», pentru
parlamentul «meu», pentru instanţele «mele», pentru
serviciile «mele» secrete, pentru partidele «mele» şi aşa mai
departe? Adică ar trebui să terminăm odată cu pretenţiile şi
să acceptăm democraţia «mea» originală!
- Bine, dar, cum singur spuneţi, manevrele
incriminate vizează lumea politică, lumea liderilor, lumea
marilor magnaţi. Eu nu sunt decât un amărât de director de
spital! Cui pot să-i trezesc interesul?! Pe cine deranjez?
- Pe ăia în a căror biserică aţi avut îndrăzneala de a
fluiera!
- Atunci e cazul să-mi ţineţi pumnii!
- Cum? Mai aveţi nevoie şi de pumnii mei? Nu-mi
vine să cred! Aş fi zis că pumnii pe care o să-i primiţi acolo
în cap nu numai că o să vă ajungă, ci chiar o să vă
prisosească!
- Reflecţiile dumneavoastră îmi amintesc de tata,
când evoca anii ’50. Numai pe vremea aceea se întâmplau
asemenea şi atâtea nedreptăţi, picând de duşmani ai
poporului toţi aceia care «trebuia».
- Iar cred că exageraţi, precum cu diluţia. Mi-e teamă
că acum e şi mai rău. Zisa cântecului străvechi: «Lătrăi au
fost, lătrăi sunt încă, lătrăi cât neamul omenesc». Deci
sămânţa lătrăilor n-a dispărut şi nu va pieri vreodată!!
Apoi încheie, trăgând o ultimă concluzie:
- Oricum, eu vă doresc succes. Din păcate nu cred să
mai avem ocazia de a ne întâlni, deşi mi-ar pare bine să aflu
cum v-aţi descurcat până la urmă…
Se despărţiră în termeni amicali şi nu vor mai avea
prilejul de a se revedea vreodată.

403
 Făcându-se târziu, domnul Iustin nu se mai întoarse
la parchet, căci ar fi ajuns tocmai la ora la care colegii
plecau de la serviciu. Cum peste două zile beneficia de larga
libertate de tânăr pensionar, nu era în pericol de a fi
concediat pentru chiul. Drept care porni pe jos, agale, spre
casă. Nu se grăbea, căci nu mai avea de ce se zori. Nu-i mai
stăteau alte griji în faţă, decât să lâncezească tihnit de acum
încolo un număr nedeterminat de ani. Fusese pe de-a-ntregul
captat de meseria sa şi nu cultivase nişte hobby-uri, pe care,
continuându-le, să-şi umple pe mai departe viaţa cu ele.
Pentru a veni în întâmpinarea lungului răstimp pe care-l mai
avea de trăit, trebuia să le descopere în viitor şi încă destul
de repede.
După ce urcă scara, nu se îndreptă spre apartamentul
său, ci sună la vecin. Domnul Traian Comatu se ivi în prag
şi-l privi înmărmurit. În mod obişnuit Iustin nu dădea pe la
el. Întâlnirile lor aveau de regulă loc în sufrageria celuilalt.
Probabil era întâiaşi dată că se oprise la uşa sa. Profesorul îl
cercetă nespus de mirat şi nedumerit. Totuşi faţa
procurorului nu mai exprima decât un calm senin şi pacific.
Indignarea din zilele trecute, când i se luase dosarul lui
Zăganu, parcă se stinsese, liniştea se aşternuse pe chipul său,
iar supărările, decantându-se, se depuseseră ca o drojdie pe
fundul fiinţei sale, limpezindu-i cugetul.
- S-a întâmplat ceva? întrebă neliniştit bătrânul,
iscodindu-l ca pe-o nălucă răsărită din altă lume.
- Nu. Doar că azi, ca niciodată, m-am plimbat o
grămadă prin târg. Bat drumurile de câteva ceasuri. Te-am
sunat căci voiam să-ţi cer unele informaţii şi îndrumări. Eşti
ocupat?
- Nu. Stăteam la ştiri. Telejurnalul a reînceput de mai
bine de un sfert de oră. În curând survine o nouă pauză de
publicitate.

404
 Deodată îşi luă seama că ţine bărbatul pe palier,
blocându-i intrarea.
- Scuză-mă. Pofteşte înăuntru.
Trecură în ceea ce proprietarii numeau pompos
«living» şi se aşezară pe canapea. Pe ecranul televizorului
rula filmul unui accident de circulaţie întâmplat undeva prin
nordul ţării, într-o zonă muntoasă. O autoutilitară, trecută pe
banda de mers potrivnică, intrase în coliziune cu un
automobil care circula reglementar, iar ambele vehicule
ricoşaseră într-o râpă din vecinătate. Datorită frecvenţei şi
deci a repetiţiei, reportajele despre «evenimentele rutiere»,
deşi extrem de dramatice, sunau de-a dreptul banal.
- Voiam să te rog să-mi explici cum ai procedat
pentru a trece pensia pe card.
Profesorul îşi începu relatarea, reluând în fond cele
deja auzite şi la ghişeul la care stătuse coadă mai devreme.
Plictisit, nici nu-l mai asculta. Deodată, după un nou episod
al serialului dosariadei şi cătuşiadei curente şi a «penalilor»
de serviciu, crainicul atenţionă spectatorii că urmează un
comunicat al parchetului pe marginea nenorocirii care-l
lovise pe Zăganu, cunoscutul om de afaceri răposat de mai
bine de o lună. Iustin întoarse capul şi deveni atent la
emisiune. Interlocutorul, sesizându-i mişcarea, deşi nu
auzise înştiinţarea, se întrerupse şi privi în aceeaşi direcţie.
Spicherul se lansă într-o lungă introducere, anunţând
că, în urmă cu puţină vreme închistatul procuror cripto-
comunist, moştenire a obtuzului regim trecut, încârdoşat cu
vechii securişti dosiţi prin instituţiile postrevoluţionare, a
fost înlocuit cu un procuror tânăr, activ şi inimos, care şi-a
luat munca în serios, eliberat fiind de prejudecăţile de
nostalgic, care-l chinuiau pe celălalt. Suflet înflăcărat de o
gândire vie, creativă şi iscoditoare, descurcase iţele
decesului aceluia care fusese patronul de la Poli-Med.
Energic şi corect nu a permis muşamalizarea cazului,

