https://www.youtube.com/watch?

v=hEgeM3ubi8U - subcultura gotică

Noţiunea de civilizaţie

Dacă noţiunea de cultură presupune latura teoretic-spirituală, cea de civilizaţie presupune

latura practic-materială. Etimologic, termenul de civilizaţie derivă din latina clasică, adjectivul
civilis şi substantivul civilitas exprimând calităţile generale ale cetăţeanului (civis) în relaţiile cu
ceilalţi cetăţeni, trăsături cum ar fi politeţea, amabilitatea etc.
La vechii greci şi romani, condiţia omului-cetăţean era însăşi condiţia unui comportament
civilizat. Ei identificau propriul lor stadiu de organizare socială cu ceea ce este propriu omului ca
atare, considerându-se, deci, un model perfect şi suprem al umanităţii. Tot ceea ce se afla în afara
zonei de cultură greco-romană era considerat ca o lume barbară, având un statut axiologic
inferior. Drumul civilizaţiei este acela al ordinii care învinge anarhia. Pentru ca de la peşteră să
se treacă la cetate, la oraş a fost nevoie să intervină cultura ca factor de civilizaţie a popoarelor.
Cultura animi despre care vorbeau Horatiu şi Cicero este, la scară socială, acea civilita
(civilitate) care se identifică cu însăşi spiritualitatea popoarelor.

Criteriile de tipologizare a civilizaţiei sunt şi ele diverse:

1) Criteriul socio-economic, care distinge civilizaţiile în raport cu formaţiunile social-

economice – civilizaţia primitivă, civilizaţia antică (sclavagistă), civilizaţia feudală,
civilizaţia modernă, civilizaţia post-modernă.

2) Criteriul tehnic, folosit mai ales de arheologi şi etnografi, clasifică şi descrie etape şi
forme ale societăţii primitive: civilizaţia neolitică, civilizaţia bronzului, civilizaţia
fierului. Acest criteriu este folosit şi pentru denumirea, dintr-un unghi particularizat, a
stărilor, a faptelor de civilizaţie – civilizaţia industrială, civilizaţia tehnologică şi
 tehnocratică, civilizaţia informatizată. Este criteriul cel mai mobil şi cel mai uşor
observabil, care permite determinări clare şi precise ale stărilor de civilizaţie, observarea
a ceea ce este constant într-un sistem de civilizaţie, dar şi a succesiunii civilizaţiilor.

3) Criteriul antropologic-cultural – folosit mai ales de acei istorici ai culturii înclinaţi să

accentueze asupra originalităţii ireductibile a diferitelor culturi, asupra aportului decisiv
al naţiunilor şi popoarelor la constituirea tezaurului comun al civilizaţiei umane:
civilizaţia asiro-babiloniană, egipteană, greco-romană, indiană, chineză, japoneză etc.
Atunci când se depăşeşte spaţiul de cultură a unui popor, cu referire la zone geografice
mai largi, se identifică astfel de civilizaţii: balcanică, europeană, orientală, africană etc.

4) Criterii spirituale dintre cele mai diverse sunt folosite spre a se desemna anumite tipuri
sau forme de civilizaţie. Când factorul de distincţie este de ordin religios, se vorbeşte de
civilizaţia budistă, creştină, islamică etc. Dar criteriul spiritual se poate referi şi la
caractere distinctive particulare, specifice lumii moderne: civilizaţia cărţii, civilizaţia
audiovizuală etc.

Sub forma actuală, conceptul de civilizaţie a fost creat de raţionaliştii secolului

Luminilor, al XVIII-lea, în special de Voltaire şi de autorii francezi ai primei Enciclopedii
(Diderot, Rousseau, d’Alembert).

