4.

Percepțiile

4.1. Introducere

Percepțiile presupun o cunoaștere a obiectelor și fenomenelor în integritatea lor și în

momentul când ele acționează asupra organelor senzoriale (A. Cosmovicvi, 1996). Dacă senzația
redă o însușire izolată a unui obiect, percepția realizează o impresie globală, o cunoaștere a
obiectelor în întregime.

Percepția este orientată asupra realității concrete și presupune trei conduite principale:
identificarea, detecția și discriminarea. De exemplu, îndreptându-ne către un obiectiv unde
urmează unde să ajungem, detectăm, mai întâi clădirea respectivă, apoi, pe măsură ce ne
apropiem, detectăm ansamblul arhitectural și în apropierea imediată putem vorbi de
discriminarea detaliilor.

Dar, identificarea și discriminarea sunt posibile cu ajutorul altor procese psihice: senzații,
reprezentări, gândirea, atitudinea, afectivitatea, interesele.

Percepția unui obiect este consecința unei sinteze senzoriale, de exemplu, o casă este
percepută în ansamblu carcateristicilor redate prin senzații. De asemenea, un rol important îl au
și reprezentările formate prin experiență, pentru formarea unei percepții complexe.

Încă de la începutul studierii fenomenului percepției, s-a constatat că materialul senzorial

este organizat de concepte și categorii; astfel percepția asupra unei case este posibilă întrucât
avem noțiunea de casă deja formată, caracteristicile acesteia, realizând astfel o identificare.
Așadar, în mod clar, percepția presupune un proces de gânditre concretă, iar când este vorba de
obiecte cunoscute este foarte rapidă, contopindu-se cu producerea senzațiilor. Un argument, în
acest sens, este adus de simptomatologia din agnozii, când bolnavul are simțurile intacte, dar
totuși nu recunoaște obiectele, neștiind să le folosească.

Mișcarea are, de asemenea, o contribuție majoră la formarea percepției. De exemplu,

cunoașterea prin simțul tactil este posibilă prin mișcări ale mâinii pe suprafața obiectelor, iar
observarea obiectelor din mediu este posibilă prin mișcări rapide ale ochilor, pentru stabilirea
conturului, a detaliilor.

Percepția este influențată de un ansamblu de atitudini:

- atitudini motorii: postura este în directă relație cu ceea ce observăm; când vrem să
auzim sau să vedem mai bine ceva, ne schimbăm postura;
- atitudinea intelectuală (setul mental), starea de pregătire mentală, orientarea în
situație; setul mental asigură creșterea sensibilității pentru un anumit stimul (dacă
vrem să găsim o cheie în întuneric, vom percepe mai ușor obiectele ce au asemănări
cu aceasta);

1
 - atitudinea afectivă – dispoziția subiectivă a persoanei de a reacționa pozitiv sau
negativ față de o situație, persoană sau față de o simplă afirmație.

Interesele influențează selecția perceptivă, într-o mare măsură. De exemplu, la vizionarea

unei piese de teatru, spectatorii pot aprecia diverse aspecte ale spectacolului, în funcție de
profesia fiecăruia: un creator de modă va evalua costumele, un pictor va fi interesat de decoruri,
un psiholog va urmări mesajul transmis de jocul actorilor.

4.2. Percepția formelor

Recunoașterea unui obiect presupune o distincție între obiect și ambianța sa, adică între
obiect și fond. În percepție nu este totul sesizat cu aceași claritate. Atunci când admirăm un
copac dintr-o grădină acesta este perceput cu claritate, el constituind obiectul percepției, iar
celelalte plante, iarba, gardul formează fondul percepției care nu este perceput foarte clar.

Această distincție dintre obiect și fond este influențată de cauze obiective și cauze
subiective.

Cauzele obiective sunt:

- diferențele dintre un obiect și celelalte obiecte din mediu, diferențe care pot fi
reliefate prin: conturarea precisă a limitelor, forma pregnantă a unui corp, doesebiri
mari de culoare. Un obiect negru va fi perceput cu ușurință pe un perete alb, dar cu
dificultate pe o ușă neagră. Aceste proprietăți sunt utile în elaborarea reclamelor
publicitare;
- mișcarea unui corp în raport cu ambianța.

