Legenda pustnicului

-Hua Qin He -

Cristescu Alexandra-Gabriela

Cap.I Premoniția

Părea că mă aflu deasupra unui platou din marmură, atât de alb se

picta acel tablou divin. În jur erau nori, soare, dar cu fulgere luminoase ca şi
când Hou Yi* n-ar mai fii săgetat cei nouă sori şi tunetele se auzeau când mai
tare când mai în depărtări. Undeva, sălăşluia un apogeu al unei tensiuni, aşa
că mi-am mutat privirea peste multe grădini cu flori aparte şi diverse căsuţe,
mici foişoare, un palat oriental deosebit de detaliat în modele cu dragoni,
zâne, războinici, multe animale, cu acoperişuiri al căror colţuri erau alungite,
parcă se scurgeau în sus şi ridicate. Totul dintr-un punct înalt cât să văd acel
loc ca terasa palatoului oriental întrepătruns de toate grădinile splendid de
unice. Când mi-am fixat atenţia, restul au dispărut.
Era pustiu prin colţurile vederii mele şi îmbibat de ceaţă, ca şi cum
bucata aceea de stâncă albă din care s-a scupltat acel foişor descoperit era
punctul cel mai înalt al unei lumi neştiute omului.
Multe chipuri cu părul împodobit de bijuterii cu lănţişore şi clame
încinse cu ace ornate de perle, pene şi nenumărate pietre preţioase, simboluri
precum peşti sau cocori, cu haine lungi care fluturau cu cea mai mică
mişcare, priveau pe alţii doi.
 Cred că este un conflict între ei. Un bărbat îmbrcăt în haine din
mătase, sau ceva foarte fin şi uşor pentru aer, avea o bucată din acest
material, lată, cam de o palmă ce-i strângea mijlocul apoi o alta cu multe
detalii aurite, şi gulerul
 uneia dintre hainele ce-l înfăşurau se întrezăreau cu aceleaşi modele
ca nişte venişoare cu inscripţii necunoscute mie. Aurite aidoma marginilor de
la mâneci. În păr toţi purtau ornamente foarte ciudate dacă erau peşti aceştia
se mişcau dacă erau cocor îi vedeai cum îşi caută prin pene cu ciocul.
De aici vocea mea interioară s-a stins, am clipit şi eram atât de
aproape de tot ce se întâmplă şi am realizat că priveam din ochii femeii dar în
acelaşi timp mă şi vedeam, ca aceasta. Într-adevăr era mătase, nu am mai
văzut straie atât de sublime, purtam unele albe, simple de parcă însăşi ele
arătau că sunt imaculat de puternică. Nemuritoare printre ceilalţi ce purtau
galben, mov, albastru sau arămiu. Ştiam că pentru aceşti nemuritori albul s-ar
fi purtat drept dovadă de desprindere de cele lumeşti dar nu era o regulă.
Gandurile mi s-au oprit în sentimente. Avem ură, tristeţe nemărginită,
confuzie şi iubire în suflet şi abia puteam să respir. Omul din faţa mea, era
atât de frumos, da, cel în negru. Îi iubeam chipul şi vocea, ochii îi erau
înlăcrimaţi precum ai mei, eu ţipam către el printre suspine, el tăcea şi mă
privea atât de stingher de ţi s-ar fi rupt sufletul doar să-l vezi de departe. Ce
s-a întâmplat?
,,
- Am vrut cândva să mă mulţumesc cu gândul de a îţi fii
femeie, apoi soţie şi aş fii dat orice să fiu mamă a copiilor tăi. Apoi au apărut
gurile rele care au spus că sunt o păcătoasă, că sunt lipsită de scrupule sau
jalnică, slabă. Au scuipat peste vorbele mele şi mi-au călcat în picioare totul
până şi copilul din pântec doar din ură şi indvidie. Mo Longwei... Ceea ce ai
făcut e de neiertat. A venit vremea în care trebuie să îţi plăteşti datoriile.
Pentru tot!

Din vălătucii de nori, ca vata de zahăr, tunetele zguduiau printre

vorbele sfâşietoare. Mâna şi-o înălţă deasupra capului ca apoi să-i pice
într-ânsa mânerul luminos al unei săbii. Aceea se construia din nimic, bucată
cu bucată, sub ochii temători şi înlemniţi ai acestor inchizitori din jurul celor
doi. Bărbatul, acum numit Mo Longwei, palid, din durerea ce şi-o ascundea
de niste buze roşiatice şi strânse să nu-şi urle durerea, încă vărsa agale
lacrimi reci. Observa prelung femeia ce-şi dădea la iveală sabia. Înghiţea
orice vorbă
 şi nu se clintea, aştepta un final fiindcă inima nu-i mai putea bate,
câtuşi de puţin sufletul.
O altă femeie îmbrăcată în auriu, şi printre cele mai gătite din
mulţime mă privea cu dezgust şi satisfacţie. Am îndreptat sabia către ea.
Ştiam cine e, femeia care îi fusese promisă lui Longwei de Tatăl Cerurilor.
Din cauza ei am ajuns bătaia de joc a tuturor, şi acest om să fie primul care a
aruncat cu pietre în mine după ce m-a învăţat cruda iubire.
- Shao Yun, astăzi este şi ziua judecăţii tale. Ai uitat că ai ajuns
în palat din mila servitoarelor mele!
M-am repezit cu sete către pieptul ei, voiam atât de tare să-i provoc
măcar de două ori durerea ce mi-a provocat-o mie. Faptul că acum ce aveam
în pântec se reisipise în vid era vina înţepăturii ei veninoase.
- Scorpie netrebnică, meriţi să fi lovită de 37 de fulgere şi să nu
mai ajungi să vezi lumina zilei! Azi vei pieii de mâna mea!
- Ajunge! Spuse Longwei care îmi apucă de lama sabiei fix
când i-aş fi străpuns pielea aceea strânsă de viclenii ale lui Shao Yun.
- Mă ocup de tine imediat. Dă-te din calea mea Longwei!
- Eu sunt cel care s-a jucat cu tine, nu îmi rănii femeia mult
iubită pentru simplul fapt că am trăit cu tine pe tărâmul muritoilor timp de o
viaţă. Nu uita că suntem zei, ce se întâmplă în reîncarnările noastre sunt doar
picăturile dintr-un ocean şi firele de nisip dintr-un deşert nesfârşit. Tu singură
te-ai înjosit să vi după mine şi să mă seduci şi tot tu te faci de râs în faţa
celorlaţi de la curtea mea.
- Tu eşti un mojic, ştiu că el şi tu sunteţi unul şi acelaşi! Dacă
nu ar fii fost aşa nu aveai cum să...
Femeia în haine aurite îl trase pe Longwei în braţele ei şi urlă cu
toată forţa: - Aşa este, tu ţi-ai căutat singură denigrarea, Longwei al meu nu
s-ar fii uitat la una ca tine, ştii doar să mergi în luptă, până şi acum porţi
armură în loc să fii femeie. Degeaba ai avut un copil în pântec. Eu cel puţin
îmi respect rolul de mamă pentru cei doi copii ai noştri, nu-i aşa dragul meu
soţ?
 Longwei plecă şi mai tare
capul de parcă voia să dispară, inima
îi era

