Izvoarele dreptului obiectiv

Premise

În sens larg, izvoarele dreptului obiectiv reprezintă condiţii socio-economice care au

determinat apariţia unor anumite norme juridice, în funcţie de tipul de societate existent
într-o perioadă istorică dată. Condițiile ne răspund la întrebările de ce, unde, când, cum și
pentru ce rațiuni a apărut acea normă juridica. Aceste izvoare se numesc izvoare normative.
Potrivit art. 1, alin. 1 Cod civil 2011 sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și
principiile generale ale dreptului. Pentru prima dată se nominalizează expres prin legea civilă
calitatea de izvor de drept a uzanţelor şi a principiilor generale ale dreptului (civil).
Pe lângă izvoare normative sunt recunoscute și anumite izvoare interpretative ale dreptului,
cu rol important în interpretarea actelor cu caracter normativ. Acestea sunt doctrina și
practica judiciară.

Izvoarele dreptului obiectiv sunt următoarele: legea lato-sensu, uzanțele, principiile

dreptului, jurisprudența și doctrina.

Legea

Dreptul obiectiv își regăsește izvoarele atât în normele interne cât și în normele
internaționale devenite reglementări interne pe calea aderării României la tratatele
internaționale.
Legea este un izvor normativ al dreptului obiectiv. Conceptul de lege are un sens
larg, constând în orice act normativ, act cu putere obligatorie și un sens restrâns, acela de
act pe care-l adoptă pe baza unei proceduri specifice Parlamentul.
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris și, în acest sens, vor intra în
această noțiune de act normativ toate actele ce cuprind norme general obligatorii și sunt
emise de organe ale autorității publice care au în competență emiterea lor.
Ierarhia actelor normative în dreptul românesc este următoarea:
● Constituția României
 ● Dreptul European și Tratatele internaționale la care România este parte
● Legea organică și legea ordinară
● Hotărârile și Ordonanțele Guvernului
● Ordine și Instrucțiuni ale miniștrilor și ale altor organe ale administrației centrale de
stat
● Deciziile organelor locale de stat

A. Constituţia României ​este calificată ca fiind cea mai importantă lege în stat,
denumită și lege fundamentală. Aceasta stabilește cadrul general al ordinii de drept și
concretizează în cel mai înalt grad ideea de justiție și dreptate umană organizată statal.
Toate actele normative ale unui stat trebuie elaborate pe baza și în aplicarea constituției, în
spiritul și litera acesteia.
B. Dreptul European​ și Tratatele internaționale la care România este parte devin
reglementări interne pe calea aderării României la Uniunea Europeană și la Tratatele
internaționale.
Tratatele trebuie ratificate de Parlament, în timp ce normele dreptului European, potrivit
tratatului de aderare, nu necesită preluare în dreptul intern.
Dispozițiile constituționale arată care este raportul dintre normele interne și cele
internaționale și prevăd că reglementările internaționale la care România este parte au
prioritate față de reglementările interne în măsura în care între aceste două categorii există
neconcordanțe. În cazul existenței neconcordanței, în materia dreptului omului, vor avea
prioritate de aplicare cele mai favorabile.

C. Legea ordinară și legea organică

Legile organice reglementează domenii de activitate expres prevăzute de Contituție:
sistemul electoral, organizarea și funcționarea partidelor politice și a referendumului,
organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de apărare a statului, regimul de urgență al
stării de asediu, statutul funcționarului public, contenciosul administrativ, educația etc. Ca și
exemple de legi organice menționăm: Legea Educației naționale nr. 1/2011, Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, Legea administrației publice locale nr. 215/2001,
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici etc.
Legile ordinare reglementează orice alt domeniu social-economic cu excepția celor
rezervate legilor organice, cum ar fi: Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea societăților
nr. 39/1990 etc.