405
dovedind că, acolo unde e voinţă, trebile se pot soluţiona.
Cum întâmplarea preocupase intens opinia publică pe
parcursul mai multor luni, parchetul socotise potrivit să
înainteze presei o informare, care închipuia un rezumat al
rezoluţiei cu care se încheia ancheta. Mai departe
comentatorul dădu citire actului.
Cei doi se priviră, ridicând a minunare din
sprâncene. Ieşirea la rampă a parchetului din proprie
iniţiativă constituia o surpriză, căci obişnuit forul nu
prezentase vreodată concluziile vreuneia din cercetările
efectuate, dosarele fiind fie închise prin clasare, fie înaintate
în tăcere instanţelor. Era într-un fel o premieră.
Crainicul citea monoton textul pe care-l avea afişat
pe un prompter. Materialul începea cu indicarea datei la care
se petrecuse accidentul şi cu descrierea împrejurărilor în
care evenimentul fusese semnalat serviciul de urgentă. Apoi
se descria locul şi modul cum decurseseră lucrurile în
viziunea organelor de investigaţie. În sfârşit se treceau
sumar în revistă informaţiile cuprinse în expertiza tehnică.
Ele demonstrau că turismul se afla în perfectă stare de
funcţionare înainte de momentul impactului, nesuferind de
nici o defecţiune. De altfel, de la revizia sa tehnică periodică
impusă de lege, abia dacă trecuse o lună şi jumătate, o
dovadă în plus că îndeplinea toate cerinţele care se
impuneau pentru a putea circula pe un drum public.
Examinarea resturilor autovehiculului dovedea indubitabil
că nu se intervenise în chip criminal nici în motor, nici la
frână sau la direcţie, toate componentele cercetate
neprezentând nici un fel de probleme. Despre lipsa unor
piese, de importanţă hotărâtoare în bunul mers al maşinii, nu
se scăpa o vorbă. Nu se amintea nici de eventualitatea unei
explozii, nici în răstimpul coliziunii, nici ulterioare ei. Mai
departe, sintetizând concluziile autopsiei, se arăta că în afara
leziunilor produse din cauza ciocnirii, toate letale prin

406
gravitatea lor, nu se mai observaseră semnele unor alte
traume.
Apoi în încheiere se preciza că pe carosabil se
putuseră identifica urmele de rulare ale limuzinei, care, până
la aproximativ cincizeci de metri depărtare de pomul cu care
s-a produs tamponarea, erau perfect rectilinii. Din acest
punct însă traiectoria lor devia spre dreapta, devenind foarte
vizibile pe acostament cât şi pe iarba aflată dincolo de
marginea sa. Autoturismul, care-şi schimbase dintr-o dată
direcţia de mers, se îndreptase direct spre trunchiul de care
se va izbi, fără a se putea evidenţia urme de frânare sau de
manevre de evitare a obstacolului. Nu se explica însă cum
de fusese posibil ca, dintr-un şanţ adânc până aproape de
genunchi, vehiculul să ricoşeze la vreo opt - zece metri
depărtare de drum şi nici de ce motorul fusese smuls de pe
şasiu, deşi nu se mai lovise de nimic, de ce zburase în
direcţie opusă celeia parcurse de caroserie, de ce fragmente
metalice, şi încă destul de multe, se risipiseră pe o mare
suprafaţă în jur, unele ajungând până în şosea, iar altele
zgâriaseră trei arbori la peste doi metri înălţime. Ca atare, în
temeiul ignorării atâtor detalii, se conchidea că dacă se
coroborau toate probele existente, anterior citate, se poate
trage concluzia că şoferul se îndreptase voit spre copacul
care-i stătea înainte, acţiunea sa fiind premeditată şi
intenţionată, deşi era evident că primejdia la care se expunea
era letală. Având deci în vedere noianul de observaţii
menţionate, se ajungea, fără teama de a greşi, la încheierea
că ne aflăm în faţa unui vădit act suicidar. Deci, lucrurile
clarificându-se pe deplin graţie muncii sârguincioase a
noului procuror, dosarul fusese clasat, cazul fiind definitiv
rezolvat.
- Ei, ce zici de şiragul ăsta de inepţii?! Şi în ce
termeni josnici se referea la tine! răbufni revoltat profesorul,
întorcându-se spre Iustin.

407
 - După câte se însăilează la televizor, eu nu mai am
încredere nici măcar în indicaţiile de temperatură anunţate la
emisiunea meteo, chiar dacă mi s-ar pune termometrul în
faţă! Până şi acolo mă întreb, dacă nu cumva, în spatele
celor înfăţişate, nu stă vreun calcul oarecare de
dezinformare şi de manevrare a publicului.
După prima izbucnire de indignare, vecinul începu
să facă haz de necaz, schimbând diapazonul discuţiei:
- Începi s-o dai cotită, numai ca să te justifici şi să te
absolvi de vinile grave care te apasă!
Apoi, cu ironie amară, adăugă:
- Mai bine ai recunoaşte că a fost de ajuns ca un moş
cu înguste prejudecăţi comuniste, cu conştiinţa distorsionată
de ideologia dictatorială de odinioară, să fie preschimbat cu
«un tânăr frumos şi liber», educat în spiritul altruistei
democraţii capitaliste, ca să se dezlege dintr-un condei o
problemă atât de simplă, în mărunţişurile căreia tu te
împleticeai!
- N-am fost iertat de niciuna din etichetele la modă.
Securist, nostalgic, criptocomunist, îndoctrinat, obişnuit cu a
ascunde realităţile ca pe timpul dictaturii… Şi eu care am
vrut să fiu corect şi înainte, şi acum… oftă Iustin dezamăgit.
- Nu mai încerca să te scuzi! Recunoaşte că n-ai fost
în stare să te ridici la înălţimea viziunilor înlocuitorului tău!
îl căină profesorul, schimbând revolta în zeflemisirea
acelora pe care-i condamna.
- Vai de parchetul şi justiţia noastră. Intră ceea ce se
nimereşte, dar iese la fix, fără greşeală, ceea ce trebuie… Pe
undeva regret că a trebuit să iest la pensie, deşi, faţă cu
făcăturile intrate de curând în tradiţie, parcă simt totuşi o
uşurare. Într-un fel m-am eliberat…
Cu aceste comentarii publice televizate, subiectul
privindu-l pe Zăganu se închise definitiv. Curând cazul a
fost uitat, interesul lumii pentru întreaga istorie stingându-se

