Concepte economice de baza 1

4. Productia
4.1. Principii de bază ale producţiei 4.5. Funcţiile de cost pe termen lung
4.2. Factorii de producţie 4.6. Sumarul capitolului
4.3. Combinarea factorilor de producţie 4.7. Aplicaţii
4.4. Funcţiile de cost 4.8. Teste grilă
Funcţiile de cost pe termen scurt

Tema Producţia
Obiective
- definirea conceptului de producţie
- analiza evoluţiei celor două forme al productivităţii
- introducerea noţiunii de cost de oportunitate
- studiul evoluţiei diferitelor categorii de costuri

Mijloace
- citire/învăţare

- întrebări, probleme ce apar, explicaţii

- situaţii economice concrete, supuse analizei (sub lupă)

- probleme de studiu, aplicaţii, teste grilă

Finalitatea - o introducere în studiul producţiei
- cunoaşterea unor concepte fundamantale utilizate în studiul producţiei
- utilizarea unor tehnici de analiză specifice
- cunoaşterea semnificaţiei unor termeni economici
Evaluarea - parcurgerea aplicaţiilor propuse
Timp de lucru - pentru cunoaşterea noţiunilor: 2 ore
necesar - pentru rezolvarea temelor: 4 ore + timpul de documentare
2 Microeconomie

În această secţiune sunt prezentate intrumentele de bază utilizate în analiza

procesului de producţie, incluzând productivitatea, rata marginală de substituţie,
costul de oportunitate, costul marginal, costurile pe termen scurt, costurile pe
termen lung etc.

4.1. Principiile de baza ale productiei

Producţia reprezintă procesul de transformare a resurselor astfel încât, prin

schimbări ale structurii, locaţiei sau timpului acestea să poată fi utilizate pentru
satisfacerea nevoilor. Satisfacerea nevoilor se poate realiza prin intermediul unor
bunuri materiale sau a unor servicii. Toţi cei implicaţi în crearea bunurilor
materiale, respectiv cei din agricultură, industrie, construncţii şi altele, precum şi
cei implicaţi în furnizarea unor servicii cum ar fi transportul bunurilor,
depozitarea acestora, servicii de publicitate, financiare, de sănătate, educaţie sau
agrement, participă la activitatea de producţie. Producător este un idivid sau o
organizaţie (o firmă) care combină resurse pentru a produce bunuri şi servicii
destinate satisfacerii trebuinţelor.

Activităţile productive pot fi grupate în trei sectoare:

- sectorul primar, care cuprinde producţia unor bunuri oferite direct de natură:
produse agricole, minereuri, lemn, ţitei, produse piscicole, etc.
- sectorul secundar, care cuprinde activităţile de producţie a unor bunuri având
la bază produse ale sectorului primar: alimente prelucrate, autoturisme,
mobilă, benzină, haine, case etc.
- sectorul terţiar, care cuprinde producţia de servicii: medicale, educaţionale,
financiare, culturale, de agrement etc
 Concepte economice de baza 3

4.2. Factorii de productie

Pentru a produce bunuri şi servicii, întreprinzătorii folosesc factori de producţie.

Factorii de producţie reprezintă acele elemente care participă la producerea
bunurilor şi serviciilor.
Factorii de producţie se pot împărţi în trei grupe: munca, natura (pământul),
capitalul şi întreprinzătorul.

Munca, ca factor de producţie, reprezintă resursele umane folosite în producţie.

Ca activitate, munca presupune depunerea unui efort fizic şi/sau intelectual pentru
a realiza bunuri sau servicii destinate satisfacerii trebuinţelor. Resursele de muncă,
care reprezintă forţa de muncă, depind de două elemente esenţiale:
- numărul celor dispuşi să muncească;
- numărul de ore pe săptămână/lună pe care populaţia acceptă să-l desfăşoare.
Un element important îl constituie calitatea muncii. Aceasta este determinată
de nivelul de calificare, de experienţa acumulată, de tradiţii sau obiceiuri etc., şi
are efecte directe asupra eficienţei muncii. Eficienţa muncii depinde şi de:
- educaţia generală şi nivelul de informare generală a forţei de muncă;
- starea generală de sănătate a forţei de muncă;
- stimulentele oferite muncii;
- disponibilitatea altor factori de înaltă calificare.

