Capitolul IV

Efectele contractului de vânzare

Secţiunea 1

Interpretarea contractului

40. Reguli de interpretare. Regulile generale de interpretare a contractului

conţinute de art. 1266 C.civ. vor completa regulile speciale consacrate
interpretării contractului de vânzare. În temeiul art. 1671 C.civ., clauzele
îndoielnice se vor interpreta în favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor
aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune
(art. 1671 C.civ.). În contractele încheiate cu consumatorii, clauzele îndoielnice
se vor interpreta în favoarea acestora, conform normelor legale din domeniul
protecţiei consumatorilor. Contractul se interpretează după voinţa concordantă a
părţilor şi nu după sensul literal al termenilor folosiţi; voinţa concordantă a
părţilor se va stabili, ţinându-se seama de scopul contractului, de negocierile
purtate între părţi, de practicile statornicite între acestea, de comportamentul
părţilor ulterior încheierii contractului, precum şi de orice alte elemente
interioare sau exterioare contractului care să ajute la stabilirea voinţei părţilor.
Interpretarea contractului trebuie să fie sistematică, dându-se fiecărei clauze
înţelesul ce rezultă din ansamblul său.

Secţiunea a 2-a

Obligaţiile vânzătorului

41. Obligaţia de a transmite proprietatea sau dreptul vândut. În

conformitate cu art. 1672 C.civ., vânzătorul are următoarele obligaţii principale:
1. să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut; 2. să predea
bunul; 3. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului. În
noua reglementare, transferul de proprietate este o obligaţie a vânzătorului. În
virtutea art. 1674 C.civ.reţinem că, exceptând cazurile prevăzute de lege sau

1
cele rezultate din voinţa părţilor în care se convine contrariul, proprietatea se
strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului fără să
fie necesară predarea bunului ori plata preţului. Odată întâlnite voinţele de a
vinde şi de a cumpăra, transferul dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în
altul se realizează automat şi abstract, fără să implice o anumită prestaţie din
partea vânzătorului.

Regula transferului automat şi instantaneu al dreptului vândut în patrimoniul

cumpărătorului la momentul încheierii contractului comportă şi excepţii,
născute fie din voinţa legii, fie din voinţa părţilor. Este adevărat că în cazurile
prevăzute expres de lege sau atunci când părţile convin, transferul de proprietate
nu operează la momentul încheierii contractului, ci la un moment ulterior, astfel
că strămutarea dreptului se delimitează de momentul realizării acordului de
voinţe. Este cazul vânzării drepturilor reale imobiliare, a bunurilor de gen, a
bunurilor viitoare, al vânzării după mostră sau model, al vânzării pe gustate, al
vânzării alternative, al vânzării cu rezerva proprietăţii ori al vânzării bunului
altuia.

Odată cu proprietatea, vânzătorul transmite cumpărătorului şi toate drepturile

şi acţiunile accesorii în legătură cu dreptul transmis (acţiunea în revendicare,
acţiunile posesorii etc). Dreptul de proprietate se transmite cumpărătorului
grevat de sarcinile care îl afectau la data perfectării vânzării şi pentru care au
fost îndeplinite formalităţile de publicitate în funcţie de natura bunului (spre
exemplu o ipotecă, un contract de locaţiune etc).

Indiferent de momentul transferului de proprietate, credem că în această

obligaţie de a da reţinută în sarcina vânzătorului se regăseşte îndatorirea
acestuia de a transmite cumpărătorului exact dreptul vândut, cu conţinutul şi
limitele convenite prin contract, pe care cumpărătorul le-a cunoscut şi le-a
acceptat în schimbul preţului, îndatorire care reprezintă expresia principiului
statuat de art. 1516 C.civ.: creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă
şi la timp a obligaţiei. Obligaţia de a transfera proprietatea constituie
fundamentul garanţiei pentru evicţiune.

42. Transferul dreptului de proprietate în cazul anumitor bunuri. În

cazul anumitor contracte de vânzare, precum vânzarea drepturilor reale
imobiliare, vânzarea bunurilor de gen, vânzarea bunurilor viitoare, vânzarea
după mostră sau model, vânzarea pe gustate, vânzarea alternativă, vânzarea cu
rezerva proprietăţii ori vânzarea bunului altuia, tranferul de proprietate nu

2
operează la momentul încheierii contractului, ci la un moment ulterior
determinat de particularităţile fiecărui contract în parte.

A. Vânzarea bunurilor imobile. Când vânzarea are ca obiect dreptul de

proprietate sau un alt drept real imobiliar, acest drept nu se transmite la
cumpărător în momentul încheierii contractului, dacă avem în vedere
dispoziţiile de carte funciară prevăzute de actuala lege de codificare. O
asemenea vânzare derogă de la caracterul consensual al contractului de vânzare,
întrucât contractul trebuie încheiat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în formă
autentică, formă cerută ad validitatem (art. 1244 C.civ.). Art. 885 C.civ.
instituie efectul constitutiv sau translativ de drepturi reale imobiliare al înscrierii
actului de vânzare în cartea funciară, data înregistrării cererii de înscriere fiind
data transferului dreptului real imobiliar. Principiul instituit de art. 885 C.civ.
priveşte orice drept real cu privire la un bun imobil, nu numai dreptul de
proprietate. Însă, la momentul actual, aceste dispoziţii legale nu îşi găsesc
aplicabilitate, art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
noului Cod Civil statuând că înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale
imobiliare va avea efect translativ sau constitutiv de drepturi reale (devenind
aplicabil art. 885 C.civ.) abia după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru
fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea cărţilor funciare pentru
imobilele respective la cerere sau din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile
Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996. Până la momentul
preconizat, transferul dreptului real imobiliar se realizează în momentul
exprimării consimţămintelor părţilor în forma autentică impusă ad validitatem,
iar intabularea se realizează numai pentru opozabilitate faţă de terţi. În cazul
vânzării de drepturi reale imobiliare, în care transferul dreptului se realizează
prin înscrierea în cartea funciară, vânzătorul trebuie să predea înscrisurile
necesare în vederea efectuării înscrierii dreptului cumpărătorului şi radierii
dreptului înscris pe numele său, aceste operaţiuni fiind, de asemenea, cuprinse
în conţinutul obligaţiei de a transmite proprietatea1.

Dacă obiect al contractului de vânzare l-a constituit o anumită suprafaţă dintr-

un teren mai mare cu un preţ stabilit pe unitate de măsură, a cărei întindere sau
amplasare nu este determinată (de exemplu 500 mp dintr-un teren de 5000mp),
strămutarea proprietăţii de la cumpărător la vânzător va avea loc numai după
măsurarea şi delimitarea suprafeţei vândute (art. 1742 C.civ.).

1
Art. 1482 alin. (2) C.civ.

3
 B. Vânzarea cu clauză de rezervă a proprietăţii. Dreptul de proprietate se
transmite la un moment distinct de cel al încheierii contractului şi în cazul în
care vânzătorul şi-a rezervat proprietatea până la plata preţului, ipoteză în care
dreptul se transferă la cumpărător în momentul plăţii integrale a preţului
vânzării. O asemenea stipulaţie este valabilă în temeiul art. 1684 C.civ., chiar
dacă bunul vândut fusese deja predat cumpărătorului, dar pentru a deveni
opozabilă terţilor, trebuie îndeplinite formalităţile de publicitate cerute de lege,
în funcţie de natura bunului. Cumpărătorul, deşi intrat în stăpânirea materială a
bunului care i-a fost predat, nu este proprietar. Odată cu plata integrală a
preţului vânzării, el dobândeşte proprietatea bunului2. O astfel de clauză îşi
găseşte în special aplicare în contractele comerciale3.

43. Vânzarea bunului altuia. Noţiune şi reglementare. Un element de

noutate în reglementarea contractului de vânzare adusă de actuala lege de
codificare este recunoaşterea valabilitării vânzării lucrului altuia. Obligaţia de a
transmite proprietatea se naşte efectiv din vânzarea lucrului altuia având ca
obiect un bun individual determinat deoarece în acest contract vânzătorul este
obligat să asigure transmiterea proprietăţii către cumpărător, proprietate pe care
nu o are la momentul încheierii contractului. Vânzarea lucrului altuia este
reglementată în dispoziţiile art. 1683 C.civ.: „Dacă, la data încheierii
contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea
unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”. Un
astfel de contract implică lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului la momentul
perfectării actului şi conţine ca trăsătură definitorie obligaţia vânzătorului de a
asigura transmiterea proprietăţii de la titularul acestui drept către cumpărător.
Legiuitorul nu distinge după cum vânzătorul și cumpărătorul au cunoscut sau nu
lipsa calităţii de proprietar ori după cum părţile au intenţionat sau nu transferul
imediat al dreptului de proprietate, deşi cunoşteau lipsa calităţii de proprietar a
vânzătorului la data vânzării. În doctrină, vânzarea bunului altuia s-a regăsit în
acele cazuri în care proprietarul vinde succesiv acelaşi bun la doi cumpărători
sau în cazul în care un coproprietar/coindivizar înstrăinează singur bunul

2
A se vedea şi Cass. Com., RTD com., 1980, p. 43, în C. Mascala, C. Saint-Alary-Houin, op. cit., p. 102: cum
transferul proprietăţii depinde de plata preţului, eveniment viitor şi incert, obligaţia vânzătorului de a transfera
proprietatea este supusă condiţiei suspensive a plăţii preţului de către cumpărător.

3
D. Chirică, op. cit., p. 387, nr. 387.

4
proprietate comună/indiviză fără a avea acordul celorlalţi
coproprietari/coindivizari ori în cazul proprietarului aparent4.

Obligaţia de a asigura transmiterea proprietăţii. Odată încheiat contractul,

se naşte pentru vânzător obligaţia de rezultat de a asigura transferul dreptului
către cumpărător. Nu importă modalitatea prin care cumpărătorul dobândeşte
proprietatea bunului, ci numai rezultatul acestei obligaţii. Obligaţia se consideră
executată fie atunci când vânzătorul dobândeşte el proprietatea bunului care se
va transfera apoi cumpărătorului (caz în care vânzătorul este cel care va datora
cumpărătorului garanție, cumpărătorul fiind succesorul său cu titlu particular)
fie atunci când adevăratul proprietar ratifică contractul dintre vânzător şi
cumpărător fără ca dreptul de proprietate să mai treacă prin patrimoniul
vânzătorului (caz în care cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al
proprietarului care îi va datora printre altele obligația de garanție), fie prin orice
alt mijloc direct sau indirect care procură cumpărătorului proprietatea asupra
bunului. Din momentul în care vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate de
la adevăratul proprietar, acesta se transferă de drept către cumpărător. Faţă de
adevăratul proprietar, contractul dintre vânzător şi cumpărător nu produce
niciun efect. Dacă bunul se află la cumpărător, adevăratul proprietar are la
îndemână acţiunea în revendicare. Dacă bunul se află la adevăratul proprietar,
acesta nu poate fi obligat la predarea sau restituirea lui. Dacă vânzătorul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de a asigura cumpărătorului proprietatea bunului,
cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului de vânzare cu restituirea
preţului vânzării şi plata daunelor-interese care vor fi stabilite potrivit
prevederilor art. 1702-1703 C.civ. aplicabile în materia evicţiunii.

Vânzarea bunului proprietate comună de către un singur coproprietar.

Dreptul de proprietate comună se naşte în temeiul unui act juridic sau al altui
mod de dobândire prevăzut de lege şi este un drept care are 2 sau mui mulţi
titulari5. În aplicarea art. 634 alin. (1) C.civ., oricare dintre coproprietari are un
drept absolut şi exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul de proprietate,
drept pe care îl poate înstrăina liber, fără acordul celorlalţi coindivizari (caz în
care dobânditorul se va substitui în drepturile coproprietarului înstrăinător), atât
timp cât nu există o clauză de inalienabilitate legal constituită şi nici un drept de
preempţiune în favoarea unuia sau celorlalţi coproprietari.

4
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 124-125.

5
Art. 631 C.civ.

5
 Actele de dispoziţie asupra bunului comun sunt guvernate de regula
unanimităţii. Astfel, orice act de înstrăinare sau de grevare a bunului, în
materialitatea sa, nu poate fi făcut decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Art.
642 alin. (4) C.civ. include în sfera actelor de dispoziţie orice act juridic cu titlu
gratuit având ca obiect bunul comun, actele de folosinţă cu titlu gratuit, cesiunea
de venituri imobiliare pe o durată mai mare de 3 ani şi locaţiunea încheiată pe o
durată mai mare de 3 ani, toate acestea urmând a se efectua numai cu
respectarea regulii unanimităţii. De asemenea, orice lucrare prin care se
urmăreşte exclusiv înfrumuseţarea bunului, va putea fi efectuată numai cu
acordul tuturor coproprietarilor.

Sancţiunea nerespectării regulilor privind încheierea actelor de administrare

sau dispoziţie asupra bunului comun. Încheierea unui act de administrare prin
încălcarea regulii majorităţii cotelor sau prin încălcarea art. 641 alin. (2) C.civ.,
ori încheierea unui act juridic de dispoziţie cu încălcarea regulii unanimităţii,
atrage inopozabilitatea actului astfel încheiat faţă de coproprietarul care nu a
consimţit expres sau tacit la perfectarea actului6. În virtutea prevederilor art.
1683 C.civ., dacă un coproprietar a vândut un bun stăpânit în coproprietate, fără
a avea acordul celorlalţi coproprietari, vânzarea astfel încheiată a transmis
cumpărătorului dreptul de proprietate asupra cotei-părţi ce a aparţinut
coproprietarului înstrăinător şi totodată a născut pentru acesta din urmă obligaţia
de a asigura ulterior transmiterea proprietăţii asupra întregului bun, fie prin
dobândirea de către el a proprietăţii depline asupra bunului, fie prin ratificarea
actului de înstrăinare de către toţi coproprietarii, fie prin orice alt mijloc direct
sau indirect care să asigure terţului proprietatea asupra întregului bun. Până la
acest moment însă, contractul de vânzare a bunului comun încheiat de un singur
coproprietar va fi ignorat de coproprietarii care nu au consimţit la încheierea
lui7, astfel că terţul nu are la dispoziţie un mijloc legal pentru a intra în posesia
bunului. Dacă bunul, în urma încheierii unui asemenea contract de vânzare, se
află în posesia terţului, coproprietarul care nu a consimţit la încheierea actului,
are dreptul să exercite împotriva terţului până la partaj, acţiunile posesorii, în
conformitate cu art. 949-951 C.civ., prin care urmăreşte restituirea posesiei,
restituire care se va face în folosul tuturor coproprietarilor, fiecare păstrându-şi

6
Sub imperiul reglementării vechiului Cod civil, această soluţie a fost consacrată de doctrină. A se vedea, în
acest sens, V. Stoica, op. cit., p. 269; C. Larroumet, Droit civil. Les biens. Droits réels principaux, Economica,
Paris, 2004, p. 153; Ph. Malaurie, L. Aynès, Les biens, Defrénois, Paris, 2000, p. 200.

7
V. Stoica, op. cit., p. 270.

6
drepturile născute din coproprietate (art. 642 C.civ.). Când vânzătorul
coproprietar nu asigură transmiterea către cumpărător a dreptului de proprietate
asupra întregului bun, cumpărătorul care a dobândit numai dreptul de
proprietate asupra cotei-părţi ideale ce a aparţinut vânzătorului, poate solicita,
pe lângă daune-interese, la alegere, fie rezoluţiunea contractului, fie o reducere
din preţ proporţională cu cota-parte din bun pe care nu a dobândit-o.
Rezoluţiunea contractului se poate obţine în cazul în care cumpărătorul nu ar fi
cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun. Daunele-
interese se vor stabili potrivit regulilor art. 1702-1703 C.civ. aplicabile în
materia evicţiunii, însă, în cazul în care cumpărătorul a cunoscut la momentul
încheierii contractului, că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului, el nu
poate solicita restituirea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau
voluptuare efectuate.

