CAPITOLUL III

POLITICA SOCIALĂ – COMPONENTĂ A POLITICII DE STAT. IMPLICAŢIILE

ECONOMICE

3.1. Aspecte generale cu privire la politica socială a statului

Din unghiul în care se intersectează abordarea priorităţilor sociale cu investigarea
mijloacelor şi resurselor de satisfacere a obiectivelor sociale se conturează politica socială a
statului.
Conceptul de politică socială a statului reprezintă un ansamblu de scopuri şi
instrumente de analiză prin care puterea publică realizează afectarea normativă a resurselor
publice şi a distribuirii veniturilor în perspectiva umanistă a dreptăţii sociale. În concepţia
statului, politica socială reprezintă un element de reglare a conflictelor economice, sociale,
politice.
Conceptul poate fi caracterizat prin obiectivele sale, câmpul de acţiune, natura precisă
a măsurilor adoptate precum şi efectele şi amploarea acestora.
„Suprafaţa” politicii sociale a statului cuprinde aria marilor probleme sociale (sănătate,
educaţie, locuinţe) dar mai poare fi apreciată şi prin intervenţiile statului în materie socială pe
categorii de beneficiari: familii cu mulţi copii fără susţinere economică, lucrători străini,
persoane de vârsta a treia, handicapaţi etc.
În viziunea statului, elaborarea unei politici sociale eficiente depinde de
interdependenţa după care bunăstarea societăţii este influenţată doar de bunăstarea fiecărui
individ în parte.
Statul se manifestă prin intermediul obiectivelor sociale în variate sfere: culturală,
educaţională, a populaţiei, minorităţilor naţionale, sexelor şi mediului înconjurător, în scopul
creării unor mecanisme proprii capabile să asigure egalizarea oportunităţilor membrilor
colectivităţii.
Unii autori includ în sfera conceptului de politică socială a statului şi intervenţia
acestuia în configuraţia proceselor sociale caracteristice unui anumit moment în dezvoltarea
colectivităţii, urmărindu-se acea direcţie considerată de actorii politici a fi dezirabilă.
Alţi autori formulează opinii în legătură cu sfera atotcuprinzătoare a politicii sociale
după care, pe lângă rolul statului se mai adaugă programele şi activităţile organizaţiilor non-
guvernamentale, voluntare şi private care au însă un obiectiv similar: modificarea într-un
anumit sens a realităţii sociale pe linia aspiraţiilor colective.
1
 Politica socială a statului nu are ca obiectiv întregul sistem social, ci doar acele puncte
pe care actorii politici le consideră de modificat faţă de starea rezultată din mecanismele
complexe şi spontane ale genezei vieţii sociale.
În funcţie de organizarea societăţii, de ideologia actorilor politici, politica socială a
statului cuprinde o arie mai largă sau mai restrânsă de obiective sociale care se realizează prin
acţiuni statale specifice. Aceste măsuri pot stimula sau bloca iniţiativele organizaţiilor non-
guvernamentale sau a celor private de a participa alături de instituţiile publice la rezolvarea
problemelor sociale.
Din punct de vedere al obiectivelor politicii sociale a statului, acestea se pot situa la
nivelul foarte general al afirmaţiei de principiu:
a. promovarea unor bunuri publice: apărare, securitate, infrastructură urbanistică,
sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă;
b. protecţia socială a segmentelor de populaţie care din diverse motive se află în
dificultate. Aceasta are în vedere două componente relativ distincte: sistemul asigurărilor
sociale şi sistemul asistenţei sociale;
c. dezvoltarea socială generală. La acest nivel, politica socială formulează obiective
de asigurare a unor condiţii sociale, care sunt considerate a fi importante global pentru
colectivitate în procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului de educaţie, de
difuzare a culturii şi informaţiei, de promovare a familiei şi de îngrijire a copilului, de creştere
a solidarităţii sociale şi a spiritului de colaborare internaţional, a responsabilităţilor umane.
Politica socială a statului poate interveni şi în alte domenii cum ar fi: aplicarea unor
măsuri de reglementare sau prohibire a procedeelor de producţie sau consum, cu efecte
nocive (poluarea aerului, apei sau alterarea mediului şi peisajului) sau elaborarea politicilor
sociale la nivel macroeconomic urmărind rolul sindicatelor, dreptul la muncă, durata zilei de
muncă şi timpul liber.
Pornind de la realitatea economică în schimbare şi mai ales de la esenţa transformării
sistemului economic de la centralism la economia de piaţă, literatura economică de după 1989
atacă cu precădere tema intervenţiei statului în mecanismele economico-sociale.
