UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

ŞCOALA DOCTORALĂ DE ŞTIINŢE SOCIALE ȘI ALE EDUCAȚIEI

BIBLIOTECONOMIE ȘI ȘTIINȚA INFORMĂRII

ȘTIINȚA ÎN CONDIȚIILE GLOBALIZĂRII

CONCEPTUL DE ȘTIINȚĂ

prof. univ. dr. hab. GRIGORE VASILESCU

drd. Cozan Dorin

CHIȘINĂU, 2022

Pagină 1 din 14
 Studiul de față, dată fiind aria largă a temei cu privire la conceptul de știință, se
concentrează asupra aspectelor actuale ale științei, cu aplicabilitate în domeniul biblioteconomiei
și științei informării și implicit asupra rolurilor care i se recomandă bibliotecarului în secolul
XXI.

Astfel, studiul se împarte în șase secțiuni și anume:

1. Ce este știința?
2. Ce este știința în era postmodernismului?
3. Ce este o problemă științifică?
4. Statutul omului de știință
5. Ce este Știința Informării?
6. Bibliotecarul secolului XXI

1. CE ESTE ȘTIINȚA?

Simplitatea și totodată complexitatea acestei interogări reiterează, din punct de vedere

filosofic, una din problemele fundamentale ale omenirii: ce este ceva (aici, știința) și cum
poate fi gândit și, eventual, aplicat în viața zilnică. Simplitatea interogației derivă din însăși
structura minții umane, a modului în care suntem obișnuiți, de mediul socio-cultural și nu
numai, să formulăm întrebări fundamentale sau să le uităm sensul și semnificația.

Complexitatea întrebării cu privire la știință rezidă în istoria ei, deoarece astăzi nu ne mai
putem întreba asemenea gânditorului Aristotel cu privire la ce este o știință (și dacă există
sau ar trebui să existe o știință specială numită metafizică, de exemplu) și prin urmare
răspunsul nostru trebuie să urmărească și să depășească parcursul istoric al cercetărilor
științifice, pentru a-l asimila și a-l depăși, în măsura în care acest lucru este posibil.

În plus, odată cu apariția lucrărilor care problematizează conceptul de știință în secolul

XXI, precum celebra carte a lui Thomas Kuhn, Structura revoluțiilor științifice (1962) sau
cea a Isabellei Stengers, Inventarea științelor moderne (1993), discursul despre știință și-a

Pagină 2 din 14
 schimbat accentul și perspectiva în funcție de ideologiile postmodernismului și ale trans-
umanismului.

În concurență cu alte discursuri, precum cel religios, artistic sau filosofic, care își dispută
prerogativele puterii pe plan național sau internațional, știința se manifestă global, ca una din
cele mai importante și persuasive modalități de înțelegere și manipulare a realității. Cu toate
acestea, domeniile menționate nu acționează separat ci își împrumută unul altuia din
strategiile argumentative și chiar tehnicile de instrumentalizare a adevărului. Astfel, se
vorbește tot mai mult despre noile tehnologii ale comunicării, pe care știința le face posibile,
ca fiind ,,noua religie”, încrederea și atenția pe care o acordă astăzi cetățeanul de rând device-
urilor și gadget-urilor echivalează cu infuzia de credit acordată în trecut amuletelor,
ritualurilor sau simbolurilor religioase.

Se remarcă tot mai mult că ierarhia științelor se modifică în funcție de evenimentele care
au loc la nivel global, deoarece importanța cu care este învestită o știință la un moment dat
depinde de capacitatea acesteia de a rezolva problemele stringente, ,,fierbinți” ale zilei, care
se propagă cu o viteză uimitoare pe întreg mapamondul (Butterfly effect) dar și de susținerea
ei financiară de către comunitatea științifică și de diverși actori sociali interesați de
problemele vizate. Astfel, pandemia de Covid-19 a relevat rolul medicinei și a cercetărilor
adiacente, ca esențial nu doar pentru găsirea unui antidot împotriva virusului Sars Cov-2, dar
pentru supraviețuirea speciei înseși; ca eveniment global, pandemia actuală a subliniat, odată
în plus, statutul privilegiat al științei în mentalul colectiv al umanității, acela de a contribui la
destinul comun al omenirii1.