Hotărârile și Ordonanțele Guvernului

Hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele se emit în
temeiul unei legi speciale de abilitare din partea Parlamentului, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta. Legea de abilitare stabileşte domeniul (numai domenii care nu fac
obiectul legilor organice) şi data până la care se pot emite ordonanţe.
În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta și Ordonanţe de Urgenţă. În ultima
perioadă procedura ordonanței de urgență a fost excesiv utilizată, caracterul de urgență
fiind reinterpretat în funcție de interesele guvernării existente la un moment dat.
Actele normative emise de Guvern trebuie să se conformeze Constituției și celorlalte
legi în vigoare, să intervină doar acolo unde legea nu a intervenit și să respecte forma și
procedura cerute pentru fiecare dintre ele.
E. Ordinele și instrucțiunile miniștrilor și ale altor organe ale administrației
centrale de stat.
Ordinele și instrucțiunile miniștrilor sunt supuse acelorași condiții ca și actele Guvernului și se
emit în aplicarea legilor ce reglementează domeniile lor de competență.
În ce privește celelalte organe ale administrației de stat, acestea emit acte normative
conformându-se exigențelor sus menționate. Aceste organe pot fi: Banca Națională, Direcția
Națională de Statatistică, Consiliul Național al Audiovizualului etc.

F. Deciziile și dispozițiile organelor locale de stat​ se adoptă în limitele competenței lor

teritoriale și de specialitate, la nivel de regiune, județ, municipiu, oraș sau comună. Ele sunt
subordonate Guvernului, Ministerelor și celorlalte organe ale administrației centrale de stat.
Uzanțele

Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit grad de vechime, repetabilitate
sau stabilitate, aplicată unui număr nedefinit de indivizi.
Prin uzanță, în sensul codului civil, se înțelege obiceiul și uzurile profesionale.
Obiceiul (cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială, folosită
timp îndelungat și însușită ca normă juridică obligatorie.
Uzurile profesionale sunt reguli de conduită statornicite în exercitarea unei anumite profesii
care sunt aplicate ca și când ar fi norme legale.
În sistemul românesc de drept până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil
uzanţele nu constituiau izvoare formale de drept, neavând caracter normativ, de
reglementare. Situaţia s-a schimbat, art. 1 Cod civil 2011 enumerând expres printre
izvoarele dreptului civil și uzanţa.
Mecanismul trecerii unei uzanțe în izvoarele dreptului pozitiv este marcat de două
momente: fie că statul prin organele sale legislative recunoaște oficial un obicei și îl
încorporează într-o normă a sa, fie cutuma este invocată de părți ca normă de conduită în
fața unei instanțe de judecată care o validează prin hotărârea sa, cum întâlnim în instanțele
chineze.
Uzanța reprezintă izvor de drept intern în sistemele europene de drept doar cu titlu
de excepție, și doar când i se recunoaștre funcția de a completa legea care nu a prevăzut
detaliul aplicării unui text.

