1

Prof. dr. Oana Merca

ION BUDAI-DELEANU
Viața și activitatea
Prin întreaga sa operă, prin spiritul critic și satiric, Ion Budai-Deleanu (1760-1820) rămâne
principalul reprezentant al Școlii Ardelene.
Ion Budai-Deleanu a urmat cursurile Facultății de Filozofie a Universității din Viena unde a
luat contact cu mișcarea de idei a iluminismului european. La întoarcerea în țară, funcționează ca
profesor la Seminarul din Blaj, dar din cauza conflictului cu episcopul Ioan Bob se stabilește la Lvov,
(azi Ucraina), unde fusese numit prin concurs secretar al tribunalului provincial. Aici rămâne până la
sfârșitul vieții.
Opera sa cuprinde lucrări istorice, lingvistice și literare. În domeniul istoric a elaborat
fragmentar o lucrare în limba latină, care intenționează să prezinte originea neamurilor care au locuit
pe teritoriul României din cele mai vechi timpuri. Tot în limba latină, a redactat o gramatica a limbii
române, publicată la Lvov, în 1818, tradusă în română cu titlul Temeiurile gramaticii românești, dar
rămasă în manuscris. A realizat parțial un Lexicon românesc nemțesc, proiectat în zece volume și un
dicționar de neologisme, intitulat Lexicon pentru cărturari.

Apariția. Specia literară

În literatură, opera sa fundamentală rămâne Țiganiada sau tabăra țiganilor, singura epopee
românească integrală, în care sintetizează ideile iluministe ale epocii, punând, în același timp, în
valoare posibilitățile poetice ale limbii române.
Epopeea este o specie în versuri a genului epic, cultivată inițial în antichitatea greco-latină de
către Homer și Virgilius, caracterizându-se prin următoarele trăsături definitorii: relatează evenimente
istorice sau legendare, la acțiunea principală participă personaje alegorice (Dreptatea, Binele, Răul,
Ura), personaje mitologice (Zei, Sfinți, Diavoli) și personaje ale vieții reale.
Prima variantă a Țiganiadei a fost terminată în anul 1800. Ulterior, poetul a scos episodul legat
de peripețiile lui Becicherec Iștoc, plecat și el în căutarea Anghelinei, acestuia dându-i o dezvoltare
independentă în poemul neterminat Trei Viteji. A doua variantă a Țiganiadei, superioară artistic, a fost
încheiată în 1812. Cartea a rămas necunoscută contemporanilor, deoarece prima variantă a fost tipărită
în revista Buciumul Român la Iași, între anii 1875 și 1877, iar varianta a doua a fost editată în 1925 de
către Gh. Cardaș. Așadar, cartea nu a produs efecte în epocă.
Cultura lui Ion Budai-Deleanu este, pentru epocă, impresionantă. Din prefața cărții și din
notele care însoțesc textul, reiese că îi erau familiare epopeile Iliada și Odiseea de Homer, Eneida de
Virgilius, Fecioara din Orleans de Voltaire și altele.

Structura
În Prologul epopeii, semnat Leonachi Dianeu, anagrama lui Ianachi Deleanu, poetul constată
că în istoria românească au existat eroi de epopee precum Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, însă a
lipsit un poet deplin care să-i imortalizeze. El nu îndrăznește să le evoce faptele de vitejie,
înspăimântat de neagiungerea limbii. Voind totuși să introducă un gust nou de poezie românească a
izvodit această jucăreuă spre a îndemna pe tineri să cerceteze cele mai ascunse desișuri ale
Parnasului. Este de subliniat caracterul programatic al acestei declarații, căci denumirea de jucărea nu
trebuie înțeleasă ad litteram, ci doar ca un gest de protocolară modestie.

MRK teacher © All rights reserved

2

În Epistolie închinătoare către Mitru Perea (anagrama lui Petru Maior), autorul arată că a
introdus în epopee întru adins lucruri de șagă, ca mai lesne să se înțeleagă și să placă dar,
numaidecât, previne că toată povestea este o alegorie în multe locuri și prin țigani se înțeleg și alții.
Urmează apoi cuprinsul propriu-zis, divizat în douăsprezece cânturi, cuprinzând 1378 de strofe
a câte 6 versuri. Textul este însoțit de numeroase note de subsol, prin intermediul cărora autorul
nuanțează și precizează ideile exprimate de eroii săi.
Acțiunea se desfășoară în Muntenia, în timpul domniei lui Vlad Țepeș, domn între anii 1456-
1462. Fundamentul este real istoric: lupta pentru independență condusă de Vlad Țepeș.
Structura compozițională a epopeii este ridicată pe două planuri principale: unul real, concret
istoric, în care evoluează Vlad Țepeș, armata sa și tabăra țiganilor și altul fantastic, înfățișând locuri
vrăjite, sfinți și diavoli. Legătura dintre ele este realizată de către Parpangel.