În mod automat, științe care în trecut beneficiau de o atenție specială, dar care astăzi nu
mai sunt ,,la modă”, vor intra mult mai greu în vizorul factorilor de decizie, politici sau nu,
care vor neglija nevoile sau recomandările oamenilor de știință aparținând respectivelor
domenii. Deprecierea sau demonetizarea ,,umanioarelor” și implicit a științelor sociale se
explică prin modificarea ierarhiei științelor, datorată nu atât unor imperative științifice, cât
mai degrabă unor factori externi cercetării științifice, precum interesele unor multinaționale,
ale unor grupuri de lobby din diverse sectoare economice sau scopurilor unor state ce
urmăresc consolidarea economică și nu numai.
1
CIUMAKOV, A. and VASILESCU, G., 2014. Globalistica în calitate de domeniu distinct al cunoașterii
interdisciplinare. Moldoscopie, 67(4), p.168.

Pagină 3 din 14
 Conform Enciclopediei Universale Britannica2, științele sociale sunt definite ca acele
discipline care au ,,obiect de studiu aspectele socioculturale ale comportamentului uman.
Științele sociale cuprind în general antropologia culturală, economia, știința politică,
sociologia și psihologia socială. Dreptul comparat și religia comparată (studiul comparat al
sistemelor legale sau al religiilor diferitelor națiuni sau culturi) sunt considerate uneori științe
sociale.” În aceeași specie a științei intră de asemenea biblioteconomia și Știința Informării,
fiind considerate științe relativ noi, motiv pentru care, cel puțin cazul Științei Informării,
statutul său este încă discutabil.

Din cele menționate până aici, sunt de reținut două aspecte: primul, acela că știința este o
acumulare continuă de teorii, informații, metode, iar al doilea, acela că știința este un proces
nesfârșit de cercetare a realului, unde factorul esențial pare a fi omul de știință.

2. CE ESTE ȘTIINȚA ÎN ERA POST-MODERNISMULUI?

Cele trei mari moșteniri științifice ale secolului trecut (teoria cuantică, genetica și
teoria generală a relativității) au determinat ample dezbateri privind rolul științei în
societate3.
Scepticismul și relativismul valorilor pe care le implică postmodernismul au
determinat reevaluarea marilor narațiuni pe care epoca modernă le propusese, știința fiind
unul din discursurile dominante; certitudinea și obiectivitatea, considerate ca embleme
ale adevărului științific, și-au atenuat din statut, accentuându-se tot mai mult ideea de
aproximare a adevărului în știință, conceptul de probabilitate fiind unul din cele mai
vehiculate în fizică și în celelalte științe exacte.
La începutul secolului XXI, evoluția științei implică:
a. Constatarea că problema conștiinței, gândirii și psihicului nu pot fi rezolvate prin științele
actuale;
b. Proliferarea microbului îndoielii privind valoarea adevărului științific; moartea științei.
c. Cercetarea științifică nu se află în centrul atenției societății.

2
ENCICLOPEDIA UNIVERSALĂ BRITANNICA, Litera, București, 2010, 16. vol. (vol. 15 pentru def. științei).
3
IANCU, Ş., 2009. Perspectiva evoluţiei ştiinţei în secolul XXI. STUDII ȘI COMUNICĂRI/DIS, 2(2), p. 20.

Pagină 4 din 14
 Reevaluarea științei a implicat, în secolul actual, reevaluarea adevărurilor sale. În
consecință, ,,în timp ce roadele științei, de la vaccinuri și cereale sau legume, obținute prin
mutații genetice, la tehnologia informației și comunicațiilor, și-au pus amprenta viața noastră.
cotidiană, elita cercetătorilor a prevestit deja sfârșitul erei științei. S-a afirmat, de asemenea, că
știința și-ar fi atins limitele: unele legi stabilite nu mai sunt valabile; unele metode de cercetare
sunt considerate depășite; informația obținută e apreciată ca incompletă încă din momentul
generării”4. Urmare a acestor rezerve, s-a constatat că cercetarea științifică nu se află în centrul
atenției societății, nu se organizează dezbateri politice privind implicațiile sociale ale dezvoltării
științei, cetățeanul mediu nu votează pe baza viziunii pe care o au candidații politici asupra
științei.

