JUNIMEA SI CONVORBIRI LITERARE

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) a fost un academician,
avocat, critic literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, cel de-al 23-lea prim-
ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române,
personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este
autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe
care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Fondarea Junimii

Anii 1860 au mai însemnat pentru Titu Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra unor variate
probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I.
Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală
„Vasile Lupu“ din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Deși perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor pașoptiste, totuși
unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât pe vremea tinereții romantice a lui Heliade Rădulescu,
Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții
sociale și culturale românești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții
naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul
din 1868, În contra direcției de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituții imitate
după cele occidentale și cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al
poporului român.

Titu Maiorescu, critic literar

Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași despărțiri de generația
anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală
îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al
secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice erau
adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum problema unei selectări a
adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-
au numit depreciativ acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat
opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust
artistic sigur și pe impresionante intuiții. (P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de
valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a
reproșat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic
marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici.
Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de creația și impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu și alții.
 În privința comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea
olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga:
„Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și
discipolilor săi, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne
relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav,
care își făcea scrupule în legătură cu proveniența mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul
de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească:

„Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii
de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare), admirația
adeseori entuziastă ce o am eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată
lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și
numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot
așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.

 JUNIMEA=societate culturara constituita la Iasi prin 1863-1864,dupa opinia fondatorilor ei,cinci tineri
intelectuali:Titu Maiorescu,Petre Carp,Iacob Negruzzi,Vasile Pogor si Theodor Rosetti pe care afinitatile
dintre personalitatile lor ii unesc intr-un cenaclu in care se dezbat public probleme culturale de seama din
epoca de dupa 1860:probleme de ortografie si limba,proiectarea unei antologii de poezie
romaneasca,organizarea unor conferinte prin care sa raspandeasca in public o serie de cunostinte
istorice,politice,economice si de cultura.

Junimea reprezinta cea mai importanta grupare literara din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-
lea.Tudor Vianu apreciaza ca Junimea reuneste cele mai mari personalitati intelectuale ale vremii.

Istoric:

1864-1874 cu un caracter polemic,vizand problemele legate decultura,literatura,limba.

1874-1885 etapa formarilor marilor clasici : Eminescu,Creanga,Caragiale,Slavici etc. .

In 1870-1890 literatura atinse apogeul in cele trei compartimente ale sale:proza,poezie si dramaturgie=epoca
nmarilor clasici.

Dupa 1885,'Junimea' si redactia de la 'Convorbiri literare' se muta la Bucuresti.

Revista cerceteaza in special filozofia, istoria, geografia; dobandeste un caracter academic.

Trăsăturile junimismului

Societatea Junimea şi revista Convorbiri literare au creat un anumit mod de a înţelege cultura, fenomenul
primind, în ansamblu, numele de spirit junimist.

Sintetizate de Tudor Vianu, trăsăturile caracteristice ale spiritului junimist au fost următoarele: înclinaţia
spre filosofie, spiritul oratoric, clasicismul, ironia şi spiritul critic.
Înclinaţia spre filosofie Intelectuali foarte cultivaţi, toţi junimiştii au fost oameni cu pregătire filosofică, la
curent cu evoluţia ştiinţei şi a literaturii.

Spiritul oratoric Junimea a dezaprobat modul de a vorbi în public al generaţiei anterioare, care
contribuise la crearea unei frazeologii demagogice. Cuvântările junimiştilor se caracterizează printr-un sever
control al expresiei. Ei creează un nou stil oratonic, caracterizat prin rigurozitate şi laconism.

Clasicismul Junimiştii au încurajat promovarea literaturii clasice, înţelegând prin aceasta atât
literatura ce aparţinea curentului clasic propriu-zis, cât şi operele contemporane ce întruneau prin valoarea lor
artistică elementele clasice.

Ironia Junimiştii cultivau umorul şi ironia. Ei aveau convingerea că nu se poate construi

nimic pe o bază nouă fără a distruge mai întâi, cu ajutorul ironiei, prejudecăţile şi ideile greşite. Una dintre
ţintele ironiei lui Maiorescu a fost „beţia de cuvinte”.

Spiritul critic Junimiştii au fost partizanii spiritului critic în cultură, adică ai acelei atitudini care
nu admite nimic decât sub rezerva discuţiei şi a argumentaţiei temeinice.

În studiul intitulat În contra direcţiei de astăzi în cultura română, Titu Maiorescu a făcut observaţia că, de
la 1821 încoace, dezvoltarea ţării s-a realizat prin preluarea de la alte civilizaţii europene a unor „forme” (adică a
unor instituţii sociale sau culturale) ce nu ar corespunde „fondului”, adică spiritului tradiţional, felului de viaţă de
la noi. Observaţia maioresciană a devenit celebră sub numele „forme fără fond„.

 Convorbiri literare=revista cu cea mai mare longevitate; apare intre 1867 si 1944, constituind cel mai
important moment al presei romanesti.

Perioade:

1867-1886 reprezinta perioada de glorie.

1886-1944 apare la Bucuresti,avandu-l ca redactor pe Iacob Negruzzi,predand apoi conducerea unui comitet
format din fosti elevi ai lui Titu Maiorescu(Mihail Dragomirescu,Simon Mehedinti,P.P.Negulescu,Radulescu-
Motru).

Scopul revistei:

-raspandirea spiritului de critica literara autentica.

-incurajarea liteaturii nationale.

-combaterea imitatilor operelor straine.

Colaboratori:

-Mihai Eminescu publica majoritatea poeziilor sale.

-Ion Creanga 'subpublica' primele trei parti ale 'Amintirilor' si povesti.

-Ion Luca Caragiale 'subpublica' majoritatea comediilor sale.

-Ioan Slavici publica nuvele si povesti.

-Vasile Alecsandri,George Cosbuc,Panait Cerna,Octavian Goga,Dinu Zamfirescu, I.Al.Bratescu Voinesti si alti

scriitori reprezentativi ai vremii.

Asemaniri cu pasoptistii:

-dorinta de a realiza o cultura si o civilizatie autentic romaneasca,dar cu deschidere spre Europa.

-pastrarea elementului autohton national(nu prin imitatie).

Deosebiri fata de pasoptisti:

 atitudine:

pasoptisti: exaltare, frenezie.

junimisti: spirit critic, analitic, masura, luciditate.

 varsta:

pasoptisti: aproape adolescenti.

junimisti: tinerete maturizata.

 configurare estetica:

pasoptisti: romantism.

junimisti: adauga romantismului elemente clasiciste dar si realism in stadiul incipient.

Titu Maiorescu -indrumator al culturii si literaturii romane-

Numele lui Titu Maiorescu este legat de societatea Junimea,care a fost intemeiata de Titu
Maiorescu,P.P.Carp,Theodor Rosetti,Iacob Negruzzi si Vasile Pogor.La societatea Junimea Titu Maiorescu si-a
inceput activitatea prin introducerea unei antologii a poeziei romanesti ,antologie ce cuprindea poezii ale lui
Vasile Alecsandri,Grigore Alexandrescu.

Criterile dupa care Titu Maiorescu isi realiza critica literara se vroiau exclusiv estetice.

In societate Titu Maiorescu era un mentor,lansand si sustinand nume care s-au inscris in istoria literaturii .

In ceea ce priveste problemele limbii,Maiorescu a inchegat un sistem ortografic rational prezentat in

'Despre scrierea limbei romane',articol in care criticul lupta impotriva publicistilor ardeleni si
bucovineni,continuitori ai traditiilor latinizate.O alta problema lansata de Titu Maiorescu este 'Teoria formelor
fara fond'.Zoe Dumitrescu Busulenga considera ca aceasta teorie are un 'dublu tais'.Teoria se referea la ideea ca:
institutiile imprumutate din alte parti,din alte culturi,nu pot dainui ca forme,'nu pot trai decat daca cresc din
radacini autohtone'.

In privinta folclorului criticul junist vede in folclor temelia pe care se poate inalta o cultura durabila,plina
de specific national.Incepand cu Titu Maiorescu critica literara capata rigoare,desi uneori ea era prea aspra('Intra
cine vrea,ramane cine poate'),prea judecatoreasca ,dar a fost necesara 'intr-un moment de crestere al litraturii'.

In calitate de critic,Titu Maiorescu a fixat terminologia de specialitate in critica si estetica;analizele pe care

le-a facut operelor lui Eminescu,Caragiale,Sadoveanu,Goga vor fi exacte si pertinente(adevarate),dar in teoriile
generale estetice el va ramane intr-un taram depasit,acela al 'artei pentru arta'.

Eugen Lovinescu vorbind despre Titu Maiorescu considera:'critica lui Maiorescu a fost exclusiv
culturala,normativa si s-a exercitat numai in cadrele orientarilor generale.Ea a plecat de la constatarea unei
realitati.'

Tudor Vianu atrage atentia asupra justetii judecatilor lui Maiorescu si asupra nuantelor pe care criticul stia
sa le puna in caracterizarea unor autori atat de diferiti ca valuare.

Cat despre 'O cercetare critica asupra poeziei de la 1867' :'Poezia,ca toate artele este chemata sa exprime
frumosul spre deosebire de stiinta care se ocupa de adevar.'

Ideea:deosebirea intre arta si stiinta,rolul poeziei si al stiintei.

In conceptia lui Maiorescu,'ideea sau obiectul exprimat prin poezie este intotdeauna un simtamant sau o
pasiune si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala'.

Ideea:ideea din poezie este reprezentata de sentimente.

'Limba este materia prima a literaturii,asa cum piatra sau bronzul pentru sculptura, culorile pentru
pictura,sunetele pentru muzica'.

Din punctul de vedere al lui Titu Maiorescu exista cuvinte poetice si nepoetice.Unele trezesc imagini
sensibile,altele nu.

'Observari polemice'este unul din studile critice cele mai inchegate.Autorul nu este antitraditionalist,dar critica
lui Maiorescu este pertinenta acolo unde exagerarea si entuziasmul superficial tind sa strambe adevarul.

'Poeti si critici'-unul dintre cele mai controversate ale lui Ttu Maiorescu.Esenta criticului de a fi flexibil la
impresile poetilor.Esenta poetului este de a fi inflexibil in propria sa impresie.

A facut aprecieri despre:

Vasile Alexandri: -'cap al poeziei noastre literare'. Apreciaza calitatea sa de culegator si de poet ce a scris 'doine
si lacrimioare'.Elogiaza volumul 'Pasteluri' pe care il considera 'podoaba a literaturii noastre insufletite de simtire
curata si puternica a naturii'.Observa ca acestea 'sunt scrise intr-o limba frumoasa'.'Rapsod al evenimentelor
epocii in care a trait'.