Indiferent de ţara de origine, dezvoltată sau nu, indiferent de zonă –est, vest - grupurile
sociale defavorizate sunt primele tentate să ceară intervenţia statului. Cu toate acestea însă, se
apreciază că nu despre replierea semnificativă a statului este vorba, ci de dozarea diferită a
intervenţiilor sale de la un domeniu la altul. Când o societate îşi caută propria-i certitudine
într-un mediu instabil şi dezordonat (aşa cum este perioada de tranziţie) solicită statului nu
2
doar calitatea de arbitru şi simplu garant al legii şi ordinii, ci aceea de factor de echilibru între
interesele private ale subiecţilor economici şi binele public.
Realizarea unui consens social care să urmărească şi să vizeze o largă cooperare
socială în procesul reconstrucţiei socio-economice, porneşte de la repartizarea echitabilă a
dificultăţilor transformării.
Diversitatea de păreri şi programe, interese şi nevoi care se concurează au un efect
pozitiv, opus sistemului social demodat al comunismului.
Obiectivul unui program social nu trebuie să reprezinte o povară pentru societate,
deoarece pe termen lung îşi va dovedi utilitatea. Toate proiectele sociale au lungi perioade de
gestaţie, nefiind totdeauna posibil să se recupereze de la beneficiari costurile cerute de
investiţie şi de operaţiunile efectuate. Din acest punct de vedere, cheltuielile pentru
problematica socială nu pot fi realizate în proporţia cea mai covârşitoare de la bugetul statului.
În acest moment, pe fundalul realităţii perioadei de tranziţie apare condiţia preliminară
de sprijinire a transformării: noţiunea de autoritate publică. Ea nu trebuie utilizată ca
sinonim pentru „stat”, ci ca mijloc de descriere a acelei capacităţi de introducere a regulilor de
comportament public şi de autoreglare a proceselor economice şi sociale. Un astfel de sistem
de reguli îşi face apariţia fie ca rezultat al unor organe legislative noi cu legitimitate
democratică, fie ca urmare a diferitelor tipuri de angajamente contractuale între actorii sociali.
Măsurile de politică socială oglindesc următoarele:
a) valabilitatea în virtutea conţinutului lor (fiind corespunzătoare unei anumite etape
în evoluţia societăţii, înscriindu-se ca măsuri posibile şi dorite de populaţie);
b) acceptarea la modul general de către societate, chiar dacă aceste măsuri
declanşează costuri nedorite din punct de vedere social.
În pofida avantajelor economice pe care le conturează economia de piaţă, perioada de
tranziţie, în care greutatea răspunderii faţă de populaţie pare să concentreze atenţia implicării
„legice” a statului în economie, nu este un experiment privind împletirea într-o nouă
paradigmă a socialului cu economicul.
Analizând aspectele concrete ale politicii sociale specifice tranziţiei apar evidente
acele unde de şoc ale sistemului economic propagate social, care în unele momente se
transformă în incapacitatea de corelare a mecanismelor economiei cu psihologia individului.
Ruperea graniţelor dintre sfera publică şi cea privată a generat un larg curent de
reflecţie în baza căruia în Europa s-a dezvoltat ideea „etatizării socialului”.

3
 Intuitiv putem accepta o varietate sensibil mai ridicată a sistemelor de politică socială
decât a celor economice. Economia s-a mondoalizat. Regulile sale se stabilesc nu în cadre
naţionale, ci în schimburile economice care sunt tot mai mult tradiţionale.
Politica socială este o reacţie la problemele politice ale fiecărei ţări, fiind elaborată
prin mecanismele politice specific naţionale.
Ne putem aştepta ca în această suprafaţă specificitatea să fie mult mai ridicată:
configuraţia economică şi socială a fiecărei ţări îşi va pune într-o mare măsură amprenta;
sistemul de valori, tradiţia culturală şi social-politică sunt elemente determinante la care se
adaugă fireşte, voinţa populaţiei.
3.2. Economia de piaţă şi dimensiunea ei socială
Problema economiei de piaţă este veche şi totuşi nouă. Afirmaţia că economia
constituie latura inseparabilă a acţiunii sociale presupune tratarea socialului prin prisma
modificărilor la care este supus economicul, ca urmare a schimbărilor fundamentale de
sistem.
Iată, deci, că transformarea economică direcţionează transformarea socială, reforma
economică creând reformă socială. Tot ce mai lipseşte pentru a conferi o şi mai mare putere
corelaţiei economic-social este găsirea nucleului în jurul căruia să fie construit noul model
social corespunzător economiei de piaţă. În acest sens, modelul mai eficient de a face
individul să creadă şi să se conformeze cu sistemul unic de scopuri ale economiei de piaţă,
este de a-l convinge că acestea sunt şi propriile sale scopuri (apare comportamentul
beneficiarilor ca răspuns la o acţiune de modificare).
