Sunteți pe pagina 1din 5

9 .Aspecte clinico-radiologice în caria dentară.

1. Metodele radio-imagistice în diagnosticul cariei dentare.

Acestea completează sau confirmă examenul clinic, realizând un ansamblu de informaţii


privind caria şi consecinţele ei apicale, parodontale şi alveolare.
Dintre acestea consemnăm:
 O.RT. folosită ca examen de orientare;
 metode cu film retroalveolar (tehnica bisectoarei Cieszynski-Dieck);
 metoda cu „con lung” ;
 „filme cu aripioară” {bite wing), care evidenţiază bine cariile interproximale;
 incidenţe ocluzale, indicate pentru aprecierea stării corticalelor şi a extensiei axiale a
leziunilor parodontale;
 uneori numai computer-tomografia, prin secţiuni axiale, coronale şi sagitale, poate
evidenţia leziuni periapicale foarte mici (eventual un orificiu al unei fistule),
folosindu-se secţiuni milimetrice, cu fereastră de parenchim şi de os (cu reconstrucţii
în 2D şi 3D).

2. Evoluţia radiologică a leziuni carioase.

Procesul de distrugere a ţesutului mineral se face de la suprafaţă către profunzime, într-un


timp variabil (luni, ani) şi, de obicei, se întâlnesc următoarele stadii evolutive:

CARIA DE SMALŢ
Este o carie superficială şi începe sub placa bacteriană, ca urmare a acţiunii germenilor
acidogeni, activaţi de prezenţa glucidelor fermentante (ca, de exemplu, zaharoza).
Zonele de elecţie sunt feţele interproximale ale coroanelor, sub punctul de contact al fisurilor
existente aici.
Ramolismentul unei zone a smalţului corespunde clinic unei suprafeţe limitate, de consistenţă
moale, care se va pigmenta şi unde se va produce cavitatea cariei, într-un timp variabil.
Radiologie, într-o arie a smalţului se constată o mică ancoşă, pe faţa proximală (pe conturul
amelar), circumscrisă-radiotransparentă.
Aceasta se distinge dificil pe opacitatea coroanei, mai ales când este situată vestibular sau
lingual.
Evoluţia acestei leziuni carioase se face către limita amelo-dentinară, realizându-se apoi caria
de dentină.

CARIA DE DENTINĂ
Este o leziune carioasă profundă.
Aproape întotdeauna este precedată de o carie a smalţului şi propagarea procesului distructiv
este mai rapidă la copii, la care smalţul este subţire, iar tubulii intra- dentină şi ramificaţiile
lor sunt mai largi.
Focarul din dentină, de consistenţă moale, colorat alb-gălbui, virează către brun-negru şi
devine dur.
In acelaşi timp, pulpa dentară acţionează prin procese de apărare (scleroza dentinară pe
suprafaţa camerei pulpare).
în evoluţie, caria se măreşte ca întindere şi se adânceşte sub forma unei leziuni conice, al cărei
vârf este orientat către pulpa dentară; devine o cavitate bine definită, net transparentă.
în acest context, leziunea carioasă se apreciază în raport cu cavitatea pulpară, existând carii
nepenetrante şi carii penetrante.
Afectarea pulpei dentare este relevantă, manifestându-se prin răspunsuri dureroase la stimuli
chimici, fizici sau termici. Este stadiul de pulpită. Acest stadiu clinic, de hiperemie, poate
evolua, datorită infecţiei locale, cu gangrena pulpară, iar procesul infecţios se poate întinde
către apex.

3. Clasificări clinice și radiologice a cariei.

 caria amelară (a smalţului);


 caria amelo-dentinară (a smalţului şi a dentinei);
 caria penetrantă (implicând o leziune pulpară), care poate fi diagnosticată clinic şi
radiologie;
 cariile interproximale, sub forma leziunilor „în oglindă” (fig. 10-1, 10-2, 10-3),
interesează coroanele a doi dinţi adiacenţi şi se evidenţiază bine prin filme „bite wing”, chiar
în stadii incipiente;

Clasificarea IMSM – după profunzime

Carie în stadie de maculă


Carie superficială
Carie medie
Carie profundă

Histologică

- Caria smalțului
- Caria dentinei
- Caria cementului

 După clinică

- Acută – evolutia rapida, marginile rugoase ale leziunii, nu apare dentina secundara
- Cronică – cand afecteaza alt dinte, evolutie scăzută, marginile etede a leziunii = apare
dentia secundara, raparatorie , se micsoreaza camera pulpara, devine mai oapca.

 În raport cu pulpa

- Caria simplă
- Caria complicată

 După numărul de dinți atacați

- Caria sporadică
- Caria sistemică
- Caria generalizată

Clasificarea cariilor după OMS

K02.0 Caria smalțului


K02.1 Caria dentinei
K02.2 Caria cementului
K02.3 Caria stopată
K02.4 Odontoclazia
K02.8 Alte forme de carie
K02.9 Caria neidentificată

După gradul de demineralizare al structurilor dure dentare putem întâlni:

 Caria incipientă, de demineralizare


 Caria amelară (a smalţului)
 Caria amelo-dentinară (a smalţului şi a dentinei)
 Caria penetrantă (implicând o leziune pulpară), care poate fi diagnosticată clinic şi
radiologic

 cariile suprafeţelor triturante (ocluzale)