Cu toate acestea, știința rămâne un domeniu frecventabil în continuare, recomandat și

urmărit îndeaproape, deoarece experții pot decela oportunitățile și amenințările în funcție de
evoluția științei și pot astfel elabora strategii și planificări în diverse domenii de interes ale
societății.

Dintre sectoarele cele mai importante din punct de vedere științific în secolul XXI, se
remarcă:

- Știința și tehnologia informației;

- Tehnologia genetică;
- Tehnologia materialelor;
- Energetica;
- Științele mediului;
- Științele creierului.

Știința și tehnologia informației interesează, din sectoarele menționate, cel mai mult
Știința Informării, pentru că direcția de inovare în bibliotecile publice este determinată de noile
tehnologii ale comunicării și de felul în care acestea modelează societatea. Factorii care asigură
dezvoltarea acestui sector presupun intensificarea comunicării, din cauza proliferării tehnicii,
creșterea capacității de calcul (s-a trecut de la conceperea unui creier artificial, în 1986, la ideea
calculatorului cuantic, în 2021), rolul fundamental al inteligenței artificiale și, nu în ultimul rând,
tehnologiilor de prezentare care modifică divertismentul și sistemul de învățământ.
4
IANCU, Ş., 2009. Perspectiva evoluţiei ştiinţei în secolul XXI. STUDII ȘI COMUNICĂRI/DIS, 2(2), p. 25.

Pagină 5 din 14
 Se constată totodată că audiența științei nu este doar specifică (academică), ci devine tot
mai largă, interesată de probleme practice, general umane, precum sănătatea populației, influența
asupra mediului înconjurător sau riscurile tehnologiei.

Corespunzător acestei evoluții, revista Science a publicat în 2005 nu chestionar de 125

întrebări la care știința ar trebui să răspundă în următorul sfert de secol și anume:

1. Din ce este alcătuit Universul?

2. Ce se petrece în interiorul Pământului?

3. Cât se va încălzi Pământul prin efectul de seră?

4. Suntem singuri în Univers?

5. Cum și unde a apărut viața pe Pământ?

6. Cine și ce modificări genetice ni s-au făcut pentru a deveni oameni?

7. Care e baza biologică a conștiinței?

8. Cum stochează memoria și cum poate fi accesată?

9. Ce poate înlocui petrolul ieftin și când?

10. Legea lui Malthus va continua să fie eronată?5

Deși unele interogații par a fi perene, continuu revizuibile, expertiza științifică reprezintă
una din formele cunoașterii umane care poate soluționa problemele practice ale omenirii. Mai
mult, chiar dacă în concurență, la probleme complexe nu se poate răspunde decât prin
coroborarea rezultatelor provenite de la mai multe științe, ceea ce implică munca în echipă a
cercetătorilor din arii diverse, dar și acceptarea limitelor cunoașterii de tip științific.

3. CE ESTE O PROBLEMĂ ȘTIINȚIFICĂ?

5
IANCU, Ş., 2009. Perspectiva evoluţiei ştiinţei în secolul XXI. STUDII ȘI COMUNICĂRI/DIS, 2(2), pp.69-70.

Pagină 6 din 14
 O problemă științifică este un ghid cu valoare orientativă în cercetare. Literatura de
specialitate menționează în mod frecvent că identificarea și formularea adecvată a unei probleme
reprezintă unul din momentele esențiale ale științei, de care depinde calitatea celorlalte etape ale
cercetării.

