BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL.

XXIII, 2014

ETICĂ ŞI COMUNICARE.
SCRIITURA FEMININĂ ŞI JURNALUL INTIM

Monica Dana CÂNDEA

Beneficiar Academia Română, Filiala Iaşi
bursier doctorand, proiect POSDRU/159/1.5/S/133675,

ETHICS AND COMMUNICATION.

WOMEN'S WRITING AND THE INTIMATE DIARY
Abstract: Feminity belongs to the category of concepts which define a certain vision
projected in the literature, in philosophy or in the collective mental about the essence of
feminin principle. Feminity can be define through the privacy of the interior protective
spaces by shadows and darkness, by the balance between conscious and unconscious.
The literature written by women is, certainly, a distinct territory as a whole literature of
different eras and peoples, primarily, because women writers were much less in number
than the men writers, and secondly, because they were submitted to a masculin criticism
which puts them in a secondary position.
The fragmentary, fluide and inconsistent structure, the variety, sometimes in contradiction,
of the problems they present, associated with a minor gender, the diary has all the details of
women's writting which is considered minor registry, into a basic marginality. As feminity
is devalued throughout the history, diary assigned to the same type of treatment from
literary criticism to the age of author's recovery in the significance plan, as a function and
effect of the text.
Key words: communication, diary, ethics, feminity, feminism, feminin.

Femininul în calitatea sa de principiu general reunește atribute precum

pasivitatea, misterul, noaptea, întunericul, acvaticul, germinativul,
iraționalul, în opoziție cu masculinul care se definește prin acțiune, spirit
solar, rațiune și creație.
Feminitatea se înscrie în categoria conceptelor-construct care definesc
o anumită viziune proiectată în literatură, în filosofie sau în mentalul
colectiv despre esența principiului feminin. Ea poate fi asociată mai multor
ipostaze precum: înger/demon, curtezană, intelectuală, emancipată,
narcisistă sau victimă. Din persepectiva bărbaților aceasta implică misterul
și adorația, pe când din cea a femeilor implică emanciparea, victimizarea,
empatia sau valoarea de subiect cunoscător. Feminitatea poate fi definită
prin intimitatea spațiilor interioare protectoare, prin umbre și tenebre, prin
echilibrul dintre conștint și inconștient.

147
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIII, 2014

Feminismul este o doctrină teoretică și de acțiune care revendică lupta

împotriva inegalității de gen, promovând afirmarea femeii în societate prin
ameliorarea și extinderea rolului și drepturilor sale. Primul teoretician al
acestui curent de gândire și acțiune este Simone de Beauvoir, prin amplul
studiu intitulat Al doilea sex. Pornind de la postulatul binecunoscut „Nu te
naști, ci devii femeie”, autoarea construiește o viziune deschizătoare de noi
orizonturi în percepția asupra condiției femeii prin „critica rigidității
perspectivei biologice și mecanicismului psihanalist, distincția sex/gen,
definirea genului ca emanație a imaginarului social, tema femeii ca oglindă
a bărbatului narcisist, femeia ca psysis și antipsysis etc.”1
Dacă la începuturi feminismul critic francez investighează modul în
care se reflectă imaginea femeii în literatura scrisă de bărbați, având ca
deziderat preluarea cuvântului (prendre la parole), mai apoi se îndreaptă
spre afirmarea androginității autorului. Teoreticieni de gen feminin precum
Hélène Cixous, Luce Irigaray sau Julia Kristeva definesc conceptal de
scriitură feminină, în afara logocentrismului masculin dominant,
caracterizat prin autenticitatea experienței, prin tot ceea ce aparține periferiei
etnice sau de clasă, magiei, poeziei sau nebuniei.
Critica feministă a limbajului încorporează un set comun de
preocupări și teme în ciuda unui număr mare de perspective și paradigme
teoretice sau a unor rezultate empirice, de multe ori contradictorii. Astfel,
fundamentală studiului limbajului dintr-o perspectivă feministă este tema
„tăcerii și a excluderii”, care ridică deopotrivă și problema găsirii unei voci
autentice în care femeile să se exprime. Tema reprezentării, în care sensul
cultural al genului este construit și contestat, reprezintă o a doua preocupare
majoră a criticii feministe a limbajului. Cea de a treia direcție principală se
concentrază asupra modului și scopului pentru care identitatea noastră de
gen este determinată de comportamentul lingvistic.
În aceste condiții culturale, feministele au pus problema exprimării
„autentice” a femeilor, a unei scriituri autentice. Dacă femeile au în cele din
urmă acces la discursul public, îndeosebi la literatură și cultură, atunci se
pune problema acceptării normelor tradiționale strict masculine cu privire la
teme, modalități stilistice. Unele feministe au propus găsirea unor moduri de
a scrie care să recunoască și să încerece să exprime „diferența” femeilor.
Aceasta nu înseamnă că ele vor scrie despre lucruri diferite, sau vor reface
în totalitate un stil literar, sau chiar limba în sine.
Literatura scrisă de femei este, cu siguranță, un fel de teritoriu distinct
în ansamblul literaturii diferitelor epoci sau popoare, în primul rând pentru
că femeile care s-au îndeletnicit cu scrisul erau mult mai puține decât
bărbații, iar în al doilea rând pentru că erau supuse unui filtru critic
masculin, care le pune în evidență secundaritatea. Discursul masculin

