STRUCTURA ȘI FUNCȚIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMELOR

Organismele vii îndeplinesc trei categorii de funcții: de nutriție, de relație și de reproducere.

A.Funcțiile de nutriție asigură preluarea, prelucrarea și transportul substanțelor în organism.

Aceste funcții sunt: nutriția propriu-zisă (hrănirea), respirația, circulația și excreția.

B.Funcțiile de relație (sensibilitatea și mișcarea) sunt responsabile de adaptarea și integrarea

organismului în mediul de viață.

C.Funcția de reproducere este funcția care asigură perpetuarea (conservarea) speciei.

A. FUNCȚIILE DE NUTRIȚIE
NUTRIȚIA PROPRIU-ZISĂ (HRĂNIREA)

Nutriția cuprinde procesele prin care substanțele preluate din hrană sunt transformate în
substanțe proprii. Hrănirea corespunde asimilației (laturii constructive a metabolismului).
Organismele sunt construite din substanțe organice (compuși ai carbonului).
În funcție de sursa de carbon folosită se deosebesc două tipuri fundamentale de nutriție:
autotrofă și heterotrofă.
1. Nutriția autotrofă constă în sinteza de substanțe organice din substanțe anorganice ( carbon
anorganic provenit din CO2). Acest tip de hrănire este întîlnit la plante, alge, cianobacterii,
bacteriile chemosintetizante, reunite sub denumirea de organisme autotrofe.
2. Nutriția heterotrofă este hrănirea cu substanțe organice produse de alte organisme și
preluate din corpul acestora. Organisme heterotrofe sunt animalele, fungii, unele protiste,
majoritatea bacteriilor.

NUTRIȚIA AUTOTROFĂ

(sinteza de substanțe organice din substanțe anorganice)

În funcție de sursa de energie folosită pentru sinteza de substanțe organice se deosebesc

două tipuri de nutriție autotrofă: chemosinteza și fotosinteza.

1. Chemosinteza utilizează energia chimică rezultată din oxidarea unor substanțe anorganice
(H2S, NH3 etc.). Organisme chemosintetizante sunt bacteriile sulfuroase (trăiesc pe pe fundul
apelor stătătoare și oxidează H2S până la sulfați, înlăturând efectul toxic al H 2S), bacteriile
nitrificatoare ( trăiesc în soluri și ecosisteme acvatice și oxidează NH3 până la nitriți sau nitrați,
asigurând circuitul azotului în natură și înlăturând efectul toxic al amoniacului), bacterii
metanogene (trăiesc în nămolul apelor stătătoare și în stomacul rumegătoarelor, reducând
anaerob CO2 la CH4).
2. Fotosinteza utilizează energia luminoasă pentru sinteza de substanțe organice. Este întâlnită la
plante și alge ( foarte rar la unele bacterii).
 FOTOSINTEZA

Fotosinteza este capacitatea plantelor și algelor de a elibera O 2 și de a sintetiza substanțe

organice din substanțe anorganice (H2O, CO2, săruri minerale), utilizând energia luminoasă captată
de pigmenții asimilatori.

Ecuația fotosintezei:

Lumină
6CO2 + 6H20 C6H12O6 + 6O2
glucoză

Deși are loc în toate organele verzi ale plantei, organul specializat pentru această funcție este
frunza, întrucât prezintă adaptări structurale pentru realizarea fotosintezei:

 forma turtită a frunzei îi oferă o mare suprafață de schimb cu mediul;

 prezența stomatelor prin care se face schimbul gazos ( CO2 intră în frunze prin stomate, O2
iese din frunze prin stomate);
 existența țesutului asimilator bogat în cloroplaste (sediul fotosintezei);
 prezența spațiilor pentru difuziunea gazelor ( în țesutul asimilator lacunar) și a fasciculelor
libero-lemnoase / nervurilor care asigură transportul sevelor.
Organitele celulare specializate pentru realizarea fotosintezei sunt cloroplastele, deoarece
conțin pigmenți asimilatori (clorofilă) care captează energia luminoasă necesară desfășurării
fotosintezei.