Natura sau pământul, ca factor de producţie, desemnează acele resurse naturale

folosite în producţie. Factorul de producţie pământ cuprinde suprafeţele agricole,
păşunile naturale, pădurile, mările şi oceanele etc. Pământul reprezintă cadrul de
desfăşurare a oricărei activităţi.

Capitalul, ca factor de producţie, constituie un stoc de valori fizice care au fost

create în trecut şi sunt disponibile în prezent pentru a fi folosite la producerea
bunurilor şi serviciilor. Acest factor de producţie se mai numeşte şi capital tehnic.
Formarea capitalului este posibilă numai dacă consumul este amânat într-un mod
4 Microeconomie

sau altul în interiorul societăţii. Dacă tot venitul creat în producţie este consumat,
creşterea cantităţii de capital nu este posibilă. Dimpotrivă, se va înregistra o
scădere a cantităţii de capital, deoarece o parte a acestuia se va uza.
Elementele capitalului tehnic se împart în două grupe: capital fix şi capitalul
circulant. Capitalul fix cuprinde acele elemente de capital tehnic care participă la
mai multe cicluri de producţie, fiind destinate a se utiliza cel puţin un an în
procesul de producţie. Aici se cuprind maşinile, utilajele, clădirile în care se
desfăşoară producţia şi altele. Capitalul fix este considerat factor de producţie fix,
adică un factor de producţie a cărui cantitate nu poate fi modificată atunci când
condiţiile pieţei arată că este necesară o variaţie imediată a producţiei.
Capitalul circulant cuprinde acele elemente de capital care participă la un
singur ciclu de producţie: materii prime, materiale, energie etc. Capitalul circulant
este un factor de producţie variabil. Factorii de producţie variabili sunt factori de
producţie a căror cantitate poate fi modificată într-un timp scurt, pentru a răspunde
nevoii de modificare a producţiei: serviciile de muncă, materiile prime, energia şi
combustibili etc.

4.3. Combinarea factorilor de productie

Analiza microeconomică a producţiei se poate face pe termen scurt şi pe termen

lung. Termenul scurt reprezintă o perioadă de timp în decursul căreia unul sau mai
mulţi factori de producţie (de regulă capitalul fix) este fix.
Termenul lung este perioada de timp (sau orizont previzional) în decursul
căreia toţi factorii de producţie sunt variabili. Altfel spus, termenul lung se referă
la acel timp viitor în decursul căruia modificarea producţie poate fi realizată într-o
manieră mai avantajoasă pentru producător, prin adaptarea dimensiunii firmei la
schimbările tehnologice sau prin exploatarea mai bună a avantajelor de scară.

Cum se realizează combinarea factorilor de producţie? Nu există o regulă

generală de combinare a factorilor de producţie. Există însă câteva principii de
ordin general.
 Concepte economice de baza 5

Cele mai multe tipuri de producţii sunt producţii cu factori de producţie în

proporţii variabile:
a. pentru realizarea unei producţii, întreprinzătorul poate utiliza mai multe
combinaţii de factori de producţie;
b. nivelul producţiei poate fi modificat prin schimbarea cantităţii dintr-un factor
de producţie, ceilalţi factori rămânând nemodificaţi.
Mai rar se întâlnesc şi producţii cu factori de producţie în proporţii fixe.
Acesta este cazul în care nu există decât o singură combinaţie de factori de
producţie pentru a realiza un bun.

Două elemente importante caracterizează raportul dintre producţia obţinută şi

factorii de producţie:
a. Raportul (proporţia) de utilizare a factorilor;
b. Scara de utilizare a factorilor, respectiv valoarea absolută a cantităţii din
factorii de producţie utilizaţi.