Andrei Muresian: -a scris multe versuri dar s-a facut cunoscut prin publicarea 'Desteptarii Romaniei'.

Octavian Goga: -publicase volumul 'Poezii ' in 1805 si il propune pentru premierea academiei.
Ioan Slavici: -'Prin nuvele a dat batranei Europe prilejul unei emotii esteticedin chiar izvorul cel curat al vietii
poporulut nostru'.

Ion Creanga: -era considerat un mare povestitor pe care il putea aseza alaturi de Floubert,Niev si Dickens.

Mihail Sadoveanu: -Este original prin:tipologie,descriere de natura,umor sobru,fond national,valoare morala.

Articolul: EMINESCU SI POEZIILE LUI

Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător şi cuceritor al operei eminesciene). Aşa cum arată şi
titlul, studiul cuprinde două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului,(vizează „omul” Eminescu), în timp ce a
doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”)

„Eminescu și poeziile lui” (1889)

În prima parte:

Criticul analizează personalitatea poetului. El afirmă că Eminescu a fost o personalitate atât de modestă
(refuzul premiilor şi al gloriei; simplitatea pe care o dovedeşte în discuţia cu regina României, Carmen Sylva) și o
personalitate puternică încât tot ceea ce s-a petrecut cu el se explica „prin firea lui” și prea puțin prin
împrejurările vieții „ce-a fost…e…până la moartea sa…”. El observă că principala trăsătură a spiritului său a fost
inteligența completată de o memorie căreia nu-i scăpa nimic.

Lumea în care trăia poetul era exclusiv lumea ideilor generale „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate
persoana…iar recunoașterile publice le-a disprețuit întotdeauna.” Afirmă că biografia acestuia se apropie de cea
a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de
societate. Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ ( ţine deci de structura
interioară a poetului) Astfel,Titu Maiorescu nu admite ideea potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu
(nebunia) ar fi fost declanşată de sărăcie ci arată că ea a fost moştenită ereditar (doi fraţi ai acestuia s-au sinucis
după ce înnebuniseră). Consideră că viaţa sa plină de excese (abuz de:tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o
consecinţă a acestei boli ci nu factorul care a cauzat-o.

În a doua parte:

Titu Maiorescu supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare
genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului si al conținutului de idei, socotit novator în literature
română a momentului.De asemenea,afirmă că Eminescu are o cultură individuală ce stă la nivelul culturii
europene. Astfel, el este bun cunoscător al iteraturii antice și moderne, a filosofiei, în special a celei germane;
este de asemenea cunoscător al credințelor religioase, „admirator al Vedelor” (culegeri de cântece religioase
indiene), pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, afirmă criticul, și cunoscător al tuturor creațiilor
noastre literare, de la cele populare până la cele culte și ale istoriei poporului nostru.

Analizeaza poezia de ,,Dragoste” a lui Eminescu, afirmând ca poetul a vazut în femeie doar copia
imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greșit, arată că erotica eminesciană are o dimensiune pur
instinctuală, refuzându-I deci platonismul.

Remarcă bogația si varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime
este indiscutabilă. El însusi identifică trei tipuri de rime:

a)rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi"/ "inemi" /"suie" cu "nu e").

b) Rime surprinzatoare, în care rimează un cuvânt obișnuit cu unul prozaic, neliterar - ("nalte" cu "încalte")

c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu ("zid"cu "Baiazid"/ "oaspe" cu "Istaspe").

În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeție care a fost confirmată mai târziu, a intuit exact
însemnătatea și influența pe care autorul „Luceafărului” o va exercita asupra poeziei românești: „Acesta a fost
Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică românească va începe
secolul XX sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai
frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmântului
cugetării românești.”
 O CERCETARE CRITICA ASUPRA POEZIEI ROMANE DE LA 1867

I - Condițiunea materială a poeziei

Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de știință, care se ocupă de adevăr.
Cea dintâi și cea mai mare diferență între adevăr și frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când
frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Este dar o condițiune elementară a fiecărei lucrări
artistice de a avea un material în care sau prin care să-și realizeze obiectul. Astfel, sculptura își taie ideea în lemn
sau în piatră, pictura și-o exprimă prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (și aci vedem prima ei distingere
de celelalte arte) nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei. Căci cuvintele auzite nu sunt
material, ci numai organ de comunicare. Cine aude silabele unei poezii sanscrite fără a înțelege limba sanscrită,
deși poate primi o idee vagă de ritmul și de eufonia cuvintelor, totuși nu are impresia proprie a lucrării de artă,
nici partea ei sensibilă, nici cea ideală; fiindcă sonul literelor nu are să ne impresioneze ca ton muzical, ci mai
întâi de toate ca un mijloc de a deștepta imaginile și noțiunile corespunzătoare cuvintelor, și unde această
deșteptare lipsește, lipsește posibilitatea percepțiunii unei poezii. Din contră, cine vede o pictură indică, și fără a
înțelege ideea străină ce a încorporat-o poate artistul prin culori, d. e. înfățișarea unui cult necunoscut al
antichității, are totuși pe deplin partea sensibilă a lucrării de artă și este în stare a o aprecia. Culorile picturii sunt
dar un adevărat material, asemenea sonurile muzicii, piatra sculpturii; însă cuvintele poeziei sunt de regulă
numai un mijloc de comunicare între poet și auditoriu.

Unde este atunci materialul sensibil al poetului, fără de care nu poate exista arta? Materialul poetului nu se
află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conștiința noastră și se compune din imaginile reproduse ce ni le
deșteaptă auzirea cuvintelor poetice. Când cetim, d. e., la Bolintineanu:

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,

Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite

Un stejar întinde brațe veștejite.

Astfel după dealuri verzi și numai flori

Stă bătrânul munte albit de ninsori.

partea materială din ceea ce este frumos în această poezie sunt imaginile provocate în fantezia noastră prin
cuvintele poetului: „Mircea încărcat de ani, ca un stejar ce-și întinde brațe veștejite printre trestii, ca un munte
albit de ninsori de pe dealuri verzi“ etc.

Prima condițiune dar, o condițiune materială sau mecanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie
epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deștepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului, și
tocmai prin aceasta poezia se deosebește de proză ca un gen aparte, cu propria sa rațiune de a fi. Cuvântul
prozaic este chemat a-mi da noțiuni, însă aceste noțiuni sunt abstracte, logice, desmaterializate, și pot constitui
astfel un adevăr și o știință, dar niciodată o artă și o operă frumoasă. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee
învăluită și încorporată în formă sensibilă, și de aceea cuvântul poetic trebuie să-mi reproducă această formă.
Noțiunea abstractă „cina cea de taină“ poate fi adevărată, dacă îi cunosc relațiunile esențiale din istorie, însă
pentru aceasta nu este încă frumoasă; vroiesc să fac din ea o operă de artă, trebuie să încorporez într-o materie
sensibilă, să mi-o deping cu culori într-un tablou (Leonardo da Vinci) sau să o descriu prin cuvinte, care să-mi
deștepte imagini de sensibilitate adecvate cu obiectul ei (Klopstock, Messias).

Prin urmare, un șir de cuvinte care nu cuprind alta decât noțiuni reci, abstracte, fără imaginațiune sensibilă,
fie ele oricât de bine rimate și împărțite în silabe ritmice și în strofe, totuși nu sunt și nu pot fi poezie, ci rămân
proză, o proză rimată.

Pentru a demonstra acest adevăr, demonstrațiune cu atât mai importantă cu cât din ignorarea lui multe din
poeziile noastre nici nu intră în categoria operelor de artă, ci sunt proză stricată prin rime, vom intra în câteva
amănunte ale producțiunilor adevărat poetice și vom arăta cum o sumă de particularități esențiale ale poeziilor
frumoase se explică numai pe baza acelui adevăr.

Poetul, chemat a deștepta, prin cuvintele ce le întrebuințează, aceleași imagini sensibile în conștiința
auditoriului, ce trebuie să le aibă el în fantezia sa, are a se lupta cu o primă greutate foarte însemnată: cu
pierderea crescândă a elementului material în gândirea cuvintelor unei limbi. La început cuvintele corespundeau
unei impresii sensibile, și cine le auzea atunci își reproducea prin ele acea imagine materială din care se
născuseră. Cu cât înaintează însă limba, cu cât experiența se întinde peste mai multe sfere și cuprinde cunoștința
a tot mai multe obiecte de același fel, cu atât cuvântul ce le exprimă devine mai abstract, caută a se potrivi cu
toată suma de obiecte câștigată din nou, pierde una câte una din amintirile sensibile de mai nainte și, devenind
o noțiune generală, se ridică pe calea abstracțiunii spre sfera științei, însă se depărtează în proporție egală de
sfera poeziei.

1. Să privim acum mai cu de-amănuntul mijloacele poeților de a ne sensibiliza gândirea cuvintelor. Primul
mijloc este alegerea cuvântului celui mai puțin abstract. Un exemplu va lămuri pe deplin această afirmare. Când
zic „simt durere“, cuvintele sunt numai prozaice, fiindcă-mi dau o noțiune intelectuală, dar nu mă silesc a o
întrupa; când zic „durerea mă cuprinde“, locuțiunea a devenit mai poetică, fiindcă verbul este mai expresiv, sau,
cum se zice, mai pitoresc. „Durerea mă pătrunde, durerea mă săgeată“ etc. sunt alte variațiuni corespunzătoare
trebuinței de sensibilitate în cugetarea aceluiași lucru. Și astfel vedem poeții preferând cuvintelor abstracte pe
cele ce exprimă o gândire mai individuală și calități mai palpabile.

2. Al doilea mijloc ce-l vedem întrebuințat de poeți pentru a produce materialul sensibil în gândirea
cuvintelor din partea auditoriului sunt adjectivele și adverbele, ceea ce s-a numit „epitete ornante“.

3. Un alt mijloc de a realiza aceeași condițiune neapărată a frumosului poetic sunt personificările obiectelor
nemișcătoare sau prea abstracte, precum și a calităților și acțiunilor. Prin aceasta se introduce în gândirea
cuvintelor o nouă mișcare, neobișnuită în proză, și tocmai de aceea surprinzătoare, ce deșteaptă imaginea
sensibilă și colorează schema palidă a cuvântului prin cea mai energică viziune.

4. Să mai observăm în fine încă un mod prin care poetul caută să ajungă la același rezultat, comparațiunea,
metafora, tropul în genere. Un obiect al gândirii se pune în paralelă cu altul, care trebuie să fie sensibil, și cu cât
această paralelă este mai nouă și mai frapantă, cu atât imaginația este silită a-și construi figurile sensibile
cuprinse în cuvinte.
 II - Condițiunea ideală a poeziei

Trecând la partea a doua a cercetării noastre, ne propunem a analiza care este, în privința ideilor exprimate
de poet, condițiunea fără a cărei împlinire nici nu poate exista poezia.