Tilacoidele (lamelele stromatice)

cu grana conțin pigmenții
asimilatori care captează energia
luminoasă. Pigmenții asimilatori
sunt:

 Clorofilieni sau verzi: de

exemplu, clorofila a și clorofila b.

 Carotenoizi: de exemplu,
carotina (portocaliu) și xantofila
(galben);
Stroma conține enzime cu rol
în sinteza de substanțe organice.
 Fotosinteza se desfășoară în două faze: faza de lumină și faza de întuneric.
Faza de lumină (Hill) este condiționată de prezența luminii, se desfășoară în formațiunile
grana și constă în trei procese: absorbția energiei luminoase de către pigmenții asimilatori; fotoliza
apei și eliberarea O2; transformarea energiei luminoase în energie chimică (sinteza ATP).

Faza de întuneric (ciclul Calvin) nu depinde de lumină, se desfășoară în stroma cloroplastului și

constă în fixarea sau reducerea CO 2(sinteza de substanțe organice prin încorporarea carbonului din
CO2 și a protonilor din apă). Reducerea CO2 se face cu ajutorul energiei din ATP și a enzimelor din
stroma cloroplastului. Primele substanțe organice sintetizate sunt monozaharidele (glucoza) din
care, prin reacții secundare, se formează polizaharide (amidon), proteine, lipide.

Importanța fotosintezei:

 menține constantă concentrația gazelor respiratorii în atmosferă, întrucât prin fotosinteză se

consumă CO2 din aer și se eliberează O2;
 este cel mai important proces prin care se sintetizează substanțe organice din substanțe
anorganice;
 este singurul proces natural de pe Terra prin care energia luminoasă este convertită în energie
chimică;
 asigură hrănirea plantelor și , implicit, creșterea și dezvoltarea acestora;
 furnizează hrană organismelor heterotrofe.;
 stă la baza producției agricole și silvice;
 furnizează omului hrană, materii prime și energie .
Factorii de mediu (externi) care influențează fotosinteza sunt: lumina (sursa de energie),
temperatura și materiile prime (H20, CO2, săruri minerale) care servesc la sinteza substanțelor
organice. Pentru fiecare factor de mediu există valori minime (sub care fotosinteza nu mai are loc),
optime (la care intensitatea fotosintezei este mare) și valori maxime (peste care fotosinteza
încetează). De exemplu, temperatura minimă la care are loc fotosinteza este de 0 0C, temperatura
optimă este cuprinsă, în general, între 25-35 0C și temperatura maximă, la care fotosinteza
încetează, este de peste 400C. Factorii de mediu acționează împreună. De pildă, în timpul secetei
fotosinteza scade chiar dacă toți ceilalți factori de mediu au valori optime.
Cu scopul de a crește producția agricolă, cultivatorii controlează și dirijează factorii de
mediu. Spre exemplu, pentru a crește fotosinteza, ei măresc în sere concentrația de CO 2 ( peste
valoarea medie atmosferică, adică peste 0,03 %) prin arderea metanului sau fermentarea
gunoiului de grajd. Creșterea fotosintezei conduce la sporirea producției.
În laborator, fotosinteza poate fi evidențiată prin procedee bazate pe evidențierea
producerii de O2, producerii de substanțe organice și pe evidențierea consumului
de CO2 .
Procedee bazate pe evidențierea producerii de O 2:
Într-o eprubetă aproape plină cu apă se introduce o ramură de plantă acvatică secționată oblic
(se introduce cu tăietura în sus). Eprubeta se plasează lângă o sursă de lumină și, în scurt timp,
tulpina secționată începe să degaje bule de gaz. Pentru a demonstra că gazul este O 2, se ridică
eprubeta și ser introduce rapid vărful unui chibrit incandescent. Se observă că acesta se reaprinde.
Așadar, gazul degajat este O2(întreține arderea).
Procedee bazate pe evidențierea producerii de substanțe organice sintetizate:
Prin fotosinteză se sintetizează amidonul, care poate fi identificat folosind drept indicator
iodul. În prezența iodului, amidonul se colorează în albastru-închis.
Se acoperă parțial, cu staniol, o frunză de mușcată a unei plante din ghiveci. Apoi, se expune
planta la lumină câteva ore ( chiar 24 h). După acest interval, se desprinde frunza și se fierbe în
alcool până se decolorează. Frunza decolorată și răcită se introduce într-o soluție de I2 în KI,
observându-se că zona expusă la lumină s-a albăstrit, iar zona acoperită a rămas decolorată. În
concluzie, zona expusă la lumină conține amidon, rezultat prin fotosinteză, care se colorează în
albastru la contactul cu iodul.
Procedee bazate pe evidențierea consumului de CO 2:
Se folosește o eprubetă cu apă fiartă și răcită ( prin fierbere este înlăturat dioxidul de carbon
din apă). În eprubetă, se introduce o ramură de plantă acvatică și se expune la lumină. Nu se mai
observă degajarea de bule de O2. Lipsa O2 indică faptul că fotosinteza nu mai are loc.
Dacă în eprubetă se introduce o cantitate mică de NaHCO3, începe degajarea de bule de O2.
Aceasta înseamnă că apa conține CO2 și acesta permite realizarea fotosintezei.

