7.

Metoda experimentală utilizată în cercetările științifice

7.1. Esența și procedeele principale ale metodei experimentale.
7.2. Etape și particularități ale cercetării experimetale.
7.3. Modele experimentale.
7.4. Tipologii și criterii de clasificare a experimentului științific

7.1. Esența și procedeele principale ale metodei experimentale

Metoda experimentală este un procedeu larg utilizat pentru verificarea
ipotezelor cauzale și fundamentarea concluziilor cercetării în domeniile economiei.
Depășind disputa specialiștilor privind caracterul său util cercetarea științifică
managerială, experimentului i se recunoaște astăzi rolul activ în progresul științei și
practicii manageriale.
Cunoșterea științifică prin intermediul experimentului, care etimologic
semnifică acțiunea de a ”a dovedi”, ”a proba”, presupune, în sens larg, acțiunea
provocată de cercetător în scopul de a confirma/infirma ipotezele cauzale. Metoda
experimentală are în vedere, în principal, procedeele, tehnicile, instrumentele cu
care se acționează asupra fenomenului cercetat, în scopul aprofundării
cunoașterii acestuia.
Utilizată pe scară largă în cercetarea științelor naturii, metoda experimentală a
fost acceptată și aplicată mult mai târziu și cu multe rețineri în cercetarea științelor
economice, iar disputa pe seamă utilizării experimentului, ca metodă de verificare
a ipotezelor și formulare a concluziilor investigației, este încă actuală.
În literatura de specialitate întîlnim numeroase definiții ale experimentului, mai
mult puțin reprezentative. Una dintre definițiile mai cuprinzătoare este cea a lui
Leon Festinger, în viziunea cărui experimentul constă în ”observarea și măsurarea
efectelor unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situație în
care acțiunea altor factori este redusă la minimum”. (Festinger, L., Katz, D., 1963,
după Chelcea, S., 2001, p. 399). Pornind de la această aprecire, Septimiu Chelcea
(2001, p. 433) consideră că experimentul în științele socio-umane constă în
”analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-
1
o situație controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale”. Extinzând, se poate
spune că experimentul reprezintă o intervenție activă asupra subiectului
experimentat (variabila dependentă) prin acțiunea unor variabile independente
(stabilite ca ipoteză și care pot fi schimbate, manipulate de către cercetător)
aplicate subiectului pentru a testa răspunsul acestuia la acțiunea lor, ăntr-o situație
care se desfășoară controlat, în condiții reale (experimentul artificial, de laborator).
Observarea și manipularea efectivă a variabilelor de către cercetător sunt
puncte caracteristice, doar unor tipuri de experimente. De cele mai multe ori,
cercetătorul încearcă să provoace fenomenele pentru a le observa și înregistra
sistematic, pentru a le măsura și, mai apoi, a le explica prin cauze. Pornind de aici,
G. Cuvier (citat de Chelcea, S., 2001) aprecia că în timp ce ”observatorul ascultă
natura, experimentatorul o întreabă și o silește să i se dezvăluie”.
Scopul experimentului este acela de a verifica ipotezele formulate în legătura
cu existența unei anumite relații cauzale între fenomenele investigate, prin
investigarea și măsurarea efectelor manevrării unor variabile independente asupra
variabilelor dependente, în condițiile în care acțiunea factorilor externi studiului
(variabilele exterioare) este redusă la minimum. Acești factori, lăsați în afară
experimentului și neincluși în ipoteză, sunt ținuți sub control. Pentru obținerea
unor concluzii fundamentate, cercetătorul sistematic factorii experimentali
(variabilele independente) pentru a înregistra efectul acestora asupra schimbărilor
ce intervin în variabilele dependente. În practica experimentală se apelează,
deseori, la experimente corelate, care oferă posibilitatea obținerii unui material mai
consistent. Acesta este supus comparării, inducție, abstracției și generalizării în
vederea fundamentării riguroase a concluziilor cercetării.
Alături de subiectul experimentat (variabila dependentă) și de variabilele
independente alese ca ipoteză, metoda experimentală presupune luarea în
considerare a două unități de observare: unitatea experimentare - grupul
experimental (asupra căreia va acționa variabila independentă) și unitatea de
control-grupul martor (asigură comparabilitatea datelor, fără ca asupra sa să
acționeze variabila independentă). Realizarea experimentului implică măsurarea
2
variabilei dependente înainte și după acțiunea variabilelor independente incluse în
experiment. Cercetătorul compară efectele obținute la unitatea de experimentare, în
care se intervine prin acțiunea variabilei independente, cu efectele obținute la
unitatea de control, în care nu se intervine.