Indicatori ai producţiei:
Producţia totală sau produsul total: cantitatea totală de bunuri produse.
Productivitatea medie (produsul mediu) a unui factor de producţie: producţia
totală divizată la cantitatea de factor de producţie utilizată pentru a obţine această
producţie.
Productivitatea marginală (produsul marginal) a unui factor de producţie: sporul
producţiei totale determinat de utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul
respectiv, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi. Productivităţile marginale ale
factorilor de producţie mai sunt cunoscute şi sub denumirea de randamente
factoriale.

Trei caracteristici importante ale productivităţii marginale:

a. Începe prin a creşte, atinge un maxim după care descreşte putând deveni chiar
şi negativă;
6 Microeconomie

b. Dacă productivitatea marginală este mai mare decât productivitatea medie,

aceasta din urmă creşte, iar dacă productivitatea marginală este mai mică
decât productivitatea medie, atunci productivitatea medie scade;
c. Când productivitatea marginală este egală cu productivitatea medie,
productivitatea medie atinge nivelul său maxim.

Legea randamentelor marginale fizice descrescătoare: atunci când creşte

cantitatea utilizată dintr-un factor de producţie variabil, cantitatea utilizată din
ceilalţi factori rămânând neschimbată, se atinge un punct de la care atât
productivitatea marginală cât şi productivitatea medie încep să scadă.

Q
Punct de maxim
al producţiei totale

Punct de tangenţă
(a)
Punct de inflexiune

0 L0 L1 L2 L

WmgL
WL
Punct de maxim al
productivităţii marginale

Punct de maxim al
(b) productivităţii medii

I II III

0 L0 L1 L2 L

Figura 8.1. Evoluţia producţiei (a), a productivităţii medii

şi a productivităţii marginale (b)

Cele trei faze ale producţiei:

a. în faza I, productivitatea medie a factorului creşte. Dacă costul unitar al
factorului este o constantă, creşterea productivităţii medii a factorului
 Concepte economice de baza 7
determină scăderea costului unitar al produsului obţinut. Dacă firma este
într-un sector concurenţial, atunci nu trebuie să producă în interiorul acestei
faze deoarece creşterea producţiei determină creşterea profitului obţinut.
b. în faza a II-a, productivitatea medie a factorului scade, dar productivitatea
marginală este pozitivă. Aceasta înseamnă că orice creştere a cantităţii de
factor va determina creşterea producţiei, dar creşterile producţiei vor fi din ce
în ce mai mici. În interiorul acestei faze se află situată cantitatea optimă de
factor.
c. în faza a III-a, productivitatea marginală a muncii devine negativă.
Producătorul nu va produce în interiorul aceste faze deoarece poate
obţine o producţie mai mare cu o cantitate mai mică de factor.

Funcţia de producţie: o ecuaţie matematică sau un tabel care descrie ce factori de

producţie şi în ce cantităţi permit obţinerea unei anumite cantităţi de produs.
a. funcţii de producţie cu randamente de scară descrescătoare, constante şi
crescătoare;
b. funcţii de producţie „liniare şi omogene”, „omogene de gradul 1”, „cu
randamente constante” : termeni alternativi atunci când sunt utilizaţi pentru a
descrie o funcţie de producţie.
Randamentele de scară (de dimensiune) arată modificarea producţiei determinată
de modificarea într-o anumită măsură a tuturor factorilor de producţie utilizaţi.
Substituirea factorilor de producţie: posibilitatea de a înlocui o cantitate dată
dintr-un factor cu o cantitate dată din alt factor astfel încât producţia totală
obţinută să rămână aceeaşi.
Rata marginală de substituţie tehnică dintre factori măsoară reducerea cantităţii
utilizate dintr-un factor atunci când alt factor creşte cu o unitate, nivelul producţiei
rămânând acelaşi.