O veche împărțire a tuturor obiectelor gândirii omenești face deosebirea între lumea interioară sau
sufletească și între lumea exterioară sau fizică. Însă și această lume fizică există pentru noi numai întrucât simțim
ceva cu prilejul ei. Astfel, toate obiectele gândirii, fie externe, fie interne, se pot privi împreună și se pot deosebi
dintr-un alt punct de vedere: în obiecte ale rațiunii reci sau logice și în obiecte ale simțământului sau pasionale,
deosebire întemeiată pe cunoscuta dezbinare între minte și inimă.

Paralel cu această deosebire, costatăm pentru scopul ce ne ocupă următoarea propoziție limitativă: ideea
sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțământ sau o pasiune, și niciodată o cugetare exclusiv
intelectuală sau care se ține de tărâmul științific, fie în teorie, fie în aplicare practică.

Prin urmare, iubirea, ura, tristețea, bucuria, disperarea, mânia etc. sunt obiecte poetice; învățătura,
preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale științei, și niciodată ale artelor; singurul rol ce-l pot juca ele în
reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimarea simțământului și pasiunii, tema eternă a
frumoaselor arte.

Poetul, chemat a exprima simțirile omenești, a aflat în însăși natura lor legea după care să se conducă. Între
deosebirile ce disting afectul în genere, fie simțământ, fie pasiune, de celelate stări ale cugetului, se pot cita
următoarele ca principale:

1. O mai mare repejune a mișcării ideilor. Observarea aceasta o poate face orcine. Exemplul cel mai lămurit
dintre toate ni-l prezintă spaima, cu prodigioasa sumă de idei ce ne pot străbate mintea în momentele ei.

2. O exagerare sau cel puțin o mărire și o nouă privire a obiectelor sub impresiunea simțământului și a pasiunii.
Lucrurile gândite iau dimensiuni crescânde, micul cerc al conștiinței intelectuale se preface în linte microscopică
și, privite prin ea, toate senzațiunile și toate ideile momentului apar în proporțiuni gigantice și sub culori
neobișnuite.

3. O dezvoltare grabnică și crescândă spre o culminare finală sau spre o catastrofă, dacă luăm acest cuvânt și în
sens bun, nu numai în împrejurări tragice.

Aceste trei semne caracteristice ale afectelor sunt totdeodată cele trei calități ale poeziei.
 COMEDIILE DNU-LUI I.L.CARAGIALE
Articolul a fost realizat in urma scandalului produs in presa de reprezentarea scenica a piesei “D-ale
carnavalului”.

Maiorescu porneste de la ideea originalitatii creatiei dramatice realizate de acest autor: “comediile sale pun
in scena cateva tipuri din viata noastra socaiala de astazi”.

Caragiale prezinta realitatea din partea ei comica, dar in spatele acesteia “se ascunde intotdeauna o
tragedie”.

Opera lui Caragiale este superioara acelor “piese mestesugite” in care apar “marchizi, dame cu camelii”.

Piesa “D-ale carnavalului” era considerata de un ziar liberal din Bucuresti “o stupiditate murdara, culeasa
din locurile unde se arunca gunoiul”.

Criticul condamna faptul ca operele lui Caragiale sunt considerate “triviale si imorale”, punand in dicutie
moralitatea in arta; ele exemplifica cu cele doua statui nude al Venerei (o statuie se afla la Milano, alta e
realizata de Medicis)

“Orice emotie estetica, fie desteapta prin sculptura, fie prin poezie, prin celelalte alte, face pe omul stapanit de
ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale”.

Maiorescu, inspirat de filosofia germana, considera ca samburele raului il reprezinta egoismul: “Daca izvorul
a tot ce este rau este si egoismul si egoismul exagerat, atunci o stare sufleteasca in care egoismul este imicit
pentru moment […] este o combatere indirecta a raului si astfel o inaltare morala”

Arta adevarului este pura fictiune, care “scoate pe omul impresionalbil in afara si mai presus de interesele lumii
zilnice”.

Apare ideea ca moralitatea in arta este data tocmai de imoralitatea personajelor; invataturile morale nu isi
au locul in arta, deoarece “arunca pe spectatori din emotiunea impersonala a fictiunii artistice in lumea reala cu
cerintele ei, si prin chiar aceasta ii coboara in sfera zilnica a egoismului”.

Criticul isi argumenteaza ideile exemplificand prin opere celebre: “Othello”, “Hamlet” etc, unde lipseste
moralitatea personajelor. Titu Maiorescu nu este singurul critic ce observa ca moralitatea trebuie sa lipseasca
din arta. Domnul Toma Bogdat este de aceeasi parere, care, referindu-se la drama “Othello”, spune: “Dintr-
aceste puteti lua o buna si frumoasa lectie de moral, in care poetul englez scrie cu atata foc pentru binele
omenirii”.

Revenind la comediile d-lui Caragiale, criticul conchide; “singura modalitate ce se poate cere de la ele este
infatisarea unor tipuri, simtiminte si situatii in adevar omenesti”. De asemenea, spectatorii nu trebuie sa
amestece o piesa de teatru cu aspectele vietii reale.

“Orice conceptie artistica este in esenta ei ideala, caci ne prezinta refelexul unei lumi inchipuite”. Este
esential ca iluzia creata prin reprezentarea piesei sa fie mentinuta: vorbirea personajelor trebuie sa se
potriveasca mediul din care fac parte.
 Referitor la moralitatea in arta, Titu Maiorescu afirma sa “Murillo a zugravit madone, dar a zugravit si copii
murdari si zdrenturosi, care mananca pepene. Poate zice cineva ca madonele lui Murillo se tin de adevarata
pictura, iar acei copii zdrenturosi ar putea fi prea triviali pentru arta?”

„Înălțarea impersonală este însă o conditie așa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică și
o abate este un dușman al artei, îndeosebi al poeziei și al artei dramatice. De aceea, poeziile cu intenții politice
actuale, odele la zile solemne, compozițiile teatrale pentru glorificări dinastice etc. sunt o simulare a artei, dar nu
artă adevarată.”

„Există în toate dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este în Racine vreo declamare
națională? Este în Moliere? Este în Shakespeare? Este în Goethe?”

Prin aceste secvențe, criticul analizează poeziile politice, un subiect pe care se poate observa clar că nu îl susține,
astfel afirmă că acestea nu sunt deloc merituoase a se afla în categoria poeziilor și că nu ar trebui considerate
demne de adevărata literatură.

Aşadar, Maiorescu se dovedeşte un înzestrat şi fin receptor al ideiilor critice şi estetice, dar şi un neîntrecut
mânuitor al cuvântului în susţinerea unor puncte de vedere care au marcat şi au orientat activitatea critică în
literatura română. Multe dintre judecăţile sale de valoare asupra scriitorilor a căror operă a analizat-o cu atenţie
au valabilitate şi astăzi.

“Însă în aceste limite mai modeste și această lucrare rămâne o lucrare de merit. Căci literature adevarată, cu
feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt și copaci mari în
padure, este și tufis, sunt și flori, sunt și simple fire de iarbă. Toate împreuna alcătuiesc pădurea, fiecare în felul
sau trăiește și înveselește ochiul privitorului; numai să fie planta adevarată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar
nu imitație de tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraș. Comediile d-lui Caragiale, după părerea
noastră, sunt plante adevărate, fie tufiș, fie fire de iarbă, și dacă au viața lor organică, vor avea și puterea de a
trăi.”

Concluzia articolului:,..literatura adevarata, cu feluritele ei produceri, se poate asemana unei paduri

notariale cu feluritele ei plante[…] Comediile d-lui Caragiale […] sunt plante adevarate, fie tufis, fie fire de iarba si
daca au viata lor organica, vor avea si puterea de a trai”.
 CONCEPTIA LUI EMINESCUDESPRE MISIUNEA ARTEI SI ARTISTULUI
 NUMAI POETUL

Din punct de vedere al continutului, poezia are doua strofe care corespund doua planuri,aflate in antiteza:
planul omului obisnuit, si cel al omului de geniu. Omul obisnuit, este caracterizat prin efemeritate, supus trecerii
ireversibile a timpului, avand o viata ciclica. Realizarile acestuia sunt inutile,care nu vor dainui in timp, aflandu-se
sub semnul mortii.

Omul de geniu se caracterizeaza prin invingerea timpului, operele sale facandu-l nemuritor si indiferent in
raport cu lumea, neadaptabil in societate, cauta absolutul, refugiindu-se in scris, pentru ca astfel el poate fi
inteles de cei asemenea lui

Eul liric adoptă ipostaza contemplatorului aducând un elogiu poetului .Deși nu sunt prezente mărci lexico-
gramaticale ale eului poetic, subiectivitatea este transpusă în admirația pentru harul artistului ( ” Numai poetul
trece peste nemărginirea timpurilor”)

Mesajul poeziei : Poetul isi vindeca starea sa prin versuri, caci ele sunt o regasire, si fiecare autor transmite
in felul sau propriu, viziunea asupra universului, fiind la fel ca un realizator al frumosului

Tema este condiția poetului ca și creator de frumos, slujitor al esteticiil iterare. Prin arta poetul are
capacitatea de a decodifica tainele lumii, prin puterea gandirii sale infinite, scriind toate acestea pe foaie, in
versuri sau in proza. Raportul dintre creație și creator pune problema menirii aritistului în societate, a năzuinței
sale de a atinge condiția absolută prin capodopera sa.
  CRITICILOR MEI

"Criticilor Mei" este adresata celor care nu sunt in stare sa scrie si care indraznesc sa critice operele sale.
Poezia are ca tema relatia dintre critici si poeti, si ca subtema destinul poetului si ceea ce inseamna poezia.
Prima strofa exprima cu ajutorul metaforei "flori" poeziile si poetii. Anumiti poeti vor reusi sa-si capete
popularitatea si sa se impuna prin operele lor, in timp ce altii vor esua in actul creatiei. Toti incearca sa se
impuna "toate bat la poarta vietii", numai ca doar o parte din ei vor reusi, cei ai caror destin este de a fi poeti.
Poezia presupune talent si daruire din partea creatorului. Conditia poetului contemporan in antiteza cu conditia
omului de geniu, aratata printr-o atitudine ironica, superficiala, lipsita de valoare.

Rolul poetului in legatura cu acele trairi este de a le transpune in idei si cuvinte, gasind forma perfecta
dupa ce a facut o selectie a acestora. Pe langa "neinduratii ochi de gheata", el trebuie sa devina propriul critic.
Autocritica este necesara la alegera ideilor potrivite, forma trebuie sa exprime ceva. Autocritica se impune si
asupra propriei vieti, reprezentand echilibrul asupra vietii si operei sale.