Controlul asupra întregii situații experimentale este o cerință definitorie pentru
buna desfășurare a procedeului, un element specific metodei experimentale.
Fidelitatea măsurării variabilelor depinde, în mare măsură, de modul în care se
realizează controlul asupra factorilor introduși în experiment (variabilele
independente) și asupra celor exteriori. Se impune, de asemenea, verificarea
modului de constituire a grupurilor de lucru (experimentale și martor) și a nivelului
de precizie a instrumentelor de măsurare.
După ce utilitatea i-a fost, mai mult sau mai puțin, contestată, experimentul
este astăzi considerat o metodă necesară și valoroasă de investigare a fenomenelor
manageriale în scopul cunoașterii și înțelegerii mecanismelor de funcționare și
evoluție a acestora. Interesul pentru metoda experimentală s-a amplificat cercetării
făcând tot mai des apel la acest procedeu în studiile lor, conceptele manageriale
fiind deseori verificate și susținute prin intermediul experimentului. Acest fapt este
explicabil dacă avem în vedere nivelul ridicat de complexitate a domeniului
managerial și faptul că valoarea aplicativă a experimentalui în cercetarea științifică
managerială a fost dovedită de multe ori în susținerea deciziilor manageriale. Prin
intermediul experimentalui, fapte și comportamente din realitatea managerială sunt
miniaturizate, aduse în formă concentrată, punându-se sub control factorii implicați
în producerea proceselor investigate.
Cu toate că, cercetarea managerială problematica metodologică privind modul
de desfășurare a experimentalui este bine pusă la punct, există limite ale utilizării
acestei metode, limite generate de specificul domeniului managerial. Astfel, spre
deosebire de științele naturii (chimia, biologia, fizica etc.), unde izolarea
fenomenului în laborator și verificarea ipotezelor de lucru este mai ușor de realizat,
în științele socio-economice, în ansamblul lor și,evident, în management, care ne
interesează cu deosebire, acest lucru este mult mai greu de relizat datorită
3
complexității și specificității fenomenelor din aceste domenii. Verificarea
ipotezelor prin experiment este mai dificilă în practica managerială datorită
mediului instabil în care evaluează fenomenele manageriale și care face ca izolarea
variabilelor să fie mai complicată. De asemenea, gradul de aplicabilitate a metodei
experimentale în practica managerială este mai restrâns sub raportul generalizării
rezultatelor și al trecerii de la situația experimentală la complexitatea condițiilor
manifestate în practică. De altfel, este puțin probabil ca un proces sau fenomen
managerial supus experimentării să poată fi izolat complet și variabilele total
controlate. În consecință, în formularea concluziilor și fundamentarea rezultatelor
trebuie să se țină seama de existența factorilor externi care nu au putut fi controlați,
chiar dacă efectele acțiunii acestora au fost reduse la minimum. Cu toate acestea,
rolul metodei experimentale în progresul științei economice nu poate fi negat,
verificarea ipotezelor cercetării prin experiment ”este regula de aur care domină
orice disciplină științifică” (Maurice Allais, citat de Răboacă, Gh., Ciucur, D.,
2004, p. 25). În fapt, ceea ce contează în mod deosibit, nu sunt neajunsurile
generate de metoda în sine, ci modul în care se desfățoară experimentul și se
valorifică rezultatele acestuia.
Adaptată la specificul obiectului de cercetare managerială, metoda
experimentală își dovedește utilitatea în funcție de modul în care cercetătorul
raționează asupra faptelor rezultate din experiment și fundamentează concluzii în
urma experimentului. Valoarea aplicativă a metodei experimentale în management
este dată, așa cum am mai precizat, de utilizarea sa în procesul decizional. Pe
baza rezultatelor experimentului, a informațiilor privind efectele anumitor
schimbări (variabile independente) asupra mediului real al organizației, managerul
poate cunoaște care vor fi consecințele pe termen scurt și pe termen lung ale
acestor schimbări asupra organizației și poate decide în consecință.
Metodă aplicabilă cu succes în multe sfere ale cercetării științifice din
domeniul managerial (sisteme de organizare a producției, managementului
controlului, managementul personalului etc.), experimentul este utilizat în faza
verificării ipotezelor, spre finalul procesului de cercetare științifică managerială,
4
 după ce au fost formulate ipotezele empirice și acumulate suficiente date de
observație.
Limitele metodei experimentale sunt compensate de calitățile celorlalte metode
și tehnici de cercetare științifică, analizate pe parcursul acestui curs. Tocmai de
aceea, cunoașterea și înțelegerea aprofundată a fenomenului managerial supus
cercetării implică utilizarea conjugată a mai multor metode de cercetare pentru
investigarea aceluiași fenomen.