Având această localizare, cariile de smalţ, superficiale, nu sunt întotdeauna vizibile
radiografic. Când se evidenţiază au forma triunghiulară, cu vârful spre suprafaţa triturantă
şi baza spre dentină;

 cariile de pe suprafaţă vestibulară sau orală


Clinic se depistează uşor, dar radiografic se pun în evidenţă cu dificultate. Au contur net şi,
atunci când este interesată şi dentina, apar ca o zonă de transparenţă discretă, cu formă
rotundă sau ovală, apoi neregulată.
Cu ajutorul radiografiilor eu incidenţa interproximală se apreciează gradul profunzimii lor (în
dentină), iar radiografiile axiale pot aduce precizări.

 cariile de colet (fig. 10-4)


Sunt situate la nivelul gingiei, deseori acoperite de tartru, iar alteori se depistează sub o
lucrare protetică de înveliş.
Radiografic apar ca o radiotransparenţă de formă rotund-ovalară, cu deschidere largă la
suprafaţă.
 cariile de rădăcină (vezi fig. 10-2)
Se depistează numai radiografic, şi apariţia acestora este condiţionată de prezenţa unor
pungi parodontale, apărute prin dezgolirea iniţială a cementului la nivelul alveolei
respective. La început se produce o leziune localizată în cementul rădăcinii, care are formă
neregulată, zimţată.
Caria se produce pe o suprafaţă relativ întinsă, cu adâncime variabilă, transparenţa sa
fiind neomogenă. în general, cariile cu această localizare se evidenţiază radiografie
prin O.P.T. şi filme retro-dento-alveolare.

caria pe dinte inclus = Se întâlneşte rar şi se produce atunci când se dezgoleşte peretele osos
al sacului folicular sau în prezenţa unor pungi parodontale marginale. O altă posibilitate apare
când se face o extracţie a unui dinte vecin, însoţită de un proces inflamator local şi toate
aceste eventualităţi nu exclud acţiunea factorilor endogeni. Diagnosticul se stabileşte exclusiv
radiografic.

- caria recidivată şi cariile secundare


Se realizează sub şi în jurul unei obturaţii, când dentina alterată nu a fost înlăturată complet
(când nu s-a realizat pregătirea corectă a cavităţii în vederea obturării).
Ca aspect radiologic, este o transparenţă cu contur imprecis, care este în contact cu obturaţia
radioopacă sau poate fi situată sub obturaţia de bază.
Când obturaţia unei carii se face cu materiale radiotransparente, atunci diagnosticul cariei
secundare este dificil. în această eventualitate, singurul semn radiologic este reprezentat de
aspectul mai net al pereţilor unei cavităţi preparate, cu o formă relativ geometrică.

4. Caria de smalţ, caria amelo-dentinară, caria de dentină. Tabloul radiologic.

Schema adancimii defectelor carioase


K1 – cavitatea e situata doar in limitele smaltului si ocupa nu mai mult de jumatate din
latimea ei
K2 - ocupa mai mult de jumatate din latimea smaltului insa nu ajunge la JAD
K3- carie a smaltului si dentinei, defectul nu ocupa nu mia putin de ½ tes dure pana la camera
pulpara
K4 – mai mult de jumatate din dentina, dar nu comunica cu camera pulpara
K5 – in cav pulpara

5. Caria penetrantă, caria interproximală, caria ocluzală. Tabloul radiologic.

Caria ocluzala de tip K3 si K4 radiografic nu se depisteaza mereu din cauza stratului gros de
smalt.
Cariile smalţului, atunci când sunt evidenţiate radiografie, sunt superficiale (puţin adânci).
în stadiul în care caria a depăşit joncţiunea amelo-dentinară, imaginea radiologică devine
clară, bine vizibilă, fiind posibilă aprecierea extensiei pe suprafaţă şi în profunzime.

Radiografiile efectuate pentru depistarea cariilor aproximale şi a celor de colet, mai ales la
dinţii monoradiculari, precum şi a cariilor ocluzale la molari, sunt importante în aprecierea
grosimii stratului de dentină.
Acesta se constată între pereţii cariei şi camera pulpară (mai ales la nivelul coarnelor pulpare).
Se recomandă să se facă şi control radiografie după efectuarea unei obturaţii, consta- tându-se
astfel eventualele deficienţe de adaptare a obturaţiei la marginile cavităţii şi, în cazul
cavităţilor profunde, se poate aprecia spaţiul dintre obturaţie şi camera pulpară.

6. Caria de colet, de rădăcină. Tabloul radiologic.

Defectele cementului in zona coletului si radacinii au forma de semiluna, mai des se intilnesc
la persoanele in varsta sau la bolnavii cu parodontita ce au pungi gingivale adanci,
xerostomie, depuneri. Ele trebuie deosebite de adanciturile in zona coletului ce reprezinta
fenomen normal in acesta zona, ce sunt explicate prin volumul mai mic si lipsa smaltului in
aceste structuri anatomice. Trebuie de luat in consideratie si faptul ca leziunile carioase au o
intindere mare dea lungul radacinii.

7. Caria de dinte inclus. Tabloul radiologic.


Se întâlneşte rar şi se produce atunci când se dezgoleşte peretele osos al sacului folicular
sau în prezenţa unor pungi parodontale marginale. O altă posibilitate – extracţia a unui
dinte vecin, însoţită de un proces inflamator local. Diagnosticul se face radiologic doar

8. Caria recidivantă şi caria secundară. Tabloul radiologic


Caria secundara sub obturatie se prezinta ca un defect de diferite marimi, intre obturatie si
dentina apare o linie translucida. Imagine asemanatoare apare la obturarea cu folosirea
linerilor ce nu absorb razele X. Conturul neregulat, neclar ale cavitatii denota caria secundara.

S-ar putea să vă placă și