C8.

TEORIA CURRICULUMULUI

Obiective:

După studierea acestui capitol şi a bibliografiei recomandate veţi fi în măsură:

- să definiţi conceptul de curriculum;
- să prezentaţi principalele tipuri de curriculum;
- să enumeraţi ciclurile curriculare şi ariile curriculare ;
- să prezentaţi disciplinele aferente celor şapte arii curriculare existente;
- să prezentaţi principalele produse curriculare.

1. CONCEPTUL DE CURRICULUM

În literatura pedagogică se foloseşte în ultimii ani tot mai frecvent termenul de

curriculum care-şi datorează complexitatea, dar şi ambiguitatea semantică, legăturii
organice dintre componentele procesului de învăţământ pe care încearcă să le surprindă.
Având o origine latină (curriculum=cursă, alergare), acest termen a cunoscut o diversitate
de definiţii, o diversitate semantică ce aproape îl anulează. La noi, termenul desemnează
conţinutul activităţilor instructiv-educative, dar în strânsă interdependenţă cu obiectivele
educaţionale, activităţile de predare, metodele didactice, mijloacele de învăţământ şi
formele de realizare a activităţilor. De altfel, putem distinge două sensuri ale termenului
curriculum: în sens restrâns curriculum ar desemna însuşi conţinutul învăţământului, iar
în sens larg el s-ar referi la întregul program al acţiunilor educative, cu toate
componentele şi interacţiunile dintre ele. În literatura pedagogică de specialitate termenul
se utilizează cu precădere în sensul său restrâns, nepierzându-se însă din vedere
perspectiva oferită de sensul larg.
În ansamblul componentelor procesului educativ conţinutul învăţământului ocupă
o poziţie centrală, deoarece formarea elevului se bazează pe informare, pe calitatea
informaţiilor şi pe modalităţile participative de achiziţionare a acestora. Proiectarea
întregului demers didactic (obiectivele pedagogice, metodele, mijloacele, strategiile,
procesul de evaluare) se realizează în funcţie de particularităţile conţinuturilor vehiculate
în activitatea de instruire. Comunicarea didactică, interacţiunea profesor-elev, presupun
transmiterea de conţinuturi educaţionale.
Conţinutul procesului de învăţământ nu se suprapune cu conţinutul educaţiei.
Conţinutul educaţiei este mai larg, în sensul că el cuprinde şi influenţe ce provin din
teritoriul informalului sub forma unur mesaje ale spaţiului social. Conţinutul
învăţământului se referă numai la valorile transmise prin instituţiile şcolare.
Conţinutul învăţământului are următoarele caracteristici:
 Mobilitate, dinamică ridicată, întrucât creşterea cunoaşterii determină
introducerea continuă de noi informaţii
 Amplificarea sa pe măsura trecerii de la învăţământul gimnazial, la cel
liceal şi apoi universitar

1
  Specializarea sa continuă ce oglindeşte diversificarea ştiinţelor pe ramuri
ştiinţifice înguste
 Prelucrarea pedagogică a cunoştinţelor pentru asigurarea asimilării
acestora de către elevi
 Caracterul istoric, exprimat de relaţia sa strânsă cu idealurile educative
ale societăţii de la un moment dat

