Truman Capote

CU SÂNGE RECE

O relatare fidelă a unei crime multiple și a urmărilor ei

Traducere din limba engleză de

Constantin Popescu

POLIROM
2011
Truman Capote, pe adevăratul său nume Truman Streckfus
Persons, s-a născut la 30 septembrie 1924, la New Orleans și,
după divorțul părinților, a fost crescut de familia mamei sale într-un
orășel din Alabama. Când aceasta se recăsătorește cu un om de
afaceri cubanez, Capote se mută la New York și adoptă numele
tatălui său vitreg. La 17 ani, își întrerupe studiile și se angajează la
The New Yorker; curând, începe să-și publice povestirile în
prestigioase reviste literare, iar în 1948 îi apare romanul Alte
glasuri, alte încăperi (Polirom, 2006), care se bucură de un enorm
succes și îl impune în atenția criticilor ca pe una dintre cele mai
mari speranțe ale prozei americane. Dintre cărțile și piesele de
teatru publicate ulterior (A Tree of Night and Other Stories, 1949;
The Grass Harp, 1951; Breakfast at Tiffany’s, 1958; Cu sânge
rece, 1966; Muzică pentru cameleoni, 1980), multe sunt obiectul
unor ecranizări celebre, consolidându-i definitiv reputația și mai
ales stilul: o combinație irezistibilă de nonconformism, ironie,
rafinament psihologic și complexitate stilistică.
Cu sânge rece este romanul cel mai cunoscut al lui Truman
Capote, cu un succes imens atât la public, cât și la critică, lansând
totodată la vremea sa un nou gen de roman, «de nonficțiune»,
cum l-a numit autorul. Cartea prezintă într-un stil elegant și bine
calibrat o crimă multiplă ce a făcut furori în ziarele de la sfârșitul
anului 1959: patru membri ai unei familii prospere din Kansas au
fost asasinați în casa lor, de doi escroci mărunți, în căutarea unui
seif inexistent. Capote reconstituie minuțios ultima zi din viața
victimelor, trecutul și psihologia complicată a criminalilor, peripețiile
și transformările subtile prin care trec aceștia după săvârșirea
crimei și până când sunt prinși, judecați și executați. Capote
pătrunde cât se poate de adânc în mintea protagoniștilor săi,
dezvăluindu-le motivațiile, angoasele și iluziile, fără să-și exprime
direct nicio poziție morală față de criminali sau condamnarea lor la
moarte. Autorul își maschează prezența prin adoptarea unei priviri
ce analizează totul cu același interes, construind un hibrid curios,
roman realist cu o structură perfect echilibrată și reportaj ultrastilat,
imaginativ în același timp. Procesul de creație a acestei cărți
constituie și subiectul filmului Capote (2005), cu Philip Seymour
Hoffman în rolul scriitorului.
 Pentru Jack Dunphy și Harper Lee
Cu toată dragostea și recunoștința mea

Frères humains qui après nous vivez,

N’ayez les cuers contre nous endurcis,
Car, se pitié de nous povres avez,
Dieu en aura plus tost de vous mercis.

Frați muritori, ce după noi viați,

Cu inima de piatră nu ne fiți,
Căci dacă de noi, bieții, vă-ndurați,
De Domnu-n mila lui veți fi primiți.1