Finalizarea operei, il face pe poet sa realizeze valoarea acestuia si-l va determina sa lupte pentru
recunoasterea ei. Poetul continua sa caute perfectiunea: "Unde vei gasi cuvantul / Ce exprima adevarul?" omul
de geniu simtind ca se indeparteaza de ideal, neputand sa-l atinga.

Ultima strofa se refera la opera criticilor, care este fara valoare, pentru ca apreciaza tocmai scrierile superficiale,
care vor disparea in timp.
  EPIGONII

Poezia "Epigonii" de Mihai Eminescu a fost publicata in revista "Convorbiri literare" la 15 august 1870 si
constituie o adevarata "ars poetica" eminesciana, ilustrand mesianismul poetului, rolul artistului si menirea
creatiei sale, aceasta poezie fiind un adevarat manifest literar.Aceasta arta poetica releva faptul ca
Eminescu, desi tanar atunci, avea un simt estetic remarcabil, fiind capabil sa sesizeze valoarea operelor artistice
ale contemporanilor sai.

Cand trimite poemul la „Convorbiri literare' il insoteste de o scrisoare in care declara: ..Poate ca Epigonii sa
fie mai rau scrisa. Ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si naiva a predecesorilor nostri
si lucrarea noastra trezita, dar rece‘.Rezulta ca poetul pune in opozitie lucrarile scriitorilor pasoptisti cu cele ale
contemporanilor, realizand o oda in prima parte si o satira in cea de-a doua secventa, in care ii prezinta
pe „epigoni'. Poetul insusi marcheaza cele doua parti ale textului: prima parte elogiaza generatia de poeti care il
au ca reprezentant de seama pe Vasile Alecsandri, si este o oda; cea de-a doua secventa defineste fenomenul
literar contemporan lui Eminescu si are accente de satira, atat prin tonalitate, cat si prin limbaj.
 Partea intai este o evocare a unor scriitori ca: Donici ,Cantemir, Beldiman,, Anton Pann, Carlova.Autorii pe
care Eminescu ii considera de mai mare valoare au dedicate cate o strofa: Andrei Muresanu sau Negruzzi.
Spatiul cel mai mare, trei strofe, il detine Vasile Alecsandri, considerat „rege-al poeziei'.Autorii prezentati si
operele reflectate au fost retinute de poet din Lepturariul romanesc, antologia lui Aron Pumnul.Eminescu
foloseste in special metafora, pentru a defini creatia, dar si personalitatea fiecarui poet al generatiei anterioare
lui. in partea a doua, interogatiile si exclamatiile retorice definesc superficialitatea, artificialitatea si scepticismul
creatiilor epigonilor.

Eminescu arata ca poezia este cea care transfigureaza realitatea, care re-creeaza, prin cuvant, un univers cu
legi proprii. Poezia este vazuta si ca rezultat al gandirii mitice, simbolice. Metafora Joc cu icoane' defineste
poezia ca fenomen care transfigureaza, da alte dimensiuni si semnificatii realitatii concrete.Prin opozitie,
epigonii sunt imitatori, lipsiti de profunzime si talent. Cuvinte cu valoare de simbol ca „spoiala', „lustru',
,,carpim', ,,manjim', „conventie' definesc arta generatiei tinere, din vremea lui Eminescu.
 GLOSSA
 Poezia “Glossa” a aparut in 1883, anul in care s-a incheiat activitatea lirica a scriitorului, si este considerata
de George Calinescu o capodopera a liricii eminesciene.Prin continutul ei, reprezinta un poem filosofic si gnomic,
exprimand adevaruri ale cunoasterii si ale moralei, formulate cu o mare putere de generalizare a ideilor.Glossa
este o poezie ce gravitează în jurul condiţiei geniului, care datorită concepţiilor sale superioare este nevoit să se
sustragă lumii înguste în care trăieşte omul comun.

In ceea ce priveşte stilul, acesta se caracterizează prin limpezime şi armonie. Claritatea reiese tocmai din
simplitatea limbajului. Poetul apelează la epitete, simboluri, metafore (raţiunea devine "cumpănă", viitorul şi
trecutul - pagini ale aceleiaşi file), numai când intenţionează să releve în mod deosebit o idee.O asemenea
constatare conduce la concluzia că geniul trebuie să se detaşeze de frământările omului obişnuit.

Deşi Eminescu se autodefineşte ca fiind poet romantic ("Eu rămân ce-am fost: romantic"), măiestria
artistică a acestei creaţii poetice constă tocmai în clasicitatea ei, ce reiese în primul rând din respectarea
regulilor pe care le impune o poezie cu formă fixă, cum este glosaProcedeele retorice sunt rare, marcand faza de
maturitate a liricii lui Eminescu, in care poetul a preferat sobrietatea stilistica ornamentelor retorice. G.
Calinescu analizeaza “Glossa” intr-un capitol special al studiului “Opera lui Mihai Eminescu”, intitulat
“Clasicismul gnomic”.

Criticul apreciaza ca, in ultima lui faza de creatie artistica, Eminescu a renuntat la subiectivitatea romantica,
evoluand spre obiectivitatea si judecata rationala a scriitorului clasic: “In ultima sa ipostaza, poezia eminesciana
de introspectie se sterilizeaza si de ceea ce numim, de obicei, sentiment. Ea manuieste reprezentarile cele mai
descarnate, notiunile sentimentelor, adica schema lor abstracta, ori idei de ordin teoretic.” Acelasi critic
foloseste termenul de “lirica ideologica” in legatura cu poezia clasica a lui Eminescu. In final, demne de reţinut
sunt cuvintele lui Dumitru Popovici- "Ea amplifică, pe de o parte, sintetizează pe de altă parte şi dă un caracter
aforistic experienţei umanului pe care o făcea Hyperion (...).
 POEZIA IUBIRII ȘI A NATURII
 DORINȚA

Poezia „Dorința” abordează atât tema dragostei, cât și tema naturii, cele două fiind în strânsă legătură.
Tema dragostei este redată din perspectiva îndrăgostitului ce aspiră la o iubire ideală, pură, ce dobândește
un nivel cosmic și care poate fi împlinită doar în mijlocul naturii. Prin intermediul eului liric, care este mistuit
de imaginea iubitei și de întâlnirea cu aceasta, poetul descrie o legătură de dragoste intensă, pasională,
aproape ireală.

Natura este cea căreia Eminescu îi conferă rolul de protectoare a iubirii dintre cei doi îndrăgostiți, care
le preia grijile şi le asigură mediul ideal pentru a-și trăi povestea de dragoste. În prezenţa celor doi,
elementele din natură prind și ele viață, suferă transformări pozitive și se contopesc într-o simbioză perfectă
cu îndrăgostiții.

Titlul poeziei este sugestiv și transmite ideea generală a poemului, aceea a unei iubiri posibile, dar una
care nu este împlinită. Astfel, „Dorință" exprimă intenția eului liric de a atinge o iubire pură, pasională, ce
depășește planul real și se manifestă pe deplin într-un plan imaginar. De asemenea, titlul sugerează
nerăbdarea iubitului de a-și vedea iubita și a interactiona cu ea, dar și nerăbdarea de a atinge, împreună cu
aceasta, culmea iubirii ce este percepută ca fiind completă, ideală și perfectă.

Poezia respectă momentele semnificative, specifice poeziilor erotice de tinerețe. Sentimentul dominant
este dorința, materializată numai pe planul posibilului, al ipoteticului. Verbele la viitor ”ședea-vei”, ”or să-ți
cadă” sugerează faptul că iubirea nu este o realitate ci o aspirație spre împlinire.

Prima strofă fixează cadrul natural și cuprinde chemarea iubitei în mijlocul naturii: ”Vin-o-n codru la
izvoru,/Care tremură pe prund,/Unde prispa cea de brazde/Crengi plecate o ascund.”

Verbul la imperativ ”vin-o” exprimă intensitatea chemării, a dorinței.

Cadrul naural se constituie numai din trei elemente, dar sugestive: ”izvorul care tremură pe prund”
(personificare), ”prispa cea de brazde” (metaforă), ”crengi plecate” (metonimie). În următoarele trei strofe
poetul exprimă așteptarea înfrigurată a iubitei, întâlnirea și jocul erotic: ”Fruntea albă cu părul galben/Pe-al
meu braț încet s-o culci,/Lăsând pradă gurii mele/Ale tale buze dulci…”.
 Interferența planului uman cu cel natural se realizează printr-o personificare cu valoare de metaforă:
”adormind de armonia / codrului bătut de gânduri”.

Codrul bătut de gânduri introduce o notă meditativă, reflexivă, astfel codrul pare o ființă care
meditează asupra poveștii de iubire.

Ultima strofă sugerează veșnicia naturii și dorința omului de a găsi o cale de acces în eternitate, prin
contemplație, prin trăirea sentimentului de iubire, în strânsă legătura cu sentimentul naturii.

Lexicul poetic este alcătuit din cuvinte și expresii obișnuite. Exprimarea poetică se caracterizează prin
naturalețe și simplitate.

Ritmul este trohaic, iar măsura de 7-8 silabe.

George Călinescu ne vorbeşte aici despre „religiozitatea erotică” a bărbatului ce-şi cheamă iubita în
pădure (tempul natural al lui Eminescu), în MAREA NATURĂ cu discreţia şi aromele ei.

Criticul Garabet Ibrăileanu afirmă că „în privinţa sentimentului naturii şi a picturii ei, vom observa că în
prima fază Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie
consacrată numai naturii. Dar, cum am văzut, în poeziile lui de dragoste subiectivă, natura adesea - da că nu
primează - e pe acelaşi plan cu dragostea . “Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a
produs umaniatea. El este cel dintậI care a dat un stil sufletului romậnesc si cel dintậi romận in care s-a facut
fuziunea cea mai serioasa a sufletului daco-roman cu cultura occidentala. “Garabet Ibrăileanu – Poezii”

 SARA PE DEAL

Publicată în Convorbiri literare din 1 iulie 1885, poezia Sara pe deal a fost compusa la Viena, in 1871,
finisata în 1872 și incorporata în postuma Eco, forma ultima a poemului Ondina.

Sara pe deal este construită pe mai multe planuri, uman/natural, terestru/celest, vizual/auditiv. Poezia
oferă o perspectivă circulară asupra spațiului descris.

Compozițional poezia este o idilă cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru
între planul erotic și planul naturii. Organizarea ei compozițională urmărește să sugereze raportul de consoană
dintre cele două realități, prin încadrarea stării de suflet în starea naturii. Pentru aceasta, poetul insistă mai întâi
asupra planului descriptiv, apoi în ultimele două strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refăcând un
fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.