7.2. Etape și particularități ale cercetării experimetale

Rezultatele experimentului sunt cu atât mai prețioase în procesul cunoașterii cu
cât situația creată (experimentală) se apropie cât mai mult de situația naturală,
specifică cadrului real de manifestare a fenomenului investigat. Situațiile concrete
sunt miniaturizate, aduse în forma concentrată, punând sub control factorii
implicați.
Referitor la etapele cercetării experimetale, acestea pot fi structurate astfel:
• stabilirea problemei ce urmează a fi supusă experimentului;
• avansarea ipotezelor;
• alegerea variabilelor experimentale (variabila dependentă, variabila independentă)
în funcție de ipotezele avansate;
• prestarea, care urmărește ca toți subiecții să înțeleagă sarcina experimentală
(se recepteze corect instrucțiunile formulate de către cercetător, să conștientizeze
situația experimentală) și ca variabila independentă să acționeze efect asupra lor.
Protestarea acțiunii variabilei independente asupra unui grup experimental cât mai
asemănător cu cel utilizat în experimentul propriu-zis sporește gradul de
certitudine a rezultatelor;
• stabilirea situației experimentale (opțiunea pentru experimentul de la
laborator sau de teren, în funcție de variabilele alese);
• stabilirea subiecților în grupele experimentale și de control (se urmărește ca
subiecții din cele două grupe să fie asemănători, să aibă anumite caracteristici
similare și un caracter omogen);
5
 • realizarea propriu-zisă a experimentului (manipularea variabilelor și
măsurarea lor);
• prelucrarea datelor experimentule prin procedee statistico-matematice;
• întocmirea raportului de cercetare, raport în care este prezentat modul în care
s-a realizat procedeul și gradul de valorificare a rezultatelor.
Sintetizând, metoda experimentală se caracterizează prin următoarele trăsături:
• presupune abordarea analitică a fenomenului investigat;
• se fondează pe teorie, verificând-o;
• rezultatele experimentalui se prezintă direct ca fapte științifice;
• are un rol important, atât în verificarea și demonstrarea ipotezelor cauzale, cât și în
dezvoltare cunoașterii prin identificarea unor date noi privitoare la fenomenul
cercetat;
• metoda experimentală este precedată, în mod necesar, de formularea unor ipoteze
verificabile în practică, cu privire la existența unei anumite relații cauzale între
fenomenele investigate;
• punerea în practică a metodei presupune determinarea riguroasă a condițiilor de
observare și control continuu al acestora;
• sub raportul generalizării rezultatelor și al trecerii de la situația experimentală la
complexitatea condițiilor manifestate în practică, gradul de aplicabilitate al
metodei experimentale în pracica managerială este mai restrâns;
• cercetătorul își poate verifica ipotezele referitoare la relațiile de cauzalitate
presupuse (în limbaj de specilitate acest element metodologic poartă numele de
varietatea variabilelor);
• solicită un personal specializat și bine informat în legătură cu organizarea
procedeului, capabil să rezolve operativ problemele noi ce pot apărea pe parcursul
desfășurării experimentului;
• permite o bună cuantificare a rezultatelor cercetării în condițiile în care sunt
stabilite précis obiectivile și metodologia de desfășurare a experimentului;
• pentru fundamentarea corectă a concluziilor experimental poate fi repetat în funcție
de problemele care apar în legătură cu clarificarea rezultatelor;
6
• validitatea și utilitatea metodei este condiționată de concordanța între ipotezele și
rezultatele experimentului;
• metoda are un caracter iterativ (se finalizează cu formularea unor noi ipoteze);
• presupune costuri ridicate și timp îndelungat de realizare în funcție de gradul de
complexitate al proceselor derulate, tehnicile și instrumentele utilizate.
În practica științelor socio-economice, experimentului i se recunoaște tot mai
mult rolul activ în progresul cunoașterii științifice, în condițiile în care situația
experimentală reflectă cât mai corect posibil situația reală din practica fenomenelor
investigate.