Răspunsul la ce este o problemă științifică ține, înainte de toate, de perspectiva de

cercetare; în timp ce psihologia va analiza creierul sub aspectul proceselor psihice, medicina se
va axa pe probleme ce țin de metabolism, fiziologie sau patologie. Contează, în ambele,
perspectiva științifică, adică cercetarea pe baza unei metodologii, metode și instrumente de lucru,
alese în mod specific și transparent. Adevărul științific, spre deosebire de cel religios, își
menționează și justifică legitimitatea în aria strict umană, a posibilităților pe care omul le are și le
exercită în folosul său și al celorlalți. Această onestitate științifică este subliniată exemplar de
teoria kuhniană, care descrie progresul științific prin evoluția paradigmelor, în cadrul cărora o
anume comunitate științifică se preocupă de știința normală, de așa-numitele probleme puzzle,
care sunt rezolvate în mod satisfăcător și repetabil, până la apariția unei crize. Ea constă, în fapt,
în ivirea de probleme noi, la care paradigma oficială nu mai este capabilă să răspundă, ceea ce
presupune revizuirea teoriilor actuale și înlocuirea acestora cu altele noi, care sunt capabile să
rezolve atât problemele vechi cât și cele de dată recentă.

Thomas Kuhn evidențiază, asemenea lui Karl Popper, rolul pe care eroarea îl are în
cunoaștere; nu atât acumularea de cunoștințe asigură progresul și eficacitatea științei, cât
identificarea și eliminarea acelor erori, ascunse în prejudecățile noastre științifice, în credința
infailibilității cu care investim știința în anumite etape ale dezvoltării ei.

Rezolvarea unei probleme științifice presupune parcurgerea următoarelor etape:

a. Șansa soluționării problemei: Există într-adevăr o problemă? Cât de extinsă este

problema? Care este natura problemei?

b. Asumarea problemei: stabilirea scopului cercetării

c. Formularea problemei: Ce anume dorim să obținem? Ce seturi de date vom folosi? Ce

dimensiuni ale fenomenului dorim să studiem? Care sunt necunoscutele? etc.

Pagină 7 din 14
 d. Proiectul de soluționare: Care este cauza acestei probleme? Care este nivelul de
cunoaştere a problemei date / a problemelor înrudite? Care sunt relaţiile dintre
necunoscute şi datele cunoscute? Problema vizează aspecte teoretice sau practice ?

e. Testarea soluțiilor

f. Evaluarea soluțiilor: Cum poate fi verificat rezultatul obţinut? S-ar fi putut obţine
rezultatul şi pe altă cale? Care ar fi fost? Pot fi aplicate rezultatele pentru o altă
problemă? Care sunt consecinţele fiecărei soluţii? Este acest rezultat plauzibil? Cum se
poate face o verificare a rezultatului? Ce rezultate se mai pot obţine pe această cale?6

Acest algoritm pe care un cercetător îl are de urmărit în soluționarea unei probleme este
construit pe ideea că orice cercetare științifică trebuie să-și justifice utilitatea publică, fie
teoretică, fie practică, cele două aspecte fiind interșanjabile.

4. STATUTUL OMULUI DE ȘTIINȚĂ

Statutul omului de știință se dictează, în mare măsură, în agora. El este solicitat să

răspundă la problemele presante ale zilei, să-și justifice rolul social și să-și folosească expertiza
științifică atât în probleme de reconstrucție publică, cât și în probleme non-științifice7.

Acest deziderat este îndeplinit prin figura expertului, pe care omul de știință o exersează
în comunicarea publică, prin popularizarea cercetărilor sale, dar și prin susținerea unui meta-
discurs despre știință și tehnologie, despre importanța demersului său.

Relația știință și societate, mediată de cercetătorul ca figură publică, presupune 3 modele

de acțiune:

6
CALLO, T., 2013. Problema ştiinţifică şi soluţionarea ei. Intellectus, (2), p. 60.
7
PETERS, H.P., 2014. Scientists as public experts. Routledge handbook of public communication of science and
technology, 2, pp.131-132.