Raportul cultură-civilizaţie

Este un raport de geneză, care ne dezvăluie modul de constituire şi conţinutul specific

civilizaţiei. Cultura şi civilizaţia sunt concepte care au un fond comun, dar ele nu se identifică.
Fondul lor comun este alcătuit din ansamblul cunoştinţelor şi experienţelor omeneşti, din
totalitatea achiziţiilor spiritului uman.
O primă selecţie valorică operată istoric şi creator pe acest fond comun generează
cultura. Întruchiparea culturii în mediul de viaţă, de muncă, de comportare, în obiecte ale
universului artificial, deci mişcarea sa din panteonul valorilor spre viaţa practică alcătuieşte
civilizaţia.
În raport cu orice stadiu sau moment istoric, cultura se prezintă ca un patrimoniu de
tradiţii şi norme dobândite, de valori cristalizate prin activitatea de muncă şi cunoaştere a
generaţiilor trecute, ca şi a celei prezente, iar folosirea acestui patrimoniu în activitatea practică
pentru satisfacerea noilor cerinţe ale vieţii şi îndeplinirea de fapte noi alcătuiesc civilizaţia. O
valoare culturală care contribuie la schimbarea formelor sociale de activitate şi la înlăturarea
acelor forme care au devenit dăunătoare se converteşte într-un fapt de civilizaţie.
Cultura unei societăţi se măsoară după sprijinul pe care ea îl dă omului în lupta sa cu un
mediu cosmic. Vigoarea, viabilitatea şi eficienţa unei culturi este în funcţie de gradul răspândirii,
al comunicării şi asimilării la scară socială, de aplicaţiile sale în comportarea oamenilor şi în
acţiunile lor de transformare a mediului extern - aşadar în funcţie de transformarea sa efectivă în
operă de civilizaţie.
Pentru cele dintâi civilizaţii pe care le-a făurit o comunitate umană – civilizaţia
sumeriană, babiloniană, indiană, egipteană, aztecă – au avut o mare însemnătate factorii naturali,
mediul geografic. Dacă valorile culturale create de popoarele respective nu s-au pierdut şi au
reuşit să transmită peste secole un mesaj original, este pentru că anumite condiţii naturale şi
sociale cunoscute au permis făurirea, în temeiul acestor valori, a unei strălucite opere de
civilizaţie. L. Blaga explică specificul unei culturi folosind conceptul de matrice stilistică –
structura şi dominantele spirituale ale unei culturi date, alături de factori natural-geografic
favorizanţi. Un alt factor care acţionează pentru realizarea funcţiei civilizatoare a valorilor
culturii, pentru instrumentarea lor graduală este cel tehnico-ştiinţific.
 CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE GREACĂ

Omul grec este o creaţie a polisului, în concepţia lui Aristotel. Polisul (cetatea, oraşul)
este o formă de organizare în care omul putea să-şi realizeze mai bine potenţialul subordonat
exigenţelor religioase, familiale, emoţionale. Din studiul culturii greceşti se poate deduce cu
uşurinţă importanţa convivialităţii şi a ritualurilor legate de mâncare şi băutură, transmise, de
altfel, civilizaţiei balcanice în general. Începând cu Homer, poezia a fost întotdeauna parte
integrantă a banchetului, mai ales în forma sa arhaică, simpozionul. În ceea ce priveşte
acompaniamentul muzical, metrica, subiectul, poezia greacă antică trebuie analizată în legătură
cu locul reprezentării, ca în cazul liricii corale (serbarea religioasă) dansată şi cântată de tinere,
iar în cazul elegiei, aceasta se cultiva în cercuri aristocratice.
Literatura greacă reflectă fidel transformările economice, politice, juridice prin care au
trecut diversele polisuri greceşti. Eposul homeric a luat naştere pe teritoriul Asiei Mici şi
coincide cu perioada preclasică greacă sau Epoca homerică, deşi practicile aezilor vin din
civilizaţia miceniană. Aceasta, la rândul ei, a constituit sinteza dintre elementele de cultură
materială aduse de ahei şi cele împrumutate de la cretani. Aheii, primul val de triburi greceşti
care au sosit pe teritoriul Greciei în jurul anului 2200 î.d.Cr., cunoşteau ca unitate socială de bază
genosul (ginta), ce se constituia din membrii care se trăgeau dintr-un strămoş comun. Mai multe
ginţi, în caz de nevoie, se uneau în fratrii şi triburi. Luând contact cu civilizaţia cretană pe la
1600 î.d.Cr., uniţi, apoi, cu eolienii şi ionienii, aheii au dezvoltat civilizaţia miceniană. Pe la
1200 î.d.Cr. au început războiul împotriva cetăţii Troia, război care a inspirat epopeile Iliada şi
Odiseea de Homer, prilej pentru a suda unitatea acestor triburi, coagulând civilizaţia greacă.
Arta vechilor greci a apărut şi s-a dezvoltat în legătură cu condiţiile economice, istorice,
sociale şi politice ale antichităţii elene. Cele mai importante epoci culturale vechi greceşti sunt:

1) Epoca homerică (sec. XII-VIII î.d.Cr) corespunde fazei de trecere de la orânduirea

primitivă la cea sclavagistă, de descompunere a orânduirii gentilice şi de apariţie a
statului ca reflex al consolidării proprietăţii private şi stratificării claselor sociale. În
această perioadă se desăvârşeşte formarea poporului grec, în urma migraţiunilor
 succesive ale aheilor, ionienilor şi dorienilor, care înlocuiseră vechea civilizaţie
cretană. Este epoca în care genul epic a cunoscut cea mai mare dezvoltare prin
ciclurile de epopei ale lui Homer, care dă şi numele epocii, şi poemele lui Hesiod. În
perioada următoare, se afirmă genuri şi specii noi: poezia lirică - prin Sapho, Alceu,
Anacreon, Pindar şi fabula - prin Esop.

2) Perioada antică: este numită şi cea a clasicismului antic grecesc sau Epoca lui Pericle,
după conducătorul Atenei, creatorul democraţiei militare, care a încurajat înflorirea
artelor. Cuprinde secolele al V-lea şi prima jumătate a sec. IV î.d.Cr. Se
caracterizează pe plan social prin dezvoltarea orânduirii sclavagiste, pe plan
economic se intensifică practicarea meşteşugurilor şi comerţul. Pe plan politic,
victoria grecilor asupra perşilor, hegemonia Atenei şi consolidarea democraţiei de tip
sclavagist. Artele, filosofia îmbogăţesc viaţa spirituală a Atenei prin comediile lui
Aristofan, tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide, prin filosofia lui Socrate, Platon şi
Aristotel.

3) perioada elenistică (sec. IV-I î.d.Cr.) se mai numeşte şi perioada alexandrină, după
Alexandru Macedon, care i-a unit pe greci în cadrul imperiului creat de el,
continuând, în plan cultural, şi după cucerirea grecilor de către romani. Literatura nu
mai are strălucirea din perioadele anterioare, dar se dezvoltă critica filologică a
textelor.