Am luat foc prin toate venele voiam

doar să ucid această arătare, să

distrug orice ar fii avut esenţa ei în toate cele şase tărâmuri!

- Nu îmi mai scapi! Shao Yun, azi vei muri!

M-am îndreptat către aceasta şi mai rapid doar să-i fii prins gătul în
sabia mea şi aş fi fost împăcată, însă netotul de Longei o împinsese pe
aceasta ca mai apoi să se risipe într-un praf aurit semn că ar fi dispărut din
peisaj.
-Dacă insişti, ne v-om înfrunta noi atunci! Am spus printre dinţi.
Acela încă tăcea, era pe atât de enervantă tăcerea lui pe atât de
stâncoasă.
Cei doi s-au ridicat în aer ca mai apoi în spatele femeii să apară mii
de săbii din energie pură. Probabil una din tehnicile de luptă ale acesteia era
plaoia de săbii ce ar fi urumat să-l spintece pe duşmanul ei mai crunt –
iubirea.
- Xu Yan, termină toată această şaradă şi pleacă. Nu îmi face
existenţa mai amară. Poruncii Longwei.
- N-am să plec până nu îmi răzbun prietenii care au murit din
cauza ta şi mai ales copilul tău!
- Nu am nimic cu tine. Nu îmi forţa mâna. Nu am mai stat pe
gânduri, voiam răzbunare.
Am zburat către el cu sabia la înaintare şi l-am străpuns adânc în
umăr. Priveam cum sabia îl roade din interior şi plângeam. La fel şi el vărsa
lacrimi deşi nu înţelegeam de ce după tot ce a făcut. Sângele i se prelingea pe
buze dar nu mi-a rezistat, doar privea într-o resemnare acidă, cred că şi pentru
sufletul său.
 - Mo Longwei, de azi suntem chit! Nu mai avem un trecut
împreună şi nici vreun viitor. Fie ca drumurile noastre să nu se mai taie
vreodată. După voia Cerurilor să nu ne mai întâlnim. .
 M-am trezit într-o baltă de sudoare, eram în patul meu cu toate pernele pe jos
de parcă am făcut supă de lotus din ele... Acelaşi vis cursiv.
Încep să cred că pe oriunde aş cutreiera pe insulele astea încă pusti
n-am să mi găsesc picior de om, ce e drept după busola mea arată că mă aflu
în casa dragonului mări de nord. Poate, din cauza frigului nu mai sunt oameni
nici aici.
Hua Qin He îşi lua roba de mătase verzuie pe umeri şi se îndrepta
către o mică bucătărie din afara casei pentru a îşi face un ceai de ghimbir cu
câteva mirodenii. Afară era aproape mereu un aer rece şi arare ori, precum
azi, parcă regaseai un parfum de toamnă târzie. Cerurile nu păreau prea
încântate de pământ, era înorat şi gri, din păture se ridicau aburii umezi şi
parfumaţi.
- Haah... încă o zi în care liniştea îmi inundă sufletul precum
ceaiul ăsta searbăd, n-am mai gustat ceva dulce de când neamul meu a plecat
din Chang’An pe când aveam 5 ani.
Îi urăsc atît de tare că m-au lăsat singură pe lume în pădurea asta
netrebnică şi cu o bibliotecă pe care îmi e din ce in ce mai lehamite să mai
vreau a o termina de aprofundat. Toate manuscrisele despre plantele
energiilor interne şi externe îmi sunt mâna dreaptă iar practicile daoiste
precum talismanele de orice soi sau arta plantelor îmi sunt la degetul mic al
mâinii stângi...dar nu mai am pe cine învăţa. Din neamul Kuihua (floarea
soarelui) am rămas doar eu din căte ştiu şi nici nu vreau să plec de aici prea
curând. E pământul strămoşesc, mi-aş necăji cu siguranţă pe mama şi tata
care au spus înainte să mă lase aproape de 13 ani neîmpliniţi, pradă
animalelor de aici, că orice ar fi până nu stăpânesc prin excelenţă înţelesul
naturii şi celor cinci elemente nu pot pleca pe alte plaiuri.
Este trist să pot vorbi doar cu mine însumi şi cu unu doi călători pe
an... Qin He se întinse pe spate lângă măsuţa de ceai pe care era lăsat
netrminat un joc de xiangqi (şah chinezesc). Privea agale către un mic ochi
de apă aproape de mica punte de lemn construită de acesta acum ceva ani.
Adesea îşi mai scălda picioarele în apa răcoroasă şi se uita la stele şi
la cer cu gândul la visele ce îi tot cutreierau mintea de câteva luni.
 - Oare aceste vise să prevestească o catastrofă? Tot nu aş putea pleca
de aici, mai mult ca sigur părinţii mei sunt oale şi ulcele deja dar nu le pot
nesocoti ultima treabă pe care mi-au dat-o. Sun deja de încă 13 ani aici după
cum arată steaua lui Mogui de la sud-vest de Nordicul Tai. Ar am fi cazul să
merg prin pădure să văd ce mai pot găsi de vînat şi să mai sap puţin la ardeii
iuţi. Dacă tot se apropie iarna mai grea a anului trebuie să am cu ce îmi
încălzi stomacul. Oare să merg și la marginea pădurii?
Qin He se ridicase de la masa de ceai și mersese tot în micuța
bucătărie să își ia arcul și săgețile și câteva talismane de protecție, fire roșii
și clopoței în caz că s-ar fi întâlnit cu ceva mai special decăt un iepure sau
căprioară.
Drumul era deja semnat pe cățiva pomi dar de data ceasta Qin He a
decis să meargă pe o altă rută ca să își mai găsească și ceva plante pentru
însemnările sale.
- Vai câte hățișuri sunt aici, cred că mai bine exersez ,,mersul pe
nori” decăt să merg printre toate pietrele astea tăioase, aș putea lăsa sânge și
să mă trezesc cu vreun urs.
M-am urcat pe un ceva ce se voia munte. Din depărtări părea foarte
mic dar curiozitatea și-a spus cuvântul și m-am trezit după cinci ore de mers
și sărit prin copaci pe platul frunzelor să urc pe un munte destul de îndepărtat.
Nu cred că am pe cine să mă aștepte acasă așa că, sigur mă descurc să stau
câteva zile pe aici.
Poate am noroc să găsesc plantele necesare pentru a cultiva energia
demonică. Acești Yao* îi pot găsi și în plante …hmm …HAHA! sau poate
pot crea unul! Dacă aș combina plantele cățărătoare de la cea mai înaltă parte
a muntelui, cele de tip Yao cu cele de tip subteran Mo* aș putea crea un
hibrid, Yaomo, energetic astfel încât să nu mai îmi fie atât de frig iarna și să