44. Obligaţia de predare a bunului vândut. Obligaţia de predare a bunului

este reglementată în art. 1685-1694 C.civ. Prin predare se înţelege punerea
bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului împreună cu tot ceea ce este
necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.
Predarea are semnificaţia transmiterii numai a elementului material (corpus) al
posesiei către cumpărător, întrucât elementul psihologic (animus) s-a transmis
odată cu dreptul de proprietate.

A. Executarea obligaţiei de predare a bunului imobil se realizează prin

punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bun al vânzătorului
(art. 1687 C.civ.). Predarea bunurilor mobile se execută fie prin tradiţiune (prin
remiterea materială a bunului mobil corporal vândut), fie prin remiterea titlului
reprezentativ sau a unui alt document sau lucru care permite cumpărătorului să
preia bunul în orice moment (art. 1688 C.civ.). Dacă bunul se află deja în
detenţia cumpărătorului sub un alt titlu (depozit, locaţiune, comodat etc),
predarea este implicit realizată, cumpărătorul dobândind posesia cu ambele sale
elemente (animus şi corpus) în momentul dobândirii proprietăţii.

B. Obiectul obligaţiei de predare. Conformitatea bunului vândut. Potrivit

art. 1690 alin. (1) C.civ., vânzătorul va preda bunul în starea în care acesta se
afla la momentul încheierii contractului. Obligaţia de predare are ca obiect
bunul care a fost vândut, astfel cum acesta a fost convenit de părţi în contract. În
lipsa unei convenţii contrare, cumpărătorul şi-a exprimat consimţământul de a
cumpăra bunul în considerarea tuturor caracteristicilor acestuia la data la care şi-
a dat acordul. Este astfel dreptul cumpărătorului la predarea bunului pentru care
7
şi-a exprimat consimţământul. Obligaţia vânzătorului de a preda lucrul care să
corespundă utilizării convenite, este o obligaţie esenţială, pentru care
răspunderea vânzătorului nu poate fi limitată sau înlăturată8. Din coroborarea
art. 1690 alin. (1) C.civ. cu art. 1516 alin. (1) C.civ, rezultă că vânzătorul este
obligat la îndeplinirea integrală şi exactă a obligaţiei de predare a bunului
vândut, ceea ce implică cerinţa ca între bunul vândut şi bunul predat să existe o
identitate, o conformitate, sub toate aspectele. Această corespondenţă a bunului
predat cu bunul vândut a fost numită în doctrină conformitate şi a fost analizată
prin prima a trei elemente: identitate, cantitate şi calitate9.

Reglementând obligaţiile de predare şi de garanţie contra viciilor, legiuitorul

face referire numai la termenul de ,,vicii”, niciodată la cel de ,,neconformitate”.
În privinţa obligaţiei de predare, deşi prevederile legale fac vorbire numai
despre starea sau calitatea bunului, o interpretare de ansamblu a normelor care
reglementează aceasă obligaţie, cât şi a normelor din domeniul prescripţiei10 (cu
referire la acţiunea în garanţie pentru vicii aparente) ne determină să afirmăm că
executarea corespunzătoare a obligaţiei de predare implică conformitatea
aparentă a bunului predat cu cel vândut, atât cu privire la identitate, cât şi cu
privire la starea calitativă sau cantitativă a bunului, de vreme ce cumpărătorul
poate reclama, în temeiul art. 1691 C.civ. şi art. 2530 C.civ., fie un viciu în sens
de defect material, fie o lipsă a unei calităţi convenite, fie o lipsă cantitativă. În
materia garanţiei pentru vicii, lucurile se prezintă de aceeaşi manieră:
prevederile legale fac referire numai la garanţia pentru viciu în sens de defect
material ce ţine de structura internă a bunului11, dar dispoziţiile privitoare la
garanţia pentru vicii se aplică şi în cazul în care bunului îi lipseşte una dintre
calităţile convenite sau prezintă o lipsă cantitativă, adică şi în alte cazuri de
neconformitate ascunsă. Cu alte cuvinte, vânzătorul garantează contra

8
Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph.-S.Munck, Drept civil. Obligaţiile..., op. cit., p. 562.

9
A se vedea, pentru o expunere pe larg a conformității bunului vândut, I.F.Popa, Conformitatea lucrului
vândut, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; P.S.Atiyah, The sale of goods, Pitman Publishing, 1990.

10
Art. 2530 C.civ.: ,,(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din
transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul
obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori
a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de
constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi
în cazul lipsei calităţilor convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri
puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală”.
11
Potrivit art. 434 din C.civ. german, bunul este lipsit de defecte materiale în cazul în care, în momentul
transferului riscurilor, acesta prezintă calităţile convenite.

8
neconformității ascunse, tradusă printr-un viciu în sens de defect material
redhibitoriu, dar şi printr-o o lipsă a unei calităţi convenite sau o lipsă
cantitativă.

Prin urmare, putem afirma că, deşi concepte precum conformitate, predare
conformă, defect de conformitate, nu se întâlnesc în noua codificare, legiutiroul
reglementează implicit o obligaţie de conformitate a vânzătorului pe care o
include parţial în obligaţia de predare (conformitatea aparentă) şi parţial în
garanţia contra viciilor (conformitatea ascunsă)12.

O executare conformă a obligaţiei de predare implică, aşadar, o conformitate

a bunului predat cu bunul vândut. Remiterea unui lucru care nu este conform
stipulaţiilor contractuale, chiar de o manieră minoră, angajează răspunderea
contractuală a vânzătorului pentru neexecutarea corespunzătoare a obligaţiei de
predare, fără a mai fi nevoie să se stabilească întrunirea condiţiilor garanţiei
pentru vicii13.

Când cumpărătorul, cu ocazia examinării bunului ce i-a fost livrat, observă că

există o diferenţă între acesta şi bunul pe care a dorit să-l cumpere, fie sub
spectul identităţii, fie sub aspectul calităţii, fie sub aspectul cantităţii, suntem în

12
Convenţia de la Viena face din conformitate o obligaţie distinctă de obligaţia de predare: vânzătorul
„trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor prevăzute în contract şi al căror
ambalaj sau condiţionare corespunde celui prevăzut în contract” [art. 35 alin. (1)] şi este ţinut să răspundă „în
conformitate cu contractul şi prezenta convenţie, de orice lipsă de conformitate care există în momentul
transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior” [art. 36 alin. (1)]. În
conformitate cu art. 36 alin. (2) C.V.I.M.: „Vânzătorul este, de asemenea, răspunzător de orice lipsă de
conformitate care apare după momentul indicat în paragraful precedent şi care este imputabilă neexecutării
oricărei obligaţii ale sale, inclusiv celei de garanţie potrivit cu care, în timpul unei anumite perioade, mărfurile
vor rămâne adecvate întrebuinţărilor lor normale ori unei întrebuinţări speciale sau vor păstra calităţile ori
caracteristicile specificate”. Propunerea de Regulament privind Legislaţia europeană comună în materie de
vânzare îmbrăţişeasză aceeaşi concepţie şi distinge între livrarea bunurilor şi obligaţia de conformitate. În
acest sens, art. 99 arată: „Pentru a fi în conformitate cu prevederile contractului, bunurile sau conţinutul digital
trebuie: a) să fie în cantitatea cerută prin contract şi să aibă calitatea şi caracteristicile prevăzute în acesta; b)
să fie împachetate sau ambalate în condiţiile prevăzute prin contract; c) să fie furnizate împreună cu
accesoriile, instrucţiunile de instalare sau alte instrucţiuni cerute prin contract. 2. Pentru a fi conforme cu
prevederile contractului, bunurile sau conţinutul digital trebuie să îndeplinească şi cerinţele de la articolele
100, 101 şi 102, cu excepţia cazului în care părţile au convenit altfel”.

13
În speţă se vânduse un vehicul nou care suferise o „efracţie”; cererea în rezoluţiunea contractului a fost
respinsă iniţial de curtea de apel cu motivarea că vehiculul suferise consecinţe minore, reparabile fără a lăsa
urme; hotărârea a fost casată cu motivarea că prin vânzarea unui lucru nou se înţelege a fi un lucru care nu a
suferit nicio degradare, astfel că vânzarea trebuie desfiinţată (Cass. Civ. 1 re, Bull. civ. I, 2006, nr. 217, în Ph.
Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 172).

9
prezenţa unei neconformităţi a bunului predat cu bunul vândut. În ceea ce
priveşte identitatea bunului vândut cu bunul predat, ca prim element al
conformitărţii, ce trebuie verificat de cumpărător cu ocazia preluării bunului,
problema ei se pune în special în privinţa bunurilor individual determinate şi
presupune ca bunul predat să fie chiar bunul ce formează obiectul contractului14,
destinat utilizării în scopul pentru care a fost cumpărat. În cazul bunurilor de
gen dintr-un gen limitat, identitatea se cere îndeplinită între lotul individualizat
drept gen limitat la încheierea contractului şi lotul din care se va realiza
individualizarea bunurilor în vederea predării. În cazul celorlalte bunuri de gen,
problema unei identităţii se pune sub aspectul genului ce a format obiectul
contractului de vânzare, astfel cum acesta este determinat în contract. Vânzarea
unui bun de un anumit model obligă la predarea bunului din modelul respectiv,
după cum vânzarea unui autoturism de o anumită culoare obligă vânzătorul la
predarea unui autoturism cu acea culoare15.

În privinţa cantităţii obiectului vânzării, acest element de conformitate

prezintă importanţă mai ales în cazul vânzării unor bunuri de gen, când
vânzătorul este obligat să predea cantitatea de bunuri convenită în contract. În
cazul bunurilor individual determinate, art. 1741-1745 C.civ. conţin reguli
speciale cu privire la vânzarea bunurilor imobile. Potrivit textelor sus-amintite,
în cazul vânzării de imobile, dacă există o diferenţă între suprafaţa arătată în act
sau avută în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi suprafaţa
reală rezultată din măsurători, devin aplicabile următoarele reguli:

- dacă imobilul s-a vândut cu indicarea suprafeţei şi cu un preţ stabilit pe

unitate de măsură (de exemplu, 1000 mp cu preţul de 1 mil. lei/mp), vânzătorul
este dator să predea întinderea arătată în contract. În cazul în care, cu ocazia
efectuării măsurătorilor, se constată că întinderea reală este mai mică decât cea
specificată în contract, cumpărătorul poate cere completarea ei (dacă vânzătorul
mai are teren în continuare) sau o reducere din preţ proporţională cu întinderea

14
,,Comanda de lucruri noi este înţeleasă în mod normal ca purtând asupra unui lucru fără defect, în caz
contrar, cumpărătorul are dreptul să refuze predarea; în această speţă, s-a casat hotărârea care respinsese
acţiunea cumpărătorului în rezoluţiunea vânzării unui automobil nou comportând anumite defecte uşoare de
vopsire întrucât automobil era conform tipului de vehicul cumpărat, toate exemplarele prezentând de altfel o
imperfecţiune asemănătoare, aceasta fiind aparentă pentru un cumpărător atent” (Cass. Civ. 1 re, Bull. civ. I, nr.
310, Dalloz 1992, sum., 201, cu observaţii de O. Tournafond, în Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p.
179).

15
D. Mainguy, op. cit., p. 139.

10
găsită lipsă, atunci când cumpărătorul nu cere completarea sau vânzătorul nu
poate să completeze întinderea lipsă; rezoluţiunea poate fi cerută când, din
cauza diferenţei de suprafaţă, bunul nu poate fi folosit în scopul pentru care a
fost cumpărat [art. 1743 alin. (1) C.civ.]; dacă, dimpotrivă, cu ocazia
măsurătorilor, se constată că întinderea reală este mai mare decât cea specificată
în contract, iar excedentul depăşeşte a 20-a parte din suprafaţa convenită,
cumpărătorul va plăti şi suplimentul de preţ corespunzător sau va putea obţine
rezoluţiunea vânzării. În măsura în care excedentul nu depăşeşte a 20-a parte din
întinderea arătată în contract, cumpărătorul nu poate solicita rezoluţiunea
vânzării, dar nici nu poate fi obligat să plătească preţul excedentului [art. 1743
alin. (2) C.civ.].

- dacă imobilul determinat s-a vândut pe un preţ total (de exemplu, o

construcție cu preţul de 10 miliarde lei), fără indicarea suprafeţei, diferenţa
dintre întinderea estimată de părţi şi întinderea reală nu prezintă relevanţă,
neputând determina nici modificarea preţului, nici rezoluţiunea contractului (art.
1741 C.civ.) .

- dacă s-au vândut două fonduri cu arătarea întinderii fiecăruia prin acelaşi
contract şi pentru un singur preţ, eventualele diferenţe de întindere se
compensează (de exemplu, un teren are o suprafață mai mare decât cea indicată
în contract, pe când celălalt teren are o suprafață mai mică decât cea indicată în
contract), iar acţiunile, fie pentru suplimentul de preţ, fie pentru scăderea
preţului, pot fi promovate potrivit regulilor prevăzute de art. 1743 C.civ. (cu
privire la vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeței și cu prețul stabilit pe
unitate de măsură ) și art. 1744 C.civ.( cu referire la termenul de decădere de 1
an ce însoțește acțiunea estimatorie și acțiunea în rezoluțiune). Rezoluţiunea, în
acest caz, este supusă dreptului comun.

Art. 1744 C.civ. supune acţiunile estimatorii, fie pentru reducerea preţului, fie
pentru majorarea sa, cât şi acţiunea în rezoluţiune (întemeiată pe art. 1741, 1743
şi 1745 C.civ.), unui termen de decădere de 1 an de la data încheierii
contractului, exceptând cazul în care părţile au stabilit o dată pentru măsurarea
imobilului, când termenul de 1 an curge de la această dată.

Obligaţia de predare a bunului vândut trebuie executată conform contractului

şi în ceea ce priveşte calitatea bunului predat. Aceasta implică condiţia ca bunul
predat să aibă toate calităţile convenite de părţi şi pe care cumpărătorul este
îndreptăţit să le pretindă. În situaţia vânzării unui bun individual determinat

11
prezent, vânzătorul va preda bunul în starea în care acesta se afla la momentul
încheierii contractului, întrucât această stare a bunului a determinat
manifestarea de voinţă a cumpărătorului pentru încheierea contractului. Dacă
starea bunului vândut a fost descrisă în contract, predarea trebuie să aibă ca
obiect bunul conform acestei stări. Atunci când prin contract părţile au convenit
că bunul prezintă anumite calităţi, bunul predat trebuie să prezinte aceste
calităţi. Când în contract nu a fost determinată starea bunului vândut, chiar dacă
a fost avută în vedere de părţi la momentul exprimării acordului de voinţe,
cumpărătorul nu va putea face dovada unei predări a bunului într-o stare
neconformă decât prin raportare la dispoziţiile art. 1231 C.civ., care impun o
calitate rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin medie, a prestaţiei
vânzătorului. Drept urmare, între încheierea contractului şi predare, vânzătorul
este dator să conserve bunul (art. 1485 C.civ.). În privinţa calităţii bunurilor de
gen, în lipsa unei stipulaţii contrare, art. 1486 C.civ. în materia plăţii, prevede că
vânzătorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate, însă nu va fi eliberat
de obligaţia de predare decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin
medie. Potrivit art. 1686 alin. (3) C.civ., vânzătorul nu va fi eliberat de obligaţia
de predare chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile de gen respective a
pierit în totalitate, întrucât genera non pereunt, exceptând cazul bunurilor dintr-
un gen limitat.