1
Adela Dinu, Diaristica feminină românească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, p.54.

148
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIII, 2014

dominant influențează prin valorile sale și discursul feminin astfel încât în

analiza textuală distincția masculin/feminin rămâne invalidă în cele mai
multe cazuri.
Cercetătoarea Bianca Burțea-Cernat, în studiul consacrat scriitoarelor
interbelice, pornește de la premisa că literatura feminină este „un caz aparte
al marginalității literare”2, subliniind astfel fenomenul istoric îndelungat al
secundarității femeilor într-o lume condusă, dominată în exclusivitate de
bărbați. Un aspect absent din cercetarea românească, pe care îl semnalează
critica și care ni se pare în egală măsură demn de luat în discuție, este cel al
afirmării femeilor scriitoare în spațiul românesc, precum și atitudinea
criticii, prin excelență masculină, față de acest fenomen.
Anii în care literatura scrisă de femei devine un fenomen social sunt
indiscutabil anii interbelici, când se poate observa o profesionalizare a
scrisului3. Femeile devin oameni de presă și își câștigă existența din această
îndeltnicire. În plan literar, scrisul femeilor devine cel mai incitant subiect
de dezbatere al criticii, contribuind la ascensiunea publică a femeii-
scriitoare, cazul cel mai cunoscut fiind cel al Horetensiei Papadat-Bengescu.
„Anii '30 marchează „triumful” scriitoarei (descris de contestatari ca o
consecință a „feminizării” literaturii/culturii române a momentului) sau,
pentru a nu folosi cuvinte mari, legitimarea prezenței Scriitoarei (ca
personaj generic) în spațiul literar/cultural românesc. Sunt anii de vârf ai
literaturii feminine”.4
Perioada comunistă va avea apoi o atitudine de repudiere a femeilor
scriitoare, dincolo de falsa propagandă a emancipării care readuce subversiv
în prim-plan regulile patriarhatului. Afirmarea femeii-scriitoare este
asociabilă modernității și devine un simbol al sincronismului cu civilizația
occidentală. Criticul Alex Ștefănescu remarcă faptul că perioada interbelică
presupune în egală măsură și o creștere exponențială a numărului de femei-
cititoare, fenomen care devine la rândul său un barometru al emancipării
culturale.5Pornind de la conceptele psihanalitice de animus şi anima, Gaston
Bachelard asociază reveriei feminitatea, care generează o scriitură
caracterizată prin sentimentalism, susceptibilitate, ingenuitate erotică, emoţii
metafizice, rafinament, speculativitate, intimitate.
A insista pe latura feminină sau masculină a scrisului nu e decât o
formă de a sensibiliza sau de a raţionaliza resorturile interioare ale creaţiei
şi de a clasifica o realitate care scapă destul de uşor teoretizărilor.6 În anii
2
Bianca Burțea-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminine interbelică,
Cartea Românească, 2011, p. 5.
3
Ibidem, p. 11.
4
Ibidem, p.11.
5
Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane: 1941- 2000, Bucureşti, Editura
Maşina de scris, 2005, p. 16.
6
Simona Şora, Regimul artelor şi muniţiilor. Puzzlecturi, în Dilema veche, anul III, nr.112/
2006.