mă regenerez mult mai rapid decât un simplu muritor. Ba chiar să îmi
înbunătățesc vederea pe timp de noapte și auzul…Vai câte pot face!
În timp ce urcam minunându-mă de căte flori rarisim se colorate
adunam fir cu fir și câteva rădăcini cu ceva ce părea a fi un frate mai
neobișnuit cu ghimbirul. Hmmm….Dar se hrăneau doar din elemente precum
măduva ce se găsește în oase,
 pentru a putea prinde energie qi necesară cultivării celor cinci
elemente în armonie internă.
Îmi tot rememoram învățăturile primare ca mai apoi să mă văd deja
aproape de vârf. Se făcuse frig și opincile îmi erau îmbibate de zăpadă. Noroc
că am desenat în aer niște sigilii pentru protecția împotriva frigului…dar
totuși picioarele pot degera dacă stau mai mult de șapte ore aici.
Cum mă îndreptam către un copac cu frunzele, ciudat de verzi pentru
vremea de aici, am găsit spre fericirea intelectului meu un specimen rar
asemănător cu fritilaria unibracteata, o floare ca un tufiș pe care cresc bulbi și
din care răsar florile precum clopoțeii. Doar că această culoare vineție a lor
ține adesea trecători sau animalele deoparte. Mă gândeam că daca i-as usca și
pisa cu niște mărgăritar cu siguranță aș face o poțiune pentru răgeală foarte
bună.
Pe când m-am aplecat să o culeg am simțit încă o prezență. Ce nu îmi
părea a animal!
- Arată-te!
- …
- Cine ești?
Realizam că mă uit la un bărbat cam de o vârstă cu mine în prag de a
degera așa că am decis să testez ce tocami discutam cu ppropriile gânduri.
L-am ridicat în șezut și cu o lovitură ușoară în spate i-am crăpat gura
cât să îi arunc căteva petale din clopoțeii mov amestecați cu ulei de șarpe,
ghimbir, miere și mărgăritar și.. Vai! Băiatul începu a respira cu un sughiț de
înnec. Mi-am pus palmele în spatele său cât să îi transfer o parte din energia
cultivată de mine de-a lungul anilor.
- Sper să merite toată povestea asta!
- HHHH...
Bun, acum scuipă prețiosul sânge îmbibat de cele mai rare ingrediente
pe care le-aș fi acvut acum cu mine. Ce grozav!
- Apă…vrrr-rr-rre-aaahhh-aaa-u app-pp-ă…
- Da da, îți dau. Vezi că e caldă, am o botelcuță iscusit făcută cât
să îmi țina apa cu ginseng caldă mereu.
 Mă uitam la el cum dă pe gât toată apa deși știam că e fierbinte, l-am
lăsat să își dreagă mațele. Oricum, s-ar fi vindecat instant dacă e să fie
valabilă teoria mea.
- Mă numesc Melior. Am ajuns aici fiindcă fugeam de ei.
- De cine domnle ? E pustiu aici de ani de zile. Te-o fi atacat
celalat călător din doi care trec pe aici într-un an dacă nu doi?
- Nu îți permit să mă ironizezi după bunul plac!
Îl priveam cu atâta silă…oare de ce m-am gândit să îl salvez. Puteam
bine mersi să folosesc un iepure sau o veveriță. Erau mult mai mici și nu aș fi
pus aproape jumătate din ce am cules și ce mai aveam de urgență după mine.
- Hai să te ridicăm de aici. Aparent expediția mea intrigantă se
încheie cu tine.
- Unde vrei să mă duci?
- Locuiesc la baza muntelui..dar nu ești capabil să cobori așa că
va trebui să îmi chem sabia.
- Ce să?
- Presupun că familia de unde provi tu nu are așa ceva însă
clanul meu are multe tehnici de mânuire a săbiei. Dacă ai energia internă
necesară, sabia e precum o parte din sufletul tău. O poți chema de oriunde ai
fi.
Pe cât băiatul ședea uimit și crezându-mă probabil nebună mi-am zis
să îi demonstez de ce sunt în stare și am scos flautul de jad alb din partea
mamei și am început să cânt. Două note asurzitoare ca un foșnet de spirite
crăpau norii și boarea ce se scurgea înspre cer din pădure. Vedeam cu coada
ochiului cum în spatele meu acela își acoperise agitat urechile. Ah, așa tare
îmi place să fac spectacol când întâlnesc oameni!
Dinspre pădure se vedeau ici colo, în linie dreaptă, cum frunzele se
agită mai tare până ce o sabie lată cam de două palme și lungă de la picior
până în brâu se ridică parcă să își vadă mai bine unde i-o fi stăpâna.
- Fu Rong! (Trandafir de bumbac)
Nici nu am strigat că m-am prins cu sabia în mână și mă întorc către
acest nou să îi spun amic.
 - Haida! Mergem acasă.
- CUM ADICĂ ACASĂ PE O LAMĂ DE OȚEL!?
- Mă scuzi, dorești să mai rămâi aici? Pe semne că te-ai atașat
de loc.
Am ridicat din umeri mi- am lăsat sabia în aer și am țopăit pe ea.
Uitându-mă în spate abia atunci am realizat că acesta habar nu avea probabil
că pot exista astfel de flecuștețe și am decis să înșfac mâna în el și să o
pornim la drum. Și, asta am și făcut.
- Vai! Vai! Vaaai!
- Ține-te de mine că nu pățești nimic, te tot agiți atâta încât mă
faci să îmi pară rau că am renunțat la traiul meu liniștit și probabil vei mai st
după rănile ce le simt pe fluxul tău de energie…
Se uita la mine îngrozit de parcă avea frică de înălțime și totuși uimit
de faptul că se poate zbura…of, străini ăștia chiar nu cred că în lume există
lucruri mai suberioare decât ei.
- Hehe, suflet drag, am ajuns acasă!
Coboară prudent de pe sabie ca mai apoi să ia țărâna în palme.
- N-ai visat. Hai să faci o baie și să mâncăm. Ai onoarea să
mănânci carne de porc cu tot cu grăsime în sos picant cu ulei de măslină roșie
încins si mirodenii. Un deliciu!
- Carne? N-am mai mâncat de nu știu când!
- Cu siguranță. Uite, acolo după grădina de legume este un butoi
mare, lat și scund și câteva țesături. Pun imediat cele necesare să îți încălzesc
niste apă, tu tai în odaia mea de vară. Dar nu atinge nimic! Îi spusesem
lundu-i din mână niște picioare de barză pe care le ochise cu semne de
întrebare în priviri.
- Bine, o să stau pe scaun aici.
Mă dusesem în spate să caut capacul pentru a acoperi butoiul și m-am