Examinarea bunului după preluare. Procedura denunţării viciului

(neconformităţii) aparent(e). Deşi referirea strictă la verificarea stării bunului
conţinută în art. 1690 alin. (2) C.civ. sau la dezacordul asupra stării sau calităţii
bunului din art. 1691 C.civ. ar putea conduce la concluzia că textul impune
numai o verificare a bunului sub aspect calitativ sau funcţional, cumpărătorului
îi revine obligaţia de a verifica bunul primit sub aspectul tuturor celor trei
elemente ale conformităţii. Art. 1690 alin. (2) C.civ. prevede că, imediat după
preluare cumpărătorul are obligaţia să examineze starea bunului conform
uzanţelor. Această normă trebuie interpretată prin coroborare cu dispoziţiile
legale care obligă vânzătorul la garanţia contra viciilor ascunse: vânzătorul
răspunde pe temeiul garanţiei numai pentru viciile pe care la data predării, cu
ocazia examinării bunului, un cumpărător prudent şi diligent nu le-a putut
descoperi fără asistenţă de specialitate. Rezultă de aici că examinarea bunului de
către cumpărător, imediat după preluare, trebuie să se facă cu prudenţa şi
diligenţa de care dă dovadă un bun proprietar. Rigoarea impusă cumpărătorului
în examinarea bunului, pe de o parte, şi complexitatea bunului, pe de altă parte,
trasează distincţia între viciul aparent şi cel ascuns, distincţie relevantă în

12
privinţa temeiului juridic al răspunderii vânzătorului. Însă, prudenţa şi diligenţa
cumpărătorului nu implică obligaţia sa de a apela la cunoştinţele unui expert
pentru descoperirea eventualelor neconformităţi.

Când la momentul încheierii contractului, bunul prezenta un defect aparent pe

care cumpărătorul din neglijenţă nu l-a observat, vânzătorul nu va răspunde nici
pe temeiul unei predări neconforme, nici pe temeiul garanţiei pentru vicii
ascunse. Cumpărătorul suportă riscul propriei sale ignoranţe. La încheierea
contractului, părţile trebuie să dea dovadă de o diligenţă rezonabilă în privinţa
cunoaşterii naturii sau obiectului contractului cât şi a calităţilor acestuia. Dacă
aceste defecte materiale existau la momentul perfectării contractului şi au fost
observate de cumpărător care le-a acceptat şi a înţeles să cumpere în aceste
condiţii, el nu mai poate reclama ulterior o predare neconformă sau un viciu
ascuns.

Astfel, în cazul unui viciu (defect de conformitate) aparent, pe care

cumpărătorul l-a constatat cu ocazia examinării bunului, el trebuie să îl
informeze pe vânzător fără întârziere [art. 1690 alin. (3) C.civ.]. Expresiile
utilizate de textul de lege denotă termene foarte scurte în care trebuie să se facă
examinarea bunului şi mai apoi denunţarea eventualelor neconformităţi. Cu
toate astea, se admite că examinarea şi informarea vânzătorului cu privire la
existenţa unor vicii aparente, se pot face într-un termen rezonabil de la predare,
caracterul rezonabil determinându-se prin raportare la complexitatea bunului16.
Dacă, în urma verificării efectuate de către cumpărător, bunul nu prezintă un
defect de conformitate sau prezintă un asemenea defect, pe care cumpărătorul,
fie nu l-a observat din neglijenţă, fie l-a observat, dar nu l-a informat pe
vânzător de îndată, se consideră că vânzătorul a executat corespunzător obligaţia
de predare şi cumpărătorul nu mai poate invoca ulterior o predare neconformă şi
nici nu poate obţine angajarea răspunderii vânzătorului pe temeiul garanţiei
pentru vicii deoarece viciul nu este ascuns.

16
A se vedea R. Dincă, op. cit., p. 118; potrivit art. 39 C.V.I.M.: ,,Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a
se prevala de o lipsă de conformitate dacă nu o denunţă vânzătorului, precizând natura defectului, într-un
termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate. În toate cazurile,
cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu o denunţă cel mai
târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând
cazul în care acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanţii contractuale.”

13
 În cazul existenţei unui viciu aparent denunţat în termen legal vânzătorului,
părţile pot conveni asupra unei modalităţi de executare corespunzătoare a
obligaţiei de predare sau dimpotrivă, vânzătorul poate contesta existenţa sau
gravitatea acestuia. Când între părţi intervine un dezacord cu privire la starea
sau calitatea bunului, oricare dintr ele va putea declanşa procedura specială
instituită de art. 1691 C.civ. În virtutea acestor prevederi legale, oricare dintre
părţi se poate adresa cu o cerere la judecătoria de la locul prevăzut pentru
executarea obligaţiei de predare, iar în acest caz preşedintele judecătoriei va
desemna un expert care prin raportul pe care îl va întocmi va stabili identitatea,
cantitatea şi calitatea bunului predat. Prin aceeaşi hotărâre prin care dispune
efectuarea expertizei de specialitate, instanţa de judecată poate dispune
sechestrarea sau depozitarea bunului, în vederea conservării stării în care a fost
predat. Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona
cheltuieli însemnate, instanţa va putea dispune chiar vânzarea lui în condiţiile pe
care ea însăși le stabilește, pe cheltuiala proprietarului bunului la acel moment.
Hotărârea de vânzare se comunică, înainte de punerea în executare, părţii care
nu a formulat cererea sau reprezentantului ei, dacă partea sau reprezentantul se
află într-o localitate situată în circumscripţia instanţei judecătoreşti, în caz
contrar comunicarea făcându-se în termen de 3 zile de la executare.

Spre deosebire de garanţia pentru vicii ascunse, în care vânzătorul datorează

garanţia numai dacă viciul face bunul impropriu întrebuinţării la care este
destinat sau îi micşorează întrebuinaţarea în asemenea măsură încât
cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai mic dacă l-ar fi
cunoscut, cumpărătorul are dreptul la o predare conformă chiar dacă viciul
aparent, ca defect de conformitate, nu micşorează întrebuinţarea sau nu îl face
impropriu întrebuinţării conform destinaţiei convenite. O executare conformă a
obligaţiei de predare în înţelesul art. 1690 alin.(3) C.civ. nu înlătură dreptul
cumpărătorului la garanţia pentru vicii ascunse întrucât obligaţia de predare
priveşte răspunderea vânzătorului pentru viciile (neconformităţile) aparente, pe
când garanţia contra viciilor priveşte răspunderea vânzătorului contra viciilor
(neconformităţilor) ascunse17.

C. Întinderea obligaţiei de predare. Odată cu bunul vândut, vânzătorul este

obligat să predea cumpărătorului şi toate accesoriile bunului, precum şi tot ce

17
Art. 1690 alin. (3) C.civ.: „Cu toate acestea, în privinţa viciilor ascunse, dispoziţiile art. 1707-1714 C.civ.
rămân aplicabile”.

14
este destinat folosinţei sale perpetue. De asemenea, vânzătorul va preda titlurile
şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului. În lipsa unei
stipulaţii contrare, vânzătorul este obligat să predea şi fructele pe care le-a
perceput şi care se cuvin cumpărătorului din momentul dobândirii proprietăţii
(art. 1692 C.civ.); dacă a făcut cheltuieli cu producerea lor, are dreptul la
restituirea acestor cheltuieli de la cumpărător.

D. Locul executării obligaţiei de predare. În situaţia în care părţile au

convenit un loc al predării, predarea bunului se va face la locul indicat de părţi
în contract. Când nu s-a stabilit un loc al predării şi nu rezultă altfel din uzanţe,
obligaţia de predare se va executa la locul unde se afla bunul la data încheierii
contractului (art. 1689 C.civ.). Regula mai sus enunţată se aplică în cazul
bunurilor individual determinate, care pot fi localizate în momentul încheierii
contractului; pentru celelalte bunuri, precum bunurile de gen, care nu pot fi
localizate în momentul încheierii contractului, predarea se va executa potrivit
regulilor de drept comun, la domiciliul sau, după caz, sediul vânzătorului de la
data încheierii contractului [art. 1494 alin. (1) lit. c) C.civ.].

E. Scadenţa obligaţiei de predare. Data predării este cea convenită de părţi în

contract. Când nu s-a stipulat un termen al predării, cumpărătorul poate cere
predarea bunului de îndată ce a plătit preţul. Art. 1693 C.civ. impune o ordine a
scadenţei obligaţiilor de plată şi de predare. În cazul în care la data vânzării,
există anumite împrejurări cunoscute de cumpărător, care împiedică predarea
bunului pentru o anumită perioadă de timp, se prezumă că părţile au convenit ca
predarea să se facă la expirarea acestei perioade (art. 1693 C.civ.). În ipoteza în
care părţile au convenit un termen pentru plata preţului şi cumpărătorul, după
încheierea contractului, a devenit insolvabil sau garanţiile acordate vânzătorului
s-au micşorat, vânzătorul poate suspenda predarea bunului cât timp
cumpărătorul nu asigură garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul
convenit [art. 1694 alin. (1) C.civ.]. În schimb, dacă la încheierea contractului,
vânzătorul cunoştea starea de insolvabilitate a cumpărătorului, care nu s-a
agravat substanţial după perfectarea vânzării, cumpărătorul păstrează beneficiul
termenului, vânzătorul fiind obligat să predea bunul la termenul convenit18.

F. Obligaţii accesorii obligaţiei de predare. Obligaţia de conservare a

bunului vândut. Potrivit art. 1483 C.civ. şi art. 1485 C.civ., vânzătorul are
obligaţia de conservare a bunului până la predare. El este ţinut să conserve
18
Art.1694 alin. (2) C.civ.

15
bunul în starea în care se afla la momentul încheierii contractului pentru a putea
executa conform obligaţia de predare, suportând totdată și cheltuielie aferente
conservării bunului. Vânzătorul răspunde pentru pieirea, deteriorarea sau
distrugerea bunului din culpa sa; această culpă va fi apreciată in abstracto
conform art. 1480 C.civ., în funcţia de diligenţa pe care un bun proprietar o
depune în păstrarea şi conservarea bunurilor proprii (obligația de conservare
fiind tot o obligație de rezultat). Dacă pieirea bunului până la predare are o
cauză fortuită, vânzătorul suportă riscul contractului în temeiul art. 1274 C.civ.
şi nu mai are dreptul la plata preţului, iar dacă l-a primit este obligat să-l
restituie, atunci când imposibilitatea de executare a obligației de predare este
totală și definitivă.

Cheltuielile de predare şi cântărire, numărare ori măsurare sunt în sarcina

vânzătorului în temeiul art. 1666 alin. (2) C.civ., iar cheltuielile de preluare şi
transport sunt în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu au prevăzut altfel în
contract19. În lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, în cazul în care bunul
trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de
expediere pe cheltuiala cumpărătorului; el este eliberat când a predat bunul
transportatorului ori expeditorului.

G. Remediile cumpărătorului în caz de neexecutare, executare cu

întârziere, executare necorespunzătoare sau parţială a obligaţiei de predare.
Un prim remediu al cumpărătorului ar fi excepţia de neexecutare a contractului
(art. 1556 C.civ.) atunci când plata preţului a fost afectată de un termen şi a
devenit scadentă ulterior/în acelaşi timp cu predarea, situaţie în care
cumpărătorul va suspenda plata până la îndeplinirea obligaţiei de predare.

Executarea silită în natură a obligaţiei de predare, atunci când este posibilă,

urmăreşte punerea cumpărătorului în stăpânirea materială a lucrului vândut şi
poate fi cerută după punerea în întârziere a vânzătorului, exceptând cazul în care
vânzătorul este de drept în întârziere în cazurile prevăzute de lege sau prin
convenţia părţilor20. Ea va fi însoțită de daune-interese pentru prejudiciul suferit
de cumpărător prin neexecutarea culpabilă. În interiorul termenului suplimentar
pentru executare21, cumpărătorul nu poate solicita rezoluţiunea contractului şi
19
Art. 1498 C.civ.: „Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară”.

20
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 351: ,,Obligaţia de predare este una de a nu face... de a abandona bunul,
permiţând cumpărătorului să îl preia în stăpânire...”.

21
În cazul în care vânzătorul nu se află de drept în întârziere.

16
nici nu poate apela la un alt remediu, exceptând suspendarea plăţii preţului
(dacă nu a plătit deja) şi dreptul la daune-interese.

Dacă vânzătorul a predat un bun ce prezintă un viciu (defect de conformitate)

aparent, suntem în prezenţa unei executări neconforme a obligaţiei de predare şi
cumpărătorul are dreptul să ceară obligarea vânzătorului la remedierea
neconformităţii sau autorizarea lui de către instanţă de a efectua aceste
remedieri, însă pe cheltuiala vânzătorului, sau obligarea vânzătorului la
înlocuirea bunului defect [art. 1527 alin. (2) C.civ.], toate acestea fiind
modalităţi ale executării silite în natură a obligaţiei de predare conformă.

Cumpărătorul are totodată dreptul şi la executarea directă în temeiul regulilor

speciale ale art. 1726 alin. (3) şi (4) C.civ., conform cărora în cazul în care
contractul de vânzare, ce are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent
(stabilit în bursă, târg sau prin lege), nu este executat din culpa vânzătorului,
cumpărătorul poate să cumpere bunuri de acelaşi gen prin intermediul unei
persoane autorizate, pe cheltuiala vânzătorului22 (pe care trebuie să-l înştiinţeze
de îndată despre această operaţiune). Cumpărătorul are totodată dreptul la
restituirea de către vânzător a diferenţei dintre suma cheltuită pentru
achiziţionarea bunurilor în această modalitate şi preţul din contractual de
vânzare, alături de daunele-interese care i se cuvin în cazul în care a suferit şi un
prejudiciu.

În cazul neexecutării fără justificare a obligației de predare precum și în toate

cazurile în care fie neexecutarea parţială a predării, fie neconformitatea predării
este însemnată, cumpărătorul are la îndemână rezoluţiunea contractului de
vânzare cu daune-interese, rezoluţiune guvernată de regulile prevăzute de art.
1549-1554 C.civ.; atunci când neexecutarea parţială sau neconformitatea
predării sunt de mică însemnătate, cumpărătorul nu poate obţine rezoluţiunea,
dar are dreptul la o reducere proporţională a preţului vânzării (rezoluţiune
parţială).

Dacă vânzătorul a executat cu întârziere obligaţia de predare, cumpărătorul

are dreptul la daune moratorii în temeiul art. 1536 C.civ., calculate de la data la
care vânzătorul este în întârziere, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o
clauză penală ori cumpărătorul dovedeşte un prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obligaţiei şi în acest caz are dreptul la rezoluţiune. În

22
G. Vermelle, op. cit., p. 43; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 73.

17
cazul în care prin convenţia lor, părţile au stipulat o clauză penală pentru
neexecutarea obligaţiei de predare, cumpărătorul are dreptul la clauza penală,
fără a o putea cumula cu executarea în natură a obligaţiei; când clauza penală a
fost stipulată pentru predarea cu întârziere, cumpărătorul are adreptul atât la
executarea în natură cât şi la clauza penală (art. 1539 C.civ.).

H. Prescripţia acţiunilor cumpărătorului. Acţiunea în rezoluţiunea vânzării

sau acţiunea pentru executarea silită a obligaţiei de predare sunt acţiuni
personale (prin care cumpărătorul urmăreşte realizarea unui drept de creanţă),
de natură contractuală, prescriptibile în termenul general de prescripţie de 3 ani
prevăzut de art. 2517 C.civ. Acest termen începe să curgă de la data la care
obligaţia de predare a devenit exigibilă.