NUTRIȚIA HETEROTROFĂ
Nutriția heterotrofă este hrănirea cu substanțe organice gata sintetizate, preluate din
corpul altor viețuitoare.
În funcție de sursa nutritivă folosită, se deosebesc două tipuri de nutriție heterotrofă:
1.Nutriția saprofită constă în preluarea substanțelor organice din resturi vegetale și animale
aflate în descompunere (sapros = mort, în descompunere).
2. Nutriția parazită constă în preluarea substanțelor organice din organisme vii numite gazde.
NUTRIȚIA SAPROFITĂ este întâlnită la unele bacterii (bacterii de putrefacție, bacterii de
fermentație), unele ciuperci inferioare (drojdii, mucegaiuri) și la majoritatea ciupercilor superioare.
Organismele saprofite absorb diferitele substanțe organice dizolvate în apă. Substanțele cu
moleculă mare, insolubile, pentru a fi absorbite, sunt descompuse mai întâi în substanțe simple.
Organismele saprofite pot fi:
 Omnivore – dacă folosesc o gamă variată de substanțe organice;
De exemplu, mucegaiul alb, mucegaiul verde-albăstrui.
 Specializate – dacă folosesc o anumită sursă de substanțe organice;
De exemplu, bacteria Mycoderma aceti care transformă alcoolul etilic în acid acetic (oțet).
Importanța organismelor saprofite:
Importanța ecologică
Bacteriile de putrefacție din sol descompun resturile organice în substanțe minerale. Acest
proces se numește mineralizare și este deosebit de important, pentru că îmbogățește solul în
substanțe anorganice necesare plantelor și asigură circulația substanțelor în ecosistem.
Importanța economică
Bacteriile de fermentație lactică asigură acrirea laptelui și prepararea murăturilor,
bacteriile de fermentație acetică sunt importante în prepararea oțetului. Drojdia de bere și
drojdia vinului sunt importante în fabricarea berii, dospirea aluatului, respectiv fabricarea
vinului.
Mucegaiul verde-albăstrui produce o substanță antibiotică, penicilina, care înlătură concurența
din mediu. Substanțele antibiotice sunt folosite în industria farmaceutică.
Multe ciuperci sunt utilizate în alimentația omului (hribul, ciuperca de câmp, zbârciogul, bureții
galbeni etc).
NURITIA PARAZITĂ este întâlnită la numeroase organisme, precum:

Bacteriile parazite – provoacă boli numite bacterioze ( tuberculoza produsă de bacilul