408
treptat. În ce priveşte dosarul disjuns din cel al accidentului,
nimeni nu va mai auzi vreodată de el. Probabil a ajuns în
cine ştie ce sertar, pe fundul căruia i s-a pierdut amintirea şi
urma. Fapt este că nici un for oficial nu s-a mai preocupat să
stabilească, fie şi aproximativ, câţi bani s-au luat prin
mituire sau pe căi legale de la spitale, câte produse s-au
vândut la suprapreţ, ce s-a întâmplat cu sumele ajunse în
misteriosul off-shore din Panama, pe câte din încasări s-au
plătit toate taxele şi pe câte nu, care sunt conturile ascunse
dincolo de ocean, cui aparţin şi cum au fost valorificate, ce
măsuri de recuperare s-au luat pentru a acoperi daunele
provocate statului. Viaţa a mers năvalnic înainte şi nimeni
nu a mai răscolit această latură a afacerilor. Într-un cuvânt,
nici acum, nici mai târziu, nimeni nu a verificat dacă s-au
pricinuit sau nu în mod real prejudicii, şi nici dacă ele au
fost sau nu acoperite cândva. Discreţia era desigur dictată de
împrejurarea că nimeni dintre cei implicaţi nu trebuia
deranjat, neexistând în acea clipă interesul de a i se tulbura
cuiva socotelile. Desigur că dacă s-ar fi întâmplat să fie
nevoie să se administreze cuiva o lecţie, cercetările ar fi
mers până în pânzele albe, descoperind chiar mai mult decât
se petrecuse cu adevărat. Oricum tăcerea de moment nu era
însă o garanţie pentru viitor, căci niciodată nu e prea târziu
ca un oareşcine să-şi aducă aminte că avea de împlinit o
răfuială, în care rămăsese dator cu o replică.
De asemenea nimeni nu s-a mai întrebat cum de
reuşise cel dispărut să-şi întindă reţeaua comercială cu atâta
uşurinţă şi cum de izbutise să-şi introducă mărfurile în
instituţiile militarizate, unde rigorile disciplinare sunt
deosebite. Tăcerea s-a aşternut ocrotitoare, ca un praf al
uitării, peste toate întrebările şi nedumeririle care vremelnic
se iscaseră.

409
 Într-una din primele sale zile de tânăr pensionar,
bătrânul ex-procuror şedea pe un scăunel pliant, la poalele
unei coaste, pe malul unui lac, dimpreună cu domnul ex-
profesor de istorie Traian Comatu. Sus se vedeau zidurile
împrejmuitoare ale unei mânăstiri străvechi, străpunse la
nivelul etajului de mulţime de ferestruici mici, precum
gurile de tragere ale unei fortificaţii medievale, care păreau
toate parcă puţin strâmbe.
Domnul Iustin, după o lungă aşteptare, simţi că de
firul undiţei trage ceva. Crezuse că minunea nu se va mai
petrece, dar în sfârşit un peşte se lăsase păcălit. Roti repede
mulineta până ce, deasupra apei, zbătându-se în aer, apăru o
creatură fusiformă, abia ceva mai lungă decât un toc de
ochelari, lucind metalic în nuanţe alb-gri. Înălţă vergeaua
uneltei sale, aducând-o aproape la verticală. Trase capătul
firului la îndemână. Surprinzător de inabil, ba apucând, ba
scăpând prada abia capturată, după ceva efort, izbuti s-o
desprindă din cârlig, sub privirile critice ale însoţitorului
său, nemulţumit de nepriceperea sa.
Fostul procuror cântări biata vietate în palmă. Era
tare lunecoasă şi zvâcnea deznădăjduită în toate părţile,
probabil neputând suporta aerul. Îşi privi victima
compătimitor. Să prăjească biata fiinţă disperată i se păru
penibil. Se uită în găleata de plastic, în care se mai
zvârcoleau câţiva peşti prinşi de camaradul său de excursie.
Îl cuprinse mila văzând chinul şi dorinţa exasperantă de a
trăi a făpturii pe care o ţinea în mână. Impresionat de cazna
animalului, după câteva clipe de nehotărâre, îl zvârli înapoi
în apă.
- De ce-l arunci? Doar nu-ţi închipui c-ar fi
peştişorul de aur, care o să-ţi împlinească vreo dorinţă!
- N-ai remarcat cum se zbuciuma sărmanul? Regret
că l-am rănit în cerul gurii. Să nădăjduim că vătămătura n-o