În cazul în care cumpărătorul invocă o predare neconformă, respectiv bunul

prezintă o neconformitate (viciu, lipsa unei calităţi sau lipsa cantitativă)
aparentă, realizarea dreptului la o executare conformă depinde de denunţarea
fără întârziere a neconformităţii: când cumpărătorul nu denunţă neconformitatea
fără întârziere, el pierde dreptul de a invoca executarea corespunzătoare a
obligaţiei de predare. Sub condiţia denunţării în termen a neconformităţii
aparente, dreptul cumpărătorului la unul dintre remediile mai sus menţionate, ca
drept patrimonial personal, se prescrie în termenul general de 3 ani, care începe
să curgă de la data predării bunului sau, după caz, a recepţiei finale a bunului
[art. 2530 alin. (1) C.civ.]. Dacă prin contract, părţile au convenit un termen
pentru examiniarea bunului în vederea constatării eventualelor vicii, termenul
de prescripţie începe să curgă de la împlinirea acestui termen, întrucât de la
acest moment cumpărătorul cunoaşte neconformitatea şi poate solicita predarea
conformă. Când în urma informării vânzătorului cu privire la un viciu aparent
(sau lipsa unei calităţi sau o lipsă cantitativă), părţile au convenit o dată până la
care se va remedia neconformitatea, prescripţia extinctivă începe să curgă de la
data împlinirii termenului stabilit pentru remedierea neconformităţii, în
procesul-verbal de constatare a viciilor [art. 2530 alin. (2) C.civ.].

I. Riscul pieirii fortuite a bunului. În contractele translative de proprietate,

riscul contractului nu se mai transmite odată cu dreptul de proprietate. Art. 1274
C.civ. conţine o regulă distinctă de vechea reglementare din 186423, dispunând
că ,,în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul

23
După modelul Codului civil francez din 1804 (art. 1138), Codul civil din 1864 a consacrat regula res perit
domino în contractele translative de proprietate.

18
contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă
proprietatea a fost transferată dobânditorului”. Dacă bunul piere fortuit,
vânzătorul, debitor al obligaţiei de predare, pierde dreptul la plata preţului, fiind
obligat la restituire în cazul în care l-a primit. Cumpărătorul pus în întârziere
preia riscul pieirii fortuite a bunului. Cumpărătorul care a preluat riscul prin
punerea în întârziere nu se poate libera nici dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit
şi dacă ar fi fost predat la termen. Întrucât aceste dispoziţii legale sunt supletive,
părţile pot conveni un alt moment pentru transferul riscului. Legiuitorul a optat
pentru regula res perit debitori în contractele translative de proprietate, arătând
că transmiterea proprietăţii nu mai este suficientă pentru transferul riscului, ci
predarea bunului este cea care îl eliberează pe vânzător şi pune riscul în sarcina
cumpărătorului.

45. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii. Noţiune şi reglementare. După

transferul de proprietate şi predarea bunului, vânzătorul rămâne obligat faţă de
cumpărător în temeiul garanţiilor pentru evicţiune şi vicii ascunse.
Reglementată de prevederile art. 1695-1718 C.civ., obligaţia de garanţie
subzistă chiar dacă părţile nu au stipulat-o în contract şi ea poartă denumirea de
garanţie de drept. Obligaţia de garanţie a vânzătorului priveşte un dublu aspect:
garanţia contra evicţiunii şi garanţia contra viciilor ascunse ale bunului vândut.
Dacă obligaţia de garanţie contra viciilor are menirea de asigura cumpărătorului
o folosinţă conform destinaţiei pentru care a înţeles să cumpere, apărându-l pe
acesta, împreună cu obligația de predare conformă, de o neconformitate
materială a bunului asupra căruia poartă dreptul transmis, garanţia contra
evicţiunii își are rațiunea în a asigura cumpărătorul că dreptul dobândit nu
prezintă o neconformitate(viciu) juridică ascunsă, astfel încât acesta poate
exercita liber şi neîngrădit toate prerogativele dreptului pe care a dorit să-l
dobândească, vânzătorul garantând că dreptul transmis este conform
contractului.

Potrivit art. 1695 C.civ.: „vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe

cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea
netulburată a bunului vândut”24. Chiar dacă părţile nu au convenit expres asupra
acestei obligaţii, ea subzistă în virtutea legii. Regimul juridic al garanţiei contra
evicţiunii edictat de legiuitor în actualul cod civil formează conţinutul garanţiei
24
Potrivit art. 1337 C.civ. din 1864: „vânzătorul este de drept obligat după natura contractului de vânzare, a
răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar
pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate”.

19
legale instituită, cu anumite excepţii, prin norme supletive de la care părţile pot
deroga stipulând o garanţie convenţională.

Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra bunului,

totală sau parţială, sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor
sale de proprietar. Într-o altă definiţie dată în doctrină, evicţiunea constă în
„pierderea de către cumpărător a posesiunii sau a dreptului de proprietate asupra
lucrului în tot sau în parte prin înlăturarea (împiedicarea) lui de la exercitarea
atributelor acestui drept, rezultând din valorificarea de către un terţ a unui drept
asupra lucrului care ar exclude dreptul cumpărătorului”25.

B. Debitorul obligaţiei. Obligat la garanţie nu poate fi decât vânzătorul. În

cazul decesului acestuia, obligaţia de garanţie este o obligaţie patrimonială care
se transmite pe cale succesorală către moştenitorii vânzătorului decedat, aceştia
urmând a fi obligaţi la garanţie în aceleaşi condiţii ca şi autorul lor. Cât priveşte
succesorii cu titlu particular, aceştia nu au obligaţia de a garanta pentru
evicţiune întrucât nu sunt continuatori ai persoanei vânzătorului defunct.
Aşadar, vânzătorul şi succesorii săi universali şi cu titlu universal trebuie să se
abţină de la orice act anterior sau posterior vânzării de natură a ameninţa
drepturile sau folosinţa cumpărătorului sau a succesorilor săi şi totodată să-l
garanteze pe cumpărător împotriva oricărei tulburări de drept provenită de la un
terţ.

În caz de pluralitate de vânzători, obligaţia de garanţie contra evicţiunii este o

obligaţie indivizibilă, potrivit art. 1697 C.civ.

C. Beneficiarii garanţiei. Vânzătorul şi succesorii săi universali şi cu titlu

universal sunt răspunzători de evicţiune nu numai faţă de cumpărător, dar şi faţă
de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea
este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Garanţia este, astfel, datorată faţă de
succesorii universali, cu titlu universal şi cu titlu particular, inclusiv succesorul
cu titlu particular şi cu titlu gratuit, chiar dacă faţă de acesta din urmă
cumpărătorul nu ar fi obligat la rândul său la garanţie şi aceasta întrucât, odată
cu dreptul pe care l-a dobândit de la vânzător, cumpărătorul a dobândit şi toate

25
M. Mureşan, Contractele civile. Vol. I. Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca,
1996, p. 78.

20
drepturile şi acţiunile accesorii acestui drept pe care la rândul său le-a transmis
subdobânditorului cu titlu gratuit (accesorium sequitur principale)26.

D. Domeniul de aplicare a garanţiei. Vânzătorul este obligat să garanteze

atât pentru evicţiunea provenită din propria sa faptă (acesta fiind obligat să se
abţină de la orice faptă care l-ar împiedica pe cumpărător să-şi exercite
atributele dreptului său), cât şi pentru actele provenite de la un terţ ce valorifică
un drept asupra lucrului vândut. Această obligaţie se întâlneşte în toate tipurile
de vânzare, inclusiv cea silită. Vânzătorul va datora garanţie pentru evicţiunea
rezultată din orice sarcină ce ar greva lucrul vândut (un contract de ipotecă, o
servitute, o locaţiune, un drept de uzufruct etc.) şi care nu a fost adusă la
cunoştinţa cumpărătorului la încheierea contractului întrucât, printr-o asemenea
sarcină, cumpărătorul este împiedicat parţial în stăpânirea deplină şi netulburată
a bunului.

E. Garanţia contra evicţiunii rezulate din faptele vânzătorului. Prin fapt

personal al vânzătorului se înţelege orice act sau fapt anterior vânzării şi ascuns
cumpărătorului, ori ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârşit de
vânzător sau, după caz, de succesorii săi universali sau cu titlu universal, de
natură a-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a bunului27. Această
obligaţie se traduce printr-o obligaţie de a nu face28: vânzătorul nu trebuie să
întreprindă niciun act sau fapt care ar provoca o tulburare materială sau juridică
dreptului cumpărătorului. Vânzătorul răspunde în egală măsură pentru o
tulburare de fapt, rezultată dintr-un act material, fără a invoca un drept asupra
bunului, cât şi pentru o tulburare de drept, rezultată din emiterea unei pretenţii
juridice asupra lucrului, pretenţie care poate fi un drept real (de exemplu, după
contractare, vânzătorul invocă un drept de servitute nedeclarat şi neprecizat în
contract) sau un drept de creanţă (de exemplu o închiriere). Reprezintă o

26
De exemplu, X vinde un imobil lui Y, iar Y donează acest imobil lui Z. Ulterior, A revendică bunul ca fiind al
său, astfel că Z pierde dreptul de proprietate asupra imobilului. Deşi, în calitate de donatar, Y nu datorează
garanţie pentru evicţiune faţă de Z (decât în anumite cazuri prevăzute expres de lege), odată cu imobilul, Y a
predat către Z toate accesoriile acestuia, adică toate drepturile şi acţiunile legate de bun, inclusiv acţiunea în
garanţie.

27
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 75.

28
D. Mainguy, op. cit., p. 149-150.

21
tulburare de fapt29 provenită de la vânzător săvârşirea de către acesta a unui act
juridic, precum vânzarea bunului a doua oară, după ce acesta formase deja
obiectul unui contract de vânzare, sau închirierea bunului după ce acesta fusese
vândut30. Vânzătorul este obligat să se abţină de la orice tulburare de fapt sau de
drept, indiferent că este anterioară sau uterioară vânzării.

Împotriva oricărei tulburări provenite de la vânzător, cumpărătorul se poate

apăra printr-o excepţie personală numită excepţie de garanţie: acela care este
obligat să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă (art. 1696 C.civ.). Nu
reprezintă o tulburare a cumpărătorului, în exercitarea dreptului său de
proprietate, promovarea de către vânzător a unei cereri în nulitatea contractului
de vânzare sau în rezoluţiunea ori executarea contractului. Va reprezenta în
schimb o tulburare a cumpărătorului promovarea de către vânzător sau de către
moştenitorii săi universali sau cu tilu universal (care se înfăţişează în exercitarea
dreptului dobândit prin moştenire de la autorul lor), a unei acţiuni în
revendicarea bunului, fără ca în prealabil contractul de vânzare să fi fost
desfiinţat pe motiv de nulitate sau rezoluţiune. Dacă moştenitorii universali sau
cu titlu universal ai vânzătorului exercită o acţiune împotriva cumpărătorului
prin care tind la recunoaşterea asupra bunului a unui drept propriu şi nu
dobândit prin moştenire, cumpărătorul nu se va putea apăra împotriva acestora
prin excepţia de garanţie, însă moştenitorii vor fi obligaţi să-l garanteze pe
cumpărător pentru evicţiune în limita activului succsesoral şi aceasta întrucât,
prin acceptarea moştenirii vânzătorului defunct, moştenitorii săi legali sau
testamentari (universali sau cu titlu universal) răspund pentru datoriile autorului
lor (în acest caz pentru obligaţia de garanţie) în limita bunurilor din patrimoniul
succesoral31. Vânzătorul care datorează garanţia nu poate să-l evingă el însuşi
pe cumpărător opunând acesuia dobândirea dreptului de proprietate prin efectul
uzucapiunii, în cazul în care bunul a rămas în posesia lui, excepţia de garanţie
fiind perpetuuă32.

29
J.-M. Mousseron, L'obligation de garantie dans les cessions d'exploitation de brevet d'invention, Etude H.
Desbois, 1974, p. 154: „Când cedentul dreptului de exploatare a brevetului de invenţie continuă să exploateze
invenţia, el săvârşeşte o tulburare de fapt”.

30
M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français. Les contrats Civils, ed. a 2-a, 1952-1957 apud
C. Toader, Evicţiunea..., op. cit., p. 15; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 76.

31
În acest sens, a se vedea art. 1114 C.civ.

32
Cass. Civ. 3e, Bull. civ. III, 1981, nr. 168; Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 207.

22
 Chiar dacă părţile au libertatea de a modifica garanţia legală, stabilind o
garanţie convenţională, vânzătorul nu poate fi exonerat de garanţia contra
evicţiunii provenită din fapta sa, fie anterioară, fie ulterioară încheierii
contractului. O clauză de nerăspundere pentru fapta proprie este lovită de
nulitate absolută şi vânzătorul răspunde în condiţiile garanţiei legale pentru
tulburarea produsă.

F. Garanţia contra evicţiunii provenite de la un terţ. În acest caz, evicţiunea

suferită de cumpărător este rezultatul recunoaşterii unui drept real sau de creanţă
al unui terţ asupra bunului vândut. Vânzătorul este obligat să garanteze contra
evicţiunii provenite de la un terţ dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii: existenţa unei tulburări de drept, dreptul pretins de terţ să fie născut
anterior datei vânzării şi să nu fi fost adus la cunoştinţa cumpărătorului la
momentul încheierii contractului [art. 1695 alin. (2) C.civ.].

a) Vânzătorul garantează numai pentru o tulburare de drept provenită din

partea unui terţ. El nu garantează cumpărătorul împotriva unei tulburări de fapt
pentru care acesta, ca proprietar, se poate apăra singur prin intermediul
mijloacelor legale aflate la dispoziţia sa (spre exemplu prin acţiunile posesorii).

Pretenţia pe care se întemeiază terţul poate fi un drept real sau un drept de

creanţă. Terţul se poate pretinde astfel titularul dreptului de proprietate asupra
bunului, ipoteză în care evicţiunea este totală (dacă pretenția terțului este
recunoscută), ori titularul unui alt drept real asupra bunului, precum un uzufruct,
o servitute, caz în care evicţiunea este parţială. Terţul poate invoca şi un drept
de creanţă cu privire la bunul vândut, precum dreptul de folosinţă care decurge
dintr-un contract de locaţiune (de care cumpărătorul nu a avut cunoştinţă la
încheierea contractului) sau obligaţia de a plăti contravaloarea îmbunătăţirilor
aduse bunului de către locatar şi care este opozabilă cumpărătorului33. Şi în
acest ultim caz, evicţiunea este tot parţială, ea conducând la restrângerea
exercitării prerogativelor dreptului de proprietate.

b) Există obligaţia de garanţie a vânzătorului numai dacă dreptul (sau sursa

dreptului) pretins de terţ s-a născut anterior încheierii contractului de vânzare.
Deşi textul art. 1695 alin. (2) C.civ. se referă la un drept născut anterior datei
vânzării, se admite în mod unanim că va exista evicţiune pentru care vânzătorul

33
T.S., Secţia civilă, decizia nr. 1056/1976 în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976, p. 90;
decizia nr. 316/1983 în RRD nr. 2/1984, p. 105.

23
datorează garanţie şi în situația în care dreptul terţului se naşte ulterior datei
vânzării dar are o sursă anterioară34. Vânzătorul nu este obligat să-l garanteze pe
cumpărător împotriva pretenţiilor terţilor care au o cauză ulterioară încheierii
contractului întrucât rațiunea acestei obligații rezidă în garanția executării
conforme a obligației de a transmite proprietatea, vânzătorul asigurându-l pe
cumpărător că dreptul de proprietate transmis are conţinutul şi limitele
convenite de părţi în contract. Dacă dreptul, pe care terţul îl pretinde, exista la
mometul perfectării contractului şi cumpărătorul nu l-a cunoscut, vânzătorul
datorează garanţie deoarece dreptul pe care cumpărătorul l-a dobândit efectiv
diferă de dreptul pe care a intenţionat să-l dobândească şi pentru care s-a obligat
la plata unui anumit preţ. Atunci când dreptul, pe care terţul îl pretinde, s-a
născut ulterior perfectării contractului de vânzare din cauze neimputabile
vânzătorului, cumpărătorul, care a dobândit prin contract exact dreptul pe care a
intenţionat să-l cumpere, se va apăra singur împotriva pretenţiei terţului şi va
suporta riscul în calitate de proprietar. Cu alte cuvinte, vânzătorul garantează
cumpărătorului un drept fără vicii juridice ascunse, ori un drept născut ulterior
încheierii contractului în favoarea unui terţ, independent de voinţa vânzătorului,
nu mai reprezintă un viciu juridic ascuns al bunului care să atragă răspunderea
acestuia pentru evicţiune. Prin urmare, vânzătorul nu răspunde pentru evicţiune
dacă ulterior perfectării contractului, bunul este supus exproprierii35. Când însă
procedura exproprierii a început anterior încheierii contractului de vânzare,
vânzătorul va datora garanţie faţă de cumpărătorul căruia nu i-a adus la
cunoştinţă acest aspect la momentul realizării acordului de voinţe.