Termenul de economie de piaţă nu se referă în exclusivitate la comportamentul
economic, ci mai atrage în sfera sa explicativă o pluritate de domenii ale vieţii sociale;
termenul va reflecta pornind de la această subliniere multiple legături cu:
- democraţia politică, în sensul pluripartidismului;
- libertatea de exprimare, opinie şi alegere (formându-se teoria comportamentului
producător-consumator);
- reaşezarea specifică a structurilor sociale (după anumite reguli dictate de scopul
activităţii economice);
- modificarea modelelor culturale;
- schimbarea mentalităţii etc.
Economia de piaţă, ca orice noţiune globală, are o arie de răspândire (teoretică) şi o
suprafaţă de utilizare (practică), referitoare atât la realitatea prezentă cât şi la cea de
4
perspectivă. Literatura economică actuală se concentrează în mod deosebit asupra formulării
paradigmei economiei de piaţă. Formularea aceasta reflectă o soluţie model privind
funcţionalitatea socială normală a economiei de piaţă. Sublinierea este necesară nu doar
pentru pătrunderea bazei sociale a economiei de piaţă, cât mai ales pentru formularea
criteriilor de apreciere a fundamentului său social.
În opinia unor autori, fundamentul social al economiei de piaţă poate fi abordat din
următoarele unghiuri de vedere:
a) al factorului social, analiza fiind realizată la nivelul vieţii curente, cotidiene;
b) al factorului economic şi social, agent economic-firmă, a cărui atribuţii
conjugate privesc ambele direcţii-economice şi sociale;
c) al modului de rezolvare cerut de problematica specific socială şi de realizare a
dezideratelor sociale (exemple: rezolvarea problemelor de şomaj, reconversie profesională,
atenuarea stării de sărăcie şi realizarea unor deziderate cum ar fi perfecţionarea formelor de
învăţământ, îmbunătăţirea sănătăţii, orientarea copiilor supradotaţi etc.)
Prima abordare urmăreşte maximizarea pe piaţa bunurilor, adică mijloacele prin care
să se asigure îndeplinirea aspiraţiilor şi aşteptărilor populaţiei. Ea reprezintă şi centrul
aprecierii privind eficacitatea factorului social în cadrul politicii sociale, a modului în care
acesta reuşeşte să se achite de îndatoririle care-i revin în societate prin implicarea economică.
Factorul social se constituie ca punct de plecare nu doar în aprecierea calităţii muncii
sociale, dar şi a posibilităţilor sale de a fi inserat în cât mai multe domenii.
Cea de-a doua abordare se face din unghiul de vedere al maximizării profitului
(criteriu care permite exprimarea unui sistem economic şi social descris cantitativ dar şi
calitativ în acelaşi timp, deoarece profitul social este deseori apreciat şi sesizat calitativ).
Maximizarea ofertei ca primă abordare se subordonează celei de a doua abordări, fiind
o consecinţă a maximizării profitului, dar şi un factor de impuls economic. În acest caz se
realizează mai multe deziderate cum ar fi:
- economia de piaţă devine pertinentă doar în corelaţie cu cadrul social existent;
- economia de piaţă este unica soluţie într-o conjunctură economică supusă
confruntărilor concurenţiale (economice dar şi sociale ale unui cadru politic creat);
- economia de piaţă porneşte de la o realitate socială, concretă, specifică încercând
să răspundă cerinţelor populaţiei structurată pe diferite trepte, generate de nivelul veniturilor
şi de poziţia socială câştigată ca urmare a practicării unei profesiuni.

5
 Polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci reprezintă un fenomen organic al societăţilor
bazate pe proprietate particulară; între grupurile situate la antipozii sociali se mai desfăşoară
însă un evantai larg de alte categorii ce pot fi încadrate sau nu în categoria „bunăstare” sau
„posibilităţi modeste” –reduse. De aici derivă şi accesul diferenţiat la mărfurile şi serviciile
existente pe piaţă, abordarea problemei sociale a economiei de piaţă făcându-se în mod
diferenţiat pe grupuri sociale.
Cea de a treia abordare urmăreşte modul în care realizarea scopurilor sociale ale
economiei de piaţă este condiţionată de ajutorul tehnicilor informaţionale, care oferă datele
necesare interpretării.
Atâta timp cât oferta prin care se asigură aspiraţiile populaţiei tinde către un nivel
maxim, cu atât se evidenţiază şi un profit ridicat-economic şi social consecutiv. Aceasta
înseamnă că economia de piaţă cu reverberaţii profund sociale se bazează pe o politică
economică şi socială care asigură aspiraţiile populaţiei la cota lor cea mai înaltă.
În viaţa curentă, construirea unui model dezirabil privind bunăstarea socială poate
diferi de acela elaborat în termeni economici, cu toate aprecierile privind corelaţia economic-
social.
De cele mai multe ori problema este rezolvată în aplicarea termenilor analogi cu
economia ţărilor dezvoltate plecând de la aprecierea că un sistem economic dezvoltat
beneficiază în acelaşi timp de un sistem de a răspunde la apelurile socialului tot atât de bine
pus la punct.