Conceptul de curriculum dispune de o serie de derivaţii conceptuale, adică de

termeni înrudiţi care sunt folosiţi în literatura de specialitate:
1. Curriculum general sau core curriculum, curriculum nucleu,
curriculum în miez. El reprezintă o structură de conţinuturi centrate pe
nevoile comune ale elevilor şi selectate din materii de strictă necesitate
pentru categoriile largi de elevi. Este vorba de acel trunchi comun de
materii, obligatoriu pentru toţi elevii, ocupând 65-70% din totalul
disciplinelor (restul materiilor sunt selectate în funcţie de nevoile concrete,
speciale ale unor categorii de elevi).
2. Curriculum complementar, adiţional- reprezentat de teme, discipline ce
vor fi studiate în regim opţional şi facultativ. Acest tip de curriculum
întregeşte până la 100% curriculumul nucleu şi ia forma curriculumului
la decizia şcolii şi a curriculumului elaborat în şcoală.
 Curriculumul la decizia şcolii reprezintă diferenţa dintre numărul
maxim de ore şi teme pe saptămână din programele şcolare pe
discipline şi ani de studiu prevăzute în Planul Cadru de Învăţământ
şi numărul de ore minimal obligatorii considerate ca şi curriculum
nucleu propriu-zis. Itemii marcaţi cu * sunt doar eventual
studiabili. La rândul său, curriculum-ul la decizia şcolii ia forma
curriculumului nucleu aprofundat şi curriculumului nucleu
extins.
o Curriculumul nucleu aprofundat reprezintă extinderea
segmentului obligatoriu (core curriculum) până la
acoperirea numărului maxim de ore la disciplina
respectivă prin diversificarea activităţilor de învăţare,
rămânând însă pe aceleaşi conţinuturi curriculare strict
necesare.
o Curriculum nucleu extins exprimă parcurgerea în
întregime a programelor şcolare, inclusiv a temelor
marcate cu * care erau eventual studiabile.
 Curriculum elaborat în şcoală este reprezentat de disciplinele
opţionale şi facultative pe care şcoala le poate alege pentru elevii săi, sau
propune inspectoratului şcolar.
2. Curriculum specializat (sau de profil). Reprezintă acele seturi de
cunoştinţe şi valori dobândite la diferite discipline pentru a forma
competenţe în domenii particulare.
3. Curriculum ascuns (sau subliminal, informal). Se referă la acele valori
încorporate de elevi, necuprinse în planificarea curriculară şi include
influenţe informale sau nonformale datorate familiei, grupului de prieteni,

2
 etc. Cuprinde valori morale, ritualuri, reguli, convenienţe, proceduri şi nu
e produsul ştiinţei.
4. Curriculul recomandat. Constituie oferta pusă la dispoziţie de experţi
care, în funcţie de exigenţele şcolii sau societăţii în ansamblu, propun
anumite seturi de cunoştinţe şi valori.
5. Curriculum scris (prescris). E ipostaza curricumului explicitată în
documente care direcţionează învăţământul şi enunţă conţinuturile de
transmis. Este vorba de planurile de învăţământ, programele şcolare,
manualele şcolare.
6. Curriculum predat. Se referă la totalitatea cunoştinţelor şi deprinderilor
actualizate efectiv în predare atât de profesori cât şi de elevi.
7. Curriculum învăţat, realizat. Este ceea ce achiziţionează efectiv elevul
şi poate fi evidenţiat prin evaluare: cunoştinţe, priceperi, deprinderi,
atitudini.
8. Curriculum suport. Este ipostaza prezentă la nivelul unor suporturi de
conţinut precum cărţi, ghiduri, caiete didactice, suporturi multimedia (CD-
uri, DVD-uri, casete, etc.).
9. Curriculum testat. Este partea din curriculum antrenată în procesul de
evaluare.
10. Curriculum exclus. Reprezintă acele secvenţe care nu au fost predate din
diferite raţiuni (devalorizare subiectivă, uzură morală a dimensiunii
respective, neadecvare ideologică, etc)
11. Curriculum global – acele tipuri de valori propuse tuturor elevilor dintr-
un areal geografic.
12. Curriculum zonal – acele oferte educaţionale de care beneficiază doar
unii elevi dintr-un spaţiu geografic (cunoştinţe de etnografie, folclor,
istoria sau geografia comunităţii locale).
13. Curriculum centrat pe disciplină- acordă importanţă maximă
disciplinelor de învăţământ şi ignoră aproape complet pe cel care este
educat (elevul).
14. Curriculum centrat pe elev- pune în prim plan interesele, trebuinţele de
formare ale elevului, materia fiind subordonată acestora.

3
 2. CICLURILE CURRICULARE ŞI ARIILE
CURRICULARE

CICLURILE CURRICULARE se axează în special pe profilul diferitelor stadii

de dezvoltare psiho genetică a educabililor, stadii ce nu coincid întotdeauna cu graniţele
convenţionale ale ciclurilor, nivelelor şcolare tradiţionale.
Un CICLU CURRICULAR se configurează în jurul unui sistem coerent şi
explicit de obiective educaţionale generale sau de profile de formare care exprimă ce se
aşteaptă a fi atins de educabili la sfârşitul unui stadiu de vârstă, pregnant.
În SISTEMUL ROMÂNESC DE ÎNVĂŢĂMÂNT există următoarele cicluri
curriculare:
1. ciclul achiziţiilor fundamentale, de la grupa pregătitoare din grădiniţe până
la clasa a -II-a inclusiv; ( acomodarea la cerinţele sistemului şcolar,
alfabetizarea iniţială)
2. ciclul de dezvoltare, ce demarează în clasa a -III-a şi durează până în clasa a
–VI-a inclusiv; (formarea capacităţilor de bază necesare pentru continuarea
studiilor)
3. ciclul de observare şi orientare, între clasele a-VII-a şi a -IX-a, incuzând
evident extremele; (ghidarea şi sprijinirea elevilor în vederea optimizării
opţiunilor lor şcolare şi chiar profesionale ulterioare)
4. ciclul de aprofundare, cu debut în clasa a –X-a şi finalul în clasa a –XI-a;
(adâncirea studiului în profilul şi specializarea şcolară aleasă)
5. ciclul de specializare, localizat pe ultima (ultimele) clase de liceu, adică a-
XII-a şi eventual a-XIII-a. (pregătire pentru încadrarea pe piaţa muncii sau
pentru integrarea în mediul universitar)