Cauzele subiective se referă la:

- relațiile unui obiect cu experiența persoanei implicate, în sensul că bagajul de

reprezentări existente favorizează depistarea cu ușurință a acestuia (un botanist va
identifica mai ușor anumite specii de plante într-o grădină);
- raportul dintre unele aspecte ale imaginii percepute și interesele, dorințele noastre
(vom recunoaște cu ușurință persoanele apropiate într-o mulțime).

Constanța percepției

În ansamblul unei percepții nu toate detaliile au aceeași importanță. De exemplu, atunci

când întâlnim o persoană cunoscută, într-o primă etapă, când se află la o distanță mare față de
noi, nu putem distinge trăsăturile feței, dat distingem mersul, înălțimea, talia, toate acestea fiin
denumiți indici de recunoaștere. Acest fenomen este vizibil și când nu distingem toate literele
dintr-un text și totuși putem face o lectură rapidă a acestuia. Același fenomen este întâlnit și când
vorbim de percepția obiectelor de diferite figuri geometrice; de exemplu o monedă este
2
percepută ca fiind rotundă, deși nu întotodeauna se află în fața noastră în poziția în care poate fi
percepută ca fiind rotundă.

Toate aceste fenomene pot fi explicate prin constața percepției, mai exact de constanța
formei obiectelor. Se poate vorbi de o constanță a mărimii: știm ce înălțime are un bloc, și atunci
când ne aflăm la baza lui, și când ne aflăm la 300 m distanță și imaginea retiniană variază foarte
mult. Și pentru culori se vorbește de o constanță, știm ce culoare au pereții camerei nosatre, chiar
dacă variază lumina în cameră.

În concluzie, percepem obiectele prin prisma unui tip sau prototip, care rămâne constant
pentru noi, chiar dacă impresiile receptate sunt variate. Această constanță permite o adaptare
adecvată la mediu, întrucât uneori receptarea senzorială ar putea crea dezorientare. Astfel,
percepția când suntem în mișcare se desfășoară adecvat și nu vedem totul mișcându-se, ca o
consecință a mișcărilor ochilor.

J. Piaget a considerat că prin cunoaștere se realizează o reconstrucție a realului, nu doar o

simplă reflectare, aceasta fiind o reconstrucție realizată în urma experienței și presupune o amplă
prelucrare a informațiilor.

Un aport important la studierea percepțiilor l-au adus în psihologie, reprezentanții

gestaltismului, conform cărora, sistemele mentale, cum sunt și percepțiile, nu se consituie prin
asocierea unor elemente date în stare izolată, înainte de a fi reunite. Sistemele mentale sunt
consituite din totalități organizate sub o formă sau structură de ansamblu (de exemplu, trei
puncte desenate sunt percepute ca vârfurile unui triunghi).

Conform gestaltiștilor există o serie de legi care stabilesc forma ce apare imediat în fața
ochilor noștrii:

- legea asemănării: elementele asemănătoare se grupează într-o formă unitară (o serie

de simboluri aranjate sub forma unui triunghi vor fi percepute ca limitele unui
triunghi).
- legea celei mai mici distanțe: gruparea în aceași structură a elementelor celor mai
apropiate;
- legea celei mai bune forme (legea pregnanței): excitațiile susceptibile de a figura în
diferite percepții se grupează în forma cea mai unitară, bine închegată, cea mai simplă
și mai simetrică.

De fapt, teoria formei explică fenomenul de constanță care se bazează pe anumite

raporturi fundamentale pentru un obiect sau un fenomen.

3
 4.3 Percepția spațiului

Prin percepția formelor obiectelor, are loc un proces de recunoaștere, care include și
aprecierea distanțelor la care sunt situate acestea. Astfel, situarea obiectelor în spațiu se face
printr-un proces conștient.

Perceperea realității lucrurilor percepute este, de asemenea, foarte importantă și

presupune convingerea existenței sale în exteriorul nostru și independent de noi, fiind vorba de
credința în realitatea sa, în apropierea sau depărtarea de noi.