Se poate considera însă că etapa de tranziţie trebuie să manifeste o anumită
subordonare a strategiei economice faţă de problema asigurării bunăstării, fapt ce se
realizează treptat. Moştenirea nedorită în planul condiţiilor şi nivelului de trai atins în sistemul
economiei centralizate se constituie ca punct de plecare pentru cercetarea şi practica
conceperii unei politici sociale adecvate, de o esenţă nouă.
Trebuie deci, făcută o demarcaţie între politica socială care reflectă realitatea în
condiţiile unei societăţi a abundenţei şi o politică socială ce trebuie adecvată condiţiilor de
tranziţie. Este vorba în acest caz de priorităţile sociale diferite ce se constituie ca obiective
diferite de la un sistem economic la altul.
Tranziţia generează o stare conflictuală datorată nu doar contrapunerii unor noi tipuri
de interese, ci mai ales datorită naturii tensionate a unora dintre măsurile de reformă
economică. Promovarea unui tip de economie fundamentată pe piaţa în care proprietatea
privată joacă un rol decisiv, reprezintă un punct de vedere general recunoscut ca real şi
6
valabil. Consecinţa unei astfel de opţiuni declanşează pentru început o creştere a insecurităţii
la nivelul maselor largi de populaţie. Pentru asanarea economiei, întreprinderile nerentabile
vor trebui închise, iar personalul inutil va fi eliminat. În consecinţă, un alt nucleu conflictual
se profilează: fenomenul inevitabil al şomajului. Susţinerea acestei categorii, de şomeri, este
nu doar o necesitate social-politică ci şi una morală.
Noile mecanisme economice mai pot agrava şi situaţia altor grupuri sociale marginale
– tineretul; pentru cei care nu sunt ajutaţi substanţial de familie în condiţiile salarizării actuale,
existenţa unei baze decente de viaţă, a unui tânăr menaj, este o imposibilitate. A lăsa populaţia
să-şi procure pe cale legală, în mod independent, cele necesare vieţii, fără protecţia statului
este inacceptabil moral şi periculos din punct de vedere politic.
Sărăcia însăşi, ca o sursă majoră a insecurităţii, impune o accentuare a funcţiilor
protective ale colectivităţii.
Instabilitatea şi insecuritatea economică generează inevitabil instabilitate politică.
Dacă se adaugă la toate acestea şi problemele create de inflaţie, putem alcătui schiţa socială
cu implicaţii conflictuale a perioadei de tranziţie.
Caracterul pronunţat politic şi natura radicală a procesului reformator economic
determină presiuni economice şi sociale. Măsurile privind programul de stabilizare economică
sunt deseori nepopulare social şi politic, pierderea suportului populaţiei constituind
compromiterea întregului proces de reformă.
Fizionomia conflictuală a procesului de tranziţie apare ca un concept
multidimensional, care pe lângă trăsăturile unei restructurări în plan economic şi politic are şi
o reflectare la nivel social prin:
a) gradul şi modalităţile de realizare a acestui obiectiv economic de către individ;
b) atitudinea oamenilor nu pro sau contra, ci prin caracterul general al interacţiunii
societate-putere politică;
c) statutul structurilor sociale;
d) interdicţiile care apar (în societatea democratică a economiei de piaţă este permis
tot ce nu încalcă legea);
e) caracterul idealurilor care determină mutaţii în universul uman.
Un sistem de protecţie socială eficace nu reprezintă doar o exigenţă morală şi politică,
ci în primul rând una de ordin economic. Ea s-ar putea dovedi cea mai bună strategie a
demarajului economic.
3.3. Analiza socială a economiei de piaţă
7
 Abordarea problematicii economice nu poate fi făcută decât în cadrul socialului,
aceasta deoarece implicaţiile sunt reciproce, iar consecinţele pozitive sau negative generate
de reflectarea economică în plan social şi moral se regăsesc în programul social, parte
integrată a sistemului economic.
3.3.1. Raportul piaţă – dreptate socială
Piaţa şi concurenţa atrag după sine tensiuni economice şi sociale pe care individul le
percepe şi le interpretează în raport cu interesul său, material cel mai adesea; cu toate acestea
mentalitatea sa îl conduce mai mult sau mai puţin corect spre înţelegerea scopurilor reale ale
noilor mecanisme sociale şi economice.
Complementaritatea firească a problemelor economice, sociale, culturale şi politice
cere ca abordarea dificultăţilor care marchează tranziţia să se facă într-un sistem de
coordonate care să respecte noua realitate socială.
Realitatea economiei de piaţă promovează competiţia ca mijloc superior de ghidare a
eforturilor individuale; efectul benefic al competiţiei se manifestă în adaptarea activităţilor
economice la cererea emisă de piaţă, fără intervenţia coercitivă sau arbitrară a autorităţilor.