Titlul anticipează contextul spațio-temporal al idilei. Fonetismul popular "sara" trimite la atmosfera rurala
şi, prin deschiderea vocalei accentuate, creează o muzicalitate profundă, liturgică, întreţinută ulterior în text de
sunetul buciumului, al clopotului și al toacăi. Seara este timpul magic de trecere între lumina și întuneric, între
limitare și transcendent, între realitate și vis. Dealul, plasat departe de sat, loc înalt care se deschide către
cosmos, este cadrul intim, străjuit de salcâmul etern, spaţiu în care îndrăgostiții vor regăsi armonia cuplului
adamic şi se vor împărtăși din etern.

Tema poeziei este romantică și reliefează aspirația poetului spre o dragoste ideală, o poveste de iubire ce
se imaginează într-un cadru natural rustic, iar ideea poetică ilustrează intensitatea iubirii, dorința celor doi
îndrăgostiți de a fi fericiți prin trăirea deplină a sentimentului, fapt înalţă extazul la valori cosmice, universale,
prin puternice si profunde accente filozofice.

Strofa întâi a poeziei ilustrează tabloul inserării într-un peisaj feeric, în care imaginile vizuale se împletesc cu
cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motivează specia literară numită pastel. Personificarea
buciumului care "sună cu jale" si a apelor care "plâng" semnifică armonia perfectă a naturii cu sentimentele
eului liric, dominat de iubirea desăvârșită. Imaginile vizuale și motorii "Turmele-l urc, stele le scapără-n cale" şi
cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural în care urmează să se manifeste sentimentul de
dragoste, îmbinând discret planul terestru cu cel cosmic. Ultimul vers al acestei prime strofe este şi primul vers
al idilei: "Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine".

Strofa a doua îmbina alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice, cu cele de idilă,
care exprimă sentimente la fel de înalte, ce conferă o sugestivă deschidere spre Univers. Elemente simbolice ale
cosmosului "luna pe cer" și "stelele [...] pe bolta senină", care constituie motive romantice, sunt în relație
afectivă cu ochii iubitei, "Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară", ultimul vers al acestei strofe accentuând
nerăbdarea și dorinţa arzătoare a trăirii sentimentului de iubire: "Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină".

Strofele a treia și a patra redau imaginea rustică a satului, în stil panoramic. De la nori, raze, la streşini,
case, fântâni, stâne, fluiere, omul obosit, adică de la general la detaliu: "Nourii curg, raze a lor şiruri despică,/
Streşine vechi casele-n lună ridică,/Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n
stână". Descrierea satului excelează prin imagini vizuale şi imagini auditive, de la oamenii osteniţi care vin de la
câmp, la toaca şi clopotul care, prin personificare, "imple cu glasul lui sara".

Ultimul vers, "Sufletul meu arde-n iubire ca para", accentuează, printr-o expresie populară tipică idilei pastorale
romantice, nerăbdarea, intensitatea dorinţei de iubire. Îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu planul
universal-cosmic este sugestiv relevată de prezenta motivelor literare specifice fiecăruia dintre ele: "streşine",
"case", "fântana", "stână" si respectiv "luna", "nourii". Trebuie remarcate în mod deosebit în aceste strofe de
pastel imaginile auditive și cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului în amurg.

A doua secvenţă poetică (ultimele două strofe) revelează ritualul iubirii specific eroticii romantice,
exprimând emoția și nerăbdarea eului liric ca stări sentimentale ale fiorului iubirii. Ca elemente de compoziţie
notabile în această strofă se disting relațiile de simetrie, prin dispunereal armonioasă a interjecției "Ah!", care se
repetă la începutul primelor două versuri, având rol eufonic şi accent emoțional. Dorința cuplului de a trăi în
profunzime sentimentul de iubire este amplificată de posibila stare de fericire a îndrăgostitului, dezvăluită printr-
o declarație erotică: "Ore întregi spune-ți-voi cât îmi eşti dragă". Ritualul iubirii se revelează prin verbele la viitor,
sugerând gesturi tandre, mângâietoare de dragoste, dacă ea s-ar înfăptui: "Ne-o, rezima capetele unul de altul/
Și surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm [...]". Accentul ideatic proiectează împlinirea iubirii într-un
viitor, cândva, şi evidențiază ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care izolează cuplul erotic de restul lumii: "sub
salcâm", viziune ilustrată şi în prima strofă. Poezia are și un uşor optimism, dat de verbul "surâzând", care
sugerează bucuria eventualei împliniri a visului de dragoste.

O trăsătură specifică romantismului este ideea sacrificiului suprem în numele iubirii ideale, a perfecțiunii în
dragoste, sugerata şi în finalul acestei poezii: "...-Astfel de noapte bogată/Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?",
sacrificiu de care este capabil numai omul superior, geniul, singurul care poate aspira spre fericirea absolută.

Expresivitatea poeziei este susținută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează permanentizarea
aspectului dinamic al ansamblului peisagistic, numind acţiuni care nu se finalizează, ci tind să se eternizeze:
"sună", "scapără", "plâng", "trece", "caută", "curg", "scârțâie", "murmură", "amuţeşte", "răsună" etc. Registrul
stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor, "ne-om rezima", "sta-vom", "spune-ti-
voi", care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic și sugerează optimismul eului liric privind
posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se manifeste
într-un viitor imaginar. Conditional optativul verbului din finalul poeziei accentuează concepția lui Mihai
Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o implinește, dar o dorește cu patimă: "n-ar da viața lui toată".

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil care compun un tablou unic prin frumuseţe, adevărat
ansamblu estetic în cadrul căruia s-ar putea manifesta iubirea ideală şi atinge fericirea absolută, dacă perechea
de îndrăgostiţi s-ar contopi, provocând o emoţie puternica de admirație și încântare asupra cititorului.

În poezia "Sara pe deal", Eminescu îmbină, într-un mod cu totul remarcabil, ambele tipuri de lirism.
Lirismul subiectiv se definește prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele și pronumele la persoana
I singular şi plural, care susțin prezența eului liric în discursul poetic: "spune ţi-voi", "sta-vom", "ne-om rezima",
"vom adormi", "m-", "meu", "îmi". Adresarea directă accentuează subiectivismul poeziei prin vocativul "dragă",
prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular, "aştepţi", "îmi eşti dragă", "tu", "ti", "tine". Detaşarea
contemplativă a eului liric se distinge prin descrierea priveliştii captivante, ilustrând lirismul obiectiv prin verbe şi
pronume la persoana a III-a:"sună", "urc", "plâng", "trece", "curg", "scârțâie", "răsună", "scârțâie", "împle".

George Calinescu spunea despre "Sara pe deal" ca "Cine vrea sa inteleaga mai bine in ce consta aceasta
tesatura melodica, in care ivaluie Eminescu viziunile si starile sufletesti, sa confrunte primele doua strofe ale
poeziei '' Sara pe deal''.''
  FLOARE ALBASTRA
- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:

Piramidele-nvechite Grija noastră n-aib-o nime,

Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

- Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale, ..............
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Şi te-ai dus, dulce minune,
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină Ş-a murit iubirea noastră -
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure. Floare-albastră! floare-albastră!...

Şi mi-i spune-atunci poveşti Totuşi este trist în lume!

Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
 ”Floare albastră” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 aprilie 1873 în revista
”Convorbiri literare”.

Poezia ”Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal
înalt, de fericire, încununat de o iubire pură, desăvârșită.

Astfel, poezia ”Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-un cadru
feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul. Putem desprinde și o linie pe tema fericirii și a iubirii
ca formă de cunoaștere.

 Floarea albastră - e una din cele mai reprezentative poezii eminesciene prin viziunea
romantică și atitudinea poetică meditativă

Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o iubire
idealizată, exprimând puternice trăiri interioare.

Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat pentru ilustrarea
sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest motiv este asemănător
celui folosit de poetul german Novalis, la care aceasta este simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre
infinit, năzuinţa de a atinge îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră” reprezintă
metaforic viaţa, albastrul simbolizând infinitul, puritatea, idealul, iar floarea simbolizează iubirea, iubita,
astfel viaţa însăşi. Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric
spre perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii
sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet. Poezia este organizată pe o serie de
antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-concret, vis-realitate. Compoziţia romantică este realizată prin
alternarea celor două planuri, cel al poetului şi cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri de
existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte, infinite respectiv cea a concretului, terestrului,
trecătoare.

Floare albastră - comentariu pe scurt

Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri adresate
iubitei şi două monologuri meditative ale eului liric.

Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie.
Aceste versuri conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de meditaţie
asupra veşniciei. Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire,
„piramidele-nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este
etern. Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă
nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta
iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează doar în planul
terestru prin iubire.

Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii
poetice, respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.
 A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se accentuează
măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit trăind o iubire
simplă, terestră, oferită de fată.

Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei conţine
o chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice: codrul, izvoarele,
văile, stânca, prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de fată. Idealul de iubire este
proiectat într-un paradis terestru, unde căldura zilei de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a
soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la
cel feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară
într-un cadru natural rustic şi intim. După chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile de iubire:
îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip
de cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică, fiind compusă din elemente trecătoare.

Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii
iubirii.

Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în mijlocul
naturii, aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii primordiale.

Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii, care
dispare, astfel trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi dispare”,
lăsându-1 pe poet cu durerea iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este frumos, dar
trecător, ceea ce este sugerat prin exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!”
Ultima strofa exprimă regretul eului liric pentru iubirea pierdută, unde iubita, iubirea este denumită
metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-albastră” subliniază intensitatea trăirii iubirii,
profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru imposibilitatea eternizării sentimentului. Dezamăgirea
este cauzată de neîmplinirea iubirii, aducând sugestia unei tristeţi profunde „Totuşi este trist în lume!”

Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele umane care
sunt trecătoare, descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a deveni geniu
prin aspiraţia spre etern”.

Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de largă
circulaţie europeană, ceea ce consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii eminesciene de tinereţe.
  ATÂT DE FRAGEDĂ

Aparuta in 1879, dar scrisa cu trei ani mai inainte, poezia "Atat de frageda...", de Mihai Eminescu,
este alcatuita din noua catrene.