7.3. Modele experimentale

În științele socio-economice, perfecționarea procedeelor de experimentare a
ipotezelor cauzale, impusă de multicauzalitatea specifică fenomenelor socio-
economice, presupune proiectarea unor modele experimentule complexe. În
practica cercetărilor manageriale, principalele modele experimentule și schemele
logice la care acestea apelează sunt descrise astfel:
1. Diferențierea în experimentare prin stabilirea numărului grupurilor utilizate
și specificul modului de măsurare a variabilei dependente, model ce apelează la
următoarele scheme experimentale:
 folosirea a două grupuri de observare, din care unul de experimentare (pe
care se desfășoară procedura) și altul de control (cel care asigură comparabilitatea
rezultatelor și asupra căruia nu acționează variabila independentă), cu măsurarea
variabilei dependente numai după introducerea factorilor experimentali (variabilele
independente);
 utilizarea a două grupuri de observare, cu măsurarea variabilei dependente
înainte și după introducera variabilelor independente;
 utilizarea mai multor grupuri experimentule (trei sau patru), cu măsurarea
variabilei dependente numai după introducerea variabilei independente;
 utilizarea mai multor grupuri experimentule, cu măsurarea variabilei
dependente înainte și după introducera variabilelor independente;
7
 2. Apelarea la un număr diferit de variabile independente controlate de
cercetător, cu următoarele scheme experimentale:
 experimentale cu o singură variabila independentă (pot fi experimente
multigrup și monogrup);
 experimentele cu mai multe variabile independente presupun utilizarea unor
procedee complexe de cercetare (două sau mai multe grupuri experimentale și
două sau mai multe grupuri de control) prin care să se permită evaluarea simultană
a două sau mai multe variabile.
Experimentele cu un singur grup sunt considerate ”scheme preexperimentale”,
cu o capacitate redusă de verificare a ipotezelor cauzale.
Complexitatea domeniului managerial și natura extrem de diferită a factorilor
cauzali solicit folosirea unor scheme experimentele extinse asupra mai multor
factori și, implicit, cu mai multe grupuri experimentale. Costul ridicat al acestor
tipuri de experimente, dificultatea procedeului și perioada de timp pe care o solicită
sunt elemente care conduc la necesitatea simplificării schemelor experimentale în
practica investigațională prin luarea în considerare doar a factorilor considerați
relevanți pentru fenomenul supus experimentului.

7.4. Tipologii și criterii de clasificare a experimentului științific

În literatura de specialitate există o mare diversitate de criterii de clasificare a
experimentului științific, după:
 gradul de intervenție a cercetătorului,
 natura variabilelor modificate,
 nivelul controlului variabilelor,
 rolul experimentului în cunoașterea științifică a fenomenului investigat,
 natura schemei experimentule aplicate etc.

Cel mai adesea se face delimitarea între experimentul artificial.