4.4. Functiile de cost

Condiţiile fizice ale producţiei (cantitatea şi caracteristicile capitalului

existent, numărul şi nivelul de calificare al lucrătorilor ş.a.), preţurile factorilor de
producţie şi modul de organizarea şi conducere a activităţii de către întreprinzător,
8 Microeconomie

determină costul de producţie. Funcţia de producţie furnizează informaţii necesare

trasării hărţii izocuantelor. Preţurile resurselor determină curbele de izocost.
Comportamentul eficient al întreprinzătorului determină combinaţia optimă de
factori care permite obţinerea producţiei. Utilizând aceste informaţii se poate
construi un tabel sau o funcţie matematică care pune în legătură nivelul total al
costului cu nivelul producţiei.

Costul social al producţiei (cost de oportunitate). Din punct de vedere colectiv,

obiectul activităţii economice este obţinerea a cât mai mult posibil plecând de la
ansamblul de resurse existente. Confruntarea costului relativ al resurselor
necesare pentru producerea bunului cu caracterul său dezirabil pentru societate
implică cunoşterea preferinţelor colective şi a costului social. Costul social de
utilizare a unui ansamblu de resurse pentru producerea unei unităţi dintr-un bun
este reprezentat de numărul de unităţi din alt bun care trebuie să fie sacrificate
pentru a produce acea unitate din bunul considerat. Conceptul de cost social (cost
de oportunitate) reflectă în mare măsură esenţa teoriei economice. Din păcate,
acest concept de cost este adesea neglijat în dezbaterile curente pe probleme de
politică economică în domeniul public sau privat .

Costuri explicite (costuri contabile): costuri care apar în producţia unui bun şi
care sunt determinate de cheltuielile făcute de întreprinzător pentreu obţinerea
factorilor de producţie necesari. Costurile implicite asociate producţiei unui
anumit bun reprezintă suma care ar fi putut fi câştigată de către întreprinzător în
cazul în care ar fi utilizat mai bine resursele de bani şi de timp de care dispune.

Profitul economic pur este obţinut dacă şi numai dacă încasările totale depăşesc
suma dintre costurile implicite şi explicite. Costurile implicite reprezintă o sumă
fixă pe termen scurt, care trebuie adăugată la costurile explicite pentru calculul
profitului economic pur. Profitul economic pur se calculează scăzând din
încasările firmei costurile explicite şi implicite. Profit contabil: profit calculat
scăzând costurile explicite din încasările firmei. Profit normal: profitul care poate
fi obţinut de către întreprinzător într-un proces de producţie alternativ.
 Concepte economice de baza 9

Functiile de cost pe termen scurt

Costurile globale
Costurile fixe [CF] pe termen scurt cuprind cheltuielile care nu depind de volumul
producţiei. Se obţin ca sumă dintre costurile fixe explicite şi costurile fixe
implicite suportate de întreprinzător. Pe termen scurt, aceste costuri sunt
constante.
CF = constant
Costurile variabile [CV] pe termen scurt cuprind cheltuielile care depind de
volumul producţiei. Se obţin ca sumă dintre costurile variabile explicite şi
costurile variabile implicite suportate de întreprinzător. Aceste costuri cresc pe
măsură ce volumul producţiei creşte.
CV(q) = g(q), g' > 0
Costul total (CT) pe termen scurt este suma dintre costurile fixe pe termen scurt şi
costurile variabile pe termen scurt.
CT(q) = CF + CV(q) = f(q), f' > 0

Costurile medii
Costul mediu reprezintă o aproximare a costului unitar al producţiei:
CT (q)
CTM (q) 
q

Costul mediu se poate descompune în cele două componente ale sale: costurile
fixe medii şi costurile variabile medii.
Costul fix mediu este egal cu costurile fixe totale divizate la producţia obţinută:
CF
CFM (q) 
q

Costul variabil mediu este egal cu costurile variabile totale divizate la producţia
obţinută.
CV (q)
CVM (q) 
q

Costul total mediu este egal cu suma dintre costurile fixe medii şi costurile
variabile medii.
CTM(q) = CFM(q) + CVM(q)
10 Microeconomie