Tematic, "Atat de frageda..." se incadreaza in poezia visului de iubire, alaturi de creatii cum ar fi:
"Floare albas-tra", "Lacul", "Dorinta", "Sara pe deal" s.a.
In toate, poetul ii inalta iubirii un cant nepieritor, in care bucuria si suferinta, voluptatea si durerea,
visul si dorul de dragoste iradiaza intregul univers al imaginarului eminescian.
Toate sunt strabatute de un fior cosmic cu adancimi de vecie ("Nimeni nu mai cantase ca el iubirea ca
eveniment cosmic", scria Calinescu), iar clipa de dragoste devine aproape sacra: asezati sub "teiul sfant" si
privind aparitia stelelor (ca pe o noua Geneza), cei doi indragostiti reprezinta perechea eterna.
In "Atat de frageda..." insa, visata intalnire cu iubita este inlocuita printr-un cant de adoratie inchinat
femeii pe care soarta i-o scosese in cale; inger si marmora, zana si pamanteanca, aceasta il va parasi,
lasandu-l nefericit.
Pierduta pentru vesnicie, ea va deveni icoana a Fecioarei, sentimentul erotic transformandu-se in
veneratie religioasa; din aceasta pricina, poezia in discutie a fost incadrata in erotica mistica.
Titlul este un epitet cu valoare de superlativ, sugerand frumusetea, puritatea si neprihanirea.
Reluat in incipitul poeziei, titlul devine primul termen al unei comparatii plastice: "Atat de frageda, te-
asameni / Cu floarea alba de cires".
In intregul ei, comparatia mentionata ar putea trimite si la ideea fragilitatii fiintei umane - trecatoare
ca florile in curge-rea timpului.

Alcatuita din noua strofe cu versuri de 9/8 silabe si ritm iambic, poezia ar putea fi impartita in doua
secvente:
- strofele I-VI (inclusiv);
- strofele a Vil-a - a IX-a.
 Acestea se constituie in jurul imai multor motive literare:
- al femeii-inger (strofa I);
- al visului (strofele a Ii-a si a IV-a);
- motivul lui Venus (strofele a IlI-a si a V-a);
- motivul nuntii (strofele a IV-a si a Vil-a);
- motivul despartirii (ultimele trei strofe).

La nivel metaforic. in primele sase strofe, imaginea femeii adorate se constituie dintr-o suita de
comparatii: "...te-asameni
Cu floarea alba de cires", "ca un inger dintre oameni", "Plutesti ca visul de usor", "Rasai ca marmura";
aparitia luminoasa care pluteste parca pe deasupra lucrurilor apartine mitului si visului de iubire; bratele
reci si marmoreene sunt ale anticei Venus evocata de Eminescu si in poezia "Venere si Madona".

Proiectia in mit se adanceste in versul "Mireasa blanda din povesti" (s.n), cel de al doilea epitet
trimitand la imaginea unei zane.
Dintre epitetele primei parti se cuvine a fi mentionat cel din versul " Cei plini de lacrimi si noroc" , ochii
iubitei integrand-o in randul pamantenilor condusi de capriciile norocului (ca in "Luceafarul").

In ultimele trei strofe, plecarea iubitei umple sufletul poe-tului de o tristete prelungita etern
("Pierduta vecinie pentru mine"); in aceste conditii, comparatia: "S-o sa-mi rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii" sacralizeaza faptura adorata, punandu-i pe frunte nimbul puritatii.

In plan semantico-morfologic, repetarea verbului "a rasari" in doua pozitii ("Rasai ca marmura" si "sa-
mi rasai ca o icoana ") confera lumini de mit si de sfintenie femeii din visul de iubire.
Eul liric ar putea fi privit in mai multe ipostaze:
- ipostaza umana in care vocea lirica deplange soarta care i-a scos in cale, in fulguratiile unei clipe ("Ca te-
am zarit e a mea vina") , o iubire imposibila;
- ipostaza de mire mitic, a carui mireasa "din povesti" dispare, ramanand o amintire duioasa ("Mireasa
sufletului meu!");
- ipostaza orfica ar putea fi dedusa incepand chiar cu metafora nuntii: ca si Euridice (moarta in ziua nuntirii
sale cu Orfeu), iubita se pierde in negura departarii, ramanand etern "mireasa".

Ramas singur intr-o lume golita de iubire ("Tmzandu-mi dreapta in desert"), noul Orfeu isi va duce
povara vremii, pana cand moartea il va intoarce in Univers si-l va preface in Luceafar.
Textul comentat confirma caracterul unitar al liricii emines-ciene, prin prezenta unor teme, motive si
particularitati de limbaj apartinand marelui poet.
 POEZIA DE MEDITATIE
 ODA IN METRUL ANTIC

Oda eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin metrică şi cu marile texte literare ale culturii
universale prin absenţa rimei şi prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.

Mihai Eminescu nu s-a afirmat doar ca poet ci și ca un foarte profund filosof. Era de o vitalitate debordantă.
Clocotul vieții din sufletul lui cu siguranță l-a condus adeseori în cerurile suprafirești ale Spiritului. Marii mistici
știu că este mult mai înțelept să-ți inducă o stare sufletească adecvată unei percepții directe a realității, decît să
descrie în cuvinte ceea ce ar trebui să percepi. Astfel, descrierea marilor taine ale spiritului este una dintre cele
mai mari provocări, iar poeții au reușit să-i facă față adeseori.

Poezia „Odă – în metru antic” este remarcabilă datorită faptului că ea conține o cheie fundamentală care,
atunci cînd ajunge să fie descoperită, ne ofera o viziune cu totul inedită asupra realității. Realitatea de dincolo de
înțelesul obișnuit al cuvintelor rămîne învăluită în mister în lipsa acestei chei, iar noi vom înțelege doar așa-zisa
sete de nemurire a oricărui artist, după cum se sugerează în multe comentarii ale acestui poem. Realitatea
misterioasă pe care o sugerează poemul poate fi totuși simțită datorită vitalității extraordinare a versurilor și
prin invitația de a medita profund asupra morții.

Dacă ținem cont că Eminescu a fost fascinat de filozofia orientală, vom înțelege cu ușurință jocul plin de
înțelepciune al geniului viu.
 Poetul Mihai Eminescu apartine perioadei marilor clasici, iar ca si curente literare avem romantismul si
clasicismul. In opera poetica eminesciana exista trei etape de creatie.

Etape de creatie

In poezia de tinerete, limbajul poetic eminescian nu este inca precizat, iar influente ale poeziei
predecesorilor pot fi usor identificabile: aspectele clasicizante ale unora dintre versurile lui Eminescu din aceasta
perioada amintesc de o parte a creatiei lui Heliade Radlescu, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri. In
aceasta epoca sunt compuse odele La mormantul lui Aron Pumnul, La Heliade, etc.

Prima perioada de creatie a lui Eminescu se opune net celorlalte doua, prin caracterul mai putin modernizat
al limbii si prin subordonarea evidenta fata de vocabularul poetic si mijloacele de expresie curente in limbajul
poeziei timpului.
A doua perioada cuprinsa intre 1870, anul aparitiei poeziei Venere si Madona, si aproximativ 1876-1878, epoca
ieseana, marcheaza, mearcheaza faza romantica a poeziei eminesciene. Marilor teme romantice abordate li se
asociaza acum procedee romantice in stil: structura antitetica a poemelor, acumularile retorice in toate
compartimentele stilului, deci o poezie caracterizata printr-o deosebita densitate a figurilor: Calin, Craiasa din
povesti, Lacul, Dorinta, Floare albastra.

Incepand cu anul 1878, in creatia poetului se contureaza o noua etapa anuntata inca din 1976 de
Melancolie, etapa <<reclasicizarii>> expresiei poetice intr-o maniera proprie. Dupa cum se poate demonstra
printr-o analiza a variantelor, majoritatea poeziilor din aceasta perioada au fost totusi concepute si ause
aproape in forma definitiva in epoca precedenta, ceea ce epxlica relativa unitate a ultimelor doua perioade din
creatia de maturitate a lui Eminescu.

Opera apartine ultimei etape de creatie a poetului Mihai Eminescu, etapa in care sunt incluse toate marile
poeme asupra carora s-a insistat, Mihai Eminescu avand nevoie de un timp indelungat pentru a le finaliza. Fiind
conceputa riguros, intr-un tipar formal clasic, aspect identificat inca din titlu, opera are un preponderent
caracter romantic, aspect reiesit din temele si motivele literare surprinzand viziunea poetului asupra
imaginarului poetic si asocierea speciilor literare oda, elegie, meditatia. Se remarca de asemenea simplitatea
stilistica si echilibrul constructiei versurilor.

Opera se incadreaza alaturi de Luceafarul si Glossa intr-o triologie ce urmareste elucidarea conditiei
geniului. Opera a fost publicata in revista alcatuita de Titu Maiorescu in editia din 1883 si numita “Poezii”. Opera
apartine genului liric, iar ca specie literara este o elegie, apartinand curentului romantism.

Oda este o specie a genului liric prin care se exprima sentimente de admiratie pentru natura, patrie, fata de
un ideal sau de preamarire a faptelor unor eroi. Dupa continut poate fi eroica, religioasa, filosofica, personala.

Elegia este o specie a genului liric cu tonalitate trista. Starea elegiaca se defineste prin sentimentul de
regret, durere sufleteasca, melancolie, singuratate.

Meditatia este o specie a liricii reflexive care problematizzeaza existenta umana. Temele unei meditatii sunt
diverse: filosofice, erotice, patriotice.

Romantismul este un curent ideologic, artistic si literar se naste in prima jumatate a secolului al 19-lea in
spatiul european, avand la baza filozofia idealista germana, ca o reactie impotriva clasicismului.

Ca si caracteristici ce se regasesc in operele lirice romantice avem spatiul poetic ce se caracterizeaza prin
patos si la nivelul expresiv, opera este bazata pe imaginar poetic. Ca urmare, se resping toate regulile de
curentul clasic si are loc amestrecul intre genuri si specii literare. Sentimentele sunt domninate si se pune
accentul pe intensitatea trairii sufletesti. Poeziile valorifica mitul, folclorul, fabulosul, natura, iubirea si valorile
trecutului istoric. Spatiul de vis inseamna separarea realitatii de fantezie pe care eul poetic o traieste la infinit.
Principalul procedeu artistic este metafora axata pe epitete, comparatii si inversiuni, scotand in evidenta si
antiteza. Este surprinsa drama conditiei umane, personajele create in poeme fiind exceptionale. Se tinde catre
largirea si imbogatirea limbii literare prin celelalte registre stilistice dobandind valori expresive.

Titlul operei Oda Mihai Eminescu este sugestiv in ceea ce priveste specia literara si sentimentele de
preamarire fiintelor aduse prin ea si specificul prozodic (“in metru antic”). Metrul antic se intalneste in versurile
lipsite de rima in care alterneaza silabe mai scurte cu silabe mai lungi in ideea cresterii sonoritatii poeziei. Acest
tip de metru se regaseste in strofa safica specifica poeziei antice grecesti formata din 3 versuri de 11 silabe si un
vers de 5 silabe. In versuri alterneaza tipul de ritm dactilic si trohaic.

Tema operei o constituie viziunea asupra conditiei geniului, poezia abstractizand formule metaforice
poetice in exprimarea subtemei iubirii, a mortii, a cunoasterii si autocunoasterii.