Homo oeconomicus – omul grec în raport cu economia

Lumea greacă era o lume citadină prin excelenţă, viaţa urbană ocupa un loc esenţial şi
totuşi principala ocupaţie a grecilor era agricultura. În cetăţi precum Atena, Siracuza, Corint sau
Milet, pământul era cel care asigura în primul rând mijloacele de trai pentru toată lumea. Idealul
secolului al IV-lea î. d. Cr. era acela că omul grec trăia în primul rând din producţia pământului
propriu şi buna funcţionare a cetăţii cerea ca toţi cei care făceau parte din comunitate să aibă
pământ. Viţa-de-vie şi măslinul erau produsele cele mai intens cultivate şi exportate, în rest se
importau cereale şi alte fructe, pentru că producţia proprie nu era suficientă, solul fiind destul de
sărac. Unele reprezentări de pe vase ceramice şi de pe teracote îi înfăţişează pe ţărani la muncă,
împingând un plug de lemn rudimentar cu corp dinţat, cu sau fără brăzdar metalic, culegând
măsline sau storcând struguri.
Marele poem al lui Hesiod, Munci şi zile, este un adevărat calendar religios al vremii,
care prezintă viaţa cotidiană a ţăranului, relaţiile amicale sau ostile cu vecinii, diferitele
îndeletniciri în funcţie de anotimpuri, dar şi criza lumii greceşti din sec. VIII î. d. Cr. Prima etapă
este primăvara, vremea aratului şi a semănatului, bucuria verii este anunţată de castanii înfloriţi.
Toamna recolta este pusă la păstrare, sclavii macină grâul, se strâng furaje pentru animale, iar
iarna reprezintă răgazul de a-şi repara uneltele, se retrag în casă spre a se feri de crivăţul care
bate dinspre Tracia. Iată ce spune Hesiod despre venirea verii:
„Carnea de capră-i mai grasă, mai bun este vinul atuncea/ Mai pofticioasă-i femeia, mai
slabi de virtute-s bărbaţii,/ Sirius vlaga le seacă, sleieşte genunchiul şi capul/ Arşiţa carnea le-o
coace; e vremea să caute-acuma/ Stânci dătătoare de umbră şi vinul vestit de la Biblos/ Turtă
gustoasă şi lapte de capră deja-nţărcată,/ Carnea junincii crescută-n pădure şi nefătătoare,/ Iezii-
ntâi născuţi.”
Emancipaţi prin reformele regelui Solon, ţăranii greci au constituit baza democraţiei care
s-a instaurat pe timpul lui Clistene şi s-a consolidat în vremea lui Efialte şi Pericle, mai ales.
Pentru micul proprietar din Attica, agricultura constituie un mijloc de a-şi asigura subzistenţa
cotidiană, dar pentru proprietarul unei mari moşii ea este o sursă de venituri.
Modelul atenian, caracterizat prin prezenţa masivă a unei mase rurale preponderent de
proprietari era răspândit într-o mare parte a lumii greceşti. Ampla mişcare de colonizare începută
spre a doua jumătate a sec. VIII î.d.Cr. a avut drept rezultat crearea de noi cetăţi în care chora
(pământurile) erau împărţite între coloni, adesea alungaţi de stenohoria, sărăcia pământului, din
cetăţile lor de origine. Colonii lucrau pe propriile lor kleroi (loturi de pământ) sau le dădeau în
arendă băştinaşilor, uneori aduşi în stare de sclavie. Dacă Aristotel definea omul grec şi omul în
general ca zoon politikon (om politic), odată cu sec. VI-IV el devine tot mai mult un homo
oeconomus – om supus legilor economiei.
Erau bine dezvoltate şi activităţile meşteşugăreşti, artizanale, aflate în majoritatea
cazurilor sub controlul cetăţii. Despre aceste îndeletniciri nu exista o părere prea bună (Socrate,
Xenofon), considerându-se că distrug trupul muncitorilor, îi obligă la o viaţă casnică, sedentară,
devine centrat pe sine, îşi pierde impulsurile războinice. Fabricanţii de arme erau, probabil, cei
mai prosperi dintre proprietarii de ateliere. Hotărârea de a construi un edificiu public sau religios
depindea de un vot al adunării populare. Arhitecţii primeau un salariu cu puţin mai mare decât
cel primit de meşterii calificaţi recrutaţi de ei pentru munca de pe şantier. Această uniformizare
de salarii atestă faptul că munca nu era considerată o îndeletnicire măsurabilă ca atare şi
producătoare de bunuri, ci era un „serviciu” în interes public, precum cel militar, de pildă.
În mine, sclavii constituiau principala forţă de muncă, cele mai vechi fiind cele de la
Laurion, apoi de la Maroneia. Cetatea exercita controlul prin taxele percepute, iar cetăţenii bogaţi
erau proprietarii care se bucurau de veniturile de pe urma exploatării minelor.
Construcţiile navale erau o altă latură importantă, mâna de lucru fiind alcătuită din mici
meşteri liberi şi din sclavi. Activitatea comercială ia avânt, comerţul (emporie) pe mările sudului
începe a fi dominat de greci. În regiunea portului Euxin şi în Sicilia coloniile greceşti şi-au extins
activităţile portuare, de comerţ naval şi de pescuit. Negoţul, nu de puţine ori periculos şi
aventuros, poate fi practicat atât de proprietarii bogaţi şi puternici, cât şi de persoanele
marginalizate, împinse de nevoi. Comerţul atenian se dezvoltă începând cu sec. al VI-lea. Solon
adoptă un nou eşantion monetar şi o reformă a măsurilor şi greutăţilor de cântar. Bancherul făcea
uneori pe intermediarul între prestator şi negustor, păstrând contractul care specifică modalitatea
serviciului. Ei nu aveau rolul modern al finanţării activităţilor productive, ci mai ales un fel de
casă de schimb valutar, unde negustorul străin aflat în trecere putea să procure monedele locale şi
să-şi convertească monedele străine. Ei nu aveau prestanţă socială, fiind mai ales foşti sclavi.