„Preţul just” şi „salariul echitabil” într-o societate concurenţială reprezintă doar puncte de
reper şi orientare discutabile din şi de pe poziţia celor care negociază sau îşi dispută
supremaţia în ierarhia economică şi socială.
Problema inegalităţii la nivelul unei societăţi concurenţiale nu este nouă şi nici
epuizată din punct de vedere al abordării sale.
În raport cu inegalitatea socială determinată şi apreciată de pe poziţiile criteriilor
economice ale concurenţei, apare conceptul de dreptate socială. Aceasta este cerută ori de
câte ori conflictele sociale ajung la un apogeu, făcându-se apel la obligaţiile statului de a
asigura justiţia socială prin politica socială adecvată momentului.
Indiferent de poziţia unui individ în societate, de gradul său de instruire, inegalitatea
va fi mai uşor de suportat, ştirbind mai puţin demnitatea personală, dacă este generată de forţe
impersonale şi nu de intenţia umană.
Corectarea inegalităţilor se face prin aplicarea principiilor dreptăţii sociale care are
preţul ei. Acest preţ este plătit din resursele publice şi nu va prejudicia cantitativ sau calitativ
economia.
Abordarea comparată a sistemului planificat cu cel de piaţă ridică problema accesului
individului la rezultatele economice şi în relaţie cu acest aspect, practicarea dreptăţii sociale.
Ne-am obişnuit să apreciem meritele sau limitele economiei de piaţă plecând de la
8
consideraţiile legate de dreptatea sau justiţia socială. Însă, ce fel de dreptate, pentru cine şi în
ce constă caracterul ei social, sunt întrebări la care orice încercare de răspuns poartă pecetea
poziţiei individului în ierarhia socială şi cea economică.
În acest sens se formează următoarele două considerente:
a) dreptatea socială ca rezultat – o situaţie fiind corectă atunci când şi rezultatele
sale sunt juste, sau atunci când ea nu generează inegalităţi;
b) dreptatea socială ca procedură – o situaţie fiind corectă atunci când ea s-a
obţinut utilizându-se o anumită procedură al cărei mecanism generează justeţe.
Prima abordare ilustrează faptul că dreptatea socială este instaurată atunci când
societatea garantează cele necesare indivizilor sau grupurilor sociale care o compun. Numai
într-o societate a cărei destinaţie este satisfacerea necesităţilor prin belşugul produselor care-şi
dispută piaţa, se pot înlătura constrângerile limitative ale ariei de opţiuni. Concurenţa va
favoriza într-o măsură mai mare pe unii, ceilalţi încercând sentimentul marginalizării
câmpului de selecţie.
O repartiţie va fi considerată ca dreaptă atunci când ea va putea oferi maximum posibil
celor cu venituri minime. Această abordare este o varaţiune abilă a temei egalitarismului.
Direct sau indirect se acceptă şi se motivează că o societate este mai mult sau mai puţin
dreaptă dacă veniturile sau avuţia acumulată se împart cât mai egalitar.
Cea de-a doua abordare vizează egalitatea situaţiilor individuale în sensul drepturilor
economice şi sociale care trebuie garantate fiecăruia în parte. Cum însă această dorinţă este
însoţită implacabil şi condiţionat de găsirea mijloacelor financiare prin care să se înlesnească
exercitarea acestor drepturi economice şi sociale, concepţia se transformă în garantarea
drepturilor dar nu pentru toţi, ci a echivalentului a ceea ce se poate procura cu veniturile
respective. Acest echivalent materializat în bunuri şi servicii, este lăsat la aprecierea societăţii,
iar societatea se va manifesta prin impulsionarea rolului statului în direcţia protejării
individului.
Apare astfel dihotomia „economie producătoare de resurse şi protecţia socială
consumatoare de resurse”.
Situaţia se prelungeşte în planul selecţiei pe care individul este nevoit s-o facă între
dreptatea privind rezultatele şi dreptatea privind măsurile sociale proiectate în direcţia
îmbunătăţirii condiţiilor sale personale.
Individul va invoca injustiţie socială ori de câte ori aspiraţiile sale nu vor putea fi
satisfăcute sau vor suferi o amânare de care vinovat se face orizontul temporal. Din acest
9
punct de vedere, nici o societate nu poate fi caracterizată ca întrunind toate criteriile justiţiei
sociale. Pentru ca viaţa şi societatea să fie posibile şi să nu afecteze disproporţional categorii
sau grupe sociale, trebuie ca toţi oamenii să respecte regulile sociale.
Dreptatea socială se măsoară prin absenţa privilegiaţilor. Această stare percepută în
plan social reflectă mulţumirea oamenilor privind gradul sau complexitatea satisfacerii
cerinţelor lor.