Lirismul subiectiv este subliniat de forma confesiva in dimensiune lirica. Confesiunea lirica ia tonalitate de
ruga, oda si elegie, fiind sustinuta de marcile lirico-gramaticale specifice eului poetic.

Prin forma confesiva se destainuie tragismul starii poetice subliniat de structura antitetica a operei ce
evidentiaza starile deunisiace si cele de suferinta si cele de suferinta, nepasare.

Interpretare poezie

Cele 5 catrene ale operei infatiseaza un ciclu existential complet care se structureaza in 4 secvente lirice:
strofa I arata o atitudine poetica contemplativa din vechime, strofa a II-a subliniaza o experienta fundamentala
care tulbura starea de echilibru, strofa a III-a si a IV-a arata momentul existential actual si prezent al existentei
eului liric, iar ultima strofa surprinde ruga de mantuire.

Prima strofa debuteaza confesiv intr-o forma de regret cu privire la conditia geniului ce rurpinde timpul in
scurgerea inevitabila. Suprinderea varstei la care eul liric viseaza este considerata eterna “Pururi tanar, infasurat
in manta-mi”, mantia in care varsta este invelita sau infasurata, se crede a fi legatura cu spatiul exterior. Poetul
este definit de verbe definitorii “a invata”, “a crede”, “a muri”, lipsind verbul a iubi. Sentimentele exprimate sunt
de singuratate, tristete, reiesite din “visatori la steaua/ Singuratatii”.

In a doua strofa, iubirea apare pur intamplator, fiind definita printr-o aparitie brusca si vazuta ca o suferinta
mistuitoare “Cand deodata tu rasarisi in cale-mi/ Suferinta, tu, dureros de dulce…”. Poetul se caracterizeaza prin
iubirea pasionala si in acelasi timp chinuitoare, folosind oximoronul “dureros de dulce”. Sentimentele migreaza
intre iubire si creatie si nu exclud. Poetul foloseste o imaginatie regasita si in poemul Luceafarul in care,
metamorfozandu-se acesta, coboara in spatiul telurc al camerei fetei de imparat. Doar ca, Luceafarul este
nemuritor, iar poetul este fiinta nemuritoare.

Strofa a treia este conceputa pe baza miturilor si semnificatiilor mitice, dar apar si simbolurile primordiale
intr-o constructie anitetica si hiperbolica. Eul liric devine geniul care plange, se lamenteaza in ipostaza de barbat
indragostit “Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul inveninat de haina-i”. Focul simbolizeaza
sentimentul puternic, vazut ca o suferinta si totusi, dorita de eul liric, el se afla in antiteza cu apa, strofa
constituindu-se ca un raspuns al unei intrebari adresate in urmatorul catren.

In strofa a patra se continua ideea poetica, in care eul liric este mistuit de propriul sentiment, iar eul liric se
schindeaza, barbatul indragostit dorindu-si sa-si regaseasca propriul eu. Focul devine purificator si apare ideea
de renastere in conditia genialitatii “Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…/Pot sa mai reinviu luminos din
el ca/ Pasarea Phoenix?”.
 Finalul operei subliniaza momentul de dupa trairea genialitatii si a iubirii. Sunt o ruga de matuire, in care
fiinta intra in moarte, dupa ce s-a regasit si s-a impacat cu sine. Finalul este asemanator Luceafarului deoarece se
constientizeaza conditia geniului ce are nevoie de un spatiu separat al manifestarilor sufletesti. poetul isi asuma
conditie “mie reda-ma”, asa cum Luceafarul isi constientizeaza postura geniala “si eu am lumea mea ma simt
nemuritor si rece”.

Confesiunea lirica realizata in tonalitate de ruga, oda si elegie sustine lirismul subiectiv, diferiti indici ai
persoanei (pronume si verbe la persoana I), ai timpului (timpurile verbale si adverbe de timp) si ai spatiului
(pronume demonstrative, adverbe de loc) fiind marcile prezentei vorbitorului. Raportul dintre eul romantic si
iubire reda “coborarea in suferinta umana” din postura abstrasa a geniului. Unele sintagme devin emblematice
si concentreaza ipostazele lirice: pururi tanar, ochii mei naltam visatori, steaua singuratatii, suferinta… dureros
de dulce, nepasare trista, pe mine mie reda-ma.

Stilul artistic scoate in evidenta rolul verbelor si adverbelor, semnificatia figurilor de stil aflate la granita cu
modernismul. Verbele in prima strofa aflate la imperfect – “nu credeam” ,”naltam”- proiecteaza actiunea
conjunctului “sa-nvat” intr-un trecut relativ. Trairea recenta, brusca, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor
“rasarisi”, “baui” si de repetarea pronumelui personal “tu” care sugereaza aparitia femeii in viata eului liric.
“Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce..”. Expresivitatea stilistica a strofei sporeste
emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice – “dureros de dulce” si “voluptatea mortii” – In
strofa a treia exista la inceputul fiecarui vers conjunctia “cand”, avand rol eufonic si accent ideatic. Ca elemente
de compozitie, simetria de la inceputul versurilor “De-al meu propriu vis” si “Pe-al meu propriu rug” amplifica
tortura interioara, existand cuvinte din campul semantic al focului “ard”, “a-l stinge”, “ma topesc”, “flacari”.

In ultima strofa, verbele se afla la imperativ, – “vino”, “reda-ma” -, sugerand aspiratia omului de geniu. In
ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale “al meu vis”, “al meu rug”. Versurile finale ale fiecarei
strofe se disting fie intr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscula ce sintetizeaza viziunea
eminesciana privind conditia omului in lume: “Singuratatii”, “neinduratoare”, “Apele marii”, “Pasarea Phoenix”,
“Mie reda-ma”.

Ca urmare a celor evidentiate, argumentate si expuse mai sus, opera literara este o creatie ce surprinde
elemnte clasice si romantice, armonizandu-le in sensul evidentierii unei idei date, respectiv conditia geniului si
mantuirea versului dupa cum putem afirma din opera “Pe mine mie reda-ma”. Opera arata de fapt gandirea
fiecarui om in zilele traite, pana se regaseste, pana isi descopera valorile spirituale.

Poezia eminesciană Odă (în metru antic) a prilejuit multiple comentarii inspirate fie de forma rară a
prozodiei antice, fie de conţinutul ei filosofic. Sub aspectul substanţei filosofice, un exeget precum Edgar Papu a
văzut în ea „o primă valoroasă piesă lirică a existenţialismului”, susţinând chiar că textul eminescian reprezintă
„singura mărturie existenţialistă în cel mai propriu sens (...), perfect închegată de la un capăt la altul”.
Importantă atât prin forma sa rară, cât şi prin existenţialismul său de fond, unul mai degrabă etern decât
circumscriptibil vreunei şcoli filosofice dintr-un secol sau altul, poezia a beneficiat de comentarii pe măsură.
 -SIMBOLISMUL-

Simbolismul este un curent literar care apare în Franța la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu publicarea
scrisorii lui Jean Moreas în ziarul „Le Figaro”, intitulată „Le Symbolisme”. Această scrisoare este un manifest în
care se afirmă trăsăturile simbolismului ca modalitate de sugestie, cultivarea cromaticii, în special culorile reci,
muzicalitatea accentuată şi interiorizarea propriilor temeri.

Trăsături:

-muzicalitatea este de două feluri: interioară, stridentă (imagini auditive, aliterații, asonanțe) și
exterioară, armonioasă (elemente de versificație)
-spațiul este unul limitat, iar eul liric aflat în ipostaza însinguratului; trăiește sentimente de teamă,
angosă (spaimă), suferință, etc…
-folosirea simbolului ca imagine concretă care este asociată cu o idee, un sentiment, o stare; simbolul
este o expresie a unor corespondențe profunde
-cromatica poeziilor este dată de culorile reci (argumentează prin exemplificarea de imagini vizuale)
prezintă teme și motive specifice (teme ca și singurătate, melancolie, moarte anxietate, boală, nevroză; motive
precum cel al ploii, toamnei, călătoriei, amurgului, famfarei, etc…)
-iubirea în poeziile simboliste nu mai este salvatoare pentru imagiea eului liric; ea apare înconjurată de
semnele bolii sau ale morții
Reprezentanți ai simbolismului românesc
 Alexandru Macedonski (Noapte de decemvrie, Rondelul rozelor ce mor, Valțul rozelor, Rondelul
meu, Rondelul lunei, Dor zadarnic)
 George Bacovia (Lacustra, Plumb, Sonet, Amurg violet, Nervi de primăvară, Decor, Ecou de
romanță, Nocturna, Moină, Alb, Gri, Negru)
 Ion Minulescu (Acuarelă, Corigent la limba română)
 Stefan Petrica
 Dimitrie Anghel
 Elena Farago
 Ch. Baudelaire
 Arthur Rimbaud
 Paul Verlaine
 St. Mallarme
 GEORGE BACOVIA
 PLUMB

Poezia ”Plumb” a apărut în 1918 în fruntea volumului cu același nume. ”Plumb” este considerată o
capodoperă a creației bacoviene și o culme a simbolismului românesc. Printre caracteristicile de arta
poetica a operei “Plumb”, putem aminti asezarea in fruntea volumului de debut si conceptia autorului
despre poezie.
Tema poeziei o reprezinta condiția poetului într-o lume meschina, incapabila de a înțelege si a
promova valorile, dar și condiția existențială a oricărui individ - moartea iminentă.

George Bacovia a fost un scriitor roman, format la scoala simbolismului literar francez. Acesta este
autorul unor volume de versuri si de proza scrise in baza unei tehnici unice in literatura romana, cu vadite
influente din marii lirici moderni francezi pe care acesta ii admira.

Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet vizionar, creând drama
însingurării prin poeziile sale. Este un poet al sensibilităţii, un spirit decadent, un poet al marilor tristeţi.
Lirica lui evidenţiază stări depresive, de adâncă tristeţe, degradarea psihicului până la distrugere sau
dispariţie. Starea obişnuită e tristeţea, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, ca rezultate ale singurătăţii, ale
descompunerii lumii. Baeovia este parcă poetul coborât în Infern pentru a aduce la suprafaţă vedenii
stranii, strigăte de teroare. Prin aceste stări reprezintă refuzul lumii; poezia lui este sinceră, e un semnal de
alarmă, o autosalvare în faţa lumii nesigure. Baeovia îşi compune un stil din suferinţă şi izolare, creând
poezii de o frumuseţe stranie, inimitabilă.
Poezia „Plumb” a apărut în fruntea volumului de debut, intitulat „Plumb” în anul 1916 şi este o poezie
programatică, o ars poetica, sintetizând motive şi mijloace de expresie, stări poetice şi viziuni caracteristice
pentru creaţiile bacoviene. Poezia exprimă starea de melancolie, de tristeţe, de izolare a poetului, care se
simte însingurat în lume. Tema poeziei este moartea, sugerată în primul rând prin cuvântul „plumb”,
repetat simetric şi obsesiv de şase ori, respectiv singurătatea, sugerată prin reluarea simetrică a sintagmei
„stăm singur”.
Titlul poeziei este unul incifrat, plin de semnificatii. Plumbul semnifica greutate, se face astfel referire
la greutatea sufleteasca. Prin culoarea gri se exprima plictisul existential, prin consoanele “p”, ”l”, “m”, “b”
se exprima caderea in neant, iar prin capacitatea rapida de oxidare exprima ca dupa bucurii vin si suparari.

