Studiu introductiv la istoria răzeșilor

Istoria răzeşilor este una controversată în istoriografie, fiind numeroase ipoteze emise cu
privire la originea lor, la momentul apariţiei lor în societatea românească, la rolul lor în marile
evenimente ale perioadei medievale şi în economia Moldovei. Romantismul exaltat al veacului al
XIX-lea, sămănătorismul începutului de secol al XX-lea sau influenţa ideologică marxistă au
făcut ca răzeşii să apară în imagini care au ocolit de multe ori documentul istoric. Literatura a
fost cea care a completat astfel de stereotipuri în care a avut un rol imprtant şi imixtiunea
politicului, mai ales în perioada comunistă.
Cronicile medievale sau documentele de cancelarie îi menţionează pe răzeşi, iar Dimitrie
Cantemir este primul mare scriitor care îi descrie în lucrarea sa dedicată istoriei, geografiei şi
etnografiei ţării sale. Dimitrie Cantemir aşază pe răzeşi pe treapta de jos a ierarhiei boierimii
moldoveneşti: „cei din urmă sunt răzeşii, pe care preferăm să-i numim mai degrabă ţărani liberi
decât boieri”1. Îi consideră pe răzeşi ca fiind ultimii dintre boieri, care „locuiesc câte mai mulţi în
sate şi îşi lucrează singuri moşiile”2. Aserţiunea sa despre existenţa unor aşa-numite „republici
țărănești” este însă considerată de autori mai vechi sau mai recenţi ca fiind nefondată, dar au fost
destui scriitori entuziasmaţi de o astfel de teorie, mai ales în perioada paşoptistă. Teodor Bălan,
cronicar al Bucovinei sub stăpânire austriacă crede că existenţa unei „republici” la Câmpulungul
Moldovenesc este o informație „șubredă”3 . Istoricul contemporan Lucian-Valeriu Lefter infirmă
o astfel de teorie prin cercetările sale dedicate ţinutului (codrilor) Tigheciului4.
Literatura a creat imaginea comunităţilor de răzeşi, ţărani liberi, ca fiind baza societăţii şi
a armatei în perioada ştefaniană sau chiar anterior. Răzăşii de azi ar fi urmaşii acestor mici
proprietari de pe vremea lui Bogdan I.
Una dintre chestiunile care au născut diverse ipoteze, niciuna însă cu pretenţia de
certitudine, a fost cea a numelui. În chestiunea originii acestui cuvânt s-au emis mai multe
propuneri. Diferiţi autori îl derivă din cuvintele latineşti haeres (moştenitor), radix (rădăcină),
radius; din cuvântul român rază, din cuvântul rusesc rezati, a tăia, din polonezul rycerz, luptător
călare (Nandris), din ungurescul reszes, coproprietar (R. Rosetti, P. Gore şi I. Filiti) şi, în sfârşit,
din cuvântul turco-arab împrumutat prin cumani erzesi, tovarăşi de pământ (Al. Phlippide) 5.
Neagu Djuvara consideră etimologia termenului răzeş ca fiind controversată, dar nu o consideră
ca fiind străină, ci aparţinând fondului autohton6.
La început, în vechea lume românească, pământul era stăpânit în devălmășie de mai mulți
proprietari, de unde, în documentele vremii se cunosc sate care aparțineau mai multor proprietari
1
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh. Guţu, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 281. Nicolae
Bălcescu a preluat ideile lui Cantemir şi propune posterităţii mitul proprietăţii colective originare, cu mare impact în mai multe perioade ale
istoriei românilor atunci când problema reformelor agrare se impunea (N. Bălcescu, Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele
Române în deosebite timpuri, în idem, Opere, vol. I, Scrieri istorice, politice şi economice 1844-1847. Ediţie critică de G. Zane şi Elena G. Zane,
Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 155).
2
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 207.
3
Teodor Balan, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, București, 1960, p. 28.
4
Lucian-Valeriu Lefter, Stăpânirea funciară în ţinutul Tigheciului. Realitate documentară şi ficţiune istoriografică, în vol. Pro Basarabia –
repere istorice şi naţionale, coord. Mircea-Cristian Ghenghea şi Mihai-Bogdan Atanasiu, Iaşi, Editura Alfa, 2007, pp. 11-18.
5
Teo-Teodor Marşalcovschi, Lidia Pădureac, Răzeşii în context istoric şi juridic, în „Anuarul Catedrei discipline socioumaniste 2006-2007,
Chişinău, p. 46 şi passim.
6
N. Djuvara, Între Orient şi Occident, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 246.