Pagină 8 din 14
A. MODELUL DECIZIONAL: unde cercetătorul este consultantul științific care este apelat în
încercarea de a răspunde la anumite probleme ale societății; reprezintă modelul ideal, al
conlucrării dintre omul de știință și ceilalți actori sociali

B. MODELUL TEHNOCRATIC: în acest caz, știința dictează politicului. Se consideră că, dată
fiind expertiza sa, omul de știință știe cel mai bine care sunt acele direcții de dezvoltare și
inovare în știință și în societate. Însă, consecințele pot fi periculoase, deoarece expertul științific
nu poate fi un evaluator la fel de pertinent în celelalte domenii ale socialului.

C. MODELUL PRAGMATIC (Habermas, 1966): reprezintă modelul critic, de fapto. În

realitate, omul de știință nu este chemat decât destul de rar în calitate de consultant științific, iar a
dicta, de exemplu, distribuția bugetară în ceea ce privește inovația științifică este un vis niciodată
realizabil8.

Conform ultimului model, șansa omului de știință de a influența socialul este acela de a
se manifesta ca expert, un rol care este construit în mare parte de jurnalismul cultural.

Mass-media, prin pârghiile sale de persuasiune și delegare a sarcinilor complexe, poate

contribui decisiv la alegerea și propulsarea unor cercetători în spațiul public, atât pentru a susține
discursuri despre subiectele în vogă, cât și pentru a influența opinia publică în anumite cazuri.

Aceasta este poziția în care omul de știință poate contribui la educarea populației, la
alfabetizarea sa științifică și la apariția și implementarea de proiecte științifice, pe baza a aceea
ce numim Știință participativă – prin care omul de rând se poate implica în progresul științei.

Însă, criteriile de selecție jurnalistică a experților nu vizează în mod exclusivist

productivitatea cercetării, ci și alte aspecte precum reputația cercetătorilor, capacitatea acestuia
de a povesti, de a improviza o poveste, în sensul de a traduce pe înțelesul tuturor concepte și
teorii științifice complexe. ,, Practicienii, precum și oamenii de știință seniori cu cunoștințe
generale și experiență, pot fi mai potriviți decât cercetătorii actuali în materie de referință de
cercetare, în ceea ce privește problemele de decizie, pentru a integra diferite surse de cunoștințe
și pentru a oferi o expertiză contextualistă”9.

8
PETERS, H.P., 2014. Scientists as public experts. Routledge handbook of public communication of science and
technology, 2, p. 131.
9
PETERS, H.P., 2014. Scientists as public experts. Routledge handbook of public communication of science and
technology, 2, p. 137.

Pagină 9 din 14
 Expertul care acumulează capital de imagine datorită promovării în mass-media va
acționa ca un PR pentru știință. Datorită intervențiilor sale, direct sau indirect, va fi capabil să
legitimeze utilizarea resurselor în proiectele științifice, să arate legalitatea sau moralitatea unor
acțiuni ce implică membrii comunității științifice, să demonstreze conformitatea cu nevoile
societății și, în general, să sublinieze beneficiile științei pentru comunitate.

5. CE ESTE ȘTIINȚA INFORMĂRII?

,,Societatea Informării are nevoie de o știință care să studieze proprietățile informației și

procesele de construire, de comunicare și utilizare a sa[...]”10. Afirmația lui Yves Francois Le
Coadic, din 2004, în lucrarea Le science d`information, descrie în mod eficient specificul noii
științe a informării.

Ea a fost precedată de o evoluție constantă în dezvoltarea biblioteconomiei, din care

menționăm următoarele repere istorice:

1887: fondarea primei școli de biblioteconomie la Universitatea Columbia din New York;

1928: prima școală de doctorat în biblioteconomie la Chicago;

1948: American Library Association (ALA) stabilea ca nivel standard pentru specialiștii în
biblioteconomie titlul de master;

1950: termenul ,,știința informării” este utilizat pentru prima dată de Jason Farradane.

În 1967, H. Borko prezenta o definiție a acestei științe, care va fi preluată de o serie întreagă
de cercetători, fie pentru a-și susține demersurile științifice, fie pentru a-i remarca
limitele: ,,Știința Informării este știința care investighează proprietățile și comportamentul
INFORMAȚIEI, forțele care guvernează dinamica informației și sensul procesării informației
pentru cea mai bună accesibilitate și utilizare a acesteia”11.