Costul marginal
Costul marginal arată creşterea costurilor totale determinată de creşterea
producţiei cu o unitate.
CT (q) CT (q  q)  CT (q)
C mg (q)  
q q
Dar CT (q)  (CV (q  q)  CF)  (CV (q)  CF)  CV (q)  
CF  CV (q) . Se
0
CV (q) CV (q  q)  CV (q)
obţine: C mg (q)  
q q
Pentru o variaţie infinitezimală a producţiei:
CT (q)
C mg (q)  lim  CT (q)  CV (q)
q 0 q

Costurile CT
globale Puncte de inflexiune Puncte în care tangenta
la grafic trece prin origine

CV

(a)

CF

0 q0 q1 q2 q3 q

Costurile medii
Costul marginal
Cmg

CTM

CVM
Punct de minim al costului
total mediu

b) Punct de minim al
costului variabil mediu

CFM

0 q0 q1 q2 q3 q

Figura 4.1. Evoluţia pe termen scurt a costurilor globale, a costurilor

medii şi a costului marginal
 Concepte economice de baza 11

Analiza legăturilor dintre aceste trei categorii de costuri pune în evidenţă

următoarele relaţii:
a. CFM scade pe măsură ce producţia creşte, apropiindu-se asimptotic de axa
producţiei;
b. CVM începe prin a scădea, atinge un minim şi apoi creşte. În timp ce CFM
se apropie asiptotic de axa absciselor, CVM se apropie asiptotic de curba
CTM. Minimul CVM se atinge pentru acel nivel al producţiei (q2) pentru
care tangenta la curba CV trece prin originea axelor de coordonate.
c. CTM începe prin a scădea, atinge un minim şi apoi creşte. Când CTM
atinge valoarea minimă, CTM este egal cu Cmg. Minimul CTM se atinge
pentru acel nivel al producţiei (q3) pentru care tangenta la curba CT trece
prin originea axelor de coordonate.
d. Cmg începe prin a scădea, atinge un minim şi apoi creşte. Minimul Cmg se
atinge pentru acel nivel al producţiei pentru care curbele CV şi CT au un
punct de inflexiune, trecând de la o creştere încetinită la una accelerată.
Curba costului marginal intersectează curbele CTM şi CVM în punctele de
minim ale acestora.
e. Cât timp Cmg este mai mic decât CVM şi CTM, acestea din urmă scad, iar
dacă Cmg este mai mare decât CVM şi CTM, costurile medii cresc.

Functiile de cost pe termen lung

Pe termen lung, firma îşi poate adapta dimensiunea astfel încât producţia
planificată să poate fi realizată cu costul mediu cel mai scăzut.

Cazul 1. Un număr mic de posibilitaţi ale dimensiunii optimale a firmei

Dacă alegerea dimensiunii producţiei nu poate fi făcută în mod liber, ci firma

trebuie să aleagă dintre un număr de posibilităţi, atunci curba costului mediu este
reprezentată de curba trasată cu linie continuă în figura 4.2 (a).
12 Microeconomie

Cazul 2. Dacă dimensiunea este perfect divizibilă, atunci curba costului mediu pe
termen lung este curba înfăşurătoare a ansamblului de curbe ale costurilor medii
pe termen scurt (figura 4.2 (b)).

Cost

CTM1
CTM2

CTM3

(a)

L
CTM

0 q1 q2 q3 q

Cost

CTM1 CTM3
L
CTM

CTM2

(b)

0 q1 q2 q3 q

Figura 4.2. Costul mediu pe termen lung

Există o curbă a costului marginal pe termen lung, corespunzătoare curbei costului

total mediu pe termen lung. Aceasta intersectează curba costului mediu pe termen
lung în punctul de minim al acesteia.
 Concepte economice de baza 13