pus în ulcelele mele mari să fierb apă cât pentru doi inși. Oare așa se simte
când ai o familie? Mă întrebam în treacăt deși eram mai mult un local de
refugiu pentru acest om acum.
 -Haida la spălat! Să te ajut.
- Mă descurc, nu cred că se cade ca o femeie să dezbrace un
barbat.
- Cum adică? Mie mi se pare anormal. Fiecare cu treaba lui!
- Ei bine mie nu! Mă descurc și singur, mulțumesc.
Se dusese mai mult în patru cărări decât pe cea dreaptă și ușoară până
la butoiul umplut acum cu apă fierbinde însă i-am auzit oftatul de liniște și
am presupus că s-a descurcat cu bine măcar să intre. Am tras niste paravane
din lemn placate cu mătase îmbibată în ceară cât să aibă și mai multă căldură
și m- am pus pe a pregăti mâncarea bună. Dacă tot am musafiri cu o cazare
mai mare de două săptămâni măcar să mă bucur și eu.
- Hei! Ești gata !? Ai stat cam mai bine de trei ceasuri acolo, o
să devi un butoi înghețat dacă nu ieși. Heeeeei! Ce o face ciudatul ăsta în
butoiul meu de stă atâta!
În butoi băiatul stătea sprijinit u capul pe spate dormind de zor.
Mi-am pus mâinile-n șold și aproape că îmi venea să râd la ce profund
dormea și cum sforăia din toți plămânii.
- Trezește-te!!! E gata masa!
- Hîî? Ce? A..tu erai… AAAAAAAAAAAAA! Ieși, ieși ieși!
- Da’ mai ho, omule! Că nu te mănânc …Deși, aș putea să te
dau de mâncare la animale!
- Dar pleacă o dată ! Și o să vin și eu.
- Bine, bine.
Mă umflase de răs pozna pe care o făcusem. Așa de ușor îl puteam
ataca încât nu mă puteam abține. Totuși am fost drăguță și l-am înbrăcat în
straiele mai curate rămase de la tata și i-am pus și o blano bine cusută de
mine de la un lup gri cel-l prinsesem acum două veri. Tare bine îi mai venea..
- Mă lași să îți împletesc părul după datina noastră?
- Mîh.. Spuse el în timp ce se chinuia să prindă cu bețișoarele o
bucățică de șuncă bine fiartă și îmbibată în ulei picant.
- Ai un păr foarte lung, de ce ți-l ți prins numai într- o coadă?
- Pentru că nu știu altfel.
 - Îți voi face eu un coc frumos sus și restul părului ți-l voi lăsa
pe umeri. La noi bărbții așa ca tine se poartă delicați ca femeile. Încercasem
eu să îl iau peste picior.
- La voi înseamnă că nu există bărbați. Apropo…cum te
cheamă?
- Hua Qinhe. Pe tine?
- Melior.
- Atât?
- Da. Sunt printre singurii supraviețuitori.
- Cum adică? Clanul tău a suferit vreo năpastă așa mare încât
dor tu să fi rămas?
- Da.
- De unde vi?
- Din sud. Acolo mai sunt insule precum asta. Voiam să merg în
centrul regatului însă pe drum am naufragiat aici și a trebuit să o duc foarte
mult timp în singurătate. Unde suntem acum?
- Dragul meu, ai ajuns într-o zonă nordică. Da’ cum e în sud de
ți-a venit tocmai pe aici să ocoloești și să-mi ajungi la masă?
- Acum ceva vreme eu şi a mea familie ne-am găsit într-o
situaţie de măcel. Alţi oameni cu trăsături diferite de un om viu ne-au atacat.
Cu greu am reuşit să îi gonim însă totă lume exceptându-mă pe mine a fost
rănită sau ucisă de acei monştrii, ca mai apoi să vedem cum cei morţi se
ridică din pământ şi cei vi se transformă în ceea ce ne-a atacat. Am plecat
către capitală cu gândul de a raporta acestea iar pe drum am aflat că este de
fapt o molimă al cărui nimb încă nu se cunoaşte.
- Hmm...boală zici? Cred că ai întâlnit omul potrivit. Am studiat
toată viaţa mea medicina, dacă mi-ai descrie cum arată boala asta poate îi
putem găsi un leac. Ce spui?
- Nu ai vrea să mergem la capitală să vedem ce putem rezolva
împrună?
- Am promis părinţilor mei că voi sta aici...încă nu simt să plec.
- Dar clanul ăsta al tău unde e?
 - Nu ştiu. Am fost cândva foarte mulţi. Erau oameni cât pentru
a umple o cetate mică. Doar că puţini mai ajungeau la un nivel de cultivare
cât să reziste energiei interte infuzate de maestru la iniţieri. Uni au murit în
timpul procesului şi...
- Tu când ai avut ritualul ăsta despre care vorbeşti?
- La 10 ani. În mod normal iniţierile se fac la vârstele de 15-19
ani doar că eu fiind fiica căpeteniei a trebuit să fiu iniţiată la vârsta de 10 ani
precum cei din linia mea directă de sânge. Era cât pe ce să mor dar ceva m-a
readus printre muritori. Şamanii clanului au spus la naşterea mea că voi trăi o
viaţă grea şi că dacă greşesc zeilor şi strămoşilor voi muri într-un mod
grotesc.
- De asta stai în pădurea asta de atâţia ani?
- Nu ştiu, nu am avut timp să mă gândesc de ce sunt aici. Şi nici
să îmi caut clanul fiindcă mulţi erau bătrâni. Pe mine m-au adus aici la 13 ani
şi timp de 3 ani au venit adesea în vizită. Ultima dată tata mi-a dat sabia şi
mi-a spus să păzesc acet pământ până ei se vor întoarce sau cineva din
interiorul clanului să îmi ia locul.
- Şi dacă vei muri aici? Ce se va întâmpla?
- Probabil va fi voia zeilor şi voi fi plătit prin moarte dacă am
nesocotit destinul ce mi s-a lăsat în palme...Nu ştiu, Melior. Nu vorbesc aşa
de mult cu altcineva decât mine însămi şi tu mă oboseşti oribil.
- Îmi pare rău...
- Deci, vei sta să îi dăm de cap împreună?
- Voi sta trei luni aici, dacă în trei luni nu facem progrese ai vrea
tu să vi cu mine?
- Un an!
- Două luni!
- Zec luni!
- O lună ...nu îmi forţa mâna!
- Jumătate de an!
- Nu fi absurdă, sunt în stare să plec de acum! Aaaahaaa..vai ce
doare !
 Nătăfleţul încercase să se ridice dar din păcate oasele abia i se
încâlziseră şi acum resimţea toată durerea.
- Credcă o să ai nevoie cel putin de o săptămână de tratament
cu acupunctură să îţi redeschid meridianele să poţi să te mişti normal...
Printre multe altele..
- Cinci luni, ultima tocmeală.
- S-a făcut, Melior.