Ciclurile curriculare apar schematizate şi în următorul tabel :

Vârsta Treapta de învăţământ Clase Finalităţi

19 XIII Specializare
18 Liceu teoretic, tehnologic, XII
17 vocaţional XI Aprofundare
16 Şcoala profesională X
Şcoala de ucenici
15 IX Observare şi
orientare
14 VIII
13 Învăţământ gimnazial VII
12 VI
11 V Dezvoltare
10 IV
9 Învăţământ primar III
8 II Achiziţii

4
7 I fundamentale
6 Anul
Învăţământ preşcolar pregătitor
5
4
3

Introducerea ciclurilor curriculare facilitează apariţia unor:

 modificări în planurile de învăţământ, privind:
- gruparea obiectelor de studiu ;
- momentul introducerii în planurile-cadru a anumitor discipline ;
- ponderea disciplinelor în economia planurilor ;
 modificări conceptuale la nivelul programelor şi manualelor şcolare ;
 modificări de strategie didactică (condiţionate de regândirea formării iniţiale şi
continue a profesorilor).
Fiecare ciclu curricular vine cu un set coerent de obiective de învăţare, care sugerează
ceea ce ar trebui să atingă elevii la capătul unei etape a parcursului şcolar. Prin natura
şi dozarea obiectivelor, ciclurile curriculare conferă diferitelor etape ale şcolarităţii o
serie de dominante ce se reflectă în alcătuirea programelor şcolare, dar şi a manualelor
aferente instruirii.

Introducerea ciclurilor curriculare vizează următoarele efecte :

 crearea continuităţii la trecerea de la o treaptă de şcolaritate la alta (grădiniţă –

învăţământ primar, învăţământ primar – gimnaziu, gimnaziu - liceu) prin:
 trensferul de metode;
 stabilirea de conexiuni explicite la nivelul curriculumului;
 crearea premiselor necesare pentru extinderea şcolarităţii către vârstele de 6 şi 16
ani;
 construirea unei structuri a sistemului de învăţământ mai bine corelate cu vârstele
psihologice.

ARIILE CURRICULARE apar ca domenii curriculare noi în teoria şi practica

CURRICULUMULUI în baza principiului selecţiei, ierarhizării şi compatibilizării
culturale a CUNOAŞTERII, într-o altă manieră în raport cu cea tradiţională, pur didactică
ce „decupa” cunoaşterea în şcoală în numeroase discipline şcolare (obiecte de
învăţământ) transferate în educaţie. În baza respectării unui decupaj similar din
CUNOAŞTEREA UMANĂ în ştiinţele tradiţionale, clasice.
ARIILE CURRICULARE din sistemul de învăţământ românesc au fost
configurate în conformitate cu finalităţile educaţiei, dar şi în funcţie de importanţa
diverselor domenii culturale pentru structurarea personalităţii umane dorită astăzi în
societate, aducând astfel certe avantaje, în comparaţie cu numeroasele, dar „insularele”
obiecte din învăţământul tradiţional.

5
 ARIILE CURRICULARE din CURRICULUMUL NAŢIONAL ROMÂNESC
rămân practic aceleaşi pe întreaga durată a şcolarităţii, variabila fiind numai ponderea lor
pe cicluri şi pe clase. Există şapte arii curriculare după cum urmează:
1. limbă şi comunicare; (Limba română, Limbile materne, Limbile moderne)
2. matematică şi ştiinţe; (Matematică, Chimei, Fizică, Biologie, Ştiinţele
naturii)
3. om şi societate; (Educaţie civică, Cultură civică, Istorie, Geografie,
Psihologie, Sociologie, Filosofie, Logică, Economie)
4. arte; (Educaţie plastică, Educaţie muzicală)
5. educaţie fizică şi sport; (Educaţie fizică, Sporturi individuale, Sporturi de
echipă, Dans sportiv, Dans artistic)
6. tehnologii; (Educaţie tehnologică, Abilităţi practice)
7. consiliere şi orientare.(Consiliere în învăţare, Consiliere pentru recuperare,
Consiliere pentru elevii performanţi, Consiliere pentru viaţa personală,
Consiliere de specialitate, Consiliere şi orientare şcolară şi profesională )

