Modernismul interbelic: ,,Riga Crypto și lapona Enigel” de Ion Barbu

Eseu-Particularități ale textului poetic modernist

Ion Barbu ilustrează în literatura noastră conceptul modern de poezie pură, o lirică
esențializată, a ideilor. Publicată în 1924, integrată apoi în volumul „Joc secund”(1930),
balada „Riga Crypto și lapona Enigel” face parte din a doua etapă de creație barbiană,
numită baladic-orientală, și anunță dezvoltarea ulterioară a poeziei sale spre ermetism.
Modernismul se definește ca un curent literar apărut în secolul al XX-lea, care implică
ideea de negare a tradiției. Astfel, modernismul poate fi pe deplin înțeles doar dacă e privit
în opoziție cu tradiționalismul, primul promovând nonconformismul, dinamismul, inovația,
iar cel de-al doilea respectând cu strictețe regulile impuse de tradiție.
În primul rând, poemul se încadrează în modernismul interbelic prin intelectualizarea
emoției, imaginar poetic inedit, ambiguitate, metafore surprinzătoare și cuvinte cu
sonorități neobișnuite, înnoiri prozodice.
În al doilea rând, poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” impune o viziune modernă
asupra iubirii. Interpretarea dată de însuși Ion Barbu poemului- ,,un Luceafăr întors” relevă
asemănarea cu problematica capodoperei lui Mihai Eminescu. Totuși, poemul modern este
„un Luceafăr cu rolurile inversate și într-un decor de o nebănuită noutate”, cum remarcă
Nicolae Manolescu. Ion Barbu răstoarnă clișeele mentalității tradiționale, astfel încât axa
uman-feminin-comun devine superioară axei nonuman-masculin-regal.
Tema poeziei este iubirea ca modalitate de cunoaștere a lumii. Fiind „un Luceafăr
întors”, poemul prezintă drama cunoașterii și a incompatibilității dintre două lumi (regnuri).
Prima secvență poetică relevantă pentru tema și viziunea despre lume prezintă regele
Crypto în mediul său, stăpân al lumii vegetale, dar cu însușiri umane. Ghioceii și toporașii îl
fac „sterp” și „nărăvaș” din cauza incapacității sale de a înflori, adică de a se împlini prin
atingerea unui ideal, acela al cunoașterii prin iubire.
A doua secvență, reprezentativă pentru tema textului, este aceea în care se surprinde
portretul laponei Enigel, gingașă, fermecătoare, delicată, venită din nordul înghețat. Ea
conduce turmele de reni, ceea ce denotă forță, demnitate, iar mersul către sud sugerează
aspirația către soare, deci către împlinirea unui ideal, anume spiritualitatea.
Viziunea despre lume este ilustrată încă din rama povestirii în care cititorul este inițiat
într-o poveste a unei nunți eșuate. Poemul exprimă concepția autorului despre relația dintre
iubire și cunoaștere. Pentru că aparțin unor regnuri diferite, cele două personaje văd iubirea
în mod diferit. Dacă pentru Enigel calea către absolut o reprezintă iubirea pentru soare,
pentru Crypto iubirea este una comună.
Titlul este construit printr-un raport de coordonare între numele celor doi
protagoniști, după modelul noilor povești de iubire din literatura universală, numai ca îi
situează pe eroi de la început în lumi diferite. Substantivul „Riga” sugerează un spațiu
oriental, exotic, în timp ce „lapona” trimite la un spațiu nordic. Membrii cuplului, antagonici,
prin apartenența la regnuri diferite, reprezintă personaje excepționale, Crypto fiind „sterp”
și „nărăvaș”, iar nigel „prea cuminte”. În acest fel, titlul sugerează iubirea imposibilă având
în vedere lumile diferite de care aparțin eroii.
Prima secvență surprinde în puține imagini atmosfera de la „spartul nunții” trăite.
Primele patru strofe constituie rama nunții povestite și reprezintă dialogul menestrelului cu
„nuntașul fruntaș”. Menestrelul e îmbiat să cânte despre nunta ratată dintre doi parteneri
inegali, reprezentanți a două regnuri diferite, „Enigel și Riga Crypto”. Nuntașul îl roagă să
zică „încetinel”/„un cântec larg”, pe care l-a zis „cu foc” acum o vară. Portretul
menestrelului-poet este fixat prin trei epitete: „trist”, „mai aburit ca vinul vechi”, „mult
îndărătnic”, iar invocația este repetată de trei ori, ceea ce determină ruperea lui de lumea
cotidiană, intrarea în starea de grație necesară zicerii acelui „cântec larg”.
A doua secvență surprinde în mod alegoric povestea imposibilă de iubire dintre ființa
vegetală și cea umană, ele fiind văzute prin calea instiatică de atingere a idealului. Secvența
debutează cu definirea celor două medii existențiale văzute antitetic. Riga Crypto este
regele bureților, sterp și incapabil să înflorească din cauza formării sale în faza incipientă.
Veșnicul tron al umezelii îl caracterizează și este urât de supuși din cauza lipsei fertilității. În
paralel, este surprinsă Enigel, ființa umană dornică de a-și părăsi locurile dominate de
gheață într-un proces simbolic al transhumanței. Cei doi se întâlnesc pe mușchiul pădurii,
simbol al lumii vegetative refuzate de fată. Cele trei chemări ale lui Crypto pot fi asemănate
cu chemările fetei de împărat din „Luceafărul”, poemul fiind numit în mod simbolic
„Luceafărul întors”.
Motivele poetice contribuie la ilustrarea temei. Motivul soarelui, care este motivul
central al poemului, reprezintă idealul laponei Enigel, ultima treaptă a inițierii, semnificând
puritatea absolută, în contrast cu idealul regelui Crypto. Motivul nunții văzută ca o probă a
inițierii în tainele lumii este un alt simbol dominant al baladei. Nunta umană din primele
patru strofe este una împlinită deoarece membrii cuplului aparțin de aceeași treaptă a
evoluției, pe când nunta povestită eșuează datorită incompatibilității dintre regnuri.
Sub raport stilistic, prezența inversiunilor („mult îndărătnic”, „zice-l-aș”) și a
vocativelor în prima parte a baladei evidențiază oralitatea textului. În portretizarea celor
două personaje simbolice sunt utilizate epitetul și antiteza: Crypto este „sterp și nărăvaș”,
„rigă spân”; lapona e „mică, liniștită” și „prea cuminte”. Dialogul dintre riga Crypto și laponă
este constituit pe baza unor asonanțe interioare și repetiții: „Eu mă duc să culeg/ Fragii
fragezi mai la vale”, dar și a antitezelor: spirit/materie, rațiune/instinct, soare/umbră,
lumină/întuneric, veghe/somn. Ambiguitatea este produsă de metaforele insolite: ,,Că
sufletul nu e fântână/Decât la om, fiară bătrână,/Iar la făptură mai firavă/Pahar e gândul, cu
otravă”.
Accentul în această baladă cade pe antagonismul slab-puternic. Ideea, impusă în
literatură, că dragostea este un miracol în sine nu-și are locul aici. Poetul prezintă drama
incompatibilității și legea nemiloasă a iubirii (supraviețuiește cel puternic, iar cel slab este
sacrificat).