4.5. Sumarul capitolului

În acest capitol:
Este definit producătorul, elementul central al studiului comportamentului
producătorului;
Este introdus conceptul de productivitate şi se examinează posibilităţile
maximizării productivităţii;
Este explicat modul în care bugetul poate reprezenta o restricţie a maximizării
producţiei;
Este prezentat conceptul de productivitate marginală a unui factor de producţie;
Se prezintă conceptul de cost social al producţiei (cost de oportunitate), concept
care se află la baza studiului tuturor categoriilor de costuri;
Se analizează deosebirea dintre costul contabil şi costul economic, precum şi cea
dintre profitul contabil, profitul normal şi profitul economic;
Sunt prezentate conceptele de cost fix, cost variabil şi cost total. Sunt analizate
relaţiile între aceste trei categorii de costuri.
Se introduce conceptul de cost marginal şi se analizează relaţia sa cu costul
variabil şi costul total;
Este definit conceptul de cost pe termen lung şi este prezentat modul de
determinare a acestuia.

4.6. Aplicatii

1. Explicaţi de ce sunt adevărate sau false următoarele afirmaţii.

a. Dacă produsul marginal al muncii este descrescător, atunci produsul mediu al
muncii este de asemenea descrescător.
b. Dacă produsul mediu al muncii este descrescător, atunci produsul marginal al
muncii este de asemenea descrescător.

2. Dacă produsul marginal al muncii este WmgL = 100K - L şi produsul marginal

al capitalului este WmgK = 100L - K, care este producţia maximă ce se poate
14 Microeconomie

obţine dacă cheltuiala totală este de 1000 u.m, preţul unei unităţi de capital
fiind egal cu 5 u.m., iar preţul unei unităţi de muncă fiind egal cu 2 u.m.?

3. De ce acceptă unii români să lucreze cu salarii atât de mici? Dacă preţurile

multor produse s-au aliniat deja la cele europene, de ce nu s-a întâmplat
acelaşi lucru şi cu salariile?

4. Comentaţi informaţia următoare: costul mediu pe termen lung este un concept

care nu are sens deoarece, cea mai mare parte a condiţiilor ce determină
funcţia costului se modifică probabil de manieră imprevizibilă.

4.7. Teste grila

1. Producţia totală creşte cu o rată descrescătoare atunci când:

a. productivitatea medie creşte;
b. productivitatea marginală creşte;
c. productivitatea medie începe să scadă;
d. productivitatea marginală atinge maximul său.

2. Când productivitatea marginală creşte:

a. productivitatea medie scade;
b. productivitatea medie creşte;
c. producţia totală scade;
d. producţia totală atinge punctul său de maxim.

3. Când productivitatea medie este egală cu zero, producţia totală este egală cu:
a. zero;
b. infinit de mare;
c. negativă;
d. egală cu unitatea.

4. Producţia totală este maximă atunci când:

a. productivitatea medie este maximă;
 Concepte economice de baza 15
b. productivitatea marginală este maximă;
c. productivitatea medie este egală cu zero;
d. productivitatea marginală este egală cu zero.

5. Atunci când productivitatea marginală este maximă, productivitatea medie

faţă de productivitatea marginală este:
a. egală;
b. mai mare;
c. mai mică;
d. oricare din variantele de mai sus.

6. Dacă o firmă utilizează 10 unităţi de muncă şi 10 unităţi de capital, rata

marginală de substituţie dintre muncă şi capital este:
a. 1;
b. 20;
c. 5;
d. nu se poate preciza.

7. O firmă utilizează 10 unităţi de capital şi 5 lucrători, iar rata marginală de

substituţie tehnică dintre muncă şi capital este egală cu 8. Dacă firma reduce
numărul de unităţi de capital la 5 şi creşte numărul de lucrători la 10:
a. Rata marginală de substutiţie tehnică dintre cei doi factori va creşte;
b. Rata marginală de substutiţie tehnică dintre cei doi factori va scădea;
c. Rata marginală de substutiţie tehnică dintre cei doi factori va rămâne
aceeaşi;
d. Nu se poate preciza.