Dreptul pretins de terţ, născut ulterior perfectării contractului de vânzare, dar

printr-un fapt imputabil vânzătorului, conferă cumpărătorului dreptul la garanţie
întrucât, deşi acesta îşi vede dreptul pierdut sau grevat de o sarcină în favoarea
unui terţ (aparent evicţiunea este provocată de un terţ), evicţiunea este rezultatul
faptei vânzătorului, acesta din urmă răspunzând pentru tulburarea provocată
cumpărătorului din propria sa faptă. Se întâmplă astfel în cazul în care
vânzătorul vinde succesiv acelaşi bun la doi cumpărători, în cazul în care
închiriază bunul pe care ulterior îl vinde fără a-l informa pe cumpărător de
existenţa locaţiunii, în cazul în care vânzătorul transmite unui dobânditor

34
D. Mainguy, op. cit., p. 152; F. Moţiu, op. cit., p. 72; D. Chirică, op. cit., p. 465; R. Dincă, op. cit., p. 129; O.
Puie, Contracte civile în contextul noului Cod Civil si al Noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic,
Buc. 2014, p. 107; L. Uţă, Contracte speciale în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 135.

35
G. Vermelle, op. cit., p. 45; I. Dogaru (coord.), op. cit., p. 116.

24
dreptul de proprietate şi altui dobânditor un dezmembrământ al dreptului de
proprietate. În conflictul dintre cumpărătorii succesivi ai aceluiaşi bun sau
dintre dobânditorii unor drepturi care se exclud, câştig de cauză va avea cel care
a îndeplinit primul formalităţile de publicitate (în cazul dreptului supus pentru
opozabilitate formalităţilor de publicitate) sau cel care a intrat primul cu bună-
credinţă în posesia bunului (în cazul bunului mobil corporal), urmând ca celălalt
cumpărător să se îndrepte cu o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului,
evicţiunea provenind chiar din fapta acestuia din urmă. Uzucapiunea începută
anterior vânzării şi finalizată ulterior nu reprezintă un caz de evicţiune deoarece
cumpărătorul, devenit proprietar, avea posibilitatea de a întrerupe cursul
prescripţiei achizitive36; totuşi, şi în acest caz, vânzătorul datorează garanţie,
dacă împlinirea cursului prescripţiei era iminentă la momentul încheierii
contractului37.

c) Dreptul invocat de terţ asupra bunului vândut nu a fost adus la cunoştinţa

cumpărătorului la data perfectării contractului de vânzare. Vânzătorul nu
datorează garanţie pentru sarcinile care grevau dreptul de proprietate la data
vânzării şi asupra cărora cumpărătorul a fost informat, întrucât el a înţeles să
transmită şi cumpărătorul a înţeles să cumpere un drept restrâns. Dacă însă la
momentul încheierii contractului, vânzătorul l-a informat pe cumpărător că o
terţă persoană pretinde un drept asupra bunului, existând riscul unei evicţiuni
ulterioare şi cumpărătorul a acceptat să cumpere în aceste condiţii, asumându-şi
riscul pierderii totale sau parţiale a dreptului, contractul a căpătat un caracter
aleatoriu şi nu mai subzistă obligaţia de garanţie. În schimb, vânzătorul
datorează garanţie contra evicţiunii rezultate din sarcinile nedeclarate
cumpărătorului la momentul încheierii contractului38.

Expresia „dreptul să nu fi fost adus la cunoştinţa cumpărătorului” poate naşte

interpretări cu privire la împrejurările în care cumpărătorul cunoaşte pretenţia
sau dreptul terţului: vânzătorul trebuie să aducă la cunoştinţa cumpărătorului
pretenţia terţului sau cumpărătorul poate cunoaşte şi pe altă cale despre această
pretenţie? Dacă avem în vedere obligaţia precontractuală de informare ce revine
implicit vânzătorului, cât şi limitele clauzei de nerăspundere pentru evicţiune
(art. 1699 C.civ. teza a II-a), putem concluziona că vânzătorul este cel care
36
G. Vermelle, op. cit., p. 45; Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 106.

37
D. Chirică, op. cit., p. 74; M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 627.

38
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 210.

25
trebuie să informeze cumpărătorul despre sarcinile existente la data vânzării.
Obligaţia vânzătorului de informare va fi lipsită de cauză în condiţiile în care
cumpărătorul a putut să cunoască şi a cunoscut efectiv sarcinile, fie pentru că
era evidentă cunoaşterea lor din starea normală a proprietăţii39, fie pentru că
aceste sarcini erau conţinute în extrasul de carte funciară al imobilului vândut40.
Pentru a fi exonerat de răspundere, vânzătorul trebuie să dovedească în toate
cazurile, cunoaşterea efectivă de către cumpărător a cauzei de evicţiune în
momentul perfectării contractului şi nu doar o simplă posibilitate de
cunoaştere41.

G. Funcţionarea garanţiei contra evicţiunii. Recunoaşterea dreptului terţului

trebuie consfinţită de regulă printr-o hotărâre judecătorească. Când
cumpărătorul este acţionat în judecată de către un terţ ce pretinde un drept
asupra bunului vândut, el trebuie să ceară introducerea în proces a vânzătorului
pentru a-l apăra contra pretenţiilor terţului, cerere pe care o face, din punct de
vedere procedural, pe calea unei cereri de chemare în garanţie. Vânzătorul poate
interveni voluntar în proces pentru a-l apăra pe cumpărător, pe calea
procedurală a unei cereri de intervenţie accesorie. Devenind parte în procesul
intentat de terţ cumpărătorului, vânzătorul va putea să apere cu toate mijloacele
de care dispune dreptul cumpărătorului. În cazul în care vânzătorul nu a fost
parte în acest proces, cumpărătorul, condamnat printr-o hotărâre judecătorească
intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul la garanţie dacă vânzătorul
dovedeşte că existau motive suficiente pentru a fi respinsă cererea terţului [art.
1705 alin. (1) C.civ.]42. Cumpărătorul poate opta şi pentru o acţiune în garanţie

39
Dacă iniţial s-a apreciat că servituţile aparente erau prezumate a fi cunoscute de cumpărător
dispensându-l pe vânzător de obligaţia de a informa cumpărătorul, ulterior jurisprudenţa Curţii de Casaţie
franceze a evoluat în sensul agravării răspunderii vânzătorului, considerând că şi servituţile aparente trebuie să
fie declarate de vânzător, „chiar dacă, prin definiţie, ele ar fi vizibile, atunci când aparenţa nu este clară şi
astfel cumpărătorul nu-şi poate da seama de ele”. În acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y.
Gautier, op. cit., p. 213 şi jurisprudenţa citată de aceştia.

40
Instanţa de judecată a respins acţiunea cumpărătorului pentru rezoluţiunea contractului întrucât motivul
invocat de acesta, şi anume situarea imobilului cumpărat într-o zonă supusă sistematizării, nu poate fi reţinută
drept cauză de evicţiune, în condiţiile în care cumpărătorul a cunoscut acest aspect consemnat în chiar
cuprinsul contractului (Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 1398/1986, în RRD nr. 7/1987, p. 69).

41
C. Toader, Evicţiunea..., op. cit., p. 87.

42
Vânzătorul se poate baza pe o asemenea apărare a procesului rău condus doar atunci când este evident
că „motivul pierderii procesului de către cumpărător a fost proasta apărare”. A se vedea C. Toader,
Evicţiunea..., op. cit., p. 92.

26
promovată pe cale separată împotriva vânzătorului, ulterior recunoşterii
dreptului terţului, însă în acest caz riscă opunerea de către vânzător a dovezii că
existau suficiente motive pentru respingerea pretenției terţului, dacă vânzătorul
ar fi fost chemat în procesul cu acesta din urmă. Când cumpărătorul a
recunoscut dreptul terţului asupra bunului, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti
care să îl consfinţească în mod definitiv, el pierde dreptul la garanţie dacă se
dovedeşte că existau motive suficiente pentru a fi împiedicată evicţiunea. Prin
excepţie, în temeiul art. 1705 alin. (2) C.civ., cumpărătorul care recunoaşte în
mod voluntar dreptul terţului (fără acțiune în justiție), și dovedește că nu existau
motive suficiente pentru a fi împiedicată evicţiunea, are dreptul la garanţie de la
vânzător. În situaţia în care evicţiunea s-a produs şi terţul l-a evins pe
cumpărător, vânzătorul datorează despăgubiri (obligaţie de a da). Întinderea
obligaţiei de despăgubire depinde de întinderea evicţiunii suferite de
cumpărător.

H. Efectele garanţiei în cazul evicţiunii totale. Evicţiunea este totală când

cumpărătorul pierde în întregime dreptul de proprietate. Evicţiunea este parţială
în situația în care cumpărătorul este evins de o parte materială din bun sau de o
cotă-parte ideală din dreptul de proprietate ori dreptul său este grevat de o
sarcină în favoarea terţului ce afectează sau restrânge exercitarea prerogativelor
de proprietate asupra bunului (de exemplu un drept de servitute, un drept de
uzufruct, un drept de ipotecă, un contract de închiriere etc). În cazul evicţiunii
totale, cumpărătorul are dreptul la rezoluţiunea contractului, restituirea preţului
şi daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit [art. 1700 alin. (2)
C.civ.].

Restituirea preţului. În temeiul art. 1701 C.civ., vânzătorul este obligat să

restituie preţul în întregime, chiar dacă la data evicţiunii valoarea bunului
vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijenţa
cumpărătorului, fie prin forţă majoră. Atunci când cumpărătorul a obţinut un
beneficiu de pe urma deteriorărilor produse bunului, vânzătorul are dreptul să
scadă din preţul vânzării o parte egală cu beneficiul obţinut. În cazul în care la
data evicţiunii, lucrul vândut are o valoare mai mare decât în momentul
perfectării contractului, din orice cauză, vânzătorul este obligat să plătească
cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, şi sporul de valoare acumulat de bun
până la data evicţiunii.

Întinderea daunelor-interese. Pe lângă restituirea preţului după regulile

prescrise de art. 1701 C.civ., vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului
27
şi daune-interese în vederea reparării prejudiciului suferit. Art. 1702 C.civ.
instituie o serie de norme speciale care impun vânzătorului plata cu titlu de
daune-interese a următoarelor despăgubiri:

a) valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie terţului

evingător. Atât timp cât cumpărătorul a fost de bună-credinţă, necunoscând
evicţiunea, el este un posesor de bună-credinţă şi păstrează fructele produse de
lucru, neputând fi obligat să le restituie terţului evingător43. Din momentul în
care cumpărătorul a cunoscut pretenţiile terţului asupra lucrului, el a devenit un
posesor de rea-credinţă și este obligat la restituirea către terţ a fructelor culese
[art. 948 alin. (5) C.civ.]. Cum s-a precizat în doctrină, faţă de vânzător,
cumpărătorul continuă să fie de bună-credinţă, astfel că el are dreptul la plata
fructelor pe care a fost obligat să le restituie terţului evingător44.

b) cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător atât în procesul cu terţul

evingător cât şi în procesul de chemare în garanţie cu vânzătorul;

c) cheltuielile ocazionate de perfectarea şi executarea contractului de vânzare

suportate de cumpărător;

d) pierderile suferite şi câştigurile nerealizate de cumpărător din cauza

evicţiunii;

e) în fine, vânzătorul va trebui să-i ramburseze cumpărătorului sau să facă să-

i fie rambursate de către acela care evinge, toate cheltuielile pentru lucrările
efectuate de cumpărător asupra bunului, fie că sunt autonome, fie că sunt
adăugate, dar în acest ultim caz numai dacă sunt necesare sau utile. În măsura în
care aceste cheltuieli profită terţului evingător, obligat la restituire va fi în
principal terţul evingător şi numai în subsidiar vânzătorul.

f) dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, cunoscând cauza evicţiunii la data

încheierii contractului, el va fi obligat inclusiv la restituirea cheltuielilor făcute
de cumpărător pentru efectuarea şi, după caz, ridicarea lucrărilor voluptuare.

I. Efectele garanţiei în cazul evicţiuii parţiale. În cazul evicţiunii parţiale,

cumpărătorul are dreptul de a alege între rezoluţiunea vânzării sau menţinerea
contractului cu reducerea corespunzătoare a preţului şi despăgubiri pentru

43
Potrivit art. 948 alin. (2) C.civ.: ,,posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor...”.

44
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 109.

28
prejudiciul suferit. Rezoluţiunea poate avea loc doar dacă pierderea suferită este
îndeajuns de însemnată pentru el, încât în aceste condiţii nu ar fi încheiat
contractul (art. 1700 C.civ.). Dacă are loc rezoluţiunea, restituirea preţului şi
stabilirea daunelor-interese se vor face potrivit regulilor prescrise pentru
evicţiunea totală (art. 1702 C.civ.). Când cumpărătorul nu poate sau nu doreşte
să obţină rezoluţiunea vânzării, vânzătorul este obligat să restituie o parte din
preţ proporţională cu valoarea părţii pierdute prin evicţiune calculată la data
producerii evicţiunii. Cumpărătorul va avea totodată dreptul şi la daune-
interese, dacă a suferit un prejudiciu, acestea urmând a fi stabilite prin aplicarea
corespunzătoare a normelor art. 1702 C.civ.(evicţiunea totală).

J. Înlăturarea evicţiunii de către cumpărător. Cumpărătorul care înlătură

evicţiunea, convenind cu terţul să păstreze bunul cumpărat în schimbul unei
sume de bani sau al unui alt bun, are dreptul la despăgubiri de la vânzător pe
temeiul garanţiei. În cazul în care cumpărătorul a reuşit să păstreze bunul,
plătind terţului evingător o sumă de bani convenită cu acesta, vânzătorul este
obligat să ramburseze cumpărătorului aceeaşi sumă de bani împreună cu
dobânda legală, calculată de la data plăţii făcute terţului, cât şi toate cheltuielile
aferente înlăturării evicţiunii. Când cumpărătorul a păstrat bunul, oferind în
schimb terţului un alt bun, vânzătorul este obligat să îi plătească valoarea
acestui bun cât şi toate cheltuielile aferente.

K. Prescripţia remediilor cumpărătorului în caz de evicţiune. Garanţia

contra evicţiunii se naşte odată cu încheierea contractului de vânzare. O astfel
de obligaţie nu se prescrie, este perpetuuă. În momentul în care s-a produs
evicţiunea, se naşte dreptul cumpărătorului de a cere vânzătorului repararea
pagubei produsă prin evicţiune. Acest drept este un drept de creanţă prescriptibil
în termenul general de prescripţie de trei ani, potrivit art. 2517 C.civ., termen
care începe să curgă de la data producerii (consumării) evicţiunii.