Koch; tetanosul produs de bacilul tetanic; sifilisul produs de spirocheta sifilisului; antraxul
/ buba neagră produs de bacilul antraxului, salmnoneloza produsă de Salmonella).
Ciupercile parazite – provoacă boli numite micoze ( rugina grâului este o boală produsă de
ciuperca Puccinia graminis (rugina grâului); tricofiția este o afecțiune a pielii și a scalpului
produsă de ciuperca Trichophyton; candidoza produsă de Candida albicans (afectează
mucoasele). Ciuperca Laboulbenia bayeri parazitează numai musca de casă, dar există și
paraziți care pot trece de la o gazdă la alta. De pildă, rugina grâului are două gazde: grâul
și dracila (arbust spinos).
Plantele parazite ( torțelul sau cuscuta, muma pădurii, lupoaia) sunt lipsite de clorofilă, au
tulpini și frunze reduse, prezintă prelungiri numite haustori care se înfig în fasciculele
liberiene ale gazdei și absorb seva elaborată.
Protiste parazite (giardia care produce boala numită giardioză, plasmodiul malariei care
produce malaria sau frigurile de baltă etc).
Viermi paraziți ( tenia-teniaza; limbricul – ascaridioză; trichina – trichineloza etc).
Speciile parazite care pot trece de la animale la om produc boli numite zoonoze
( antracnoză, tuberculoză, salmoneloză, leptospiroză, tricofiție etc.).
Paraziții aduc prejudicii (daune) gazdei prin extragerea de substanțe nutritive, eliminarea
de substanțe toxice sau prin lezarea anumitor structuri ale gazdei.
Un organism parazit util omului este bacteria Bacillus thuringiensis care parazitează numai
insectele și este folosită ca insecticid biologic.

NUTRIȚIA MIXOTROFĂ

Nutriția mixotrofă caracterizează organismele cu nutriție dublă: autotrofă și heterotrofă.

Mixotrofia este întâlnită la euglenofite (euglena verde), plantele semiparazite (vâscul) și
plantele insectivore (otrățelul de baltă, roua cerului, Dioneea, Nephentes).

Plantele semiparazite sunt plante verzi care extrag cu ajutorul haustorilor apa și sărurile
minerale din vasele lemnoase ale altor plante. Spre exemplu, vâscul se dezvoltă pe ramurile
unor arbori (stejar, plop, arțar).

Plantele insectivore sunt plante autotrofe care, trăind în medii sărace în substanțe
minerale și compuși ai azotului, își completează necesarul de azot din corpul insectelor.
Frunzele lor sunt transformate în capcane și produc enzime digestive.

NUTRIȚIA SIMBIONTĂ

SIMBIOZA (syn = împreună, bios = viață) este asocierea durabilă și reciproc avantajoasă
dintre două specii. Această formă de conviețuire se stabilește, de regulă, cu scop de apărare
sau trofic (de hrănire). Printre cele mai cunoscute simbioze trofice se numără lichenii. Aceștia
sunt organisme provenite din asocierea permanentă a unei alge unicelulare (verzi sau
cianobacterie) cu hifele unei ciuperci. Ciuperca furnizează algei săruri minerale și apă ( poate
absorbi apa și din atmosfera umedă). Alga produce prin fotosinteză substanțe organice care
servesc la nutriția ciupercii.
Alte exemple de simbioze trofice sunt:

micorizele = asocieri între rădăcinile unor plante (orhidee, arbori) și unele ciuperci. În
schimbul substanțelor organice primite de la plantă, ciuperca aprovizionează planta cu
apă și săruri minerale)
nodozitățile = simbioze între rădăcinile plantelor leguminoase și bacteriile fixatoare
de azot. Nodozitățile au aspectul unor tumori dezvoltate pe rădăcină, însă în celulele
acestora se găsesc bacterii care transformă N2 în săruri de azot pe care să le poate
utiliza planta în fotosinteză. Grație nodozităților, plantele leguminoase (fasole, mazăre,
soia, arahide, salcâm) au un conținut ridicat de proteine, așadar o valoare nutritivă
mare. În plus, resturile leguminoaselor moarte îmbogățesc solul în azot.