410
să-i provoace vreo infecţie şi moartea. Mi-ar părea tare rău,
deşi nu voi afla niciodată ce s-a întâmplat în final cu el…
- Halal pescar! pufni indignat profesorul.
- Să nu te superi pe mine, dar cred că e ultima dată
când mai pescuiesc.
- Bine, dar abia ai început.
- Acesta va fi însă şi sfârşitul. N-o să mor de foame
renunţând la câţiva obleţi. Oricum, cu tine voi mai veni, dar
numai de dragul plimbării. Şi în orişice caz fără undiţă. Nici
vânatul, nici pescuitul nu sunt de mine.
Şi companionului îi pieri pofta de pescuit. Îşi strânse
sculele şi luând găleata de toartă o porni în susul malului,
spre zidurile bătrânei chinovii. În faţa porţii lăsase maşina.
O porniră înapoi spre casă. Gospodinele, socotind că se vor
înturna osteniţi, îi aşteptau cu masa pusă. Doamna procuror,
după ce inventarie desaga soţului, se arătă foarte indispusă:
- În toată dimineaţa n-ai fost în stare să prinzi un
amărât de peşte?!
- Ba am prins unul!
- Păi nu-l văd.
- I-am dat drumul!
- De ce?
- Era viu, era frumos şi voia să trăiască, săracul…
Consoarta îl privi cam ciudat, dar nu mai zise nimic.
După prânzul cam întârziat, domnul Iustin se duse la vecin,
în vreme ce soţia acestuia veni la nevastă-sa, să vadă
împreună serialul.
Nici bărbaţii nu prea aveau ce face, încât şi ei se
aşezară în faţa televizorului, urmărind însă emisiunile de
ştiri, pe care le găseau mai interesante. Şi aşteptările nu le
fură înşelate. Pe la mijlocul telejurnalului se anunţă că în
aceeaşi dimineaţă câţiva ofiţeri superiori din serviciul de
informaţii interne fuseseră trecuţi în rezervă şi înlocuiţi cu

411
nişte cadre tinere, hotărâte să acţioneze cu mai multă
fermitate pentru apărarea intereselor statului.
Domnul Iustin triumfă:
- Ceea ce bănuiam pare să se adeverească!
- Adică? mormăi celălalt nedumerit.
- Îţi spuneam că moartea lui Zăganu, după câte
aflasem, ar putea fi legată de o luptă internă din cadrul
direcţiei de securitate a statului. Se conturase o veche gardă,
a acelora obligaţi să treacă în rezervă, care era la cuţite cu
noua gardă. Deci proaspetele «pensionări» cred oglindesc
sfârşitul războiului pentru înrâurire, declanşat între cele
două clanuri. Învingători par să fie ultimii, care au eliminat
«caii troieni» plantaţi printre ei de rivalii ajunşi la naftalină,
împiedicându-i astfel pe bătrâni să mai tragă sforile, ca
veritabile eminenţe cenuşii. «Tinerii frumoşi şi liberi» din
cadrul instituţiei au luat deplin frânele în mână.
- Oare? se îndoi profesorul. Sunt de acord cu ideea
că probabil s-a deschis şi în acest cadru calea de afirmare a
«tinerilor frumoşi şi liberi». Dar nu prea cred că povestea se
leagă de Zăganu şi de confruntarea dintre cele două gărzi.
Lucrurile sunt mult mai complexe.
- La ce te gândeşti, căci zău dacă pricep ceva din
ceea ce spui?! insistă fostul procuror.
- Cred că eşti prea obsedat de cazul de care te-ai
ocupat, cauză din care nu mai cuprinzi realitatea în întregul
ei.
Domnul Iustin îl privi mirat, în aşteptare. Celălalt,
sesizând că i-a suscitat interesul, pentru a accentua greutatea
raţionamentelor pe care voia să i le înfăţişeze, întârzie
anume cu lămuririle.
- Uiţi că în săptămânile abia trecute o seamă dintre
comandanţii departamentului de informaţii interne din
cadrul poliţiei au fost puşi sub acuzaţie, invocându-se drept
pretext, real sau nu, cheltuirea incorectă a unor fonduri,

412
culpe fabricate la repezeală de foştii tăi colegi, ca să li se
pună în cârcă condiţia de «penali», temei în virtutea căruia
să poată fi excluşi din sistem, ori cel puţin retrogradaţi.
Practic oficiul pare pe cale de desfiinţare; oricum activitatea
îi este pentru moment blocată. Să vedem ce se va alege în
viitor de el. Dar culmea, cam în acelaşi timp au survenit
schimbări şi în cadrul serviciului de informaţii externe. În
fapt şi el a fost decapitat, fără ca să fie clar ce mijloace s-au
folosit, ele rămânând tainice, deşi n-ar trebui să închipuie
vreun secret de stat35, în temeiul transparenţei pe care ar
impune-o o organizare democratică reală. Ori dintru început
nu am socotit cele întâmplate ca fiind rodul unei simple
coincidenţe, încât de atunci m-am întrebat dacă nu se punea
la cale făurirea serviciilor «mele» secrete, promovând în
fruntea lor «tinerii frumoşi şi liberi», asta dacă nu cumva o
fi îndreptăţit zvonul că se doreşte nu crearea serviciilor
«mele», ci a unui serviciu unic al «meu». Şi să nu-mi fie
gura păcătoasă, dar cred cu tot mai mută tărie că versiunea
ultimă e cea mai apropiată de realitate. Asta pare tendinţa,
dar să vedem ce-o ieşi din urmă, căci nu se ştie niciodată,
surprizele putând răsări când nici nu te aştepţi…
Fostul procuror clătină a tristeţe din cap.
- Dacă urmărim evoluţia lucrurilor din ultimii ani, s-
ar putea să cam ai dreptate, iar eu să bat câmpii. Preşedintele
dinainte se lăuda că el a «inventat»36 personajele care

35
Aici nu se face nici un fel de aluzie la împrejurarea că în septembrie
2016 Mihai Răzvan Ungureanu a fost silit să-şi dea demisia de la
conducerea SIE, fără să se fi prezentat vreo explicaţie a gestului său.
Se are în vedere o situaţie strict imaginară.
36
Că asemenea situaţii sunt posibile chiar şi în realitate, nu numai în
ficţiuni, o dovedeşte declaraţia repetată de mai multe ori la televizor
de fostul preşedinte Traian Băsescu la sfârşitul verii şi în toamna
anului 2016, cu deosebire în legătură cu numirea în funcţie a Laurei
Codruţa Kövesi, născută Lascu, procuror şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie.

