Ion Creangă

„Povestea lui Harap -Alb” și „Dănilă Prepeleac”

1. Menționarea a patru trăsături ale prozei narative a lui Ion Creangă;

Epoca marilor clasici este o perioadă de maximă efervescență culturală datorită interesului
manifestat de o parte a intelectualității românești pentru cultura occidentală, în special cea
germană și cea franceză, considerată reper valoric, aflată pe o treaptă superioară de dezvoltare.
În această perioadă, sub semnul direcţiilor impuse de societatea „Junimea” şi de mentorul
cultural Titu Maiorescu, se vor cristaliza valori în toate cele trei genuri literare: Mihai
Eminescu în poezie, Ion Luca Caragiale în dramaturgie, Ioan Slavici şi Ion Creangă în
proză, revista „Convorbiri literare”, embrionul cultural al „direcţiei noi” urmând să le publice
capodoperele. Scriitorul din Humulești va rămâne cunoscut în mentalul românesc colectiv
pentru erudiția sa paremiologică, ce ar consta într-un tezaur etic și moral reprezentat de
proberbele și zicătorile caracteristice ale basmelor și poveștilor sale. Basmele culte proiectează
în fabulos lumea țărănească apropiată sufletului său într-o manieră și stil inconfundabile. Cele
mai cunoscute opere literare scrise de Ion Creangă sunt „Amintiri din copilărie”, roman
autobiografic foarte greu de încadrat într-o unică tipologie, respectiv basmele „Povestea lui
Harap – Alb” și „Dănilă Prepeleac”, publicate în revista Convorbiri literare, în 1877, respectiv
1876. Cele două opere menționate se remarcă prin inovații stilistice: oralitatea limbajului,
umanizarea fantasticului, construcția eroilor cu lumini și umbre, respectiv amplele
secvențe dialogate care dinamizează discursul narativ și conferă textelor originalitate, prin
îndepărtarea de la modelul speciei populare.