6
 3. PRODUSELE CURRICULARE: PLANUL DE
ÎNVĂŢĂMÂNT, PROGRAMA ANALITICĂ ŞI MANUALUL
ŞCOLAR

Conţinutul învăţământului se obiectivează în documentele şcolare fundamentale,

acestea fiind planurile de învăţământ, programele şi manualele şcolare. Ele conferă
învăţământului un caracter planificat şi unitar, fiind acte oficiale cu caracter de
normativitate. În condiţiile descentralizării învăţământului şi a nevoii de adaptare la
specificul zonei şi particularităţilor elevilor, aceste documente au tot mai mult un caracter
orientativ multiplicându-se în funcţie de diversitatea profilelor şcolilor.
Planul de învăţământ este documentul oficial de bază, cu caracter normativ şi
obligatoriu, care exprimă în mod pedagogic politica educativă a statului şi orientează
procesul de învăţământ. Dacă pentru nivelul preuniversitar planurile de învăţământ sunt
elaborate de Ministerul Învăţământului, având caracter unitar, pentru instituţiile
învăţământului superior, în baza principiului autonomiei universitare, acest document se
elaborează de către fiecare instituţie, având apoi acordul Ministerului Învăţământului.
Un plan de învăţământ stabileşte următoarele elemente:
 Disciplinele şcolare care urmează a fi studiate şi succesiunea acestora pe
anii şcolari
 Numărul săptămânal şi anual de ore pentru fiecare obiect, la fiecare an de
studiu
 Structura anului şcolar, adică succesiunea intervalelor de timp afectate
studiilor, vacanţelor, examenelor
Structurarea planurilor de învăţământ ridică o serie de probleme de ordin
pedagogic, anume: obiectele de învăţământ sunt stabilite pe itinerariul anilor de studiu
într-o anumită succesiune, ordine şi gradare, avându-se în vedere complexitatea,
dinamica şi specificitatea conţinutului şi raportarea sa la capacităţile elevilor. Trebuie
avute în vedere posibilităţile de conexiuni interdisciplinare, trebuie stabilită ponderea
disciplinelor opţionale şi facultative, diversitatea lor şi gradul de adecvare la interesele
elevilor.
Programa şcolară este un document care configurează conţinutul procesului
instructiv-educativ la o disciplină de învăţământ. Programa constituie principalul ghid
pentru activitatea profesorului, având valoare de instrument. Ea are un caracter unitar şi
obligatoriu pentru obiectul care se studiază în toate şcolile de acelaşi grad şi profil.
Programa indică: obiectivele, defalcarea conţinuturilor pe capitole, teme şi
subteme, timpul afectat fiecăreia. Documentul punctează aplicaţiile, lucrările
experimentale şi de laborator, materialele folosite pentru consolidarea cunoştinţelor,
sursele de informare, instrumentele de evaluare.
Din punct de vedere al specificaţiilor cuprinse, deosebim programele analitice şi
programele cadru. Programele analitice cuprind o detaliere şi dirijare a activităţii de
predare, specificând obiectivele disciplinei, importanţa ei pentru modelarea personalităţii.
Aici se subliniază acele conţinuturi, capitole, teme care impun să fie aprofundate în