L. Garanţia convenţională. Limitele modificării convenţionale a garanţiei.

Dispoziţiile legale care reglementează garanţia contra evicţiunii, numită garanţie
de drept, nu au un caracter imperativ, ele putând fi modificate sau chiar
înlăturate prin acordul de voinţe al părţilor, însă cu anumite limite. Potrivit art.
1698 C.civ., părţile pot conveni să extindă ori să restrângă obligaţia de garanţie
sau chiar să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii. Aceste
clauze formează conţinutul unei garanţii convenţionale. Libertatea contractuală
a părţilor în stabilirea unei garanţii convenţionale este limitată prin art. 1698

29
alin. (2) şi art. 1699 C.civ. pentru cazurile în care părţile doresc restrângerea
garanţiei sau exonerarea vânzătorului de această obligaţie.

1. Limitele clauzei de nerăspundere pentru evicţiune. Conform art. 1698 alin.

(1) C.cv., părțile pot conveni fie restrângerea garanției vânzătorului pentru
evicţiune, fie chiar exonerarea vânzătorului de această obligaţie. În virtutea ar.
1699 C.civ., ,,chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanție,
el răspunde touși de evicţiunea cauzată prin faptul său personal (anterior sau
ulterior vânzării) ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscându-le în
momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice tipulație contrară este
considerată nescrisă”. Reaua-credinţă a vânzătorului conduce la nulitatea
clauzei de nerăspundere şi la aplicarea dispoziţiilor cu privire la garanţia legală,
în caz de evicţiune.

,,Stipulația prin care obligația de garanție a vânzătorului este restrânsă sau

înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligația de a restitui prețul vânzării, cu
excepția cazului în care cumpărătorul și-a asumat riscul producerii evicțiunii”45.
Normele mai sus enunțate îşi dovedesc eficienţa în cazul în care cumpărătorul
nu a cunoscut cauza evicţiunii la data vânzării, în caz contrar el neavând oricum
dreptul la garanţie şi nici la restituirea preţului.

2. Cumpărătorul îşi asumă riscul producerii evicţiunii. Art. 1698 alin. (2)
teza finală C.civ. evocă ipoteza în care cumpărătorul evins nu are dreptul la
restituirea preţului dacă şi-a asumat riscul producerii evicţiunii.

Asumarea de către cumpărător a riscului producerii evicţiunii nu produce

efecte dacă evicţiunea provine din fapta personală a vânzătorului sau dintr-o
cauză pe care acesta a cunoscut-o şi a ascuns-o cumpărătorului.

46. Garanţia contra viciilor ascunse ale bunului vândut. Fundamentul

garanţiei pentru vicii. Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru vicii ascunse
este menită să asigure cumpărătorului garanţia conformităţii bunului predat cu
bunul vândut, dincolo de predarea conformă. Vânzătorul garantează că bunul
vândut şi predat întruneşte cerinţele de calitate şi cantitate convenite şi poate fi
utilizat potrivit scopului urmărit la încheierea contractului. Garanţia contra
viciilor obligă vânzătorul să răspundă numai pentru viciul material al bunului,

45
Art. 1698 alin. (2) C.civ.

30
nu şi pentru viciul juridic46. Pentru defectele de conformitate aparente, în
condiţiile prevăzute de textele de lege, vânzătorul răspunde pe temeiul obligaţiei
de predare, iar pentru anumite defecte de conformitate ascunse vânzătorul
răspunde pe temeiul garanţiei contra viciilor. Această obligaţie a vânzătorului
este o parte a obligaţiei sale de conformitate pe care legiuitorul nu a înţeles să o
reglementeze expres, ci prin intermediul celor două obligaţii clasice: predarea şi
garanţia pentru vicii.

A. Viciul ascuns şi defectul de conformitate. O executare defectuoasă a

obligaţiei de predare implică o neconformitate a bunului predat cu bunul vândut,
fie aparentă, fie ascunsă, după cum aceasta poate sau nu să fie observată de
cumpărătorul prudent şi diligent prin verificarea efectuată cu ocazia preluării.
Neconformitatea aparentă atrage răspunderea vânzătorului pentru executarea
defectuoasă a obligaţiei de predare, în cazul în care este constatată în termen de
cumpărător şi acesta urmează procedura denunţării viciului conform art. 1690
C.civ. Neconformitatea ascunsă angajează răspunderea vânzătorului pe temeiul
garanţiei contra viciilor atunci când constă într-un defect material, care face
bunul impropriu întrebuinţării conform destinaţiei (sau îi micşorează
întrebuinţarea sau valoarea), în lipsa unei calităţi convenite47 sau într-o lipsă
cantitativă48. Legiuitorul a păstrat concepţia tradiţională asupra noţiunii de viciu
ascuns, dar prin art. 1714 C.civ. şi art. 2531 alin. (3) C.civ., a subordonat
neconformitatea ascunsă obligaţiei de garanţie contra viciilor49. Prin urmare, nu
orice neconformitate a bunului predat, care nu a fost observată de cumpărătorul
prudent şi diligent cu ocazia examinării bunului imediat după preluare,
angajează răspunderea vânzătorului pe temeiul garanţiei, ci numai
neconformitatea care constă într-un defect (viciu) redhibitoriu, lipsă a unei
calităţi convenite sau o lipsă cantitativă.

Noţiunea de viciu. Conform concepţiei materiale îmbrăţişate de actuala

reglementare, viciul ascuns (parte din neconformitate) este un defect material,

46
În dreptul german, art. 433 alin. (1) C.civ. prevede: „Prin contractul de vânzare, vânzătorul unui bun este
obligat să efectueze livrarea acestuia către cumpărător şi să îi transmită proprietatea asupra acestuia.
Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunul liber de vicii materiale sau juridice”.

47
Potrivit art. 1714 C.civ.: „Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când
bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi”.

48
Art. 2531 alin. (3) C.civ.

49
I.-F.Popa, op. cit., p. 524-525.

31
intrinsec al bunului, o anomalie, un defect de concepere, de fabricare
defectuoasă care fie afectează întrebuinţarea bunului, fie îi micşorează
întrebuinţarea sau valoarea50.

B. Condiţiile angajării răspunderii vânzătorului. Vânzătorul răspunde

pentru viciile bunului dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) Viciul sau cauza lui să existe la data predării. În ipoteza în care defectul
(sau cauza lui) nu există la data predării bunului, ci apare ulterior, nu se mai
pune problema garanției vânzătorului pentru conformitate (vicii), ci a riscului
preluat de cumpărător odată cu predarea.

b) viciul să fie ascuns. Condiţia se cere îndeplinită şi pentru celelalte cazuri

de neconformitate: lipsa unei calități din cele convenite de părţi sau lipsuri
cantitative. Potrivit art. 2531 alin. (3) C.civ., dispoziţiile privind prescripţia
dreptului la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse ,,se aplică şi în cazul
lipsei calităţilor convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare
din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o
verificare normală”.

Pentru viciile aparente, pe care cumpărătorul putea şi trebuia să le observe cu

ocazia verificării bunului imediat după preluare, vânzătorul răspunde pe temeiul
obligaţiei de predare conformă în cazul în care cumpărătorul a observat şi
denunţat aceste defecte fără întârziere. Pentru viciile pe care cumpărătorul nu le-
a observat cu ocazia examinării bunului, dar putea şi trebuia să le observe
printr-o verificare serioasă şi normală, vânzătorul nu răspunde pe temeiul
garanţiei. Caracterul ascuns, ocult al viciului nu se raportează obligatoriu la
atitudinea subiectivă a vânzătorului; se poate ca acesta din urmă să nu cunoască
nici el viciul care afectează bunul, însă aceasta nu reprezintă un impediment în
angajarea garanţiei pentru vicii. Vânzătorul nu răspunde pentru viciile pe care
cumpărătorul le-a cunoscut şi acceptat, perfectând contractul în deplină
cunoştinţă de cauză [art. 1707 alin. (4) C.civ.].51

Viciul este ascuns dacă, la data predării, nu poate fi constatat de un

cumpărător prudent şi diligent, fără asistenţă de specialitate [art. 1707 alin. (2)
C.civ.]. Actuala reglementare adoptă o concepţie clară cu privire la noţiunea de
50
D. Mainguy, op. cit., p. 155-156.

51
T.S., Secţia civilă, decizia nr. 1186/1957 în CD 1957, p. 80: ,,viciul pe care vânzătorul dovedeşte că l-a adus
la cunoştinţa cumpărătorului nu poate fi considerat ascuns, indiferent de natura sa”.

32
,,viciu ascuns”, potrivit căreia prudenţa şi diligenţa de care trebuie să dea
dovadă cumpărătorul exclud îndatorirea acestuia de a apela la un expert pentru
verificarea bunului52. Este ascuns acel viciu care nu poate fi observat de tipul
abstract al unui cumpărător prudent şi diligent, pe calea unei verificări serioase
şi pe cale obişnuită, ci numai cu ajutorul unui asistent de specialitate. Prudenţa
şi diligenţa de care trebuie să dea dovadă cumpărătorul se vor analiza în funcţie
de natura şi complexitatea bunului vândut, prin raportare la împrejurările
concrete ale fiecărui caz în parte, cât şi la volumul de cunoştinţe de specialitate
pe care acesta îl poate deţine în mod obişnuit. O persoană rezonabilă plasată în
aceleași circumstanțe definește proprietarul prudent și diligent .

Sunt, printre altele, vicii ascunse acelea care nu pot fi constatate decât „prin
expertiză tehnică”53, „printr-o analiză de laborator”54, sau vicii care nu puteau fi
depistate decât „în condiţiile unei temperaturi scăzute care nu exista la data
cumpărării”55. Este, de asemenea, ascuns viciul constând în „potenţiala infiltrare
a apei pluviale în pereţii imobilului, instalarea stării ireversibile de igrasie,
umiditate în pardoseală, viciu existent la data încheierii contractului şi care nu
era vizibil la acest moment datorită unei lungi perioade calde şi fără ploi şi
renovării apartamentului de către vânzători, iar imputarea adusă cumpărătorului
de către vânzători că nu a detectat viciul la cumpărare din neglijenţă este

52
Prudenţa şi diligenţa cerută cumpărătorului de practica judecătorească în interpretarea normelor
Codului civil din 1864 au impus acestuia apelul la un asistent de specialitate dacă necunoaşterea viciului este
cauzată de lipsa de informare, de experienţă sau nepricepere a cumpărătorului. Pornind de la soluţia oferită de
fosta instanţă supremă, regula emptor debet esse curiosus s-a bucurat de o largă aplicare, practica
judecătorească considerând în mod unanim că „atunci când este vorba de un lucru pentru a cărui cunoaştere,
asupra calităţilor pe care acesta le are ori, eventual, a unor defecţiuni, este necesară o anumită pregătire,
cumpărătorul poate să apeleze la o persoană calificată, iar dacă nu a făcut-o, şi-a asumat riscul respectiv” (T.S.,
Secţia civilă, decizia civilă nr. 679/1986, în RRD nr. 1/1987, p. 62-63; decizia civilă nr. 1859/1988, în RRD nr.
6/1989, p. 66; decizia civilă nr. 1936/1984, în RRD nr. 7/1985, p. 67-68). S-a retinut în mod constant că în cazul
unor lucrări complexe, pentru a căror verificare este necesară o anumită pregătire, cumpărătorul poate apela
la o persoana calificată, iar daca nu o face, el este în culpă, neputând fi antrenată răspunderea vânzătorului
pentru vicii ascunse, cât timp acestea puteau fi identificate de un specialist la o simplă vizionare a bunului
supus vânzarii [C.A. Constanţa, Secţia civilă, decizia din 12 decembrie 2012 (http://portal.just.ro)].

53
T.S., Secţia civilă, decizia nr. 541/1973, în CD, 1973, p. 133.

54
Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 5/1983, în RRD nr. 6/1983, p. 58.

55
Trib. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 151/1990, în M.M. Pivniceru, F. Dăscălescu, Rezoluţiunea şi
rezilierea contractelor. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 89.

33
neîntemeiată, acesta neputând fi constatat la o verificare normală, chiar atentă,
întrucât nu era vizibil la acea dată”56.

c) viciul să fie grav. Nu orice defect ascuns antrenează răspunderea

vânzătorului, ci numai acela care se răsfrânge asupra întrebuinţării, utilităţii sau
valorii bunului în măsura prescrisă de art. 1707 alin. (1) C.civ.: vânzătorul
,,garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut
impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în
asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut,
cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic”. Defectul care
afectează bunul nu trebuie să se refere la substanţa sau esenţa sa pentru a fi
considerat viciu grav57. Trebuie ca viciul să fie redhibitoriu, adică să împiedice
utilizarea normală a lucrului, ori să afecteze utilitatea sau valoarea, neatrăgând
răspunderea vânzătorului dacă este puţin important, afectând doar frumuseţea
(în afară de produsele de lux) sau calităţile sale secundare58.

d) viciul (ori lipsa unei calităţi sau lipsa cantitativă) trebuie să se ivească în
termenele de garanţie de 3 ani în cazul construcţiilor şi 1 an în cazul celorlalte
bunuri. Art. 2531 C.civ. stabileşte două momente alternative de la care începe
să curgă termenul de prescripţie a acţiunii cumpărătorului întemeiată pe garanţia
contra viciilor: un moment obiectiv care este reprezentat de împlinirea a 3 ani
pentru construcţii şi a unui an pentru celelalte bunuri, de la predare ori de la
recepţia finală a construcţiei ori bunului, şi un moment subiectiv care este
reprezentat de data descoperirii viciului, dacă viciul a fost descoperit înainte de
împlinirea termenului de 3 ani în cazul construcţiei sau 1 an în cazul celorlalte
bunuri. Termenele de 1 an, respectiv 3 ani sunt termene de garanţie în interiorul
cărora viciile trebuie să se ivească în toate cazurile. Spre deosebire de garanţia
pentru evicţiune care este perpetuuă atât timp cât evicţiunea are o cauză
anterioară vânzării, garanţia contra viciilor obligă vânzătorul să răspundă numai
pentru viciile (şi celelalte cazuri de neconformitate) manifestate într-un termen
determinat de la predare, fiind prezumat irefragrabil că un viciu existent
dinainte de predare se va manifesta în toate cazurile în 3 ani, dacă vânzarea

56
C.S.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1252/2003, în M.M. Pivniceru, F. Dăscălescu,
op. cit., p. 91.

57
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, op. cit., p. 116.

58
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 222; T.S., Secţia civilă, decizia nr. 885/1984, în R.R.D. nr.
3/1985, p. 74-75.

34
priveşte o construcţie, sau într-un an dacă vânzarea priveşte orice alt bun.
Opinăm pentru interpretarea acestor prevederi legale în sensul că viciul trebuie
să se ivească, să se manifeste în cadrul acestor termene de garanţie, putând fi
descoperit şi invocat ulterior de cumpărător în interiorul termenului de
prescripţie59. În cazul în care viciul s-a manifestat după împlinirea termenelor de
garanţie, cumpărătorul a pierdul dreptul la garanţie fără a se mai pune problema
termenului de prescripţie. Termenul de garanţie nu trebuie confundat cu
termenul de prescripţie întrucât împlinirea lui are drept efect stingerea dreptului
la garanţie al cumpărătorului şi nu este susceptibil de întrerupere sau
suspendare60. În temeiul art. 2531 alin. (5) C.civ., termenele de garanţie pot fi
modificate convenţional.

În ipoteza celorlalte cazuri de neconformitate (lipsa unei calitati convenite

sau o lipsă cantitativă), răspunderea vânzătorului pe temeiul garantiei contra
viciilor va fi angajată numai dacă oricare din aceste lipsuri, ivite în interiorul
termenelor de garanție mai sus mentionate, nu a putut fi descoperit, fără
cunostinte speciale, printr-o verificare normală cu ocazia predării bunului.

Vânzătorul datorează garanţie contra viciilor ascunse ale lucrului,

independent de culpă ori de buna sau reaua-credinţă; buna sau reaua-credinţă a
vânzătorului va influenţa numai întinderea obligaţiei de garanţie cât şi sfera
remediilor oferite cumpărătorului. Îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii
trebuie dovedită de către cumpărător61.