1
(sate devălmașe7). În secolul al XVI-lea se începe ieşirea din indivizie, în documentele vremii
apare termenul răzeşi în legătură cu neamul sau ceata. Mai întotdeauna răzeşii îşi arată strămoşul
sau neamul şi atunci când îşi cer drepturile pe baza unui temei scris. Un astfel de document s-a
aflat din timpul lui Alexandru Lăpuşneanul. În perioada de început a ieşirii din devălmăşie se
respecta obiceiul pământului şi răzeşii câştigă procese chiar şi împotriva marilor boieri (un
exemplu fiind procesul cu boierul Nestor Ureche)8.
Ilie Minea îi vede pe răzeşi ca fiind urmaşi ai boierilor şi stăpânitori în comun ai satelor9.
Studiind harta judeţelor vechi Neamţ şi Roman şi aşezarea satelor de răzeşi constatăm că
ei au preferat ulucul subcarpatic şi unele zone de podiş aflate lângă colinele subcarpatice. Victor
Tufescu propunea o ipoteză la care subscriem: „Așadar așezările răzășești au preferat regiunile
de pădure și s-au ferit de acele de stepă deschisă. Explicația e lesne de dat. În vremea când se
întemeiau aceste sate, prădăciunile și jafurile popoarelor încă nomande, sau a celor așezate, dar
în veșnice lupte, cerea pentru orice așezare omenească, ca o primă necesitate, adăpostul. Acesta
îl ofereau codrii Moldovei, tot atât de bine ca și regiunea subcarpatică. Așadar potrivirea dintre
harta răspândirii răzeșilor și aceea a pădurilor, nu este o simplă coincidență”10.
Pentru a explica cauzele decăderii satelor răzeşeşti, Petru Poni recurgea la documentele
Divanurilor Ad-hoc din care prezenta în studiul său următoarele concluzii ale reprezentanţilor
răzeşilor: „Hrisoavele și uricile vechi, cari constituă proprietatea răzeșilor, fac dovadă că aceste
proprietăți, în cea mai mare parte, sunt câștigate de suitorii lor ori cu prețul sângelui pe câmpurile
luptelor pentru apărarea țării, ori pentru slujbe însămnătoare făcute în timpurile păcii și vrednice
de răsplata patriei (…) Starea ticăloasă în care răzeșii sunt astăzi..... este datorită întâmplărilor
din afară, care cădeau atât de des și atât de lung timp peste țară; și mai cu samă încă prigonirilor
din lăuntru de care ei, de un timp încoace, pururea și în tot chipul au fost loviți”.
Victor Tufescu identifică pentru Moldova grupările de sate de răzeşi şi aşezarea lor.
Astfel menţiona „Gruparea Bârlădeană” ca fiind cea mai puternică din toate este cea din mijlocul
Moldovei. Gruparea era compusă din peste 600 de sate, cuprinsă în jumătatea sudică a Moldovei
dintre Munți și Prut. „Gruparea Codrilor Centrali Basarabeni” era a doua mare grupare e aceea
din regiunea Codrilor Centrali dintre Prut și Nistru, care cuprinde actualmente cca. 130 de sate
de răzeși. Erau cunoscute încă din vremuri vechi, grupările Lăpușnenilor, Orheenilor și
Sorocenilor, care de-atâtea ori s-au revoltat, ba au răsturnat și domni când a fost vorba să-și apere
drepturile lor. „Gruparea Putneană” era a treia mare grupare, care cuprinde pe un spațiu mai
restâns, cam același număr de sate (cam 130), ceea ce o face să apară ca o grupare compactă.
Foștii clăcași ocupă alte părți ale jud. Putna (procentul e de 59% răzeși, în acest județ). Gruparea
din nordul Bucovinei, care se continuă prin regiunea Herței până la Coasta Ibăneștilor, cuprindea
peste 50 de sate. Desigur, grupul era odinioară compact, însă infiltrările rutenești au destrămat-o.

7
Valeria Costăchel, Despre problema obștilor agrare din Țara Românească și Moldova (secolele XIV-XV), în “Studii și cercetări istorice”,
nr.1/1951, Ed. Academiei, București, p. 91-108.
8
A.I. Gonţa, Satul în Moldova medievală. Instituţiile, p. 247.
9
I. Minea, Despre răzeşi, în „Cercetări istorice”, IV, 2, 1928, pp. 92-96.
10
V. Tufescu, Răspândirea satelor de răzeşi, p. 11.

2
„Gruparea Dornenilor” cuprindea vreo 28 de sate, ce se țin în lungul Bistriței și afluenților ei mai
de seamă, care debușează în dreptul Dornelor.