7
corelaţie de profilul şcolii. Programei analitice i s-a reproşat că ar fi prea constrângătoare,
lăsând puţin loc iniţiativei didactice. Spre deosebire de acestea, programele cadru oferă
doar o perspectivă generală, orientativă a obiectivelor şi conţinuturilor, lăsând libertate de
predare cadrelor didactice. Acestor programe li s-a reproşat că sunt prea generale şi
lipsite de repere (fiind mai greu de aplicat pentru profesorii tineri, aflaţi la început de
carieră şi fără experienţă didactică).
În elaborarea conţinuturilor programelor trebuie respectate următoarele criterii de
pertinenţă:
 Relevanţa conţinuturilor în raport cu obiectivele şi utilitatea informaţiei
selecţionate
 Autenticitatea şi consistenţa internă, vizând corectitudine ştiinţifică şi
modernizarea cunoştinţelor
 Succesiunea şi secvenţialitatea, nuanţarea conţinuturilor în funcţie de
particularităţile elevilor
Manualul şcolar este un instrument al predării şi al învăţării, fiind cel mai
important instrument de lucru pentru elevi. Manualele detaliază în mod sistematic temele
recomandate de programele şcolare la fiecare obiect de studiu şi pentru fiecare an de
studiu.
Pentru profesor, manualul este un ghid, un instrument de important de orientare în
pregătirea lecţiilor, oferind detalieri ale cunoştinţelor, modele grafice, aplicaţii practice,
teme de reflecţie, etc.
Noile concepţii privitoare la elaborarea manualelor dezvoltă tot mai mult ideea
posibilităţii alegerii dintre mai multe manuale pentru una şi aceeaşi disciplină la un an
şcolar. Este vorba de aşa numitele “manuale alternative” care pot optimiza asimilarea
informaţiei de către elevi printr-o mai precisă raportare a conţinuturilor la particularităţile
acestora.
Raportat la elev, manualul este conceput pentru a răspunde următorelor trei
funcţii: funcţia de informare, funcţia de structurare a învăţării şi funcţia de ghidare a
învăţării. De aceea, în elaborarea manualelor trebuie respectate următoarele condiţii de
ordin:
 Ştiinţific, vizând evitarea erorilor ştiinţifice, cantitatea şi calitatea
informaţiei, inteligibilitate, coerenţă, interdisciplinaritate.
 Pedagogic, punând în evidenţă activismul cognitiv, activitatea
independentă, susţinând atenţia şi motivaţia, valorificând potenţialul
formativ al conţinuturilor.
 Psihologic, urmărind adaptarea la particularităţile de vârstă, stimulând
educaţia euristică (prin descoperire), gândirea creatoare.
 Igienic, privind lizibilitatea textului, calitatea hârtiei şi cernelii tipografice,
formatul cărţii, etc.
 Estetic, vizând calitatea ilustraţiilor, legării, copertei, coloritului, etc.
 Economic, rezistenţa la deteriorare, costuri, etc.

Pentru a se veni în sprijinul elevilor, dar şi pentru a se evita supraîncărcarea

manualelor s-au elaborat o serie de materiale şi mijloace auxiliare: caietul de muncă
independentă pentru elevi, crestomaţii, culegeri, atlase, albume, hărţi, discuri, diapozitive,
softuri educaţionale.

8
 4. REFORMA CURRICULUMULUI ŞCOLII ROMÂNEŞTI

Învăţământul din ţara noastră este confruntat în această perioadă cu un proces

necesar de regândire a curriculumului şcolar prin adaptarea acestuia la situaţii didactice
particulare, la medii şi nevoi diversificate. După cum se subliniază în Carta albă a
reformei din 1995, procesul de elaborare a noului Curriculum naţional pentru
învăţământul obligatoriu a avut în vedere trei repere fundamentale:
 Raportarea la dinamica şi necesităţile actuale şi la finalităţile de perspectivă ale
sistemului românesc de învăţământ, generate de evoluţiile societăţii.
 Raportarea la tendinţele actuale şi la criteriile internaţionale general acceptate în
domeniul reformelor.
 Raportarea la acele tradiţii ale sistemului românesc de învăţământ care îşi
păstrează actualitatea.

Începând din anul şcolar 1998-1999, s-a introdus în România noul Curriculum
naţional care vine cu o serie de noutăţi:
1. descărcarea programului şcolar zilnic al elevului (mai mult timp pt.
activitatea independentă, lectură, sport, joacă; elevul trebuie să aibă mai
mult timp să se înţeleagă pe sine).
2. descongestionarea (aerisirea) materiei, conform principiului “nu mult, ci
bine”; contează nu doar ce anume se învaţă, ci cât de bine, când şi de ce se
învaţă, la ce anume serveşte mai târziu ceea ce s-a învăţat.
3. de-scientizarea şi umanizarea conţinuturilor, adică a pune accentul în
predare nu pe discipline în/pentru sine, ci pe ceea ce îl pot învăţa pe elev
pentru viaţa de toate zilele. Elevii nu trebuie trataţi ca nişte oameni de
ştiinţă în miniatură, ei trebuie să înţeleagă sensul lumii în care trăiesc.
4. adaptarea materiei la vârsta, preocupările, interesele şi aptitudinile
elevului.
5. adaptarea la realitatea cotidiană, la provocările pe care le ridică viaţa în
momentul actual.
6. flexibilizarea parcursurilor oferite de şcoală, în sensul că învăţământul nu
trebuie să fie unic şi uniform pentru toţi, conceput pentru un elev abstract,
inexistent în realitate, ci a unui învăţământ pentru fiecare, deci pentru
elevul concret.
7. orientarea învăţării spre formarea de capacităţi intelectuale şi spre
acţionare, folosirea metodelor interactive, stimularea gândirii creative şi
critice, a activităţii independente, a spiritului critic, a celui interogativ-
argumentativ (utilizarea informaţiei asimilate în contexte situaţionale
inedite, accent nu pe ceea ce elevul ştie, ci pe ceea ce el ştie să facă cu
ceea ce ştie).
8. plasarea învăţării ca proces în centrul demersurilor şcolii (important este
nu ceea ce profesorul a predat, ci ceea ce elevul a învăţat, ca achiziţie
pentru evoluţia sa personală).

