13/11/22

Romania comunista
România comunistă este o denumire neoficială, folosită cu referire la perioada
comunistă din istoria României (1947-1989), în care țara a fost cunoscută cu denumirile
oficiale de Republica Populară Romană / Republica Populară Română, respectiv
Republica Socialistă România. În această perioadă, Partidul Comunist Român (care s-a
numit Partidul Muncitoresc Român între 1948-1965) a fost, de facto, partidul politic unic
care a dictat prin guvern viața publică în România. După încheierea celui de-al Doilea
Război Mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni pentru includerea în guvernele
postbelice a unor reprezentanți ai Partidul Comunist din România, recent reintrat în
legalitate (partidul fusese interzis în 1924 pe motivul acceptării tezei cominterniste „a
dreptului popoarelor oprimate din România imperialistă la autodeterminare până la
despărțirea de stat”), în vreme ce liderii necomuniști erau eliminați în mod constant din
viața politică.

Perioada Republicii Populare Romane (1947-1965)

În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de
sovietici prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după
încheierea conflagrației mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către
URSS, stabilită prin Tratatul de Pace de la Paris la suma deloc neglijabilă de
300.000.000 dolari (la valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la
valoarea din 2014). SovRom-urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând
asemenea societăți mixte în toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de
război (în Finlanda, de pildă, a fost înființată o societate mixtă pentru producerea
construcțiilor de lemn numită Puutalo Oy). Un mare număr de oameni (estimările
variază de la 137 la mai multe zeci de mii ) au fost închiși din motive politice. Există
mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri, asasinate sau torturi aplicate unui mare
număr de oameni, în principal în cazurile oponenților politici. La începutul deceniului al
șaptelea (1960 - 1970), guvernul român a început să treacă la acțiuni pentru creșterea
gradului de independență față de Uniunea Sovietică.

Epoca Nicolae Ceausescu (1965-1989)

După decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, survenit în martie 1965, Nicolae
Ceaușescu a fost ales noul Secretar General al PCR (în 1965) și șef al statului în 1967.
Denunțarea invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și scurta relaxare a represiunii
interne, l-au ajutat pe noul lider comunist de la București să-și creeze o imagine pozitivă
în țară și în Occident. Rapida creștere economică, susținută prin mari credite obținute
din vest, nu a putut fi menținută și a scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la
austeritate și la represiune internă, care au avut ca rezultat Revoluția din decembrie
1989 și prăbușirea regimului comunist și în România.

- Economia Romaniei Comuniste

PAVELIUC Teodor | CNAT LAURIAN

 13/11/22

După cel de-al Doilea Război Mondial, și în România, asemeni celorlalte state
est-europene se aplică o economie planificată, mai exact economie de comandă-
control, cu planuri cincinale.
Se impune un ritm ridicat de creștere economică, în special industrializarea
forțată, prin care anumite ramuri ale industriei (industria constructoare de mașini,
siderurgică, chimică) trebuia să crească spectaculos, dar cu neglijarea producției
bunurilor de consum.
În zona rurală, se urmărea eliminarea elementelor cu potențial capitalist (țăranii
înstăriți, denumiți chiaburi și considerați dușmani ai regimului) și colectivizarea
agriculturii. Conform propagandei, scopul consta în ridicarea nivelului de trai și a culturii
maselor. Neîndeplinirea planului de producție era pusă pe seama celor socotiți
indezirabili de către regim. S-a ajuns ca aceștia să fie considerați sabotori și deferiți
justiției. Astfel de procese au abundat în anii 1949 și 1950.

- Restrictionarea libertatii de emigrare a cetatenilor

Regimul comunist a fost restrictiv în ceea ce privește libertatea de a ieși din țară,
iar emigranții erau considerați trădători.
Emigrarea evreilor
În perioada 1959-1989, statul român a permis emigrarea a aproape 200.000 de
etnici evrei, pentru care Israel a plătit sume importante în valută forte, produse agricole
și alte diverse avantaje.
România comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate,
printr-o serie de concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite
emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale Americii.
Emigrarea etnicilor germani
Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în
negocierile cu România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat
plecarea a 4.000 de etnici germani. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972,
în 1973 - 4.000 de etnici germani. Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie
1982 prevedea următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în
străinătate sînt obligate să plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități
socialiste și alte organizații.
De asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice
alte datorii față de persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea
definitivă în străinătate sînt obligate să restituie, în valută, statului roman, cheltuielile
efectuate pentru școlarizare, specializare și perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul
învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și doctorat.” Sumele plătite de statul
german pentru compensarea acestor cheltuieli de școlarizare erau împărțite pe
categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci

PAVELIUC Teodor | CNAT LAURIAN

 13/11/22

germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare
încheiate.
În 1988 suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci. Banii
ajungeau într-un cont al Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au
fost folosiți pentru plata datoriei externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător
în cadrul CNSAS, care a publicat un studiu pe această temă. În urma negocierilor
purtate de Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții Securității, din România au plecat între
1968 și 1989 peste 200.000 de etnici germani din România. Surse media estimează că
un număr de circa 230.000 de șvabi și sași au părăsit în acest fel România, statul
german achitând, în compensare, aproximativ trei miliarde de mărci.
Emigrarea altor catergorii de cetateni
În perioada 1970-1973, operațiunea „Peregrinii” a adus în visteria României
peste șase milioane de dolari din vânzarea cetățenilor de etnie românească.
Cetățenii români ale căror rude doreau să plece din țară sau chiar candidați la
emigrare erau contactați și li se cereau bani, apartamente în România, mașini și alte
lucruri de valoare în schimbul promisiunii de emigrare. Tarifele practicate mergeau de la
800 până la 10.000 de dolari de persoană.

„Raportul Tismăneanu”
O analiză detaliată a crimelor comise de regimul comunist în România a fost
făcută de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România creată
de președinția României în aprilie 2006, care a elaborat un raport cunoscut de publicul
mai larg sub numele de „Raportul Tismăneanu”. În acest raport au fost identificate
următoarele crime principale comise de regimul comunist din România:
1. Abandonarea intereselor naționale prin servilism în relațiile cu URSS după
1945;
2. Anihilarea statului de drept și a pluralismului prin înscenări și fraude, mai ales
după furtul alegerilor în noiembrie 1946;
3. Distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor și a militanților;
4. Impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei și ostil valorilor
politice și culturale naționale, lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-
democrației ca mișcare politică opusă bolșevismului PCR;
5. Sovietizarea totală, prin forță, a României, mai ales în perioada 1948-1956, și
impunerea unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare
(nomenclatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
6. Politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare,
întemnițare, muncă forțată, a unor categorii sociale - burghezie, moșierime,
țărani, intelectuali, studenți) ghidată de preceptul luptei de clasă a făcut între
500 000 și două milioane de victime;
7. Persecuția minorităților etnice, religioase, culturale sau de orientare sexuală;

PAVELIUC Teodor | CNAT LAURIAN

 13/11/22

8. Exterminarea programată a deținuților politici;

9. Exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistența
anticomunistă armată în munți (1945-1962);
10. Represiunea împotriva cultelor, desființarea Bisericii Române Unite (Greco-
Catolice);
11. Arestarea, uciderea, detenția politica sau deportarea țăranilor
oponenți colectivizării, lichidarea violentă a revoltelor țărănești (1949-1962);
12. Deportările cu scop de exterminare, represiunile etnice, gonirea și
„vânzarea” evreilor și germanilor;
13. Represiunea împotriva culturii, cenzura extremă, arestarea si umilirea
intelectualilor neînregimentați ori protestatari (1945-1989);
14. Reprimarea mișcărilor și acțiunilor studențești din 1956;
15. Reprimarea mișcărilor muncitorești din Valea Jiului (1977), Brașov (1987) și a
celorlalte greve din anii 1980;
16. Reprimarea oponenților și disidenților în anii 1970 și 1980 (omorârea
inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a lui Mircea Răceanu, Ion
Mihai Pacepa, Liviu Turcu, Constantin Răuță);
17. Distrugerea patrimoniului istoric și cultural prin dărâmările din anii 1980 (un
sfert din centrul istoric al Bucureștiului) și în cele mai multe din orașele mari
ale României;
18. Crearea de lagăre pentru copiii fără părinți sau cu handicap (ex: Cighid);
19. Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentația rațională”;
înfometarea populației, oprirea căldurii, starea de mizerie la care regimul a
condamnat un întreg popor;
20. Conceptualizarea mizeriei materiale și morale, precum și a fricii, ca
instrumente de menținere a puterii comuniste;
21. Masacrarea cetățenilor, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, cu aprobarea
conducerii Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în timpul Revoluției din
1989.
Raportul "Tismaneanu" prezintă instituțiile și personajele cheie ale opresiunii comuniste:

 Prima generație de comuniști

 Demnitari vinovați de „impunerea și perpetuarea unui sistem bazat pe crimă
și fărădelege”
 Demnitari ai aparatului represiv
 Șefii spionajului
 Ideologi
 Ziariști
 Conducătorii aparatului ideologic în perioada Ceaușescu
 Exponenți ai protocronismului.
În raport sunt nominalizați și disidenții din perioada regimului comunist.

PAVELIUC Teodor | CNAT LAURIAN