CAP. II Clopoțeii violet

Deja se făcuseră două luni de când îmi petreceam timpul cu acest bărbat. Ne
povestisem unuia celuilalt atât de multe încât mă întrebam oare ce simt
pentru el ori dacă îl pot lăsa în fapt să plece ...ba chiar mă gândeam ce ar fi
fost dacă aceste căutări ale noastre nu ar fi avut o finitudine și ar fi trebuit să
îmi las pământurile pentru necunoscut...
- Qin He!
- Da, da. Unde-i treabă?
- Uite ce am găsit pe muntele din est!
Văzusem pentru prima dată în viața mea un specimen aparte de plantă, era una
divină, de-a dreptul cerească!
- Pune-o pe masă, repede! Plantele cerești unt, după cum spune Cartea Destinului
celor Șase Tărâmuri, printre cele mai puternice din buddism. Se pot asimila ușor
și au un impact aproape la fel de mare că o planta de tip Yaomo.
- Eu tot nu știu ce îndrugi acolo dar sclipirea din ochii tăi îmi spune că am găsit
ceva bun.
- Oho! Cu siguranță!
- Cum putem face un antidot pentru boala asta de care am tot povestit ?
- Încă nu avem un exemplar infectat cu care să putem vedea despre ceenvorba.
Orice otrava are și un leac, Melior. Problema e timpul dintre cele două constante
și aici chiar nu pot determina exact.
- Of! Tu și filozofia mele tale!
- Ai răbdare. Am înțeles de la tine ce comportamente neobișnuite aveau acele
creaturi dar până nu vad îndeaproape ceva nu aș avea cum să ghicesc decât
parțial.
- Știi...eu când am plecat am avut o batistă de la mama după mine. Nu am spalat-o
până acum deloc și astăzi am văzut că pe ea a crescut de pe o pată de sânge ceva
vinețiu...și mă gândeam că...
- Măi! Și acum îmi zici?! Adă o dată încoa batista să văd mai bine.
- Am crezut că a mucegăit, îți dai seama că o am de multă vreme. Abia când m-am
întors de pe munte nu am avut de ales decât să mă șterg cu ea de sudoare și
văzusem cum era deja acolo o pată de sânge pe care a crescut chestia asta că o
măzgă de sânge închegat cu niste fiicele negre că niște nervuri. Nu mă repezi nici
tu pe mine.
- Hmmm..foarte interesant. De fapt de-a dreptul fascinant!
- Ce anume!
- Melior! Chestia asta pare a fi vie și nu în același timp! Numai cu ochiul liber pot
spune că este o boală de tip parazită care are nevoie de celule esențiale unei ființe
vi că să se poată menține în viața. Uite!
Am ciupit cu dinții un deget și am lăsat să pice câteva picături de sânge pe batistă.
În următoarele secunde nu doar că aceași pată vânătă s-a deplasat către sângele
vărsat dar și crescuse puțin în circumferință. Melior era uimitor de intrigat dar i se
putea citi groaza din ochi.
- Qin He, ai grijă! Acum dacă a prins gustul sângelui tău să nu cumva să caute mai
mult.
- Nu. Adu-mi cutia de jad alb din odaie și clești de argint de pe masa de șah.
Am luat cu mare atenție batista, acum ințesată de un soi de muchi brăzdat de
firicele negre și l-am așezat cu grija în cutie.
- Cutia va sigila ori ce intenție malignă a virusului de a se împrăștia însă trebuie sa
infectm ceva viu că să pot vedea mai bine care sunt simptomele. Este foarte
riscant să încerc diverse leacuri sau magie pe singurul exemplar pe care îl avem.
- E riscant să infectezi de bună voie ceva viu, Qin He. Chiar nu se poate fără?
- Sunt șanse mai mici și mai lente iar tu mi-ai dat numai câteva luni din care s-au
 dus aproape un sfert...
- Vhaaai...of fir-r să fie! Acum dă vina pe mine.
- Dacă mai țipi cred că o să fi primul pe listă.
- O haide! Atât de drag îți sunt!
- Dragul meu, ar trebui să îți faci griji dacă ar trebui să aleg dintre tine și o rogojină.
Mă râdeam din plin de reacțiile lui copilăroase însă într-adevăr îmi făceam griji.
Dacă aș pune virusul pe un corpus ranit și viu m-aș putea aștepta la reacții instante
dar a fel dacă ucid exemplarul ori îl neutralizez tot am de pierdut factorii de risc
...hof, câtă bătaie de cap ... Îmi trebuia mie aventură! Ăhă!
Acum chiar voi pierde nopți întregi, de-a îmi simt cearcănele cum îmi strică chipul
de porțelan persan ... Ce nu fac eu pentru umanitare...behehe sau mai de grabă pentru
propria curiozitate.
Am stat timp de o săptămână închisă în odaie să desfac leziunea asta virală
în 17 bucățele mici. Pe cea mai mare am decis să o păstrez în caz că este nevoie până
la urmă să găsim un animal sau o plantă care să poată țină ceva vreme virusul pe
