ION CREANGĂ: POVESTEA LUI HARAP-ALB (1877)

CARACTERIZAREA LUI HARAP-ALB

               I. Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, este o capodoperă de inspirație

folclorică, dar și o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a marelui clasic al
literaturii române. „Oglindire a vieții în moduri fabuloase”, așa cum a numit-o G. Călinescu,
acesta operă literară conduce lectorul într-un spațiu imaginar, unde fantasticul este puternic
individualizat și umanizat.
Textul a fost publicat în revista „Convorbiri literare”, la 1august 1877, și este un basm
fantastic, ca și Fata babei şi fata moşneagului sau Povestea porcului.
Tema operei este triumful binelui asupra răului. De asemenea, se reiau anumite teme
și motive narative specifice basmelor populare: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea
prin vicleşug, probele, demascarea și pedepsirea răufăcătorului, căsătoria și încoronarea.
Opera poate fi interpretată şi ca un „Bildungsroman” (roman de formare), deoarece călătoria
pe care o întreprinde Harap-Alb îi călește caracterul și personalitatea. Este înfățișată
maturizarea crăișorului, de la un tânăr naiv, ușor de păcălit („boboc”) la prințul care știe ce
este necazul, cum să depășească greutățile vieții și cum să-și păstreze prietenii, ajutându-i și
fiind ajutat de aceștia.

II. Harap-Alb este personajul principal al basmului. El este caracterizat atât cu

ajutorul mijloacelor directe (portretul făcut de narator şi de alte personaje), cât şi indirecte
(caracterizarea prin propriile acţiuni, nume). Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii
pozitivi ai lui Creangă, fiind conturat ca un tânăr curajos,  milostiv și hipersensibil.
Călătoria pe care o face flăcăul pentru a ajunge împărat corespunde unei iniţieri în
vederea pregătirii lui pentru a deveni conducătorul unei împărății/ gospodării/ familii. Faptele
eroului rămân în limita umanului, iar probele care depăşesc sfera realului sunt trecute cu
ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale (calul năzdrăvan, Sfânta
Duminică, uriașii).
Lipsit de experienţă, „boboc în felul său la trebi de aieste”, mezinul Craiului devine
sluga Spânului și îşi asumă numele de Harap-Alb, dovedind loialitate şi credinţă faţă de
stăpânul său. Eroul îşi respectă cuvântul dat, este integru şi demn, capabil să-şi asume
vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui (să nu își ca slugi
oameni spâni și să se ferească de omul roș).
Probele la care îl supune Spânul sunt menite a-1 deprinde pe flăcău cu greutăţile
vieţii. El nu are puteri supranaturale, în schimb, este umanizat: el se teme, se plânge de
soartă, chiar amenință că își va lua viața. Depăşind cu bine toate probele, flăcăul
demonstrează că e „soi bun” (G. Călinescu), însușindu-și valori morale esențiale: bunătatea,
perseverenţa, capacitatea de adaptare la diverse situaţii ale vieţii.
O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş,
un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei

1
spre curtea Împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului, el deprinzând
acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos.
Harap-Alb are abilitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care să-1 ajute în orice
împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile dominante, devenite -
la nevoie - adevărate talente (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă).
În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de
împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre
reperele finale ale devenirii sale.
Decapitarea lui Harap-Alb este simbolică, având un rol purificator şi marcând
terminarea procesului de iniţiere. Eroul este înviat de fata Împăratului Roş, îşi recapătă
statutul social şi adevărata identitate, dovedește că s-a maturizat şi primeşte drept recompensă
împărăţia şi pe fata de care s-a îndrăgostit.

III. O scenă semnificativă pentru caracterizarea personajului o reprezintă

prima probă la care este supus eroul, și anume înfrângerea ursului (a tatălui deghizat în urs)
care se află sub podul ce desparte împărăţia părintească de lumea necunoscută. Este o probă
menită să-i testeze hotărârea şi curajul. Podul simbolizează trecerea de la o lume la alta, de la
cunoscut la necunoscut, de la imaturitate la maturitate. Mezinul depășește această probă cu
ajutorul calului năzdrăvan, care „dă năvală asupra ursului”.
               Un alt moment important îl constituie rătăcirea în pădurea-labirint, un element
simbolic, esenţial în procesul de maturizare. Pentru că este imatur, eroul încalcă sfaturile date
de tatăl său şi, la a treia apariţie a Spânului, se lasă păcălit de acesta şi îl angajează ca slugă
pentru a-l călăuzi în acest tărâm neprimitor. Dând dovadă de naivitate, eroul se lasă păcălit şi
acceptă să coboare în fântână pentru a se răcori. Aceasta este
o coborâre simbolică în infern, care reprezintă începutul iniţierii spirituale. Coborârea îi oferă
eroului un nume şi o nouă identitate. Schimbarea identităţii reale cu cea aparentă se observă
din semnificaţia numelui pe care îl primeşte de la Spân: Harap-Alb („harap” înseamnă rob
ţigan). Jurământul pe care îl face eroul în fântână are dublu rol: subliniază faptul că
Harap-Alb este un om de onoare care îşi va ţine cuvântul dat, dar anticipează şi finalul
basmului, deoarece include condiţia eliberării de jurământ: „şi atâta vreme să ai a mă sluji,
până îi muri şi iar îi învia.”
              
IV. Așadar, Harap-Alb devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase, aşa cum
se întâmplă de obicei în basme, ci prin trăsăturile sale profund umane. Bunătatea şi mila de
care dă dovadă încă de la început îl situează în rândul personajelor care reprezintă forţele
binelui. În final, el dobândeşte un set de valori morale care, în viziunea autorului, sunt
necesare unui om: mila, credința, generozitatea, prietenia, loialitatea, curajul.