Subiectul
Spre a nu fi folosiți drept iscoade în caz de război, Vlad Țepeș eliberează țiganii, le dă arme,
„moșii” și le fixează tabăra la Spăteni. Țiganii se adună la Alba și Flămânda și domnitorul trece în
revistă cetele de ciurari, zlătari, căldărari, fierari, lingurari. Poetul se dezvăluie un fin observator al
personajelor colective. Defilarea cetelor de țigani prilejuiește pitorești tablouri de un realism grotesc:
zlătarii au drept steag o cioară de argint, căldărarii vin călare, sunând din trâmbițe și bătând în căldări,
fierarii sunt înarmați cu baroase și au drept steag o tingire pusă în vârful unei frigări; ultimii trec lăieții
cu măciuci și fanfară proprie: Marșul suna în cornuri mugătoare,/Toți loloindu-se în gura mare.
Drumul este lung și întrerupt de împotriviri și discuții asupra aprovizionării și a primejdiilor
viitoare. Ca să abată pe țigani din drum, Satana o fură pe Romica, logodnica lui Parpangel, și o duce la
curtea nălucită din Cetatea Neagră. Parpangel pleacă în căutarea ei, ajunge la palatul vrăjit, unde
capătă mâncare și băutură. Privind o fată cu fața acoperită, el cântă libovul lui Arghir și al Ilenei, se
culcă și dimineață se trezește cu Romica în pat. Intervine Sfântul Spiridon, protectorul femeilor, care
preface palatul într-o baltă cu broaște și Romica dispare iarăși.
Pornind din nou în căutarea fetei, Parpangel se întâlnește cu voinicul Argineanu, la locul unde
curg două izvoare: unul care înflăcărează, celălalt care moleșește. Argineanu, luând din acesta din
urmă, leapădă armele. Parpangel bea din apa vie, îmbracă armura voinicului și rătăcește cuprins de
tristețe prin pădurea vrăjită.
Între timp, Vlad Țepeș, voind a încerca țiganii, vine asupra lor cu ostași îmbrăcați turcește.
Țiganii, înspăimântați, imploră iertare: Domnilor turci, deh, fi-vă milă,/ Dă țigănia noastră săracă,/
Căci nu de voie, ci de silă,/ Au trebuit armele să îmbrace,/ Neavând de nevoie ce mai face!
Domnitorul îi ceartă, iar țiganii se scuză: n-au știut că sunt români îmbrăcați turcește. Îl roagă să-i ierte
și promit că a doua oară or să lupte cu vitejie. La sosirea armatelor turcești, țiganii, crezând că
domnitorul îi pune din nou la încercare, se luptă vitejește. Acum sosește și Parpangel care, cu armura
sa strălucitoare, alungă turcii. Dar în focul luptei cade de pe cal și își frânge oasele. Este salvat de
mama sa, Brândușa, care îl aduce în tabără, unde îl așteaptă Romica.
În iad, Satana hotărăște pierirea creștinilor, dar sfinții intervin cu promptitudine. În vreme ce
Vlad Țepeș îi alungă pe turci, sfinții îi înving pe demoni. Țiganii, sfătuiți să țină ochii închiși pentru a
nu se speria de dușmani, se luptă cu o cireadă de boi și ajung pe locul unde turcii, înfrânți, își
părăsiseră proviziile.
Satana, întruchipat într-o tânără și frumoasă fată, se refugiază într-o mănăstire unde ispitește
pe călugări, însă intervine Sfântul Spiridon. Parpangel se căsătorește cu Romica și relatează călătoria
lui în vis, prin iad și rai. Țiganii vor să-și facă un stat al lor însă nu se înțeleg asupra formei de
guvernare, se încaieră și se împrăștie. Vlad Țepeș este înlăturat de la domnie, ia drumul exilului, însă
ostașii își exprimă dorința de a continua lupta pentru libertate.