corpusul ei.
Surpriza mi-a fost că atâta vreme cât nu exista sânge animal sau uman virusul
rămânea în stare latentă sau existau în cazul de insuficiența a propriei materii fie să
se mănânce singur ori să rămână în sare latentă până la dispariția totală. Deci, în
lipsa de sânge tulpinile mai slabe ale virusului ar fii ruralizate prin propria dispariție.
Iar perioada de incubare din păcate nu mi-o pot explica fara un corpus viu. Of, câte
dureri de cap.
Oare Melior ce face? Eu am glumit cu el că poate dormi și pentru mine dar cred că a
luat- o în serios.
- Melior! Unde mama zmeilor ești?
- Aici , aiiiici!
- Tot eu să te caut, după atâtea zile ai frecat menta și m-ai lăsat de izbeliște și
acum ce?
- Am fost să construiesc o prelungire a podului care face legătura între casă și
partea cealată a păduri, mă gândeam că te va face fericită.
Am zis că o să îmi dau palme cand am auzit.
- Melior, podul era făcut în așa fel încât anumite animale să nu aiba
 acces la casa mea, aidoma și anumite specii de plante să nu se
răspândească..
- Nu înțeleg care e logica ta. Fie. Îl dărâm eu.
- Lasă-l așa. Poate a fost voia cerească să fi vrut astfel de pățanie.
- Ce ai mai descoperit?
- Nimic din ceea ce nu mă așteptam. Îmi pare rău să îți spun dar cred
că, dacă tot ai făcut acel pod o să mergem în expediție. Și zona aceea
nu am explorat-o foarte mult. Poate reușim să găsim un corpus.
Eventual ca să mă scutesc de împotrivirile tale, dacă găsim ceva mic
viu sau mort, ne trebuie. De preferabil viu..deși..hmmm..ar fii
interesant să vedem cum se manifestă pe un trup neînsuflețit dar care
mai conține sânge în el.
- Hua- Qin -He !
- Nu accept un ,,nu” ! Haida!
- Nu îmi place ce vrei să faci dar pentru că nu avem încotro o să vin cu
tine.
- Minunat!
Am plecat în grabă cu două butelcuțe în care aveam bine puse două
exemplare din ceea ce am extras cu ceva zile înainte. Afară era neobișnuit de cald și
mai cu seamă partea de pădure în care ne îndreptam nu era una tocmai prietenoasă.
Știam că pe acolo au plecat de fapt părinții mei și de aceea am și distrus podul…și nu
l-am mai reconstruit. Faptul că el a făcut asta fie și neștiind mă neliniștește teribil.
Nu am vrut să îi povestesc nimic de faptu că în toată singurătatea eu am
distrus de fapt drumul cel mai rapid de a iesi din această pădure și că tocmai acolo ne
îndreptăm. Ori că de fapt de aici ar mai fi avut de mers încă vreo 10 zile și ar fi ajuns
la capitală.
Mă doare sufletul că abia acum îmi permit să mă gândesc că și povestea
asta va avea o finitudine și apoi va pleca si el. Nici măcar nu știu de unde îmi
izvorăsc atâtea ganduri și obsesii și amintiri din trecut. Cred că să mă întorc la
singuratăate va fi mault mai greu…mai bine las lucrurile să se întâmple și voi vedea
care îmi este norocul în viață. Sper doar în toată încrângătura asta să nu dăm și de
baba care păzește intrarea în pădure…aproape că am uitat de ea de când am distrus
podul. Eh, la cât de bătrână era mai mult ca sigur o fi murit și ea.
Dacă nu, sper doar să nu vrea să-i prezică și lui Melior viitorul.
Am mers cu grijă pe podul reconstruit din ceva ca o rogojină doar că mai dură,
susținută de niște piloni groși de lemn. Vedeam cum Melior mă lăsa să conduc, însă
părea că dorește să îmi zică ceva.
- De ce pari îngândurat? Ai pățit ceva?
- Nu am pățit nimc anume doar că simt că ceva ne tot privește. Și atunci când
construiam podul am tot auzit sunete prin pădure care nu păreau tocmai
omenești. Simțeam că mă privește ceva de prin desișuri dar am ales să fiu
liniștit și să îmi văd de treaba. Crezi că e ceva în pădure?
- Ar cam trebui să îți mărturisesc ceva…
- Ce anume?
Puteai auzi undeva din depărtare tunete, mai mult ca sigur va răsări o plaoie de
niciunde sper să vină mai repede înainte să îmi termin eu povestea. Ori mai degrabă
o pornesc eu.
Cu două sigili puse mental pe ceruri am deschis poarta către dragonii ce aduceau
ploaia. Deși puterile mele erau sigilate în această pădure puteam măcar să aduc
ploaia…până la urmă știam că am fost lăsată aici fiindcă sunt mult prea instabilă
pentru ceilalți.
Melior…iartă-mă că te-am mințit, sper ca după episodul ăsta să îmi găsesc
mai târziu curajul să îți spun adevărul despre toata povestea trecutului meu.