Ca orice schemă modernă a cunoaşterii, care este fundamentată pe relaţia dintre cauză
şi efect, piaţa semnificând concurenţă devine cauză pentru comportamentul uman care este
caracterizat prin calcul şi alegere în perimetrul satisfacerii intereselor de orice natură.
Inegalitatea celor care participă la manifestarea cauzei se va regăsi în inegalitatea celor care
participă la efecte. În realitatea economică unii oferă ceva pentru care alţii vor să plătească.
Oferta inegală, insuficientă sau necorespunzătoare va determina inegalităţi în cererea
satisfăcută sau nu, total sau parţial, pe moment sau amânată.
Lanţul acesta cauzal se prelungeşte din planul economic în cel al socialului. Creşterea
şi mutaţiile în cadrul eşafodajului societăţii sunt rezultate ale participării, în diferite grade, ale
indivizilor la schema vieţii economice a comunităţii.
Dosarul social al economiei de piaţă se îngreunează cu pagini noi scrise de perioada
tranziţiei în care tabloul conflictual concurenţă-dreptate socială oferă nuanţe tot mai
provocatoare. Raporturile nou apărute ca: piaţă-eficienţă, piaţă-libertate economică, piaţă-
şanse inegale, piaţă-nedreptate socială etc., determină cooperări în planul social de natură să
stabilească rezonabil ajustările aplicabile într-o societate democratică.
De cele mai multe ori apelul către nevoia de dreptate socială nu reprezintă decât un
alibi pentru apologeţii rolului statului.
Preocuparea de a deveni bogaţi este cea mai bună soluţie pentru a nu mai sărăci. Este
firesc deci, ca o societate să fie considerată dreaptă atunci când ea permite celor săraci să se
îmbogăţească. Dacă speranţele individului sunt înşelate de schimbările motivate ale regulilor
economice, el doreşte oprirea sau modificarea în folosul propriu a realităţii economice,
concentrându-şi atenţia şi eforturile către găsirea unor noi reglementări care să-i fie favorabile
în prezent şi perspectivă.
3.3.2. Superioritatea socială a unui sistem economic
Manifestarea şi menţinerea concurenţei este compatibilă cu realizarea unui amplu
sistem de asistenţă socială prin care să se potenţeze eficienţa concurenţei. Ideea de concurenţă
stresează şi accentuează mentalitatea unor grupuri sociale, destul de numeroase, care apar şi
10
se manifestă în opoziţie cu reuşita economică a celorlalţi. Acest contrast care se manifestă nu
doar în plan economic dar şi comportamental alimentează dezechilibrarea balanţei sociale.
Unii economişti sunt de părere că dreptatea socială, ca formă de exprimare a unei stări
de echilibru social, se instaurează acolo unde nivelul socialului este mai modest, iar cerinţa
individului reprezintă corolarul colectivităţii, fără a mai purta amprenta diversităţii
personalităţilor individuale.
Nu se poate vorbi despre o superioritate socială în aceeaşi măsură şi termeni ca
despre o superioritate economică, aceasta deoarece în cazul socialului majoritatea criteriilor
nu pot fi cuantificate. În legătură cu raportul dintre aceste două exprimări se poate sublinia
faptul că o superioritate socială în plan calitativ va avea drept fundamentare una în plan
cantitativ.
Comparaţiile dintre sisteme trebuie să pornească de la aceleaşi criterii pertinente:
a) gradul de siguranţă socială pe care fiecare sistem îl oferă membrilor societăţii.
Modul în care aceştia sunt protejaţi de riscurile majore: boală, şomaj, dezechilibre
familiale, incapacitate de muncă etc. se corelează cu grija percepută de om atunci când
primeşte alocaţia de şomaj sau preavizul de concediere;
b) reducerea inegalităţilor sociale şi modul de a corecta discriminările
acumulate depind de concepţia diferită pe care societatea o are faţă de sărăcie, privaţiune,
handicapuri materiale, marginalizarea unor indivizi datorită poziţiei lor sociale (sex, religie,
culoare, vârstă).
Piaţa concurenţială generează acces diferit la participarea selectivă a proceselor şi în
acest fel şi la nivelul cumpărătorului care necesită compensare prin volum şi multiple forme
de completare a cererii sale nesatisfăcute (datorită constrângerilor materiale) prin ajutoare
materiale sociale.
Din păcate, siguranţa socială începe să fie mai mult considerată drept o povară pentru
cheltuielile generale ale economiei naţionale, prin urmare şi pentru competitivitatea ei. Pe
ansamblul sistemului economic, fiecare individ trebuie să fie conştient că este riscant să
pretinzi prea mult din partea protecţiei sociale care demonstrează anumite limite.