413
domină actualmente instituţiile de forţă şi justiţie, care au
avut acum nerecunoştinţa de a se ridica chiar împotriva sa.
Mie teamă că activitatea de «invenţie», începută de el,
continuă în clipa de faţă în ritm şi mai vioi decât înainte, şi
cu mijloace şi mai dure! În curând totul va fi al «meu»,
graţie «tinerilor frumoşi şi liberi», cu grijă îndrumaţi de
anume ONG-uri cu vederi «democratice şi independente»,
precum acelea care-i animă pe cei păstoriţi de ele. Oare
nouă, cetăţeni de rând, ne-o mai rămâne ceva? Probabil,
drept consolare, lozincile!
Dar nu fu singura ştire, cu adevărat senzaţională,
apreciată ca atare de cei doi bătrâni. După numai câtva zile,
un institut bacteriologic autohton, înainte vreme cel mai
mare producător de vaccinuri din ţară, dar acum în stare de
semifaliment37, mulţumită ajutorului dat de firmele
concurente din străinătate, anunţa că, făcând cuvenitele teste
de eficienţă pentru biocidele produse de fosta firmă a lui
Zăganu, a constatat că preparatele examinate corespundeau
exigenţelor, deci învinuirile vânturate până atunci nu aveau
nici un temei. Comunicatul era scurt şi sec, fiind prezentat în
fugă într-un singur sau cel mult două telejurnale, încât
concluzia care reieşea, deşi îndreptăţită, se pierdea nebăgată
în seamă, amestecată fiind într-un val de banalităţi care o
sufocau. Deci, slujindu-se de complicitatea presei, cercurile
interesate au aşternut o deplină tăcere în jurul informaţiei,
semnificaţiile ei risipindu-se în neant, încât dezvăluirea a
fost în fond ignorată de populaţie.
Totuşi cei de la ministerul sănătăţii şi de la parchet
sesizară partea supărătoare a ştirii scăpate în lume, dându-şi

37
Din nou o abatere de la principiul enunţat pe foaia de titlu. Pasajul, în
chip nescuzabil, face într-adevăr trimitere la Institutul Naţional de
Cercetare şi Dezvoltare pentru Microbiologie si Imunologie
Cantacuzino, care în 23 august 2016 dă un comunicat similar aceluia
în discuţie.

414
seama că, în ciuda manevrelor de estompare, prin ea se
demonstra că ceea ce susţinuseră mai multe luni la rând nu
se justifica, iar campania de presă concomitentă, pe care de
altfel o alimentaseră, putea fi suspectată că ar ţinti nişte
obiective necurate. Drept care cele două instituţii se simţiră
datoare să aducă o îndreptare. Ca atare, pentru a anihila
ecourile celeilalte înştiinţări, ieşiră imediat şi ele cu una,
repetată apoi zile în şir la toate telejurnalele, pentru a avea
siguranţa că a ajuns la cât mai mulţi spectatori, prin care se
arăta că orice fel de analize întreprinse în ţară nu sunt nici
suficiente, nici convingătoare şi nici concludente, ele
trebuind să fie contra-verificate de laboratoarele de renume
din străinătate, numai acestea beneficiind de acreditare
oficială pentru asemenea operaţii. Dacă contraexpertizele,
atât de insistent trâmbiţate, s-au mai realizat sau nu
vreodată, n-a mai aflat nimeni, treaba nemaiinteresând pe
cineva, din moment ce lucrurile, graţie cercetărilor profunde
ale junelui procuror, se soluţionaseră în chipul cel mai
fericit, dezvăluind realitatea în întreaga ei deplinătate.
- Şi când te gândeşti că toate se puteau rezolva fără a
provoca moartea cuiva şi fără a distruge o firmă localnică,
dacă mai întâi se făceau cuvenitele analize şi abia apoi se
lansa scandalul, dacă mai era cazul, izbucni Iustin cu
înfierbântare. Oare cui îi folosea tot şiragul de calomnii puse
în circulaţie? Pe cine favoriza lansarea unor violente atacuri
incriminatoare înainte de a se produce nişte probe veridice,
care erau în fond înlocuite cu delaţiuni gratuite? Ciudat nu
este că un ziarist, cu sau fără ordin, a dezlănţuit o uriaşă
vâltoare, de bună seamă, aflat fiind în slujba cuiva! Evident,
faptul nu e scuzabil în nici un fel, mai ales că acuzaţiile
invocate se dovedesc acum total nefundate. Dar foarte trist
este că nimeni, nici măcar cei care şi-au pus semnătura pe
denunţuri, nu încearcă măcar să-şi ceară scuze, necum
iertare, faţă de un mort al cărui deces l-au provocat, fiindu-i