Principiile de drept

Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care asigura echilibrul dintre
respectarea drepturilor si îndeplinirea obligatiilor și sintetizează experiența socială.
Etimologic, noțiunea de principiu vine de la latinescul principium care are sensul de început,
obârșie sau element fundamental.
Utilitatea practică a cunoașterii principiilor generale constă în aceea că ele trasează
liniile directoare pentru întregul sistem juridic și exercită o acțiune constructivă, orientând
activitatea legiuitorului.
În determinarea spiritului legii, principiile generale ale dreptului asigură lămurirea pe
deplin a acestei cerințe.
Codul civil 2011 statuează în mod expres în art. 1, alin. 2 că “în cazurile neprevăzute
de lege se aplică uzanțele, iar in lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații
asemanătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”. Ca
urmare, judecătorul nu poate invoca lipsa textului legal, ci va soluționa pricina în baza
principiilor de drept.
 Principiile fundamentale ale dreptului sunt general valabile în toate ramurile de drept.
Cele mai importante dintre ele sunt asigurarea bazelor legale de funcționare a statului,
garantarea libertății și egalității indivizilor, principiul responsabilității sociale și principiul
echității și justiției.
Asigurarea bazelor legale de funcționare a statului constituie premisa existenței
statului de drept, deoarece caracteristica fundamentală a unui stat de drept o constituie
cucerirea pe cale legală a puterii și apoi exercitarea sa în conformitate cu cerințele legalității.
În statul de drept izvorul oricărei puteri politice trebuie să fie voința suverană a poporului,
astfel încât puterea poporului să poată funcționa în mod democratic. Guvernarea prin drept
implică realizarea climatului de echilibru printr-o ordine juridică activă și descurajarea și
reprimarea tendințelor abuzive.
Statul trebuie să asigure garanții constituționale eficiente, să organizeze exercițiul
separat al puterii pe cele trei planuri:legislativ, executiv și judecătoresc și în același timp să
faciliteze intercontrolul fiecarei componente a puterii.
Garantarea libertății și egalității indivizilor. Conform acestui principiu, libertatea și
egalitatea trebuie să-și găsească fundamentare juridică, întrucât egalitatea poate exista
numai între oameni liberi, iar libertatea nu poate exista decât între oameni a caror egalitate
este consfințită juridic.
Libertatea privește capacitatea oamenilor de a acționa fără opreliști, dar astfel încât
prin exercitarea drepturilor proprii să nu fie vătămate drepturile altora, în timp ce egalitatea
privește echilibrul vieții sociale.
În planul realizării efective a libertăților sociale, rolul dreptului se materializează prin
îngrădirea înclinațiilor unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place și în înlăturarea
tuturor barierelor și discriminărilor care persistă în asigurarea șanselor egale de manifestare
și progres pentru toți oamenii.
Formele de manifestare a libertății sunt numeroase și sunt în strânsă legătură cu
drepturile fundamentale prevăzute în Constitutie, cum ar fi: libertatea de opinie, libertatea
religioasă, libertatea de exprimare etc.
Principiul responsabilității sociale ​presupune fundamentarea unei atitudini
culturale a subiectului de drept față de lege. Responsabilitatea constă în asumarea de către
acesta a valorii acelor acte pe care le apreciază ca fiind de dorit pentru sine și pentru
comunitatea sa și a căror înfăptuire o decide autonom, ori la care aderă în mod liber.
Responsabilitatea se formează lent, și presupune o atitudine personală impusă de
propria conștiință a subiectului de drept în relațiile de conviețuire cu ceilalți. Dreptul nu
trebuie să fie privit și apreciat doar prin efectul său sancționator, ci trebuie avută în vedere
posibilitatea, ca, prin conținutul său, dreptul obiectiv să contribuie la fundamentarea unei
atitudini pozitive a indivizilor față de lege, care să împiedice atingerea valorilor sociale
ocrotite. Responsabilitatea nu se referă doar la individ, ci putem vorbi şi despre
responsabilitatea persoanelor juridice de ordin privat sau chiar și despre responsabilitatea
instituţiilor publice.
Principiul echității și justitiei.​ Acest principiu, fără de care nu poate fi asigurată
securitatea juridică percepută ca valoare socială fundamentală, trebuie să-și afirme prezența
statornică în orice stat de drept.
Conceptul de echitate presupune ca toţi indivizii să fie trataţi la fel în situaţii similare,
dar şi să fie trataţi diferit în cazul în care există diferenţe relevante pentru situaţia în care se
află. Principiului echității trebuie să fie supuse atât activitatea de legiferare cât și activitatea
de interpretare și aplicare a dreptului de către organele care aplică legea.
Justiția enunță necesitatea și aspirația umană de a fundamenta relațiile sociale pe dreptate,
echitate și justețe. Justiția urmărește ca în tratamentul dintre oameni să fie exclusă orice
diferență care nu ar fi întemeiată pe situațiile juridice în care aceștia se găsesc. Prescripțiile
dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiției, iar în ipoteza în care se dovedesc anumite
legi ca fiind injuste, acestea vor fi schimbate.

Jurisprudența

Tradițional, jurisprudența nu constituie izvor de drept formal în dreptul românesc. Prin

excepție însă, există și cazuri în care soluția unei instanțe judecătorești constituie izvor de
drept, în sensul că trebuie luat în considerare, ca drept pozitiv, de către judecătorul investit
cu soluționarea unui litigiu.
În prezent, jurisprudența din România constituie izvor formal de drept în următoarele
ipoteze:
În materia recursului în interesul legii, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și
Justiție sub aspectul problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanțele care
judecă ulterior cauze asemănătoare de la data publicării deciziei în Monitoul Oficial al
României, partea I, scopul acestei căi extraordinare de atac fiind întocmai interpretarea și
aplicarea unitară a legii.
În cazul sesizării Inaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept ivite în fața unui complet care
judecă în ultimă instanță, decizia prin care a fost soluționată chestiunea de drept în discuție
este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezegarea de la data pronunțării deciziei, iar
pentru celelate instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea
I.
Jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului este direct aplicabilă în sistemul
român de drept, având forță constituțională și supralegislativă. Ca atare, instanțele de
judecată vor ține seama de jurisprudența Curții, indiferent dacă aceasta s-a format în urma
unor soluții pronunțate împotriva României sau altor state părți la convenție.
Deciziile Curții Constituționale în materia controlului de constituționalitate a legilor au
valoare legală pentru viitor, astfel încât instanțele de judecată vor trebui să țină cont de
acestea.