În cadrul unui experiment natural, numit de unii cercetători și experiment
parțial (ipoteza cauzală este verificată parțial) sau experiment de teren, situația

8
experimentulă este naturală, nefiind creată artificial. Cercetătorul nu intervine în
experiment, ci doar observă fenomenul investigat înainte și după modificările
provocate de apariția unui factor natural. Experimentul de teren are avantajul că se
desfășoară în cadrul natural de manifestare a fenomenului supus experimentării,
fără nicio intervenție creată artificial. Procesele manageriale se produc în mod
natural, în mediul lor real, sporind astfel valoarea cognitivă a rezultatelor obținute
prin acest gen de experiment. Maurice Duverger (citit de Chelcea, S., 2001, P. 433)
propune o delimitare a experimentului de teren după posibilitatea cercetătorului de
a manipula variabilele, și anume:
 experiment pasiv (cercetătorul observă modificările fără a interveni asupra
variabilelor);
 experiment activ,care poate fi delimitat, la rândul său, în experiment activ
direct (cercetătorul intervine direct prin introducerea factorilor experimentali) și
experiment activ indirect (cercetătorul nu intervine, factorii experimentali fiind
introduși de factorii de decizie sau determinați de o situație naturală ). Cercetătorul
observă și măsoară efectele acțiunii acestor factori. Evident, în acest din urmă caz,
controlul asupra variabilelor este aproape imposibil de realizat.
Experimentul de teren prezintă avantajul desfășurării în mediul natural al
fenomenului investigat, păstrând neschimbate condițiile din realitate și sporind,
astfel, nivelul de reprezentativitate a rezultatelor. În cadrul experimentul de teren,
cercetătorul nu intervine asupra situației experimentale, rolul său reducându-se la
măsurarea și analiza efectelor produse de modificările intervenite în mediul real de
desfășurare al fenomenului investigat și de transmitere a rezultatelor
experimentului factorilor de decizie. Răspunzător de modificările produse este
managerul, care, pe baza informațiilor complete, oferite de către cercetător privind
schimbările produse în urma experimentului și consecințele producerii acestor
schimbări asupra situației concrete din organizație, va lua deciziile cele mai
potrivite. Dezavantajul acestui tip de experiment derivă, în mod evident, din faptul
că întreaga situație experimentală este dificil de controlat. Referindu-se la valoarea
științifică experimentului natural, McDavid și Harari (citați de Chelcea, S., 2001,
9
p. 419) subliniau faptul că ”...meritele și slăbiciunile experimentului natural sunt
identice cu cele ale cercetării de teren”
Experimentul artificial sau de laborator este un experiment provocat și
controlat, în care situația experimentală este creată de către cercetător, care
manipulează variabilele independente în situații create artificial. Experimentul de
laborator presusupune condiții riguroase de desfășurare. Se solicită:
 stabilirea coerentă a bazelor teoretice și metodologice ale metodei,
 formularea corectă a obiectivelor și ipotezelor,
 delimitarea exactă a condițiilor de desfășurare,
 controlul riguros al situației experimentale.

Personalul angajat în desfășurarea procedeului trebuie să fie bine selecționat

și pregătit, capabil să facă față problemelor care pot apărea pe parcursul derulării
procedeului. Experimentul poate fi repetat până în momentul în care ipotezele sunt
confirmate/infirmate.
Experimentul de laborator oferă avantajul:
 ținerii sub control a variabilelor,
 măsurarea exactă a efectelor variabilei dependente, asigurând astfel
un nivel ridicat de precizie a măsurătorilor și, implicit, rezultate
corecte.

Pe de altă parte, situația artificială, creată în laborator, nu poate reflecta fidel

cadrul natural în care se manifestă fenomenul investigat, punând sub semnul
întrebării validitatea externă a rezultatelor experimentalui. Comportamentele și
faptele din realitatea practică sunt distorsionate în mediul artificial creat, ceea ce
face ca rezultatele obținute în urma experimentalui să nu fie suficient de
reprezentative. Impactul experimentalui de laborator asupra sistemului natural de
evoluție a fenomenului investigat este certificat doar în condițiile în care este
posibilă aplicarea rezultatelor experimentalui în situații reale. Tocmai din această
cauză, se recomandă, atunci când situația o permite, ca fenomenul supus
investigării să fie experimentat, atât în teren, cât și în condiții de laborator.
10
11