415
autori morali. Culmea e că vajnicul gazetar a avut nesimţirea
de a susţine dintru început că toate demersurile sale, care
culminează cu un omor, au fost necesare, căci aşa a apărat
domnia sa interesele bolnavilor, dar şi ale noastre, ale
celorlalţi, ca potenţiali pacienţi! De altfel fiind vorba de o
sinucidere, mortul e responsabil de nenorocirea care-l
lovise, el neforţându-l în nici un fel ca să-şi ia viaţa. Şi sunt
convins că o va susţine cu aceeaşi obrăznicie şi în
continuare, chiar după ce rezultatele specialiştilor, care-l
contrazic, au devenit publice.
După a scurtă pauză, năduful care-l chinuia răbufni
din nou:
- Greşesc! Termenul trist este nepotrivit, fiind prea
blând vizavi de cele petrecute. Este peste măsură de grav că
instituţiile statului, care au datoria expresă să fie
responsabile şi imparţiale, şi să apere cetăţenii, nu au
verificat nimic, deşi ar fi trebuit să-şi înceapă imediat
demersurile cu nişte temeinice cercetări, să adune dovezi
indubitabile, care să stabilească adevărul, şi abia apoi să
condamne, căci nişte articole de ziar nu erau motiv de
măsuri represive, de închideri de fabrici ori arestări, de
lansat dosare penale! Din păcate oficialităţile s-au lăsat
antrenate în perfidul circ pus la cale din cine ştie ce
laboratoare subterane, acţionând tocmai pe dos de cum le
era datoria, fără să se dea de-o parte chiar de a comite
nemăsurate silnicii, iar în final nimeni nu răspunde!!
Ba poate că o motivare a comportării celor cu pricina
există totuşi. Vajnicii noştri oameni de stat se grăbesc să
participe la distrugerea ţării, cum fac de peste două decenii,
pentru a primi o dulce mângâiere pe cap din partea
stăpânilor fără chip de mai ştiu eu unde. Dar în cazul lui
Zăganu nu s-au mulţumit numai cu a încuviinţa zvonurile, şi
a fabrica dosare penale, lucru care devenit modă mai ales în
cazul politicienilor incomozi, ci au mers chiar mai departe,

416
trecând imediat la emiterea unor măsuri de sancţionare. Să
nu uităm că ministerul, într-un total dispreţ al legii, înainte
de a întreprinde orice verificare, a interzis spitalelor să mai
folosească produsele firmei, dând chiar dispoziţie ca toate
contractele în fiinţă să fie anulate!! Ori lucrul contravine
celor mai elementare norme de drept civil, căci invalidarea
după ureche a unui morman de acorduri, închipuie o
nemărginită ilegalitate, iar dacă familia ar da ministerul în
judecată, ar câştiga o uriaşă despăgubire, pe care, culmea,
nu ar plăti-o cei vinovaţi de a fi dat ordinul, ci ea ar fi
suportată din buget, adică de mine, de tine, de nevasta mea
sau a ta, deci de noi toţi, deşi noi am spus dintru început că
treaba nu este în regulă! Deci cine plăteşte abuzurile
statului? Noi, cei inocenţi, care chiar am combătut
arbitrarul, cu puţinele mijloace care ne stau la îndemână!
Asta e dreptatea socială de care avem parte! Un om a murit,
sau mai degrabă a fost ucis cu bună ştiinţă, o întreprindere s-
a închis, zeci de truditori au rămas şomeri muritori de foame
şi cine dă socoteală pentru răul făptuit? Din păcate nimeni!!
Ce putem face? Nimic, decât să ne indignăm pe acasă, ori în
mod mai democratic pe stradă, căci oricât am ţipa, dacă nu
suntem parte a echipei de ultraşi «tineri, frumoşi şi liberi»
nimeni n-o să ne dea atenţie. Iar totul se înmormântează sub
un uriaş noian al tăcerii.
- Iarăşi eşti nedrept! bombăni profesorul. Dacă
manifestaţia noastră poate fi deturnată corespunzător unor
interese «superioare», evident că vom fi băgaţi în seamă!

Mai apoi scumpul preşedinte al ţării, într-o faimoasă

conferinţă de presă, s-a arătat nemulţumit că «penalii», care
se aleseseră cu unul sau mai multe dosare, continuă să se
fofileze la adăpostul prezumţiei de nevinovăţie,

417
neretrăgându-se imediat din viaţa publică, spre a aştepta
liniştiţi în recluziune ca justiţia să le certifice candoarea,
căci după aceea îşi vor putea relua locul în arena socială,
continuându-şi, luminoşi şi spălaţi, activitatea.
Ciudat era că excelenţa sa uita câteva amănunte,
pentru dânsul lipsite de însemnătate. În primul rând nu-şi
amintea că el însuşi era învinuit de manevrarea în scop
speculativ a unor acte contrafăcute, în privinţa asta fiind
dată deja şi o sentinţă definitivă. Deci în legătură cu
persoana sa nu mai era vorba de o culpă prezumată, ca în
cazul acelora pe care-i eticheta ca «penali», deci infractori,
ci de o certitudine consfinţită de instanţe printr-un verdict
răspicată!
Apoi nu-şi punea problema dacă cel astfel
stigmatizat va găsi în sine tăria de a ţine piept presiunii la
care era supus prin oprobriul naţional dezlănţuit împotrivă-i.
În cazul nostru, conform comunicatului oficial al
procuraturii, citit la toate posturile de ştiri, se arăta desluşit
că Zăganu nu rezistase, ci s-ar fi sinucis. Iar raportul de
expertiză dat de institutul de microbiologie dovedea că omul
era total nevinovat. Oare cum îşi mai putea el recupera
demnitatea şi renumele de dincolo de mormânt? Era o
întrebare la care măritul întâi-stătător al neamului nu a mai
răspuns, căci nimeni nu i-a pus-o, deşi ar fi fost cazul, încât
să-i putem totuşi înţelege aserţiunile.
În sfârşit, domnia sa mai scăpa din vedere că
anunţurile de inculpare se montau cu mare tam-tam, pe
parcursul a zile şi săptămâni întregi, iar alteori chiar a
câtorva luni, ca în situaţia de faţă. Dar cele de disculpare
erau telegrafice, de cel mult câteva minute, fiind totodată
transmise în grabă, între alte ştiri senzaţionale despre
cutremure, incendii, accidente rutiere, bătăi în stradă şi
înjunghieri în baruri, încât semnificaţia să li se voaleze, mai
ales că nu se insista asupra lor, fiind repetate cel mult odată