2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menționate, valorificând două texte narative aparţinând lui
Ion Creangă
Ambele basme supuse demersului interpretativ oglindesc viața la modul fabulos, în termenii
lui G. Călinescu, întrunind particularitățile realismului, cu nuanțe moralizatoare.
Verosimilitatea întâmplărilor la care participă protagoniștii, înzestrați atât cu calități, dar mai
ales cu defecte, și tipologia umană reprezentată amintesc de universul rural țărănesc, de la
limbajul popular până la mentalitate și mod de comportare. Constanta basmului, formula inițială
din ambele texte reprezintă o cale de acces dinspre real spre fabulos. Timpul este vag,
nedeterminat, un trecut îndepărtat în care se pretrec evenimente ridicate la rangul de simbol:
„Amu cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori...”, o lume- arhetip dominată de
puterea mai multor împărați, printre care și Craiul. În mod inedit, basmul „Dănilă Prepeleac”
nu prezintă o lume dinastică, ci un univers rural autohton, satul care adăpostește doi frați cu
destine diferite: unul bogat, celălalt sărac lipit care beneficiază de un traseu existențial de
excepție, capabil fiind să înfrunte până și pe diavol: „Era1 odată într-un sat doi frați, și amândoi
erau însurați. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna punea
și Dumnezeu mila, dar n-avea copii. Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc
și norocul de dânsul căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi, ș-apoi mai avea și o
mulțime de copii.” Se instituie la nivel stilistic procedeul antitezei, atât între caracterul și starea
materială a celor doi frați, cât și al prezentării soțiilor: cea săracă este „muncitoare și bună la
inimă”, iar cealaltă – „pestriță la mațe și zgârcită.” Dezechilibrul anunțat de formulele inițiale
se dezvăluie în manieră distinctă: motivul împăratului fără moștenitori pe linie masculină, în
Povestea lui Harap – Alb, respectiv, omul sărac, cu mulți copii, lipsit de inițiativă – Dănilă
Prepeleac. Fratele mai mare, bogatul, resimte nefericirea dată de lipsa copiilor cu care nu poate
1
Dezacord gramatical, in varianta originală a basmului nu se face acordul.
împărți rodul unei munci pline de devotament. Se resimte nuanța moralizatoare a scrierii lui
Creangă, conform căruia bogăția și statutul social nu pot umple golul sufletesc generat de lipsa
copiilor. Specifice basmului popular și cult sunt probele pe care trebuie să le parcurgă
personajele pentru a restabili un echilibru tulburat. Fiul cel mic al Craiului își ia răspunderea
față de tată că va izbuti acolo unde frații mai mari dăduseră greș: plecarea în călătoria la capătul
celălalt al lumii unde Împăratul Verde, fratele Craiului, aflat la zăcare, are nevoie de un
moștenitor. Trecerea podului este prima capcană la care mezinul este supus, dar pe care o trece
datorită curajului calului său cu puteri supranaturale. În schimb, pădurea în care va ajunge să
rătăcească (mitul labirintului) și coborârea în fântână sunt probe eșuate din cauza imaturității
sale. Se încrede în Spân, pe care și-l luase ca tovarăș de călătorie și va ajunge să-și piardă
identitatea nobiliară, devenind Harap - Alb, sclavul Spânului, care îi uzurpă din acest moment
identitatea. Jurământul făcut pe ascuțișul paloșului este considerat de tânăr, în pofida vârstei
sale fragede, un act sacru pentru care are un profund respect și, de aceea, nu se poate elibera
decât prin moarte. Dănilă Prepeleac este și el supus mai multor probe inițiatice, după ce fratele
mai mare refuză să il mai împrumute cu cele folositoare în gospodărie. Presat de răutatea soției,
fratele mai mare îl sfătuiește pe sărac să își vândă în târg singura avuție, boii cei frumoși, pe un
car și alți boi mai mici. Dănilă se dovedește total lipsit de inițiativă și acceptă sfatul cu
entuziasm, dar prostia de care dă dovadă este declanșatorul unui act de remediere a vieții sale.
Până să ajungă în iarmaroc face niște trocuri păguboase, astfel încât, din doi boi valoroși ajunge
acasă cu o pungă goală, „cu baiere lungi de pus la gât.” Aflat în situația dramatică de a se
întoarce la familie cu o pungă lipsită de valoare, Dănilă are revelația greșelii și își face mustrări
de conștiință, pe care le rezolvă în stilul omului simplu, găsind ca scuză o expresie populară:
„Parcă mi-a luat dracul mințile!” Invocarea prin învinuire a forțelor răului anticipează
experiența miraculoasă când Diavolul însuși îl va ispiti pe țăranul naiv.

3. Evidențierea modului în care se reflectă tema şi viziunea despre lume în cele două texte
narative alese;

Ambele opere supuse demersului interpretativ au ca temă generală lupta dintre Bine și
Rău, finalizată cu victoria Binelui. Originalitatea viziunii lui Creangă constă în ipostazierea
răului mai apropiată de sfera umanului: Omul Spân și Omul Roș în „Povestea lui Harap – Alb”,
respectiv soția zgârcită a fratelui bogat. Miraculosul și fabulosul se produc prin apariția unor
forțe sub-pământene. Hotărât, la sfatul fratelui mai mare, să construiască o mănăstire, Dănilă
găsește un loc prielnic în preajma unui heleșteu, cale de acces în teritoriul demonic, dar încalcă
astfel un teritoriu stăpânit de Diavol care încearcă să îl corupă cu o pungă plină de galbeni.
Scaraoschi se răzgândește, vrea să îi ia țăranului banii înapoi pentru că ar putea corupe mai
multe suflete cu o sumă așa mare și îl supune pe erou la mai multe probe, menite a recupera și
banii, și terenul pe care se dorea construirea sălașului divin. Pentru o clipă, naratorul-povestitor
dă impresia în ambele basme că Răul pare a fi dobândit victorii asupra Binelui: Dănilă se lasă
imediat sedus de banii diavolului și uită menirea de a construi biserica, iar mezinul își pierde
lucrul cel mai de preț: libertatea și identitatea. Însă muncile celor doi eroi vor dovedi puterea
lor de depășire a obstacolelor. Harap-Alb va scăpa de statutul ingrat de rob prin dezvăluirea
adevăratei sale identități de către fata Împăratului Roș, trecând printr-o moarte inițiatică,
necesară: moare robul și renaște împăratul. Dănilă, însă, prin naivitatea și sclipirile de
inteligență specifice oricărui țăran aflat la strânsoare păcălește dracii care nu pot face față
vicleșugului uman. Dimpotrivă, forțele supranaturale malefice dovedesc naivitate în situații
eminamente umane: trânta, chiuitul, aruncarea buzduganului sau întrecerea la alergat. Firește
că probele pe care le depășesc cele două personaje nu puteau fi trecute fără ajutoarele de care
ei beneficiază constant: Calul, Sfânta Duminică, cei cinci tovarăși grotești, simbol al umanizării
fantasticului prin exagerarea unor vicii în „Povestea lui Harap - Alb”, respectiv iapa, iepurele
și ursul în al doilea text. Un real ajutor se dovedesc, totuși, și fratele mai mare cu soția lui, care
îi forțează mâna lui Dănilă să-și schimbe destinul. El nu evoluează în sensul unei maturizări
clasice, ci mai degrabă, își descoperă latura inventivă, ludică, menite a-i schimba statutul
economic.Pe lângă tema confruntării Binelui cu Răul, parcursul celor doi eroi dezvăluie
importanța călătoriei care îi maturizează, de aici rezultând și tema inițierii.