MRK teacher © All rights reserved

3

Semnificații
Înfățișând Țara Românească din vremea lui Vlad Țepeș, poetul se face ecoul aspirațiilor de
eliberare socială și națională. El pune în discuție, de pe poziții iluministe, societatea feudală cu
instituțiile, clasele sociale dominante și defectele general-umane generate de ea. Ion Budai-Deleanu
dezaprobă intoleranța religioasă, fanatismul violent și obscurantismul.
În Cântul al IX-lea, relatarea lui Parpangel constituie un nou prilej de critică socială. Aici este
descris iadul în viziunea țiganilor. Astfel, iadul apare ca o vale cufundată în beznă și fum, pârjolită de
râuri de foc. Acolo tiranii crunți sunt legați de tronuri înroșite, alături de domni și boieri. În schimb,
Raiul, văzut de același Parpangel, reprezintă visul unei colectivități umane, care nu a cunoscut
fericirea pe pământ. Raiul este o grădină imensă, plină cu pomi fructiferi, unde curg râuri de lapte și
pâraie de unt, iar malurile sunt de mămăligă moale, izvoarele dau rachiu, bălțile sunt pline cu vin,
dealurile sunt făcute din caș, brânză și slănină, munții și stâncile sunt din zahăr, de crengile copacilor
spânzură covrigi și colaci, gardurile sunt împletite din cârnăciori fripți, iar stâlpii sunt din caltaboși.
Imaginile sunt justificate de starea economică mizeră, dar un umor robust le absolvă de vulgaritate.
În Cântul al XI-lea, poetul întreprinde o aspră critică la adresa monarhiei, când țiganii discută
cele mai potrivite forme de guvernare pentru statul lor. Slobozan critică monarhia: prin abuz de putere,
monarhul devine despot, apoi, pe lângă monarh, se formează o pătură conducătoare ce guvernează
după bunul ei plac. În opinia lui, cea mai bună formă de guvernare este republica. În opinia lui
Janălău, aceeași formă de guvernare poate fi și rea și bună în funcție de împrejurările istorice. De
aceea, el optează pentru o formă de guvernare mixtă, democratisto-monarhicească. Soluția aceasta
este un reflex al ideologiei iluministe franceze. Montesquieu a imaginat în cartea sa, Despre spiritul
legilor, o guvernare mixtă, iar în 1802, apărea în Franța un proiect de guvernare mixtă, amestec de
monarhie, aristocrație și democrație, cu ecouri și în Țările Române.
Țiganiada este întâia mare operă românească în care anomaliile regimului feudal sunt
satirizate cu o necruțătoare ironie.
Țiganiada nu este numai un poem satiric, ci și o epopee eroică și comică. Faptele și
personajele imprimă operei caracterul eroic. Vlad Țepeș este privit cu simpatie și admirație fiind
prototipul domnitorului sever, dar drept, curajos și viteaz, cu multă dragoste de țară. Alături de Vlad
Țepeș, poetul introduce și un personaj simbolic, Romândor, care întruchipează dorul de libertate și, în
același timp, elogiază viața în libertate și lupta antiotomană, prezentată ca o aspirație constantă a
maselor.

Arta narativă
Comicul Țiganiadei izvorăște din mai multe surse. Comice sunt peripețiile țiganilor, ce
imprimă un caracter alegoric faptelor, intervențiile repetate ale autorului în subsolul paginilor,
imaginea raiului în viziunea lui Parpangel.
După legile literaturii clasice, personajele sunt purtătoare ale unor concepții sau trăsături de
caracter dominante. Astfel, Slobozan este republicanul, iar Drăghici este Înțeleptul (el le spune să
așeze carele cu bucate înaintea coloanei). Prin Bălăban, conducătorul căldărarilor, este ironizată
lașitatea, el propunându-le țiganilor ca, în caz de primejdie, s-o ia la sănătoasa. Prin Ghiolban este
dezaprobată lenea. El propune să se facă trei hodini deodată.
În Țiganiada, întâlnim și un strat fantastic caracteristic specificului nostru național. Poetul
introduce în narațiune elemente luate din mitologia populară: apa vie și apa moartă, descântecul.
Brândușa, mama lui Parpangel, își face fiul invulnerabil, scăldându-l în apă de izvor fermecat, ca zeița
Tetis pe Ahile.

MRK teacher © All rights reserved

4

Ion Budai-Deleanu rămâne un neîntrecut pictor al scenelor de luptă. Încăierarea finală

dezvăluie o disponibilitate uluitoare de a nota mișcările. Bătaia devine generală, participă și țigăncile
folosindu-și copiii drept scut. În înfățișarea acestui măcel, poetul a pus o imaginație homerică și o
vervă sclipitoare.
Ion Budai-Deleanu a creat un stil original, sprijinit pe lexicul ardelenesc, vorbit și astăzi în
regiunea Hunedoarei, dar și pe numeroase neologisme utilizate în discuțiile despre organizarea statului
(republică, dictator). Din necesități prozodice, dar și în scopuri umoristice, Ion Budai-Deleanu preface
dracul în dracă, palatul în palată. Sintaxa poetică e variată și inovatoare. Poetul utilizează inversiuni
topice care îl prevestesc pe Arghezi. Adesea, poetul continuă ideea dincolo de sfârșitul versului, ca în
răspunsul trimis de Vlad Țepeș sultanului: Spune-i că atunci când iepurii în goană/ Vor lua pe ogari;
lupilor moartea/ Mieii vor da, poate că atunci doară/ M-oi închina…
Poetul folosește figuri de stil (comparația și alegoria), proverbe și zicători ce caracterizează o
situație sau un personaj. Înaintea lui Ion Budai-Deleanu un singur scriitor a mai întrebuințat un lexic
atât de variat: Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică.
Ion Budai-Deleanu se înfățișează cititorului modern nu doar ca un poet de mare talent, ci, în
egală măsură, ca poet de idei, în descendența lui Miron Costin și Dimitrie Cantemir, rămânând cel mai
de seamă reprezentant al iluminismului românesc.

MRK teacher © All rights reserved