Îmbinarea principiilor de dreptate socială cu asumarea colectivă a cheltuielilor şi cu
eficienţa gestionării activităţilor sau serviciilor de protecţie socială presupune o concepţie
foarte clară din care să nu lipsească viziunea de perspectivă a implicaţiilor şi consecinţelor în
plan economic, social şi politic pentru societatea respectivă.

11
 c) deschiderea socială sau accesul fiecărui individ la ascensiunea diferitelor
trepte socio-economice, posibilitatea fiecăruia de a atinge mai mult sau mai puţin o situaţie
de optim social.
În societatea egalitarist-planificată accesul la o evoluţie din punct de vedere al ierarhiei
sociale putea fi confirmat doar de societate, căci numai cu încuviinţarea colectivistă se puteau
urca „treptele realizării profesionale” şi implicit cele materiale.
În condiţiile concurenţei, lupta pentru manifestarea aptitudinilor, calităţilor şi
performanţelor este aceea care deschide perspectiva modificărilor statutului social al
individului.
3.3.3. Costul tensiunilor sociale sau efectul pervers al inegalităţilor
Inegalităţile provocate de concurenţă se regăsesc în conflicte, iar rezolvarea acestora
necesită costuri sociale, altele decât cele ocazionate de tranziţia la economia de piaţă.
Costul social reprezintă efectele cauzate de impactul social puternic al unor
evenimente, fenomene sau procese economice-politice-militare, asupra majorităţii populaţiei.
Costurile sociale ale tranziţiei sunt specifice unei anumite etape (limitată în timp), pe
când cele referitoare la recuperarea inegalităţilor sunt valabile în orice ţară, prezente
permanent în orice politică socială. Costurile sociale ale tranziţiei urmăresc uşurarea trecerii
populaţiei la o altă realitate economico-socială; costurile sociale ale inegalităţilor urmăresc
diminuarea stării conflictuale generată de acumularea unor nemulţumiri repetate referitoare la
modul în care se aplică principiile dreptăţii sociale din societatea respectivă.
Dreptatea socială sau justiţia socială, este o stare resimţită la nivelul individual
şi/sau grup-societate, rezultată din aplicarea unui ansamblu de reguli, criterii şi principii care
definesc modul de raportare a două elemente: nevoia şi meritul. Dreptatea socială necesită în
prealabil un proces de evaluare prin raportări repetate la situaţii anterioare, similare, cu care
s-au confruntat individul, grupul sau societatea.
Normele de dreptate socială se fundamentează pe existenţa relaţiilor interindivizi ca
membrii ai grupului, sau între indivizi pe de o parte şi restul societăţii pe de altă parte. În
politica socială, dreptatea socială figurează ca principiu al repartizării protecţiei sociale celor
aflaţi în nevoie. Dreptatea socială exprimă lipsa celor privilegiaţi.
Este foarte posibil ca în cadrul dimensiunii costurilor sociale ale tranziţiei să se
regăsească elemente ale costurilor sociale ale inegalităţilor, cunoscut fiind faptul că tranziţia
generează o serie de modificări în structura socială, nu întotdeauna şi în totalitate binevenite şi
acceptate de populaţie cu entuziasm.
12
 În societăţile mai omogene populaţia dovedeşte un grad de instruire şi cultură care o
face mai pregătită şi mai capabilă să înţeleagă adaptarea necesară la schimbare şi progres. De
aceea, societăţile mai armonioase din punct de vedere social sunt de cele mai multe ori şi mai
performante din punct de vedere economic.
Măsurile evidenţiate a reflecta eforturile societăţii au un anumit cost social pentru
îndreptarea situaţiilor inegale, pentru diminuarea efectelor negative în planul individului sau a
grupului din care face parte, de prevenire şi combatere a acelor stări conflictuale generate de
inegalităţile propagate în plan economic şi social.
A monodimensiona inegalitatea doar la nivelul conflictului dintre interesele
individuale şi contextul concurenţial reprezintă o manevră eronată în înţelegerea şi
pătrunderea multiplelor sensuri ale stării conflictuale în ansamblul său.
Aceasta nu se manifestă printr-un antagonism simplist şi brut: individ-societate, ci
printr-un ansamblu de stări sociale, economice, politice şi morale derivate din diferite
întrepătrunderi a conceptelor de : dreptate socială, siguranţă socială, responsabilitate socială,
egalitate a şanselor de participare la îmbogăţire etc.
Faimosul consens social este pus sub semnul întrebării în economia de piaţă.
Priorităţile pe care el se întemeiază: primatul colectivului asupra interesului individului,
puterea sindicală şi asociativă, modul de gestionare al întreprinderilor, se manifestă prin
reculul sentimentului colectiv în faţa valului de individualism crescând.
Inegalităţile sociale aflate în creştere vor putea periclita însuşi echilibrul social şi aşa
destul de precar în perioada de tranziţie. Dezordinea socială nu reprezintă în acest context
rezultatul concurenţei, ci al modului în care un individ, prin mentalitatea proprie înţelege să se
raporteze la concurenţă şi la cerinţele ei.