În primele luni de viață, copilul trăiește o stare de nediferențiere între subiect și obiect.
Diferențierea eu-lume începe cu distingerea eului corporal ca o realitate importantă, cu valoare.
Când sugarul își lovește piciorul experimentează alte senzații decâr atunci când lovește o jucărie.
Dar, o perioadă, el va atribui corpurilor din jur impresii și sentimente asemănătoare celor trăite
de el (adultul va pedepsi un obiect de care s-a lovit copilul).

Ulterior, experiența sugarului se va îmbogăți cu aprecierile celorlalți, pe care și le

însușește, astfel, completându-se imaginea corporală cu dimensiuni psihice proprii. Se
accentuează, în acest fel, diferența eu-lume și este considerat exterior ceea ce se impune
simțurilor, nu poate fi modificat cu ușurință, nu depinde neapărat de voință.

Pierre Janet a arătat că sentimentul realului implică un efort de sinteză mintală, care se
desfășoară atunci când nu vorbim de patologie.

4.4. Percepția timpului și a mișcării

Percepția timpului presupune discutarea mai multor aspecte:

- Un prim aspect se referă la perceperea unor excitanți ca fiind succesivi: dacă

succesiunea unor spoturi luminoase este foarte rapidă, vedem o lumină continuă; dacă
intervalul dintre luminări este mai mare de 10 sutimi de secundă, atunci vedem
lumina licărind, iar în cazul sunetelor auzim un țârâit. Astfel, dacă distanța temporală
e prea mare, nu este sesizată legătura dintre excitanți, ci intervin doar aprecieri,
reflecții.
- Aprecierea duratei, este la fel de importantă, prin intermediul ei putându-se estima
durata unui fenomen continuu, dar și intervalele dintre momentele de apariție a două
evenimente. Experimentele au arătat că intervalele foarte scurte sunt supraestimate,
iar cele lungi – subestimate. Durata trăită presupune experiența unei schimbări,
deoarece timpul este o măsură a schimbării; o activitate intensă, complexă este
percepută ca având o durată mai scurtă. De asemenea, afectivitatea și motivația pot
influența perpepția duratei (când ne simțim bine la petrecere, timpul pare să treacă
foarte repede; când ne interesează subiectul unei prelegeri, de asemenea, percepem
timpul ca fiind mai redus).

4
 - Vârsta este un factor de influență asupra percepției timpului. Timpul pare că se scurge
mai repede la bătrânețe, față de tinerețe, deoarece ritmul activităților vitale
încetinește, dar și pentru că termenul principal de comparație al duratei – numărul
anilor parcurși – este mult mai mare și atunci un an înseamnă mai puțin la 60 ani
decât la 20 ani.
- Unele medicamente și drogurile aduc modificări în percepția timpului, în sensul
prelungirii sau micșorării.
- Orientarea temporală se produce prin intervenția regularități bioritmurilor care vor
condiționa anumite deprinderi constante ale oamenilor (trezirea la oră fixă dimineața,
hrănirea sugarului la un interval de 3 ore).

Percepția mișcării intervine în următoarele situații:

- când urmărim cu ochii obiectul în mișcare, caz în care imaginea pe retină este fixă, iar
senzațiile kinestezice provocate de mișcarea ochilor ne dau informațiile
corespunzătoare;
- când ochii sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se deplasează pe retină; nu
sunt sesizate mișcările prea încete sau cele prea rapide.

Percepția cauzalității se referă la observarea mișcării obiectelor mobile, ceea ce duce la

impresia unei relații cauzale între ele, conform căreia apariția unui fenomen atrage după sine
producerea altui fenomen. Dar nu putem vorbi de observarea propriu-zisă a relației cauzale, ci de
deducerea acesteia.

J. Piaget susține că originea ideii de cauzalitate poate fi găsită în acțiunile inițiate de

copil. Astfel prin mișcări de tragere, împingere a obiectelor, el va atribui raporturi cauzale
acestor modificări de poziție ale obiectelor, pe care el le produce, dar și modificărilor produse
independent de el. În afara acestor cauzalități mecanice, putem vorbi și de alte cauze: chimice,
biologice, psihice, sociale, a căror înțelegere presupune o evoluție a ideii de cauzalitate, care se
realizează în timp ce se produce maturizarea intelectuală și culturală a persoanei.

Pornind de la argumentele care țin de organizare și structură, percepțiile sunt fenomene

extrem de complexe, care presupun o vastă sinteză.