4. Prezentarea câte unei particularităţi de construcție a personajului în fiecare text narativ ales;

După cum se poate observa, una dintre instanțele definitorii ale comunicării narative
este personajul, în basm actanții fiind arhetipuri ale unor valori morale, ceea ce asigură
basmului perenitatea. Spre surprinderea cititorului, Dănilă se dovedește superior dracilor,
manifestând în călătoria sa istețime și inventivitate. Dacă la început, naratorul avertizează că
el este tipul omului delăsător: „Omul nostru era un om de aceia căruia-i mănâncă câinii din
traistă, și toate trebile câte le făcea, le făcea pe dos”, pe măsura confruntării lui cu forțele
malefice dovedește stăpânire de sine, creativitate și viclenie. Gesturile, comportamentul și
limbajul dracilor trădează apropierea lor de lumea oamenilor, iar Dănilă speculează tocmai
această latură: lipsa lor de experiență și prostia sunt cunoscute de protagonist, întrucât și el
avusese până nu demult un astfel de stil. Lupta dintre ei simbolizează confruntarea dintre real
și fabulos, respectiv umanizarea fantasticului, ca în „Povestea lui Harap – Alb”. Pe de altă
parte, în ciuda unei apropieri a lui Harap-Alb de modelul unui tânăr humuleștean pornit pe
drumul vieții, acesta se dovedește mai rasat decât Dănilă, prin calități precum inteligența,
ambiția, orgoliul, curajul, dar și prin statutul de prinț. El pornește în călătoria inițiatică din
proprie inițiativă, impulsionat de gândul măreț al devenirii: împăratul. Nici unul din cele două
personaje analizate nu beneficiază de puteri supranaturale, acțiunile lor fiind plasate în sfera
umanului, având constant ajutoare pentru depășirea probelor. Destinele eroilor de basm au
profundă funcție didactică, moralizatoare, prin evidențierea importanței autocunoașterii,
maturizării, descoperirii adevăratelor valori care trebuie să ghideze umanitatea: binele,
adevărul, hărnicia, familia, prietenia, iubirea și dreptatea. Cele două universuri ficționale se
caracterizează prin comic. Umorul este la Creangă o amprentă stilistică. Proverbele și zicătorile,
vorbele de duh, interjecțiile, modul de construcție a personajelor, apelul la ironii și autoironii
dezvăluie scene savuroase care oglindesc lumea țărănească la moduri fabuloase.

Concluzie

Basmele lui Ion Creangă înlocuiesc formula populară a supranaturalului cu eticul.

Personajele sunt arhetipuri ale unor modele de existență, simboluri ale spiritului uman, în
general. Lumea „Poveștii lui Harap-Alb” și a lui „Dănilă Prepeleac” pornește de la realitate,
trece prin fabulos și miraculos, dar se întoarce din nou la realitate, pe care încearcă să o
modeleze prin idealul etic propus: Binele este intotdeauna învingător.