C. Domeniul de aplicare a garanţiei. Obligaţia de garanţie contra viciilor se

naşte în orice tip de vânzare (mai puţin vânzarea silită), indiferent că este o
vânzare cu plata preţului în rate, o vânzare sub condiţie, o vânzare de drepturi
litigioase etc. şi indiferent că bunul vândut este nou sau vechi62. Potrivit art.

59
Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile lucrului, în RRD nr. 2/1980, p. 8; I. F. Popa, op. cit., p. 346.

60
T.S., Secţia civilă, decizia nr. 46/1990, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 245.

61
„În cauză, lipsa sistemului de protecţie de tip AIRBAG, constatată ulterior încheierii contractului de
vânzare-cumpărare, cu prilejul celei de-a doua verificări tehnice efectuate la cererea reclamantului, nu
constituie un viciu ascuns al autoturismului, astfel cum este definit de C.civ. Recurentul-reclamant nu a
administrat probe din care să rezulte că a înţeles să încheie contractul numai în considerarea faptului că
autoturismul era prevăzut cu sistem de protecţie AIRBAG” (Trib. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr.
607/R/2004, în Culegere de practică judiciară, sem. II 2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 43-46).

62
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 226: în cazul vânzării unui obiect de ocazie vechi,
utilitatea aşteptată de la acesta ,,este în mod normal inferioară aceleia aşteptate de la un obiect nou”.

35
1707 alin. (5) C.civ., obligaţia de garanţie a vânzătorului contra viciilor lucrului
nu există în cazul vânzării silite. De asemenea, art. 1748 C.civ. dispune că
vânzătorul unui drept succesoral nu răspunde decât de calitatea sa de
moştenitor, nu şi de conţinutul universalităţii transmise, dacă bunurile ce
formează universalitatea nu au fost specificate. În cazul vânzării după mostră
sau model, vânzătorul garantează că bunul vândut şi predat are toate calităţile
mostrei sau modelului (art. 1715 C.civ.).

D. Denunţarea viciilor. Procedura denunţării viciilor (aplicabilă şi celorlalte

cazuri de neconformitate ascunsă) este reglementată în art. 1709 alin. (1)-(3)
C.civ. şi produce efecte în cazul în care vânzătorul este de bună credinţă (nu a
cunoscut viciul la data vânzării). Potrivit acestor prevederi legale, cumpărătorul
care a descoperit un viciu ascuns al lucrului este obligat să îl aducă la cunoştinţa
vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările; dacă nu
comunică vânzătorului aceste vicii în interiorul unui termen rezonabil, este
decăzut din dreptul de a mai cere rezoluţiunea contractului. Când bunul vândut
este un bun mobil corporal și cumpărătorul este un profesionist, el trebuie să
denunţe vânzătorului viciul în termen de 2 zile lucrătoare de la data descoperirii
viciului. Atunci când viciul apare în mod gradual, termenul rezonabil începe să
curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea
viciului. Nerespectarea acestor termene de denunţare a viciului nu atrage
decăderea cumpărătorului din dreptul la garanţie, ci numai decăderea acestuia
din dreptul de a uza de remediul rezoluţiunii contractului.

În cazul în care vânzătorul a fost de rea-credinţă (a tăinuit viciul), el nu poate

să invoce nerespectarea prevederilor art. 1709 C.civ. de către cumpărător şi
decăderea acestuia din dreptul de a cere rezoluţiunea contractului, deși
cumpărătorul nu a respectat termenele rezonabile în care viciul trebuia adus la
cunoştinţa sa.

E. Efectele şi întinderea garanţiei contra viciilor. Îndeplinirea cumulativă a

condiţiilor în care poate fi angajată răspunderea vânzătorului pentru
neconformităţile ascunse (viciu grav, lipsa unei calităţi convenite, lipsă
cantitativă) îndreptăţeşte cumpărătorul să uzeze de unul dintre remediile puse la
dispoziţia lui de art. 1710 alin. (1) C.civ., prevederi care îi oferă alegerea între
executarea în natură, reducerea preţului sau rezoluţiunea contractului. Aceste
remedii sunt:

36
 a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia. Remediul
executării în natură reprezintă o opţiune pentru cumpărător în măsura în care
remedierea neconformităţii este posibilă şi, apreciem noi, nu impune cheltuieli
disproportionale în raport cu valoarea bunului63.

b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii. Nici
acest remediu nu este întotdeauna posibil. Înlocuirea bunului este posibilă în
cazul bunurilor de gen, fie considerate astfel după natura lor, fie după voinţa
părţilor; în cazul unui bun individual determinat prin anumite trăsături
caracteristice unice, înlocuirea bunului nu este posibilă.

c) reducerea corespunzătoare a preţului. Cumpărătorul poate opta pentru o

acţiune în reducerea corespunzătoare a preţului vânzării, numită acţiunea
estimatorie. Reducerea preţului are loc proporţional cu pierderea valorii lucrului
ca urmare a viciului care îl afectează64. Vânzătorul restituie totodată o parte din
cheltuielile vânzării, restituire care se va face proporţional cu reducerea preţului
[art. 1712 alin. (2) C.civ.]. Pierderea suferită de lucru ca urmare a viciului
prezent, urmează a fi stabilită printr-o expertiză ce va determina de asemenea şi
în ce măsură se impune reducerea preţului vânzării.

d) rezoluţiunea contractului. Acţiunea prin care cumpărătorul solicită

rezoluţiunea vânzării se numeşte acţiunea redhibitorie. În cazul admiterii
acţiunii redhibitorii, contractul se desfiinţează şi părţile sunt repuse în situaţia
anterioară: cumpărătorul va restitui lucrul, fără a fi obligat să plătească
vânzătorului contravaloarea folosinţei până în acel moment, iar vânzătorul de
bună-credinţă va restitui preţul şi cheltuielile efectuate de cumpărător cu ocazia
perfectării contractului de vânzare65.

De precizat că cel care are un drept de opţiune între aceste remedii este
cumpărătorul însă, la cererea vânzătorului, instanţa de judecată, sesizată cu o
acţiune a cumpărătorului în garanţie pentru vicii, în care se solicită aplicarea
unei măsuri dintre cele prevăzute la art. 1710 alin. (1) C.civ., poate dispune o
63
T.S., Secţia civilă, decizia nr. 1604/1989; C.A. Constanţa, Secţia civilă, decizia civilă nr. 808/2012
(www.lege5.ro).

64
Art. 1551 alin. (2) C.civ.

65
„În situaţia în care bunul vândut avea un viciu ascuns care nu a fost cunoscut de vânzător (în speţă, iapa
suferea de o boală ce nu a putut fi diagnosticată decât printr-o analiză de laborator), cumpărătorul poate cere
rezoluţiunea vânzării, dar nu poate solicita daune (în speţă, plata cheltuielilor făcute cu întreţinerea
animalului)...” (Trib. jud. Hunedoara., decizia civilă. nr. 5/1983, în RRD nr. 6/1983, p. 58).

37
altă măsură decât cea solicitată de cumpărător, ţinând seama de gravitatea
viciilor, de scopul pentru care a fost încheiat contractul, precum şi de alte
împrejurări relevante (gradul de afectare a întrebuinţării bunului prin viciul
respectiv, costul remedierii defecţiunii, posibilitatea rezonabilă de înlocuire a
bunului etc.).

În temeiul art. 1712 alin. (1) C.civ., dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă,
cunoscând viciile lucrului şi ascunzându-le faţă de cumpărător la data perfectării
contractului, el va datora cumpărătorului, indiferent de remediul ales de acesta,
şi daune-interese pentru repararea întregului prejudiciu cauzat66. Prin urmare,
vânzătorul care nu informează în mod intenţionat cumpărătorul despre viciile
bunului, este obligat să repare atât prejudiciul previzibil, cât şi pe cel
imprevizbil, care reprezintă consecinţa directă şi firească a neinformării67.

Dacă obiectul vânzării l-au format mai multe bunuri şi numai o parte din ele
sunt afectate de vicii, iar acestea pot fi separate de celelalte fără a-l păgubi pe
cumpărător, în cazul în care instanţa dispune rezoluţiunea, contractul se va
desfiinţa numai în parte; de precizat că rezoluţiunea în privinţa bunului principal
va atrage şi rezoluţiunea în privinţa bunului accesoriu (art. 1711 C.civ.).

F. Termenul de prescripţie al acţiunilor cumpărătorului. Acţiunile

cumpărătorului întemeiate pe garanţia contra viciilor ascunse sunt acţiuni
personale, de natură contractuală şi prescriptibile în termenul general de 3 ani
prevăzut de art. 2517 C.civ. Termenul de prescripţie începe să curgă de la
împlinirea unui an de la predare ori de la recepţia finală a bunului, iar dacă
viciul a fost descoperit mai înainte, termenul de prescripţie curge de la data
descoperirii viciului. În cazul construcţiilor, termenul de prescripţie începe să
curgă de la împlinirea a trei ani de la predarea ori recepţia finală a construcţiei,
iar dacă viciul a fost descoperit mai înainte, termenul curge de la data
descoperirii viciului [art. 2531 alin. (1) lit. a) C.civ.]. Aceste termene se aplică
şi în cazul celorlalte cazuri de neconformitate (lipsa calităţilor convenite sau
lipsuri cantitative) care nu puteau fi descoperite prin verificare normală, fără

66
D. Mainguy, op. cit., p. 161: ,,Vânzătorul profesionist este prezumat a cunoaşte viciile bunului”.

67
Art. 1533 C.civ.: ,,Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să
le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea
este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu
cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”.

38
cunoştinţe speciale, imediat după preluare. Termenele de 1 an şi 3 ani sunt
termene legale de garanţie în care viciile trebuie să se ivească.

G. Pieirea sau deteriorarea lucrului afectat de viciu. Când lucrul a pierit din
cauza viciilor, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului care va avea
drept efect restituirea preţului vânzării şi a cheltuielilor ocazionate de încheierea
contractului, precum şi daune-interese dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă.
Dacă, dimpotrivă, pieirea sau deteriorarea lucrului este determinată de un caz
fortuit sau de forţă majoră, cumpărătorul suportă riscul pieirii sau deteriorării
fortuite a bunului, dar păstrează dreptul la garanţie pentru viciul descoperit,
având posibilitatea de a alege unul din remediile stipulate de art. 1710 C.civ.

H. Modificarea sau înlăturarea convenţională a garanţiei pentru vicii.

Dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea vânzătorului pentru vicii au un
caracter supletiv, astfel că pot fi modificate sau înlăturate prin voinţa părţilor.
Prin clauză expresă, părţile pot modifica obligaţia de garanţie, în sensul
agravării sau micşorării răspunderii vânzătorului, sau chiar pot înlătura această
obligaţie. Clauza de înlăturare sau de limitare a răspunderii vânzătorului este
nulă în privinţa viciilor pe care acesta le-a cunoscut sau trebuia să le cunoască
la data încheierii contractului [art. 1708 alin. (2) C.civ.].

47. Garanţia vânzătorului pentru buna funcţionare a lucrului vândut

este reglementată alături de garanţia pentru vicii ascunse pe care nu o înlătură,
ci o completează. O astfel de obligaţie a vânzătorului se naşte fie în virtutea
legii, în special în domeniul protecţiei consumatorului, fie în virtutea voinţei
părţilor stipulată expres în contract. Vânzătorul garantează, pentru o perioadă
determinată de la încheierea contractului, fie buna funcţionare a bunului, fie
păstrarea anumitor calităţi ale acestuia; termenul de garanţie este prevăzut de
legea specială (în cazul garanţiei izvorâte din lege) sau este rezultatul acordului
dintre părţi (atunci când garanţia are o natură convenţională).

În temeiul acestei garanţii, orice defecţiune, ivită în termenul stabilit, impune

vânzătorului în principal executarea în natură a obligaţiei sale şi în subsidiar
restituirea preţului, atât timp cât defecţiunea nu este imputabilă cumpărătorului.
De precizat că în cazul garanției pentru buna funcţionare, spre deosebire de
obligaţia legală de garanţie contra viciilor, vânzătorul garantează pentru orice
defecţiune a bunului ivită în termenul de garanţie, fără a conta că această
defecţiune avea sau nu o cauză anterioară încheierii contractului sau predării
bunului.

39
 Comunicarea defecţiunii. Sub sancţiunea decăderii din dreptul la garanţie,
cumpărătorul este obligat să comunice defecţiunea înainte de împlinirea
termenului de garanţie68. Dacă nu a putut comunica defecţiunea înlăuntrul
acestui termen, din motive obiective (spre exemplu defecţiunea a apărut în
ultima zi a termenului de garanţie), cumpărătorul trebuie să o comunice într-un
termen rezonabil de la expirarea perioadei de garanţie [art. 1718 alin. (1)
C.civ.].

Culpa cumpărătorului în defecţiunea bunului. Dacă defecţiunea bunului este

cauzată de modul nepotrivit de folosire sau de păstrare a bunului de către
cumpărător, garanţia vânzătorului nu va fi angajată. Dovada utilizării sau a
păstrării necorespunzătoare a bunului de către cumpărător trebuie făcută de
vânzător. De menţionat însă că răspunderea vânzătorului va fi înlăturată în acest
caz numai dacă acesta face dovada69 că şi-a îndeplinit obligaţia de informare şi
consiliere a cumpărătorului cu privire la modul de utilizare şi păstrare a bunului
vândut prin instrucţiunile scrise comunicate cumpărătorului; o astfel de
obligaţie este apreciată cu mai multă rigoare în cazul în care vânzătorul este un
profesionist şi cumpărătorul un profan70. Dacă lucrul vândut este unul cu un
grad ridicat de complexitate, precum un calculator, un sistem de telesecuritate
etc., vânzătorul trebuie să dea sfaturi în privinţa achiziţionării şi a utilizării sale,
cu atât mai mult cu cât utilizarea lucrului este mai complexă şi cu cât
cumpărătorul este un neofit71.

Efectele garanţiei pentru buna funcţionare. Remediile oferite cumpărătorului

în cazul în care bunul suferă o defecţiune sau pierde o calitate dintre cele
garantate, sunt ordonate imperativ de legiuitor, astfel că nu există drept de
opţiune între acestea. Cumpărătorul va comunica vânzătorului defecţiunea ivită
în termen şi va solicita repararea acesteia. În temeiul art. 1716 C.civ., odată
comunicată defecţiunea, vânzătorul este obligat să o repare pe cheltuiala sa.
Reparaţia bunului trebuie să se realizeze în termenul convenit de părţi în

68
Este o interpretarea atipică, de excepţie a conceptului de ,,termen de garanţie” întrucât înăuntrul acestui
termen, defectul trebuie şi descoperit şi denunţat, ori prin definiţia sa, termenul de garanţie presupune
termenul în care defectul trebuie să apară pentru a da dreptul cumpărătorului la garanţie, acesta putând să
apară şi în ultima zi a termenului de garanţie, urmând să fie denunţat într-un termen rezonabil.

69
Cass. Civ. 1re, 15 mai 2002, Bull. Civ. I, nr. 212, în Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 189.

70
Cass. Com., 11 iulie 1988, Bull. Civ. IV, nr. 250, în Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 189.

71
Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 189.

40
contract sau prevăzut în legea specială, iar în lipsa acestor termene, în durata
maximă de 15 zile de la data la care s-a solicitat reparația. Dacă reparaţia este
imposibilă sau depăşeşte termenele sus-menţionate, vânzătorul este obligat la
înlocuirea bunului vândut. Când nici înlocuirea bunului nu poate fi făcută într-
un termen rezonabil potrivit cu împrejurările, cumpărătorul are dreptul la
restituirea preţului în schimbul returnării bunului, nu și la daune-interese.