Ploaia s-a pornit și îl văd cum mă acoperă cu mantia sa, îmi zâmbește și îmi
face semn să ne ducem înt-o scobitură a unui copac foarte lat și înalt.
- Ce voiai să îmi spui?
- AAA, nimic ! Voiam doar să îți spun că nu am mers prin partea asta de
pădure niciodată, am ales să dărâm zidul ca să nu mai am parte de urși sau
așa mulți vizitatori nepoftiți. Adesea veneau din partea asta.
- Ah, am înțeles. Nu îți face griji. Dacă ,ergem la capitală împreună o să am
grijă de tine.

Zâmbetul său naiv mă înmuiase dar tot nu eram hotărâtă să îi zic adevărul
așa că mă pregăteam cu acul ce-mi închingea un coc să-i ating un punct pe ceafă și
să-l pun la somn până să mă gândesc ce să fac cu el. Ori poate să îi provoc o amnezie
totală și să îl țin aici cu mine până la finalul zilelor. Dar când să mă pregătesc, din
spatele nostru răsare un sunet de baston.
- Qin He! Ai auzit! Cred că e ceva acolo! Stai aici!
- Nu, nu te duce. Cine știe ce poate fii!
- Nu vă temeți copii mei! Sunt cu gând de pace, eu păzesc pădurea!
Am zărit după atâția ani chipul mătușii mele, doar ea a mai rămas aici, cică
din bunătate, să păzeasca mai cu seamă oameni care vor să treacă pe aici decât pe
mine. Câtă ipocrizie din partea ei…oare e momentul să rup barielele?
Aproape că mi-am dat de gol natura demonic- haotică însă până să pot să
desfac lanțurile energetice de pe punctele principale de energie din corp babornița
mi-a luat-o înainte și mi-a pus un sigiliu de legare pe umăr ca mai apoi să spună cu
un chup senin:
- Haideți în coliba mea copii. Afară plouă din plin și nu se merită plămâni buni
să răcească din tinerețe.
- Mulțumim bunico, eu și Qin He am fi fericiți să ne găzduiești la tine până se
duce ploaia.
- Haideți Haideți! Stau aproape, e coliba aceea rotundă ca un dâmb de pământ.
Am intrat într-un loc semi-subteran dar foarte cald și plăcut. Îmi era din ce în ce mai
teamă că babornița a pus ceva la cale. Și momentul deja a venit. Am văzut cum se
așează la masă la care acum ceva ani i-a spus tocmai suririi ei mai mici că mă va
avea pe mine- calamitatea întregului clan dacă nu m-ar fi întemnițat aici.

- Numele meu e Safrona și mă trag dintr-un neam mare de persani pur sânge și
neamul meu este de ghicitori. Dacă afară tot plouă ce spui tinere să îți
ghicescă baba?
- Mi-ar face mare plăcere mamaie.
Eu stăteam tăcută lângă o sobă improvizată știam că momentul a venit…de aici fie
mă retrag fie …îi ucid pe amândoi.

Baba începu a spune în versuri parcă știute mai mult de ea decît de Melior, fiindcă
îmi părea tare pierdut. Heh! Cu atît mai bine.

Gol ca moartea, lent ca durerea

Priveam pe o punte carmină un suflet răzvrătit pe soartă

Să îi fie oare destinul precum prevestea arcana această făr’un nume?

Un XVIII

Nemulţumit, arogant pe viaţă, karmă şi reîncarnare

O eternă samsară îi lucea prin ochii cărămiziu de amari

Înghiţea fiere cu gândul că Satan l-ar fi pus să aleagă dintre un

Împărat leneş, un bufon de viaţă lungă

şi o a sa sortită Împărăteasă,

Un soi de mag în chip erotic

Regina de monede îşi privea acea valoare din poală

Cu salba de bani purtată o dată, vrăjitoarea-i gata

Trei de cupe şedeau de-a pavăza sub capul său dar,

Un doi de spade legat la ochi de bunăvoie nu

Vedea Marea Preoteasă cum îi arăta calea

Toţi cu binecuvântări, acest valet de spade

Stă legat de nouă săbii şi altele zece

Îl ţintuiesc în ţărâna încăpăţânării

Pustnicul vine cu o lampă fadă şi-i mai spune o dată

Gol ca moartea, lent ca durerea

- Băiete un destin greu ți se așterne din ce îmi spun cărțile mele. Haide
să vedem ce mai spune și pachetul ăsta, ai o femei care te-ar iubi dar
hai să îți vadă baba. Uite ce vede femeia asta