418
sau de două ori, ca în împrejurările evocate mai sus. În plus
autorităţile au în mod obişnuit grijă, pentru a atenua efectul
declaraţiilor de scoatere din culpă, să diminueze actul de
dezincriminare prin explicaţii care să întreţină suspiciunile
pe care cu îndemnare le semănaseră mai devreme. Spre
exemplu, în legătură cu faptele descrise anterior, procuratura
şi ministerul au arătat că nu pot avea încredere în raportul de
analiză al institutului local, fiind prea băştinaş, ci rezultatele,
pentru a deveni credibile, trebuie să fie validate de foruri
mai serioase, care, evident, nu puteau fi decât cele din zările
străinătăţii!
Mai departe merită a fi menţionat şi un alt aspect.
Pentru compromiterea şi chinurile ruşinii suferite vreme de
ani de zile de nişte nevinovaţi chiar nu răspunde nimeni, în
situaţia în care cei în cauză nu s-au sinucis? Căci dacă ei n-
au murit, practic există persoana faţă de care acuzatorul
mincinos ar trebui să se despăgubească (deşi firesc ar fi să o
facă şi în faţa urmaşilor celui dispărut, care au suferit şi ei).
Dar s-a întâmplat vreodată? Canonul acestor nefericiţi nu
contează? Forurile de stat au dreptul să-l provoace, apoi să
ridice nepăsătoare din umeri, sub motiv că pentru ele numai
omenirea în ansamblu prezintă însemnătate, iar nu indivizii?
Mergând însă pe făgaşul unui asemenea raţionament am
ajunge să susţinem că numai pădurii trebuie să i se acorde
atenţie, pomii, închipuind o entitate neglijabilă, încât pot fi
omişi şi daţi de-o parte. Dar ignorându-i, codrul unde se mai
găseşte?
În încheiere se mai ridică o nedumerire. Oare
domnul prezidente a mai văzut pe cineva care să-şi fi putut
redobândi locul deţinut în societate înainte de scandal, după
ce a fost porcăit în chip gratuit săptămâni de-a rândul şi târât
într-un proces lungit cu bună ştiinţă pe răstimp de mai mulţi
ani, timp în care omul e strivit de acuzele ruşinoase puse în
seama sa?! Oricum, nu era cazul lui Zăganu, căci din

419
mormânt el nu mai putea emite vreo pretenţie de reaşezare
în drepturi.
De altfel, referindu-ne la reabilitarea sa, merită
menţionat că, atunci când, chiar peste ani, s-au dezbătut
problemele sistemului sanitar naţional, mulţi ignorau
comunicatul de disculpare, citând povestea patronului de la
Poli-Med şi pe aceea a ministrului destituit, chipurile
complicele celui dintâi, ca pe nişte pilde supreme ale
corupţiei din domeniul instituţiilor de sănătate, cât şi a unei
atitudini criminale, care a pus în pericol viaţa pacienţilor din
cauza infecţiilor nosocomiale, care nu fuseseră stârpite.
Încheind deci, trebuie spus că stigmatul de asasin, care
apăsa asupra lui Zăganu, va mai dăinui mulţi ani, până ce, în
cele din urmă, amintirea sa a intrat definitiv în conul de
umbră al uitării…

Trecuseră câteva luni. Cele două familii, a ex-

profesorului şi a ex-procurorului, se întorceau tihnit de la
munte, în Loganul fostului magistrat. Domnii şedeau ţepeni
pe scaunele din faţă, ca veritabili conducători ai plăcerilor
hiemale petrecute la munte, iar doamnele pe canapeaua din
spate, strivite de regretul de a fi pierdut nişte episoade din
serialele preferate. Vorbeau de frumoase partide de schi, pe
care de fapt le priviseră doar din marginea pârtiei, ei
mulţumindu-se, la vârsta lor, doar cu experienţe de săniuş, e
drept şi ele destul de revigorante.
Abia intraţi în oraş, fură opriţi de un echipaj de
poliţie. Iustin, aflat la volan, se grăbi să se scuze:
- Am cauciucuri de iarnă, cu plata rovinietei sunt la
zi, iar revizia tehnică o am în termen. Vă pot arăta actele!
- Nu despre mărunţişuri de astea este vorba. În
momentul de faţă centrul oraşului, spre care vă îndreptaţi,

420
este blocat de nişte demonstraţii spontane
antiguvernamentale. Ca atare circulaţia în continuare este
închisă. Funcţie de locul unde doriţi să ajungeţi, puteţi ocoli
fie pe strada care se deschise spre dreapta, fie pe cea din
stânga.
Ex-procurorul coţi spre partea din urmă. Amicul de
alături oftă:
- Iarăşi adunări «spontane ale tinerilor frumoşi şi
liberi», care cred a închipui prin sine demosul, deci
socotesc că fiinţa lor întrupează însăşi democraţia!! Totuşi
în «spontaneitatea» asta parcă întrezăreşti o mână
nevăzută, care răspândeşte în jur miresmele unei adieri de
primăvară arabă.
- Miresme sau miasme?
- Ştii, discutam acum câteva vreme că în SUA s-a
preluat metoda experimentată la Kiev pentru corectarea
democraţiei bazată pe votul universal şi majoritate, pentru a
îndrepta greşeala făcută de mase prin alegerea lui Trump.
După cum se pare experienţa continuă la noi şi tare mi-e
teamă că vom împărtăşi soarta Kievului!
- Nu pot fi de acord cu tine!
- Bine dar eşti miop?! Nu vezi încotro mergem??!!
- Văd, dar altceva mă indignează la tine! Naivitatea
şi optimismul neţărmurit de care dai dovadă! Ne compari cu
Ucraina, a cărei situaţie e mult mai fericită! Aminteşte-ţi că
ea a avut un singur potrivnic în împrejurări asemănătoare,
dar de ajuns ca să rămână fără o bună parte a ţării!!
- Păi, eu nu zic că păţim la fel?!
- Nu păţim la fel! De unde ai scos-o?! O păţim mai
rău, căci noi nu avem un adversar, ci vreo trei, dacă nu
chiar patru! stărui Iustin
- Care?
- Păi ai fost profesor de istorie şi te miri?! Unul
străvechi care de peste un secol plânge pacea de la Trianon.