9
 Comparativ cu vechile programe analitice, cele puse în discuţie acum ne propun o
mai mare flexibilitate, oferind posibilitatea unor trasee diferenţiate, individualizate,
personalizate pentru elevi. Curriculumul naţional românesc se referă la totalitatea
programelor şcolare în funcţiune. Acesta cuprinde două componente: curriculum nucleu
sau obligatoriu 65-70 % şi curriculum la decizia şcolii 30-35%. Cel din urmă presupune
mai multe variante:
 Curriculum extins, prin care şcoala dă curs propunerilor venite din
programele elaborate la nivel naţional, pentru segmentul de până la 30 %.
 Curriculum nucleu aprofundat, prin care şcoala nu abordează deloc materia
din segmentul de 30 %, ci aprofundează materia inclusă în segmentul de 70 %
(curriculum obligatoriu), pe baza căruia se vor stabili standardele de
performanţă şcolară şi se vor calibra toate probele de examinare.
 Curriculum elaborat în şcoală, prin care se optează pentru activităţi
didactice centrate pe conţinuturi organizate tematic, interdisciplinar, cu
relevanţă pentru zona geografică respectivă, pentru discipline sau arii
curriculare opţionale.

În tratatul său intitulat Pedagogie, specialistul român Constantin Cucoş

avansează următoarele sugestii şi recomandări cu privire la reforma curriculară din
sistemul nostru de învăţământ:
1. Numărul de manuale alternative să nu fie restrâns sau determinat. Pluralitatea
şi diversitatea manualelor constituie remediul principal pentru derapajele
ideologice şi rigidizările conţinuturilor.
2. Ofertele educative trebuie adâncite prin propunerea de discipline opţionale,
însă abordarea în cazul acestor opţionale nu trebuie să alunece în derizoriu,
facil şi naiv.
3. O selecţie mai atentă a conţinuturilor, astfel încât să se evite desconsiderarea
altora şi proclamarea superiorităţii noastre istorice, morale, civice.
4. O mai inspirată proporţie între elementele universale şi cele naţionale. E
important să se evite alunecările etnocentriste, naţionale, dar şi cele
autodenigratoare.
5. O atenţie mai mare faţă de raportul general-particular în constituirea
manualelor didactice. Este drept că accedem la general prin factualitate
apropiată, însă elementele de particular nu trebuie să fie accidentale,
perisabile.
6. Educaţia pentru ştiinţe exacte, matematica pură trebuie introduse prin
racordarea acestor discipline la un context axiologic, valorizator, scoţându-se
în evidenţă aplicaţiile concrete ale acestor discipline şi evoluţia istorică a
ideilor ştiinţifice.
7. Instituirea unor topuri ale manualelor alternative, pe discipline şi ani de
studiu, din punctul de vedere al învăţătorilor şi profesorilor pentru a avea o
perspectivă globală asupra valorii instrumentale a manualelor existente.
8. realizarea de stagii regulate de iniţiere şi formare continuă pentru profesori în
direcţia înţelegerii fundamentului filosofic al noului curriculum şi al
proiectării curriculare.

10
Bibliografie

1. Cucoş, C. (2006). Pedagogie, ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Iaşi: Ed. Polirom.
2. Jinga, I., Istrate, E. (2001). Manual de Pedagogie. Bucureşti: Ed. All.
3. Ungureanu D, (1999). Educaţie şi Curriculum. Editura Eurostampa: Timişoara.
4. Cucos, C. (coord.) (2008). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi
grade didactice. Editura Polirom: Iaşi

11