Găsirea unor alternative morale sau politice, obiective şi solide, prin care
responsabilitatea socială să-şi dovedească valenţele sale umaniste reprezintă atât un exerciţiu
de formulare a programelor sociale, cât şi fundamentarea unei concepţii clare privind
avantajele şi riscurile unei economii concurenţiale.
3.3.4. Inegalităţi şi conflicte sociale
Acest subiect constituie centrul atenţiei multor dezbateri în care punctele de vedere
alternează pornind nu doar de la poziţia susţinătorului cât mai ales de la implicaţiile percepute
şi pe care inegalitatea cantitativă şi calitativă le dezvoltă la nivelul societăţii moderne.

13
 În societăţile moderne indivizii şi grupurile luptă pentru putere şi bunăstare, iar
conflictul şi schimbarea sunt inevitabile. Grupurile aflate în conflict sunt grupuri marcate de
inegalitate (fie economică, fie morală).
Conceptul de şansă şi egalitatea şanselor a fost foarte insistent utilizat în
fundamentarea politicilor sociale a S.U.A. între anii 1950 – 1960. Conceptul se utilizează şi
astăzi, deşi optica despre sărăcie şi ajutoare sociale s-a schimbat în raport cu potenţialul
societăţii americane.
Pieţele funcţionează numai în măsura în care oamenii ca participanţi egali au acces la
ele. Accesul este însă asigurat de ofertă, iar oferta este a producătorului competiţional.
Sociologul englez T. H. Marshall preia tema dezvoltării sociale şi a şanselor de viaţă în
societăţile deschise, foarte dezvoltate. În concepţia autorului, evoluţia societăţii are la bază
conflictul de clasă. În ultimele două secole acest conflict s-a bazat pe două considerente:
a) cel al extinderii zonei conflictuale în special asupra grupurilor dezavantajate;
b) completarea tabloului conflictual cu noi elemente pe măsura evoluţiei societăţii.
După Marshall, se disting două tipuri de inegalităţi sociale: una care este economică,
numită cantitativă şi cealaltă calitativă. Prima este de neînlăturat; a doua însă poate fi
rezolvată. Dacă inegalitatea calitativă (care decurge din drepturile civile) este înlăturată,
atunci cea cantitativă îşi pierde şi ea din intensitate.
Schimbarea socială modernă a transformat formele inegalităţii şi ale conflictelor
rezultate din aceasta. Deosebirile existente în trecu la nivelul drepturilor calitative, pe măsura
transformării lor în statutul civic egal al indivizilor, au devenit în prezent deosebiri cantitative
sau inegalităţi economice.
Aceste inegalităţi economice au apărut în urma manifestării a două procese:
1. revoluţia modernităţii;
2. modificările din interiorul lumii moderne.
Daniel Chirot (1996) are propria sa opinie asupra modului cum s-a transformat
societatea şi mai ales rolul jucat de ciclurile industriale în procesul de alternanţă între stările
de egalitate şi inegalitate socială.
În concepţia autorului, parcurgerea erei industriale de la o fază la alta marchează şi
tulburările societăţii care s-au transformat la un moment dat în crize sociale solicitând măsuri
de politică şi protecţie socială. El a avansat ideea conform căreia succesul economic al
fiecărei faze (ciclu) era completat de consecinţe sociale. Tensiunile sociale create de
modernizare au culminat cu structura foarte inegală a distribuţiei rezultatelor.
14
 Concepţia lui Chirot despre tendinţa de alternanţă a fazelor de egalitate cu cele de
inegalitate socială, exprimate de dezvoltarea economică a societăţii, conduce la concluzia că
politica socială adecvată este doar aceea menită să rezolve starea conflictuală.
În comparaţie cu Chirot, teza lui Marshall se concentrează pe ideea că, tendinţa liniară
a dezvoltării individului, care merge încet dar sigur către devenirea propriului său stăpân,
generează nevoia unei politici sociale care să urmărească bunăstarea şi egalitatea.
R. Dahrendorf apreciază inegalitatea socială ca pe un mijloc al libertăţii (cu condiţia
însă ca ea să rămână o inegalitate a ofertei).
Preocuparea pentru acest subiect are însă şi un alt substrat: acela de definire şi
conturare a sferei drepturilor sociale. Acestea şi-au făcut apariţia odată cu statutul complet al
cetăţeanului şi dacă drepturile politice şi cele civile au o anumită putere de manifestare,
drepturile sociale nu se arată suficient de convingătoare cu atât mai mult cu cât ele sunt
capabile să genereze inegalităţi.
Concluzia este că inegalităţile economice se subordonează condiţiilor pieţei în timp ce
inegalităţile sociale reclamă acţiunea şi decizia politică.

15