421
Altul în răsărit, pe care-l credeam frate, când colo declară
că vrea să ne smulgă ţinutul din graniţă cu el, cu care ţara
lui e îngemănată. Iar noi în temeiul aceluiaşi argument
vedeam lucrurile invers! Grav este că rivalul Ucrainei i-a
dat cadou zilele trecută o hartă care-i consfinţeşte
năzuinţele, închipuind în fond un angajament de a-l ajuta să
şi le îndeplinească. Deci până aici sunt trei oponenţi. Dar
nu scăpa din vedere că sunt unii care n-au uitat că ţinutul
de la mare nu a fost dintotdeauna sub administraţia
noastră, iar dacă se iveşte prilejul, s-ar putea să-şi
amintească amănuntul. Deci dacă vecinii cu un unic
adversar au pierdut o felie, noi cu atâţia pe cap nu pierdem
o felie, ci rămânem doar cu o felie!!!
- Dar Europa oare nu ne-o apăra? Ce zici?
- Eu zic că poporul a avut întotdeauna o judecată
sănătoasă. Ori o cugetare a sa zice: „fereşte-mă doamne de
prieteni, că de duşmani…”
- Faţă de ce se întâmplă, mai contează povestea lui
Zăganu al tău? El nu e decât un condiment adăugit la
ciorba de pretinse libertăţi ale străzii, care se fierbe acum
întru făurirea noii ordini naţionale şi mondiale! Pentru cine
oare şi de pe urma manevrelor cui? Pe undeva, amărâtul
ăla e doar un fir de praf căzut în zeamă, în răstimpul
preparării ei! Dar, oricum, dincolo de orice alte
consideraţii trebuie să accepţi că individul a avut
însemnătatea unui grăunte de nisip în întreaga istorie a
acestor luni…
Şoferul se văzu silit să oprească brusc, smucindu-i
pe toţi de la locurile lor.
- Da’ ce-ţi veni? Vrei să ne spargem capetele?
răbufniră doamnele revoltate, întrucât din cauza zgâlţâiturii
se izbiseră cu fruntea de tetierele scaunelor din faţa lor.

422
 - Păi n-aţi observat că unii din ceata aceea de pe
trotuar erau cât pe ce să coboare pe carosabil? Puteam să
dau peste ei, ca să ajung la puşcărie?
- Da’ ce Dumnezeu tot strigă, că, în hărmălaia pe
care o pricinuiesc, nu pricep o iotă din urletele lor!
- Sărmanii oameni mulţumesc in inimă regimului
pentru binefacerile cu care au fost copleşiţi în ultimele
decenii! Se exprimă şi ei cum pot şi cum îi ajută mintea.
Scandează că un chior şi-un mut, ţara pulbere-au făcut!
- Da’ cine-s ăia doi?
- Ei, şi tu acum…
- Desigur s-au desprins dintre manifestanţii din
centru!
- Eu aş zice mai degrabă că nu sunt cu ei, ci
împotriva lor, căci dacă ar fi cu aceia, n-ar vorbi de ăla
mut… Nebunie curată, am ajuns să ne batem între noi.
Zicea una prin toamnă că ne paşte războiul civil!!

Deci putem conchide că, precum în mult mai

celebrul caz al lui Kennedy, poliţia, mână în mână cu
procuratura şi cu serviciile secrete, după un uriaş volum de
muncă şi cu efort neprecupeţit de colectare a probelor, după
îndelungate cercetări extenuante dar fructuoase, mergând cu
ele până în pânzele albe, a putut dezlega misterul celor
petrecute lângă satul Stăncuţa, spre neţărmurita mulţumire a
tuturor.
Astfel, după o activitate nespus de stăruitoare şi de
migăloasă, s-a stabilit, fără a mai lăsa loc vreunei îndoieli,
că decesul lui Zăganu este un evident act suicidar, în
privinţa caracterului căruia nu mai încap discuţii. De altfel
certitudinea este întărită de antetele şi de ştampilele celor
mai prestigioase instituţii de stat, care erau în drept să o

423
susţină. Oficialităţile ne-au demonstrat că adevărul a fost
dezvăluit în toată nuditatea sa dureroasă, fără ca ele să-şi
precupeţească truda şi jertfirea.
Însă, ca de obicei, gurile rele n-au întârziat să
cârcotească, îndoindu-se de temeinicia a ceea ce a aflat şi a
acceptat o lume întreagă, afirmând că cele cunoscute
muritorilor de rând nu ar închipui decât sticlirea unui joc al
unghiurilor de vedere, faţa realităţii depinzând din ce loc, în
ce mod şi prin ce ochelari de interese este privită… Unghiul
este cel care dă perspectiva, dar ne şi limitează viziunea…
Cu toate că lucrurile sunt definitiv şi complet
lămurite în chipul descris, dintr-un exces de prudenţă şi
scrupulozitate, prezentei povestirii i s-a adăugat subtitlul de
«fals roman poliţist». Nu se poate vorbi de un roman poliţist
veritabil, dacă pe tot parcursul său nu intervin nici un fel de
crime, nici un fel de asasini, nici un fel de urmăriri, ci, după
cum s-a putut constata, evenimentele s-au petrecut liniar, în
chipul cel mai firesc şi în limitele îngăduite de lege, faptele
fiind, dintru început, limpezi ca seninul cerului, dacă şiragul
lor n-ar fi fost încurcat de un procuror nepriceput şi înfeudat
unor prejudecăţi moştenite din întunecimile dictaturii
comuniste! Dacă la mijloc ar fi fost un omor, sau cel puţin o
tentativă, termenul de «fals» ar fi fost totalmente
inadecvat… Dar aşa el se justifică totuşi.
Deci rândurile de mai sus vă prezintă deplinul adevăr
în legătură cu suicidul unui patron lipsit de scrupule, veros,
falsificator, în stare a călca în picioare victime nevinovate şi
neajutorate de dragul sporirii profitului său.

septembrie-decembrie 2016
Ian. 2017

*
* *

424