Doctrina

Doctrina cuprinde analizele, investigațiile sau interpretările pe care specialiștii în

drept le dau fenomenului juridic.
Ideile autorităților științifice în materia dreptului au influențat activități legislative și practici
judiciare, în sensul că, pe de o parte, au orientat soluții de lege lata și de aplicare a dreptului
iar pe de altă parte au condus la adoptarea de noi norme juridice sau abrogarea ori
modificarea celor existente prin propuneri de lege ferenda.
Doctrina nu este, în general, admisă ca izvor de drept, însă constituie un instrument
important de interpretare și aplicare a actelor normative. Soluțiile și interpretările doctrinare
sunt întotdeauna fondate pe cazuri practice, pornind de la fapte reale, pe care apoi le
generalizează, le interpretează și le explică teoretic.
Doctrina a avut un deosebit rol în procesul de creare a dreptului. Astfel, în dreptul
roman, opiniile jurisconsulților Papinian, Ulpian sau Paul erau considerate ca având forța
legii. În Evul Mediu, doctrina a jucat de asemenea un rol important datorită obscurității și
nesiguranței dreptului cutumiar, astfel că judecătorii obișnuiau să caute soluțiile în
comentariile juriștilor.
Odată cu codificarea cutumei și cuprinderea normelor juridice în legi, rolul doctrinei a
scăzut fără ca el să dispară însă, argumentele științifice ale doctrinarilor fiind avute în vedere
atât de legiuitor în crearea dreptului cât și de judecători în soluțiile date.

De reținut!
Izvoarele dreptului pozitiv obiectiv sunt: legea lato-sensu, uzanțele, principiile
dreptului, jurisprudența și doctrina.
Legea lato-sensu constă în orice act normativ, act cu putere obligatorie. Ierarhia
actelor normative în dreptul românesc este următoarea: Constituția României, Dreptul
European și Tratatele internaționale la care România este parte, Legea organică și legea
ordinară, Hotărârile și Ordonanțele Guvernului, Ordine și Instrucțiuni ale miniștrilor și ale altor
organe ale administrației centrale de stat, Deciziile organelor locale de stat.
Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit grad de vechime,
repetabilitate sau stabilitate, aplicată unui număr nedefinit de indivizi. Prin uzanță, în sensul
codului civil, se înțelege obiceiul și uzurile profesionale. Obiceiul (cutuma) este o regulă de
conduită născută din practica socială, folosită timp îndelungat și însușită ca normă juridică
obligatorie. Uzurile profesionale sunt reguli de conduită statornicite în exercitarea unei
anumite profesii care sunt aplicate ca și când ar fi norme legale.
Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care asigura echilibrul dintre
respectarea drepturilor si îndeplinirea obligatiilor și sintetizează experiența socială. Cele
mai importante dintre ele sunt: asigurarea bazelor legale de funcționare a statului,
garantarea libertății și egalității indivizilor, principiul responsabilității sociale, principiul
echității și justiției.
Jurisprudența nu constituie izvor de drept formal în dreptul românesc, cu excepția
deciziilor date în recursurile în interesul legii, a hotărârilor pronunțate de Inalta Curte de
Casație și Justiție pentru dezlegarea unei chestiuni de drept ivite în fața unui complet care
judecă în ultimă instanță, deciziile Curții Constituționale în materia controlului de
constituționalitate a legilor și jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului.
Doctrina cuprinde analizele, investigațiile sau interpretările pe care specialiștii în drept le dau
fenomenului juridic. Doctrina nu este, în general, admisă ca izvor de drept, însă constituie
un instrument important de interpretare și aplicare a actelor normative.