Plumbul este un metal, iar greutatea sa considerabilă sugerează o stare sufletească apăsătoare, grea -
de aici și prima concentrație simbolistică. Culoarea gri redă o existenţă monotonă şi astfel cadrul în care
trăieşte poetul este un spaţiu al pierderii speranţelor. Maleabilitatea metalului sugerează labilitatea
psihică, starea de nevroză a poetului, astfel cadrul produce o stare de nelinişte, o stare depresivă.
Sonoritatea surdă a cuvântului face trimitere la izolare, la închidere definitivă, astfel eul liric se află într-un
cadru care trimite la singurătate.
Cuvântul-cheie al poeziei este ”plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și epitet. In exprimarea
”sicriele de plumb” sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.
Discursul poetic al poeziei ”Plumb” este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul
exprimă o stare sufletească disperată, lipsită de orice speranță.
”Atmosfera poeziei bacoviene iese din limitarea senzațiilor, a imaginilor, a expresiei poetice și din repetiția
lor monotonă” (E. Lovinescu)
Poezia are două catrene, formând două planuri: cel exterior, material, redând imaginea unei lumi care
determină izolarea şi cel interior, spiritual, simbolizând starea sufletească deprimantă a eului liric. În
extern poetul pare a fi izolat și disperat, la fel și în interior, se pare că nici iubirea invocată cu disperare nu
este o șansă de salvare.
In poezia ”Plumb” există un motiv esențial: moartea, redat prin ”sicriu”, ”mort”, ”somn”, ”dormea
adînc”, ”cavou”, ”coroane”, ”era frig”, ”era vint”. Celelalte motive – amorul, tristeațea singurătatea – sunt
secundare, dar ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecaare inevitabilă spre moarte, neant.

In prima strofa ne este dezvaluit universul existential, impietrit, funebru, sugerat de sintagmele:
“funerar vestmant”, “flori de plumb” si imaginea auditiva “scartaiau coroanele de plumb” care amplifica
alaturi de punctele de suspensie atmosfera macabra, sinistra, sugerand defapt frica de moarte. Prima
strofă definește un univers rece, străin, in care poetul trăiește sentimetnul singurătății tragice: ”Dormeau
adînc sicriile de plumb,/ Și flori de plumb și funerar veșmînt – / Stau singur in cavou… și era vint…/ Și
scîrțîiau coroanele de plumb”.

In a doua strofa ne este dezvaluita o alta secventa lirica, in care iubirea ca mijloc de salvarea din acest
univers macabru este refuzata. Acest fapt este identificat in expresia “dormea intors amorul meu de
plumb” care propune o viziune concreta si antropomorfa asupra iubrii, ca un mit ce moare si isi pierde
calitatea de absolut. Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta
doarme întors cu fața spre moarte. ”Aripile de plumb” sugerează căderea surdă și grea, din care poetul nu
se mai poate înălța, căderea in moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu
reprezintă o șansă de salvare: ”Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb, și-am inceput să-l
strig – / Stam singur lingă mort… și era frig…/ Și-i atîrnau aripile de plumb.”

In text apar elemente de prozodie precum masura versurilor de zece silabe, rima imbratisata si ritmul
trohaic care alterneaza cu amfibranhul.
La nivelul lexical, fonetic, morfosintactic, poetul exteriorizează ideea de alunecare spre neant. Verble
la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaz persistența atmosferei deprimate. Repetiția conjuncției
”și” amplifică această atmosferă: ”Și flori de plumb și funerar veștmînt – /… și era vint… / Și scîrțîiau
coroanele/… și-am inceput să-l strig/… și era frig…/ Și-i atîrnau aripile de plumb.”. epitetele ”adînc”,
”întors”, ”funerar”, ”singur” contribuie la realizarea unei neliniști metavizice. Frecvența consoanelor ”m, b,
v, l”, a diftongului ”au” și a triftongului ”eau” sugerează plînsetul ca ecou al atmosferei insuportabile.
Versul este iambic in exclusivitate, iar tonul este elegiac. Structura poeziei este armonioasă, prima strofă
se repetă in afară de versul al doilea, astfel încît primul vers este in realție cu versul 5, 3 cu 7, și 4 cu 8. Din
mijloace artistice de realizare pe lingă simbol intilnim metafore și personificări: ”Dormeau adînc sicriile de
plumb”.
Toate cuvintele incipitului au un tipar sintactic clasic: predicat, complement, subiect, atribut sunt
metafore simbol ale mortii, ale caderii in inertia plumbului. Incipitul debuteaza cu “dormeau adanc, sicriele
de plumb” scotand in evidenta atat somnul Bacovian, halucinatoriu cat si imaginea macabra a sicrielor.
Opera este incheiata prin “si atarnau airipile de plumb” care in viziunea lui Lucian Blaga semnifica
zborul intors spre apus. Sentimentul dominant este de oboseală, de trecere inevitabilă spre moarte. In
numai cele două catrene ale ei, poezia exprimă o stare sufletească de o copleșitoare singurătate, iar
atmosfera este de o dezolare totală in tremurătoarea apăsare materială fiind sugerată de greutatea
metalului întunecat.
  LACUSTRA

Tema poeziei ilustreaza conditia nefericita a poetului intr-o lume ostila, meschina, incapabila sa inteleaga
arta adevarata, prin folosirea motivelor specific bacoviene ca motivul singuratatii, al nevrozei, al golului
sufletesc, motivul ploii, al terorii de apa, iar muzicalitatea versurilor, data de verbele la gerunziu, exprima
sentimentul de claustrare a eului liric in aceasta lume sufocanta, apasatoare.

Ideea poeziei o constituie starea de dezolare si disperare a poetului, data de imposibilitatea de adaptare si
de supravietuire intr-o lume mediocra, superficiala, supusa degradarii morale si materiale. Structura poeziei:
Poezia este alcatuita din patru catrene dispuse intr-o simetrie perfecta, prima strofa este reluata in finalul
poeziei, schimbandu-se numai versul al doilea, pentru a accentua scurgerea implacabila a timpului si
solitudinea omului in societatea ostila si apasatoare.
Discursul liric este construit pe doua planuri suprapuse: unul exterior, al lumii materiale si al naturii, si planul
interior, al vietii psihologice, al trairilor dezolante resimtite in profunzimea sufletului unui artist care nu se
poate adapta realitatii ostile.

Semnificatia titlului. Simbolul 'lacustra' are drept corespondent in natura o locuinta temporara si
nesigura, construita pe apa si sustinuta de
patru piloni, ceea ce sugereaza faptul ca eul poetic este supus pericolelor, de aceea se autoizoleaza, devenind
un insingurat in societatea de care fuge.

Strofa intai exprima simbolic ideea de temporalitate existentiala ca stare de permanenta sacaitoare a eului
liric, 'De-atatea nopti', poetul percepe direct, 'aud', ploaia care este atat de distrugatoare de materie, incat
efectele sunt apocaliptice ('Aud materia plangand'), intreg Universul traieste un dramatism sfasietor. Motivul
solitudinii este ilustrat aici printr-o stare de singuratate dorita de poet, sintagma 'surit singur' simbolizand o
existenta solitara asemanatoare cu imaginea locuintelor lacustre.
 Strofa a doua este dominata de simboluri psihologice exprimate prin verbe ce exprima inceritudinea,
nesiguranta, spaima de dezagregare a materiei sub actiunea distrugatoare a apei: 'parca dorm', 'tresar', 'mi se
pare', iar scandurile ude sugereaza nevroza poetului ca efect al pericolului de prabusire spirituala iminenta.
Panica si spaima provocate de izbitura brutala si neasteptata a valului ('in spale ma izbeste-un val') sunt
amplificate pana la disperarea eului liric din pricina solitudinii ce se simte amenintata de un eventual pericol:
'Tresar prin somn si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal.
Strofa a treia amplifica starea de neliniste, de angoasa si spleen a poetului prin dimensiunile majore ale istoriei
ca unic reper al existentei umane, 'Un gol istoric se intinde', care dispare, devine hau, neant, infinit, totul se
destrama, singura certitudine ('simt') fiind prabusirea, dezagregarea iminenta a Universului sub actiunea
dezintegratoare a apei: 'Si simt cum de atata ploaie/ Pilotii grei se prabusesc.'

Ultima strofa este reluarea primei strofe, in care este schimbai numai versul al doilea, 'Tot tresarind, lot
asteptand', pentru a sugera atemporalitatea, vesnicia si eternizarea starii de coplesitoare dezolare, de
disperare apoteotica a eului poetic din cauza permanentelor pericole ce pandesc continuu existenta spirituala
a lumii.
Poezia 'Lacustra' este simbolista prin sugestii, simboluri si starile sufletesti specifice liricii bacoviene:
plictisul, dezolarea, nevroza, disperarea, spleen-ul, spaima, facand ca aceasta creatie sa fie o confesiune lirica.
Prezenta persoanei I, inclusa in desinenta verbelor, sporeste confesiunea eului liric implicat lotal si definitiv in
starea dezolanta care pune stapanire decisiv si implacabil pe sunetul poetului.Simbolul dominant in poezie
este 'lacustra', care are drept corespondent in natura o locuinta construita de om pe apa si sustinuta pe patru
piloni, o constructie supusa iminent prabusirii, prin putrezirea stalpilor de sustinere. De asemenea, o astfel de
locuinta este una provizorie, singuratatea este totala, dar in acelasi timp, omul este ferit aici de pericolele ce-l
pandesc in pustietate (animale salbatice, intemperii etc.). Lacustra simbolizeaza, asadar, o solitudine dorita, o
autoizolare totala, care va duce inevitabil la prabusirea spirituala a eului poetic.
Apa este un simbol al dezintegrarii materiei, spre deosebire de semnificatia pe care o are la Mihai Eminescu,
unde izvoarele, lacul sunt datatoare de viata. Apa bacoviana actioneaza incet, dar sigur, dezagregand
spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri sugestive: ploaia, malul, valul, scandurile ude.