8. Fie un produs care necesită doi factori de producţie pentru a fi obţinut. Dacă
preţurile unitare ale celor doi factori de producţie sunt egale, atunci
comportamentul optimal al producătorului presupune:
a. Utilizarea unor cantităţi egale din cei doi factori;
b. Utilizarea unei cantităţi de factori de producţie astfel încât raportul
productivităţilor lor marginale să fie egal cu 1;
16 Microeconomie

c. Utilizarea unei cantităţi de factori de producţie astfel încât raportul

productivităţilor lor medii să fie egal cu 1;
d. Utilizarea unei cantităţi de o unitate din fiecare factor.

9. Pentru un produs, factorii de producţie sunt munca calificată şi munca

necalificată. Se presupune că preţul muncii calificate este cu 50% mai mare
decât preţul muncii necalificate. Atunci:
a. Firma va angaja cu 50% mai puţini lucrători calificaţi decât necalificaţi;
b. Firma va angaja cu 50% mai mulţi lucrători calificaţi decât necalificaţi;
c. Productivitatea marginală a muncii calificate va fi dublul productivităţii
marginale a muncii necalificate;
d. Productivitatea marginală a muncii calificate va fi de 1,5 ori mai mare
decât productivitatea marginală a muncii necalificate;

10. La nivelul curent de utilizare a factorilor A şi B, productivitatea marginală a

factorului a factorului A este egală cu 3 iar productivitatea marginală a
factorului B este egală cu 2. Preţul unitar al lui A este 5 u.m. iar preţul unitar
al lui B este 4 u.m. Deoarece B este un factor de producţie mai ieftin,
întreprinderea poate obţine aceeaşi producţie cu un cost mai mic:
a. Reducând cantitatea utilizată din A şi crescând cantitatea utilizată din B;
b. Reducând cantitatea utilizată din B şi crescând cantitatea utilizată din A;
c. Menţinând cantitatea utilizată din A şi crescând cantitatea utilizată din B;
d. Menţinând cantitatea utilizată din B şi crescând cantitatea utilizată din A;

11. O firmă dispune de două unităţi de producţie. Pentru orice cantitate, costul
marginal la unitatea 1 este cu 20% mai mic decât costul marginal la unitatea
2. Costul total va fi minimizat dacă:
a. întrega producţie se realizează la unitatea 1;
b. întreaga producţie se realizează la unitatea 2;
c. jumătate din producţie se va realiza la unitatea 1, cealaltă jumătate la
unitatea 2;
d. o parte din producţie va fi realizată la unitatea 1, cealaltă parte va fi
realizată la unitatea 2.
 Concepte economice de baza 17

12. În urmă cu 20 de ani, gara Zărneşti deservea zilnic un număr mare de

călători. Multe persoane făceau naveta de la Zărneşti la Braşov şi, de
asemenea, multe persoane veneau de la Braşov la Zărneşti pentru a lucra în
marile întreprinderi existente. Clădirea gării, deşi este de dimensiuni mari,
era neîncăpătoare. În ultimii 10 ani însă, odată cu falimentul multor
întreprinderi, doar 2 trenuri de persoane mai trec prin această gară: unul
dimineaţa, când soseşte un personal de la Braşov, altul după amiază, când
acelaşi personal se întoarce la Braşov. Clădirea impunătoare a gării este
aproape pustie. Fiind o construcţie de dimensiuni mari, costul încălzirii sale
pe perioada de iarnă este ridicat, iar cheltuielile de întreţinere sunt de
asemenea mari. O eventuală decizie de dărâmare a vechii gări şi înlocuire a
sa cu o construcţie nouă, de dimensiuni mai mici, va avea în vedere:
a. costul total al exploatării vechii construcţii, care este mai ridicat decât
costul total al utilizării noii construcţii;
b. costul variabil al exploatării vechii construcţii, care este mai ridicat decât
costul total al utilizării noii construcţii;
c. costul variabil al exploatării vechii construcţii, care este mai ridicat decât
costul variabil al utilizării noii construcţii;
d. costul total al exploatării vechii construcţii, care este mai ridicat decât
costul variabil al utilizării noii construcţii;