Întrucât această garanţie este reglementată alături de garanţia contra viciilor

ascunse, apreciem că, în lipsa unei clauze contrare, în măsura în care
defecţiunea apărută în termenul de garanţie este un viciu ascuns care
îndeplineşte cerinţele angajării răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse,
cumpărătorul poate opta pentru garanţia contra viciilor ascunse în ipoteza în
care doreşte un drept de opțiune între remediile prescrise de art. 1710 C.civ.

Secţiunea a III-a

Obligaţiile cumpărătorului

48. Preluarea bunului şi plata preţului. Cumpărătorului îi revin două

obligaţii principale: obligaţia de plată a preţului şi obligaţia de preluare a
bunului vândut.

A. Locul plăţii preţului şi preluării bunului. Obligaţia de plată a preţului se

execută la locul ales de părţi în contract. Dacă părţile nu au convenit un
asemenea loc, plata preţului se face la locul în care se afla bunul în momentul
încheierii contractului. În cazul în care la data încheierii contractului, bunurile
se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare, plata preţului se face la locul
care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei bunurilor. Dacă
bunurile nu pot fi localizate în momentul încheierii contractului şi locul plăţii nu
rezultă din contract, din practicile stabilite între părţi sau din uzanţe, plata
preţului trebuie făcută la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului
(vânzătorului), aceasta fiind portabilă, în aplicarea regulilor generale în materie

41
de plată72. Cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina
cumpărătorului, în lipsa unei stipulaţii contrare [art. 1666 alin. (3) C.civ.].

Obligaţia de preluare a bunului, corelativă obligaţiei de predare, se va executa

la locul şi la data la care se face predarea bunului. Preluând bunul, cumpărătorul
are obligaţia de a suporta cheltuielile de ridicare şi de transport de la locul
executării obligaţiei de predare [art. 1666 alin. (2) C.civ.].

B. Data plăţii preţului. În lipsa unei stipulaţii contrare, plata preţului trebuie
făcută de îndată ce cumpărătorul a dobândit proprietatea. Când transferul
dreptului de proprietate a fost amânat de părţi, fiind afectat unei condiţii sau
unui termen, plata preţului urmează transferul de proprietate. Părţile, prin
clauză expresă, pot disocia momentul transferului de proprietate de plata
preţului, stipulând fie ca plata preţului să se facă de îndată ce s-a încheiat
contractul, proprietatea transferându-se la un alt moment, cât şi invers, plata
preţului să fie amânată la o data ulterioară, chiar dacă a avut loc transferul de
proprietate şi chiar predarea bunului. Preţul poate fi plătit partial (ca avans) sau
integral în temeiul unei convenţii care precede încheierea contractului de
vânzare, precum promisiunea unilaterală sau bilaterală de vânzare. Prin noua
reglementare, ordinea scadenţelor principalelor obligaţii ale părţilor subliniază
caracterul reciproc şi interdependent al acestora: odată ce vânzătorul a transmis
proprietatea, el are dreptul la plata preţului, şi odată preţul plătit, este obligat la
predare.

Cât priveşte modalitatea de plată, si în acest caz părţile au libertatea de a

conveni potrivit intereselor lor. Plata se poate face printr-o singură prestaţie sau
prin mai multe prestaţii succesive. Dacă s-a prevăzut plata printr-o singură
prestaţie, cumpărătorul trebuie să achite integral preţul vânzării, întrucât în
cazul unei plăţi parţiale, vânzătorul o poate refuza; dacă vânzătorul a acceptat o
asemenea plată, cheltuielile suplimentare cauzate lui de faptul executării parţiale
urmează a fi suportate de către cumpărător (art. 1490 C.civ.). Cumpărătorul
poate executa plata preţului chiar înaintea scadenţei, dacă părţile nu au convenit
contrariul ori dacă nu rezultă altfel din natura contractului sau din împrejurările
în care a fost încheiat. Vânzătorul poate refuza plata anticipată, dacă are un
interes legitim ca plata să se facă la scadenţă (art. 1496 C.civ.). În cazul în care

72
Potrivit art. 1494 alin. (2) C.civ., „cu condiţia de a-l notifica în prealabil pe creditor, debitorul poate
solicita ca obligaţia să fie executată la domiciliul sau, după caz, sediul său dacă schimbarea domiciliului
creditorului face obligaţia substanţial mai oneroasă”.

42
plata a fost convenită a se realiza prin mai multe prestații succesive, termenul de
prescripție începe să curgă de la data scadenței ultimei rate.

C. Suspendarea plăţii preţului. În temeiul art. 1722 C.civ., în ipoteza în care

cumpărătorul află despre existenţa unei cauze de evicţiune, el este îndreptăţit să
suspende plata preţului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul
oferă o garanţie corespunzătoare. Cumpărătorul nu are dreptul de a suspenda
plata preţului în cazul în care a cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii
contractului sau în cazul în care părţile au stipulat în contract că plata preţului se
va face chiar şi în cazul unei tulburări a cumpărătorului. Textul de lege
reglementează o aplicaţie a excepţiei de neexecutare a contractului. Cât timp
plata preţului este suspendată în temeiul art. 1722 C.civ., cumpărătorul nu
datorează dobândă deoarece neplata preţului este justificată (art. 1530 şi art.
1556 C.civ.). Riscul de evicţiune avut în vedere de legiuitor trebuie însă să fie
serios şi actual, nu doar ipotetic şi eventual73.

D. Obligaţia de plată a dobânzii. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011
privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti,
precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul
bancar, părţile ,,sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii (…) pentru
întârzierea la plata unei obligaţii băneşti”. Dobânda datorată de cumpărător
atunci când plata a fost convenită la un anumit termen şi calculată pentru
perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei plăţii, se numeşte dobândă
remuneratorie. Dobânda datorată de cumpărător pentru neîndeplinirea obligaţiei
de plată a preţului la scadenţă se numeşte dobândă penalizatoare.

Art. 1721 C.civ. prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul
,,este ţinut să plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii,
dacă bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul
nu produce fructe, însă îi procură alte foloase”. Coroborând aceste dispoziţii
legale cu cele mai sus amintite, cât şi cu prevederile art. 1535 C.civ., deducem
că subzistă obligaţia cumpărătorului de a plăti dobânzi asupra preţului în
următoarele cazuri: a) când părţile au convenit expres plata unei dobânzi
(remuneratorii) până la achitarea integrală a prețului vânzării, cumpărătorul este
obligat să plătească această dobândă (până la scadenţă, fie dobânda

73
D. Chirică, op. cit., p. 472.

43
convenţională, fie dobânda legală)74; b) în cazul în care bunul vândut produce
fructe civile sau naturale, cumpărătorul plăteşte dobândă de la data transferului
de proprietate, în lipsa unei convenţii contrare a părților; c) dacă bunul vândut
nu produce fructe civile sau naturale, dar procură alte foloase cumpărătorului,
acesta plăteşte dobândă de la data predării bunului, în lipsa unei convenţii
contrare a părților; d) în cazul în care cumpărătorul nu plăteşte preţul la
scadenţă, este obligat la plata daunelor moratorii până la achitarea integrală a
preţului (dobândă penalizatoare).

E. Garanţiile plăţii preţului. În conformitate cu art. 1723 C.civ., vânzătorul

beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului
vândut, pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului. Potrivit art. 2339 alin.
(1) lit. a) C.civ., ,,creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil
vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut”.
Creanţa vânzătorului unui bun mobil nu este privilegiată în cazul în care
cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei
întreprinderi. Privilegiul special al vânzătorului se stinge prin înstrăinarea (altfel
decât prin vânzare), transformarea sau pieirea bunului, astfel că el oferă
vânzătorului un drept de preferinţă pentru creanţa sa atât timp cât bunul nu este
înstrăinat de cumpărător (cu excepţia înstrăinării prin vânzare), nu a pierit şi nici
nu a fost transformat într-un alt bun (art. 2340 C.civ.). Când cumpărătorul
înstrăinează prin vânzare bunul mobil, privilegiul se exercită asupra bunului
mobil revândut, chiar dacă preţul celei de-a doua vânzări nu a fost încă plătit de
al doilea cumpărător, cu preferinţă faţă de privilegiul de care s-ar bucura primul
cumpărător (art. 2341 C.civ.). Potrivit art. 2386 C.civ., vânzătoul beneficiază de
o ipotecă legală asupra bunului imobil vândut pentru preţul datorat de
cumpărător.

F. Sancţiunea neplăţii preţului. Dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul,

vânzătorul are la îndemână următoarele remedii:

74
Conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011: ,,(1) Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei
dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin
hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României. (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se
stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (2 1) În raporturile dintre profesionişti
şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii
de referinţă plus 8 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată,
rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%”.

44
 a) excepţia de neexecutare a contractului, refuzând predarea bunului atât
timp cât cumpărătorul nu plăteşte preţul;

b) executarea silită în natură a obligaţiei de plată a preţului (întotdeauna

posibilă deoarece are ca obiect o sumă de bani) precum şi daune-interese pentru
prejudiciul suferit, conform regulilor de drept comun;

c) executarea directă prevăzută de art. 1726 alin. (1) C.civ. În cazul vânzării
de bunuri mobile, când cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare
sau obligaţia de plată, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-
un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului sau de a-l vinde.
Vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent, dacă lucrul
are un preţ la bursă sau în târg ori este stabilit prin lege, de către o persoană
autorizată de lege pentru asemenea vânzări, vânzătorul având obligaţia de a-l
înştiinţa de îndată pe cumpărător despre vânzare. Cumpărătorul va fi obligat să
plătească, pe lângă daune-interese, şi diferenţa dintre preţul vânzării şi preţul
obţinut prin executarea directă75.

d) declaraţia unilaterală de rezoluţiune şi restituirea bunului mobil. Textul

art. 1727 C.civ. are în vedere ipoteza unui contract de vânzare a unui bun mobil
fără termen de plată în care cumpărătorul nu a plătit preţul, deşi vânzătorul a
predat bunul. Vânzătorul poate, în cel mult 15 zile de la predare, să declare
rezoluţiunea contractului, fără punere în întârziere, şi să solicite restituirea
bunului, restituirea în natură fiind posibilă dacă bunul se află încă în posesia
cumpărătorului şi nu a suferit transformări. Dacă vânzătorul nu declară
rezoluţiunea şi nu cere restituirea bunului în interiorul termenului de 15 zile sau
dacă bunul a suferit transformări, el nu mai poate opune creditorilor
cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului, astfel că aceştia
vor putea urmări bunul pentru realizarea creanţelor lor întrucât faţă de ei
rezoluţiunea declarată de vânzător nu produce efecte. Rămân aplicabile, după
caz, prevederile art. 1648 şi 1649 C.civ. Prin urmare, când cumpărătorul a
înstrăinat bunul mobil, iar terţul dobânditor cu titlu oneros a fost de bună-
credinţă, actul de înstrăinare este valabil în temeiul art. 937 alin. (1) C.civ. şi

75
În temeiul art. 1726 C.civ., executarea directă este un remediu şi pentru cumpărător în cazul în care
contractul de vânzare a unor bunuri fungibile supuse unui preţ curent (stabilit în bursă, târg sau lege) nu este
executat din culpa vânzătorului. Cumpărătorul poate cumpăra bunuri de acelaşi gen prin intermediul unei
persoane autorizate, pe cheltuiala vânzătorului având totodată dreptul la restituirea diferenţei dintre suma
cheltuită pentru achiziţionarea bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul, pe lângă daunele-interese care i se
cuvin în cazul în care a suferit şi un prejudiciu [art. 1726 alin. (4) C.civ.].

45
vânzătorul nu poate obține restituirea bunului de la acesta, indiferent de
momentul în care intervine declarația de rezoluțiune. În cazul în care terţul
dobânditor nu poate opune vânzătorului dobândirea dreptului de proprietate prin
posesia de bună-credinţă, el poate fi obligat la restituirea bunului76. În cazul în
care declaraţia de rezoluţiune intervine după 15 zile de la predare, vânzătorul
poate exercita acţiunea pauliană în condiţiile art. 1562 C.civ. cu privire la actele
juridice încheiate în frauda sa de către cumpărător.

e) rezoluţiunea contractului având ca obiect bunuri imobile. Neplata totală

sau partială a preţului vânzării îndreptăţeşte vânzătorul să ceară sau să declare
rezoluţiunea contractului de vânzare a bunului imobil în condiţiile prescrise de
art. 1549 şi urm. C.civ. În virtutea art. 1728 C.civ., dacă părţile au stabilit că
neplata preţului de către cumpărător la termenul convenit conduce la punerea de
drept în întârziere a acestuia, cumpărătorul poate plăti preţul şi după expirarea
termenului atât timp cât nu a primit declaraţia de rezoluţiune a vânzătorului. În
cazul în care cumpărătorul a înstrăinat sau a constituit drepturi reale asupra
bunului imobil în favoarea unor terţe persoane, rezoluţiunea contractului va
avea efecte faţă de terţi în condiţiile prevăzute de art. 909 şi 910 C.civ.

G. Cazuri de punere de drept în întârziere a cumpărătorului. Prin

dispoziţiile art. 1725 şi 1727 C.civ. sunt prevăzute cazurile în care
cumpărătorul, în caz de nexecutare a obligaţiilor de plată şi/sau de preluare, se
află de drept în întârziere. Aceste cazuri privesc contracte de vânzare de bunuri
mobile. Astfel, cumpărătorul unui bun mobil este de drept în întârziere cu
privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi
nici nu a preluat bunul, caz în care vânzătorul poate trece la executarea directă
(prevăzută de art. 1726 C.civ.) ori la executarea silită a plăţii preţului sau
rezoluţiunea contractului [art. 1725 alin. (1) C.civ.]. Atunci când cumpărătorul a
preluat bunul mobil, dar nu a plătit prețul, vânzătorul poate declara rezoluțiunea
în cel mult 15 zile de la predare, fără punere în întârziere în condițiile art. 1727
alin. (1) C.civ.

În cazul vânzării de bunuri mobile supuse deteriorării rapide sau deselor

schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa
preluării lor, atunci când nu le-a preluat la termenul convenit, chiar dacă a plătit
preţul, sau atunci când a solicitat preluarea fără să fi plătit preţul [art. 1725 alin.
(2) C.civ.]. În ambele cazuri, vânzătorul poate recurge la executarea directă.
76
Art. 1648 C.civ.

46
 În schimb, în cazul în care cumpărătorul unui bun mobil (altul decât cel supus
unei deteriorări rapide sau unei dese schimbări de valoare), nu îşi îndeplineşte
fie numai obligaţia de preluare, fie numai obligaţia de plată a preţului (cu
excepția cazului stipulat de art. 1727 alin. (1) C.civ.), deducem din interpretarea
logică şi sistematică a prevederilor art. 1725 şi art. 1726 C.civ. că vânzătorul
poate apela la executarea directă, ca de altfel şi la alt remediu, numai după
punerea în întârziere a cumpărătorului, atât timp cât cumpărătorul nu se
regăseşte în unul din cazurile prescrise de art. 1725 C.civ când se află de drept
în întârziere77.

H. Obligaţia de a suporta cheltuielile de vânzare. Această obligaţie este

reţinută în sarcina cumpărătorului în temeiul art. 1666 alin. (1) C.civ. şi are în
vedere cheltuielile ocazionate de încheierea contractului de vânzare precum taxe
notariale, onorariu notar, onorariu avocat etc.; vor intra în această categorie şi
cheltuielile ocazionate de intabularea dreptului cumpărătorului în cartea
funciară sau înscrierea cesiunii în Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare. Dispoziţiile legale care impun cumpărătorului această obligaţie sunt
supletive şi devin aplicabile în lipsa unei convenţii contrare a părţilor.

77
A se vedea şi R. Dincă, op. cit., p. 161.

47