Studiul informației, în cadrul acestei discipline, se poate axa pe trei direcții de cercetare:

10
TÎRZIMAN, E., 2005. Ştiinţele informării şi comunicării. În: Biblioteca, (9), pp.272-274.
11
BORKO, H., 1968. Information science: what is it?. American documentation, 19(1), p. 3.

Pagină 10 din 14
  Dezvoltarea producției și a nevoii de informare ( dezvoltarea activităților științifice,
dezvoltarea unei culturi științifice și tehnice de masă, cerere crescută de informare);
 Apariția unui sector nou al industriilor de informare (producători de baze de date,
rețele de comunicare, turism cultural);
 Invazia tehnicilor electronice de informare (dispozitive multimedia, gadget-uri,
smartphone etc.).

Știința Informării este o știință interdisciplinară. Deși posedă teme centrale, precum
analizele bibliometrice, indexarea, catalogarea, managementul informației, ea conține și
teme periferice, înrudindu-se astfel cu alte discipline și anume cu:

- Psihologia: în analiza comportamentelor informaționale ale utilizatorilor;

- Sociologia: în studiul comunităților științifice;
- Informatica: în utilizarea bazelor de date și a software-lor de bibliotecă;
- Politica: în descrierea influențelor reciproce dintre sfera politică și cea a agenților
informației;
- Statistica: în utilizarea datelor statistice pentru a urmări indicii de performanță sau a
clasifica diverse reviste științifice sau instituții de profil;
- Dreptul: în corelarea legislațiilor din domeniu cu nevoile și evoluția societății;
- Matematica: în aplicarea metodelor bibliometrice.

Cu toate că în unele studii de specialitate Știința Informării este privită cu rezerve,

fiind evaluată de unii cercetători la stadiul pre-paradigmatic, ea își relevă necesitatea și
eficacitatea tot mai mult, datorită exploziei informaționale din toate domeniile științei și
nu numai și a inflației de tehnologii de comunicare, care ne dictează tot mai mult
existența.

6. BIBLIOTECARUL SECOLULUI XXI

Pagină 11 din 14
 În anul 2000, IFLA (Federația Internațională a Asociațiilor și Instituțiilor de Biblioteci),
menționează în Guidelines for library/Information Professional Programs, faptul că orientarea
de bază e dirijată spre tehnologia informației – organizare, management, utilizare.

Această direcție de inovare unanim acceptată în literatura de specialitate se datorează într-o

mare măsură unei crize identitare a bibliotecilor (Kulikovski, 2019), care traversează o nouă eră
de transformări radicale, o eră centrată pe un utilizator de bibliotecă hiperinstruit,
hipertehnologizat și hiperconsumerist12. Acest homo digitalis presupune, în ceea ce privește
educația bibliotecarilor, metode noi de difuzare a cărților, de informare a cititorilor prin
informatizarea și automatizarea diverselor servicii de bibliotecă.

P. Ahmad enumeră, printre abilitățile pe care trebuie să le dețină un bibliotecar al secolului

XXI abilități tehnice, conceptuale, de prezentare, de comunicare, gestionare a timpului,
conducere, planificare, organizare, control, luare a deciziilor s.a.m.d.

În România, cu privire la competențele care i se solicită bibliotecarului în zilele noastre,

Mircea Regneală amintește: ,,principii și metode pentru organizarea și selectarea resurselor
documentare; inițierea în producerea, diseminarea și utilizarea informației; analiza și evaluarea
diferitelor nevoi de informare; proiectarea și dezvoltarea modelelor pentru instruirea în
informare; strategia liderului; expertiza în evaluarea tendințelor și aplicațiilor tehnologice în
Știința informării; cunoștințe de bază în procesul de căutare a informației”13.

În Republica Moldova, formarea bibliotecarilor constă în14:

- Coordonarea proiectelor științifice, publicarea lucrărilor științifice și metodice,

expertiză în managementul informației (N. Țurcan);
- Necesitatea alfabetizării digitale, bibliotecarul fiind un autodidact (V. Oșoianu);
- Instruirea la locul de muncă (L. Corghenci);
- Instruirea la distanță a bibliotecarilor (G. Buluță).