149
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIII, 2014

treizeci, Virginia Woolf era de părere că o femeie care ar scrie ca femeie ar

pune lucrurile în ordinea lor firească, ar fi atentă mai ales la fragmentare, la
desfăşurare şi ordine, la o unificare în scris a minţii şi la o punere în ordine
firească a faptelor literare.Deconstructivismul critic definește prin Derrida o
scriitură feminină pe care o asociază cu „idei precum deconstrucția,
subversivitatea și pluralitatea stilurilor.”7
Literatura scrisă la noi, în perioada interbelică, născută din neliniştile
şi interogaţiile generaţiei experienţialiste, este o literatură citadină,
intelectualizantă, sentimentală, metafizică, speculativă, analitică şi intimistă,
fapt care i-a determinat pe unii critici ai epocii, cum ar fi Lovinescu sau
Călinescu, să vehiculeze conceptul de literatură feminină. Această sintagmă
„a avut un efect de nivelare şi de anihilare, de integrare, dar şi de unificare
şi uniformizare, de depersonalizare […] cu consecinţe opuse
individualizării, capabile sǎ ridice vălul anonimatului asupra acestui gen de
proză, scriitoarele devenind autoare ale unor variaţiuni pe aceeaşi temă.”8
G. Călinescu susţinea că femeilor le lipseşte în scris: „interesul pentru
ideile generale, pentru finalităţile îndepărtate ale universului, pentru
simboluri, pentru problema morţii cosmice. Viaţa simţurilor, a căminului şi
a societăţii, cu încrederea implicită în aceste valori, sunt singurele aspecte
cultivate.”9 Acest tip de aprecieri, care converg spre ideea că literatura scrisă
de femei se rezumă la analiza psihologică şi la domeniul experienţelor
erotice, se dovedesc superficiale şi reducţioniste, deoarece autoanaliza
lucidă sau erotismul nu lipsesc nici din literatura scrisă de bărbaţi, astfel
încât poziţia lui Eugen Negrici ne apare a fi cea mai apropiată de adevăr:
„Nici stilul, nici viziunea artistică şi nici planul moralei actului creator nu
furnizează destule argumente viabile pentru a ataşa un sex literaturii.”10
Anca Ursa apreciazǎ cǎ discursul feminin are anumite mǎrci distincte
tocmai datoritǎ faptului cǎ, de-a lungul secolelor, mentalitǎţile au pus
femeia într-o posturǎ funcţionalǎ faţǎ de bǎrbat, astfel cǎ scriitura nu se
poate detaşa decât foarte lent de valorile masculine dominante, fiind
involuntar contaminatǎ de acestea.11 Dacǎ jurnalele masculine stau sub
semnul minţii, cele feminine analizeazǎ lumea prin prisma emoţiilor şi a
subiectivitǎţii.

7
Adela Dinu, op. cit., p. 54.
8
Liana Cozea, Prozatoare ale literaturii române moderne, Oradea, Biblioteca Revistei
Familia, 1994, p.15.
9
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a doua,
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Minerva, 1982, p.737.
10
Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008,
p.205.
11
Op. cit., pp.114-115.

150
 BULETIN ŞTIINŢIFIC, FASCICULA FILOLOGIE, SERIA A, VOL. XXIII, 2014

În Studii de literatură feminină12, capitolul intitulat E. Lovinescu și

literatura feminină, Elena Zaharia-Filipaș analizează principalele trăsături
atribuite de Eugen Lovinescu literaturii scrise de femei, pornind de la creația
unor poete interbelice minore, precum Elena Farago, Otilia Cazimir, Alice
Călugăru sau Mia Frollo, dar mai ales de la proza Hortensiei Papadat-
Bengescu. Acestea sunt instinctualitatea, pudoarea, misterul feminin,
sentimentalismul, lirismul și subictivitatea, feminismul.
Concluzia criticului în urma analizei unor opere particulareeste însă
una justă, apreciind că „literatura scrisă de femei nu e radical diferită de cea
scrisă de bărbați […]; meritul său rămâne oricum incontestabil, căci a avut
inteligența și bunul simț de a integra literatura bună scrisă de femei într-o
paradigmă generală a valorii pe care a numit-o masculină.”13
Prin structura sa fragmentară, fluidă, inconsistentă, prin varietatea
uneori contradictorie a temelor discursivizate, prin asocierea sa cu un gen
literar minor, jurnalul intim are toate datele literaturii feminine considerate
în registrul minor, în marginalitatea ei primară. Fiind un surogat al operei,
jurnalul devine un spațiu al libertății absolute de exprimare. El conservă
meandrele intime ale eului pe care astfel îl salvează de la disoluție și scoate
la suprfață partea cea mai ascunsă a psihismului uman, afectivitatea,
viziunea subiectivă, emoțiile, dezideratele, frustrările, trăirile de orice fel
care nu-și pot găsi expresia în alt fel și care sunt definitorii pentru
feminitatea cea mai profundă.

Bibliografie
Călinescu 1982 = G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Minerva, 1982.
Cozea 1994 = Liana Cozea, Prozatoare ale literaturii române moderne, Oradea,
Biblioteca Revistei Familia, 1994.
Dinu 2012 = Adela Dinu, Diaristica feminină românească, Editura Eikon, Cluj-
Napoca, 2012.
Negrici 2008 = Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 2008.
Șora 2006 = Simona Şora, Regimul artelor şi muniţiilor. Puzzlecturi, în Dilema
veche, anul III, nr.112/ 2006.
Ştefănescu 2005 = Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane:
1941- 2000, Bucureşti, Editura Maşina de scris, 2005.

12
Elena Zaharia-Filipaș, Studii de literatură feminină, Editura Paideia, București, 2004, pp.
5-28.
13
Ibidem, p.27.

151