Francis Villon – Balada spânzuraților

 Mulțumiri

Întreg materialul din această carte care nu provine din propriile mele
observații e extras din documente oficiale sau e rezultatul interviurilor
cu persoane direct implicate, de cele mai multe ori interviurile
desfășurându-se pe o perioadă îndelungată. Deoarece acești
„colaboratori” apar în text, ar fi inutil să-i mai menționez aici. Cu toate
acestea, doresc să le mulțumesc pe cale oficială, căci fără cooperarea
lor plină de răbdare, sarcina mea ar fi fost imposibilă. De asemenea,
nu-i voi trece în revistă pe toți cetățenii din ținutul Finney care, deși
nepomeniți în aceste pagini, au oferit autorului o ospitalitate și o
prietenie pe care acesta o poate întoarce, dar nicidecum răsplăti. Aș
dori totuși să mulțumesc anumitor persoane care au avut o contribuție
cu totul deosebită în redactarea operei mele: doctorului James
MeCain, președintele Universității de Stat din Kansas; domnului
Logan Sanford și membrilor Biroului de Investigații din Kansas;
domnului Charles McAtee, directorul Penitenciarelor de Stat din
Kansas; domnului Clifford R. Hope Jr., care mi-a acordat un ajutor
neprețuit în problemele legale și, în sfârșit, dar nu mai puțin important,
domnului William Shawn, de la revista The New Yorker, care m-a
încurajat să întreprind acest proiect și pe a cărui apreciere m-am bizuit
de la început până la sfârșit.