12
KULIKOVSKI, L., 2019. Biblioteca şi lumea virtuală. Dialogica, revista de studii culturale si literatura, (3),
pp.37-42.
13
REGNEALĂ, M., 2006. Învăţământul biblioteconomic de ieri şi de astăzi. Studii de Biblioteconomie şi Ştiinţa
Informării, (9-10), pp.9-15.
14
POVESTCA, L., 2021. Diverse roluri ale bibliotecarului modern și necesitatea educației continue.

Pagină 12 din 14
 În ambele spații culturale, cât și pe plan internațional, se constată că bibliotecarul devine un
educator în sensul cel mai nobil al termenului, pe lângă rolul tradițional de custode fiind un
auxiliar important în procesul de învățământ și de cercetare.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Conceptul de știință, ca domeniu autonom al cunoașterii umane, a presupus, în secolul

XXI, transformări datorate societății informaționale, ceea ce a determinat ajustarea
pretențiilor de obiectivitate și corelarea preocupărilor științifice cu nevoile societății.

Perspectiva postmodernistă a impus o reorganizare a științelor a căror ierarhie s-a

modificat, științele sociale și implicit biblioteconomia, pierzându-și din statutul inițial și
implicit din interesul cercetătorilor și a sferei politice.

Astfel, biblioteconomia și Știința Informării s-au reorientat în direcția utilizării

tehnologiei informaționale pentru a corespunde cu nevoile utilizatorului de bibliotecă,
catalogat ca un homo digitalis.

Noile competențe ale bibliotecarului secolului actual vizează, mai mult decât
alfabetizarea digitală și livrarea informației într-un timp cât mai scurt, dezvoltarea unor abilități
manageriale care să transforme bibliotecarul dintr-un simplu custode al informației (indiferent de
forma de stocare a acesteia), într-un auxiliar important al educației și al cercetării.

Recomandările care privesc Știința Informării și implicit funcția de bibliotecar constau în

reevaluarea pregătirii profesionale a bibliotecarilor și dezvoltarea unor programe naționale pentru
creșterea pregătirii profesionale a acestora, dar și în scopul inovării serviciilor de bibliotecă.
Biblioteca, ca instituție a democrației, va putea deveni un actor esențial pe piața informațională
numai dacă credibilitatea câștigată de secole va fi susținută financiar și logistic de politici
naționale și regionale conforme cu necesitățile momentului.

Pagină 13 din 14
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. BORKO, H., 1968. Information science: what is it?. American documentation, 19(1),

pp.3-5.
2. CALLO, T., 2013. Problema ştiinţifică şi soluţionarea ei. Intellectus, (2), pp.58-64.
3. CIUMAKOV, A. and VASILESCU, G., 2014. Globalistica în calitate de domeniu
distinct al cunoașterii interdisciplinare. Moldoscopie, 67(4), pp.156-173.
4. ENCICLOPEDIA UNIVERSALĂ BRITANNICA, Litera, București, 2010, 16. vol.
5. IANCU, Ş., 2009. Perspectiva evoluţiei ştiinţei în secolul XXI. STUDII ȘI
COMUNICĂRI/DIS, 2(2), pp.19-72.
6. KULIKOVSKI, L., 2019. Biblioteca şi lumea virtuală. Dialogica, revista de studii
culturale si literatura, (3), pp.37-42.
7. PETERS, H.P., 2014. Scientists as public experts. Routledge handbook of public
communication of science and technology, 2, p. 131-146.
8. POVESTCA, L., 2021. Diverse roluri ale bibliotecarului modern și necesitatea
educației continue. În: https://doi.org/10.5281/zenodo.5816651 (accesat 20.04.2022).
9. REGNEALĂ, M., 2006. Învăţământul biblioteconomic de ieri şi de astăzi. Studii de
Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, (9-10), pp.9-15.
10. TÎRZIMAN, E., 2005. Ştiinţele informării şi comunicării. În: Biblioteca, (9), pp.272-
274.

Pagină 14 din 14