Acel loc de marmură pâclat de Pustnic

Ne avea doar pe noi, un doi de cupe

şi gloata cea de cinci de bâte

O ceartă mare printre nemuritoari

Stătea să cadă peste ochiul lui Horus

Te plimbi ca un nebun printre optari de cupe goale

Cu capul plecat şi apa de mult trasă-n maduva pământului

Eşti un mort pe două picioare

Încep să cred că acel Turn al Casei

E spart dar fără revelaţii

Dantalion păzeşte familia şi Împăratul,

Magul nutreşte pentru regina de monede, iar

Craiul de ghindă fără de doi stâlpi

Îşi caută jumătatea de inel printre stafiile vieţii

Încep să cred că

Am avut un vis frumos în care m-am întâlnit cu

Un zece de cupe pline dar de fapt una era spartă

Spartă de viciile materialului

Încep să cred că voi mai fi printre

Crai de tobă, crai de ghindă, crai de roşu cu inimă curată

Şi crai de verde care nu mai vine

Încep să cred că ştiu ce vreau, un crai brunet cu ochi de ghinde

Spătos şi înalt,

Bun de gură şi vrenic în faptă…

- Vai băiete! Cărțile mele îți vorbesc mai cu drag ca nimănui! Dar din
păcate îți aștern cât de curând o supărare și un pericol mare. Uite ce
îmi spun:

Va veni moartea
Și va avea ochii tăi
 Asa mi-a spus un crai de ghindă
Revelatoriu ca un XIII amorf,
Fără karmă la picioare.
Ce privire să-mi aducă mie
Tocmai mie!
Această moarte,
Cine să vină cu transformarea
Sfidez orice, aş vrea să cred că ştiu ce vreau
Însă,
Diavolul păzește pragul și
Aduce înțelepciune,
Pusnicul aduce un licurici într-o lampă de gaz
De mult uitată printre șapte de bâte.
Arăta o altă cale
Cu un nouă de spade care plânge
Singur la așternut
Moartea îmi așterne mie soarta sau ție?
Popesa măiastră privește plictisită
Peste damele de cupe și monede,
Marele preot ţine predica cui vrea să- l asculte, caci tare-i bun
de gură
Dar peste toate cele,
Ochii tai îmi aduc amarul
Cinci de monede în
Lipsa ta
Mi-am pus la gat salba de bani și
Am cutreierat cu tălpile goale
Norii - picioarele zeilor
 Știu unde ești dar tot
Nu te găsesc
Apoi ajung la acea răscruce de drumuri
Cumpănă unde
O damă de frunze carmine
Îmi zice mie de fapt pentru tine că
Va veni moartea și va avea ochii ei...

- Mulțumesc mamaie însă nu am înțeles tot ce îmi spui. Pare că vorbești cu

mine și nu prea în același timp. Apreciez totuși că ți-am devenit drag.
Aproape că înnebuneam când vedeam că babornița voia să mi-l ia și pe Mlior așa că
n-am mai stat pe gânduri! Acum ori niciodată am zmuls din propriul păr două ace
lungi și le-am făcut cât brațul și aș fi fost cât pe ce de a îmi realiza dorința numai că
melior șă-a pus pieptul la înaintare în fața mătușii. Căt de repede am putut am întos
către mine acul căt să nu îl rănesc însă acesta îmi luase sabia și-mi străpunse umărul.
Brusc mi-am amintit de acel vis…doar că acum eu eram cea care cred ca ar fi grești.
M-am uitat la el și îl auzeam din ce în ce mai încet
- Hua Qin He, mătușa ta mi-a spus totul…îmi pare rău că a trebuit să se
termine așa însă lecțiile tale pe acest pământ cred că s-au încheiat. Cândva
mi-ai greșit tu, acum este din nou rândul meu. Ne v-om reîntâlni…cândva.
Am zâmbit, mă simțeam eliberată și în fapt paote el era acel bărbat pe care îl tot
visam. Ha..ha…ce întortocheată e viața…
- Melior…
- Da.
Mă privea în lacrimi dar eu deși îmi simțeam până și în gură sângele n-am vrut să
mai folosesc nimic dea mă vindeca…asta îmi pare cea mai frumoasă moarte. Îl văd
doar pe el.
 - Melior.. Antidotul…..cred că…
- Ce? Spune!!!!
- Prea târziu copile. S-a dus.
- Hmmh..o să merg spre casa ei. Mamaie, te vei ocupa tu d toate onorurile
înmormântării….îmi pare rău pentru voi, până și eu am ținut la Qin He dar
firea ei demonică era prea absurdă pentru umanitate, ca să nu mai zic că
acum sunt lucruri mult mai rele în lume. Trebuie să îmi iau rămas bun.

După toate acestea întâmplate, Qin He a fost înmormântată fastuos în coroana naturi
și a pădurii. Melior a venit și i-a oferit în semn de părere de rău o sărutare pe frunte
cu promisiunea că va vizita locul din când în când. Iar specimenul pe care s-au
experimentat atâtea posibilități, toate cele 17 au fost luatr de Melior către treburile
sale.

- La revedere mamaie! Să fii sănătoasă. Acum eu mă întorc la treburiel mele.

 Glosar

● Hou Yi- zeitate din mitologia/folclorul chinezesc despre care

se spune că a săgetat cei zece Sori și a lăsat doar unul pe cer, de asemenea
acesta era predestinat în unele variante și de a fi soțul lui Chang’e, zeița lunii
● Yao - este o ființă asociată cu demonii doar că evoluează mai
degrabă prin sute, mii de ani de cultivare. Ei pot apărea din animale, plante
sau chiar și obiecte
● Mo- Sunt niște ființe mult mai puternice, care au caracteristici
umane dar gradul de putere este mult mai mare decât al unui
 yao. Ei pot apărea dacă cel ce cultivă această energie o adună din mai
multe părți și o infuzează în propria energie sau în altele precum obiecte,
animale, plante etc.