A spune despre Rodica Ojog-Brașoveanu că scrie ca Agatha Christie înseamnă a

săvârși o nedreptate. Ea scrie nici mai mult nici mai puțin decât ca Rodica Ojog-Brașoveanu.
Iar asta este minunat. Poate că pentru cariera dânsei ar fi fost mai spectaculos și lucrativ să
scrie într-una dintre limbile de circulație internațională – nota bene: scriiturile, ca și ființele,
trebuie să renunțe la ceva din ele ca să ajungă peste tot! Dar pentru noi, care gândim, ne
speriem și zâmbim în limba română, faptul că Rodica Ojog-Brașoveanu a scris în limba în
care a spuns Mamă este o bucurie redescoperită cu fiecare roman.
Ultima apariție în seria Opere alese dedicată de către Editura Nemira doamnei
noastre, o reprezintă romanul UN BLESTEM CU DOMICIULIU STABIL.
Plasată la câțiva ani după revoluția din decembrie 1989, acțiunea împrumută în
oarecare măsură din aerul revelator, de început de lume, al acelei perioade. Și poate că
farmecul epocii tocmai de aicea se trage. Din melanjul acesta de perioadă de tranziție, în care
românii descoperă cu ochi mari mecanismele unui alt tip de societate, în care încep să respire
și aerul altor culturi și concepții despre viață, și membrii societății, în sine, ancorați încă în
structurile mentale și de relaționare din vremurile gri ale Răposatului.
Povestea propune întâlnirea haotică și aparent întâmplătoarea a protagoniștilor, sub
patronajul unui anume Dumitru Mihuț. Sub pretextul moștenirii neașteptate a unei averi
chivernisite tocmai dincolo de ocean, obscurul fost profesor, actualmente pensionar, se
angajează în călătoria de șase luni în SUA, de unde se va întoarce cu totul schimbat. Hainele
gri și lipsite de personalitate devin sacouri de culoarea muștarului asortate cu papion galben și
cămașă verde, în timp ce schimbările interioare propun o cu totul altă viziune asupra vieții.
Smuls dintr-odată din familia celor ce duc grija zilei de mâine și cu o credință redescoperită
în bunul Dumnezeu, Dumitru Mihuț pornește la constituirea unei asociații al cărei singur scop
este de a facilita întâlnirea și, implicit, stabilirea de relații de prietenie sau dragoste, acelora
cărora timpul, neajunsurile sau alte dificultăți, le-au impus până acum o viață în singurătate.
Prilejul aduce la un loc câteva dintre cele mai savuroase personaje cărora autoarea
le-a dat viață. Farmecul cuceritor al acestora stă tocmai în abilitatea scriitoarei de a le creiona.
Vorbim aparent de personaje tip, șabloane - pipița permanent angajată la concursurile de
Miss, domnișoara bătrână cochetând în același timp cu ceilalți cât și cu penibilul, contabila
acră nesuportată de nimeni cu atât mai puțin de nora sa, timidul spălăcit trăind între
incapacitatea de a avea o femeie și sărăcia tristă a zilei de azi, bărbatul plin de farmec, un
James Dean autohton căreia nicio femeie nu îi poate rezista și câteva altele. Însă modul în
care Rodica Ojog-Brașoveanu reușește să construiască aceste personaje, să le scoată din
staticul determinărilor generale și să le facă vii, să le surprindă în gesturi mărunte și naturale
care ne fac să le iubim sau să ne ferim de ele, delicatețea cu care surpinde adesea trăsături
fizice apelând la metafore și imagini ce miros a Fănuș Neagu sau Eugen Barbu, toate acestea
sunt elemente care ridică scriitura deasupra nivelului unui policier de duzină și o fac un
roman.
Iar în cazul acestui roman, plăcerea lecturii nu este nici în cea mai mică măsură
condiționată de aplecarea sau nu asupra genului.
Intriga se deschide încetul cu încetul, pentru că blestemul care se coboară asupra
actorilor principali este unul răbdător. Unul care a mai lucrat și pe la o mie opt sute și care nu
se grăbește. Blestemul care schimbă viețile tuturor celor implicați odihnește ascuns, undeva,
în clădirea pe care Dumitru Mihuț o alege ca sediu al proaspetei sale fundații umanitare. Și
poate că ironia tocmai aicea este. În faptul că cei adunați sub același acoperiș în scopul de a-i
ajuta pe alții să se îndrăgostească, sfârșesc sub un ceas negru, privindu-se cu ură între ei.
Și pentru că vorbim de niște oameni adunați la un loc, este inevitabil ca în mijlocul lor
să nu se trezească cele ale oamenilor: invidia, mândria, furtul, minciuna, și așa mai departe.
Dar tot pentru că este vorba de oameni, se naște și ceva dragoste pe acolo. Va putea ea să dea
un alt curs întâmplărilor? Asta rămâne să descoperiți singuri pentru că, în cele din urmă,
deznodământul nu este important decât în măsura în care parcurgem drumul împreună.
Itaca, este drumul spre Itaca. Nu-i așa?