T.C.
 I.
ULTIMII OAMENI PE CARE I-AU GĂSIT ÎN VIAȚĂ

Satul Holcomb este situat pe câmpiile pline de grâu din vestul

Kansasului, o regiune retrasă pe care alți locuitori ai Kansasului o
numesc „pe-acolo departe”. La 70 de mile la Est de frontiera cu
Colorado, regiunea are o atmosferă care seamănă mai mult cu Far
West decât cu Middle West, cu cer albastru dur și aerul de o puritate
de deșert. Graiul local fonfăit, a moștenit un accent de câmpie, o
nazalizare de cow-boy și sunt numeroși oamenii care poartă pantaloni
strâmți de pioneri, pălării mari de fetru și cizme cu vârful ascuțit și
tocuri înalte. Ținutul este plat și priveliștea surprinzător de vastă: cai,
turme de vite, o masă albă de silozuri, care se înalță la fel de grațios
ca templele grecești, sunt vizibile cu mult înainte ca vizitatorul să
ajungă la ele.
Se poate zări Holcomb de departe. N-ar fi multe de văzut: doar niște
clădiri adunate alandala, separate în centru de șinele căii ferate de la
Santa Fe, un sătuc așezat la voia întâmplării și mărginit la sud de
apele cafenii ale râului Arkansas (Ar-kan-sas cum pronunță localnicii),
la nord de marea autostradă Route 50 și la est ca și la vest de preerii
și ogoare. După ploaie sau când se topesc nămeții, pe străzile fără
nume, fără umbră și fără pavaj, praful gros se transformă într-o clisă
îngrozitoare. La un capăt al sătucului se găsește o veche și rigidă
structură din stuc de al cărei acoperiș se reazemă o reclamă
luminoasă – DANS – deși s-a terminat cu dansul, iar reclama e stinsă
de câțiva ani.
În apropiere se află o altă clădire. Pe un geam murdar, cu vopsea
aurie coșcovită, e o inscripție perimată – BANCA HOLCOMB. Banca
s-a închis în 1933 și fostele birouri au devenit apartamente. E una din
cele două case cu „apartamente de închiriat” din oraș, cealaltă, un
conac părăginit, cunoscută drept „căminul profesorilor”, e locuită de o
bună parte din profesorii școlii din localitate. Majoritatea caselor din
Holcomb sunt însă construcții de lemn fără etaj, cu verandă în față.
Lângă gară, diriginta poștei, o femeie slăbănoagă, într-o jachetă de
piele netăbăcită, blugi și cizme de cowboy, tronează la o vechitură de
birou. Gara, zugrăvită într-un galben scorojit, are un aspect la fel de
melancolic: Șeful, Super-Șeful și El Capitan trec pe acolo zilnic, fără
ca vreunul din aceste faimoase expresuri să oprească vreodată. Nici
măcar trenurile personale nu opresc, doar rareori câte un marfar. La
capătul șoselei sunt două benzinării, una din ele făcând și oficiul de
băcănie modest aprovizionată, iar cealaltă, de cafenea – Cafeneaua
Hartman. Doamna Hartman, proprietăreasa, servește sendvișuri,
cafea, răcoritoare și bere slabă. (Holcomb, ca de altfel întreg statul
Kansas, are regim restrictiv la alcool.)
Și asta-i tot. Doar dacă adăugați, cum se și cuvine, școala din
Holcomb, o instituție arătoasă, care trădează un lucru ascuns
altminteri de înfățișarea comunității, și anume că părinții care-și trimit
copiii la această școală modernă și cu profesori competenți – cuprinde
toate clasele, de la grădiniță și până la liceu, un convoi de autobuze
aduce elevii, de obicei cam trei sute șaizeci cu totul, și de la o
depărtare de douăzeci și șase de kilometri –, părinții copiilor au, în
general, o bună stare materială. Cei mai mulți sunt fermieri, trăiți în aer
liber și de naționalități foarte diferite: nemți, irlandezi, norvegieni,
mexicani, japonezi. Cresc vite cornute și oi, cultivă grâu, sorg, iarbă
de sămânță și sfeclă de zahăr. Agricultura nu e niciodată scutită de
riscuri, dar în partea de vest a Kansasului cei care se îndeletnicesc cu
ea se consideră „născuți să înfrunte riscurile”, căci trebuie să se
mulțumească cu o cantitate foarte redusă de precipitații (media anuală
e de vreo 45 de centimetri) și să-și facă permanent griji în legătură cu
irigațiile. Cu toate acestea, ultimii șapte ani au fost binecuvântați, fără
secetă. Fermierilor din ținutul Finney, de care ține și Holcombul, le-a
mers bine. Au scos bani nu numai din agricultură, dar și din
exploatarea bogatelor resurse naturale de gaz, câștigul reflectându-se
în noua școală, în interioarele confortabile ale fermelor, în silozurile
semețe și pântecoase.
Până într-o dimineață de pe la jumătatea lunii noiembrie 1959, puțini
americani, de fapt, puțini locuitori din Kansas, auziseră vreodată de
Holcomb, întocmai ca apele râului, ca automobiliștii de pe șosea și ca
trenurile galbene ce străbat fulgerător calea ferată Santa Fe, niciun
conflict dramatic, sub înfățișarea unor evenimente extraordinare, nu
poposise în acel loc. Sătenilor, în număr de două sute șaptezeci, le
convenea această situație, mulțumindu-se să trăiască o viață
obișnuită, să muncească, să vâneze, să se uite la televizor, să
participe la serbările școlare, să cânte în grupuri corale și să se
întrunească în cluburi pentru tineret. Deodată, însă, în orele timpurii
ale unei dimineți de noiembrie – o dimineață de duminică –, niște
sunete neobișnuite au acoperit zgomotele firești ale nopții în Holcomb
– chelălăielile isterice ale coioților, foșnetul uscat al ciulinilor măturați
de vânt, fluierăturile mai întâi puternice, apoi din ce în ce mai slabe ale
locomotivelor. În acel moment, nicio ființă din Holcombul adormit nu
le-a auzit – patru focuri de armă care, cu totul, au curmat șase vieți
omenești. Apoi, însă, localnicii, care până atunci aveau atâta
încredere unii în alții, încât rareori se oboseau să-și încuie ușile, s-au
pomenit reconstituind iarăși și iarăși în închipuire sumbrele explozii, ce
au aprins văpăi de neîncredere, la a căror lumină mulți vecini vechi s-
au privit straniu și înstrăinați.

Herbert William Clutter, stăpânul fermei River Valley, avea patruzeci și

opt de ani și, în urma unui recent control medical pentru o poliță de
asigurare, se știa într-o condiție fizică excelentă. Deși purta ochelari
fără rame și era de statură mijlocie, puțin peste un metru șaptezeci și
cinci, domnul Clutter era un bărbat impunător. Era lat în umeri, părul
își păstrase culoarea închisă, fața lui încrezătoare, cu bărbie lată,
avea o culoare sănătoasă și tinerească, iar dinții, curați și puternici de
spărgea nuci în ei, îi rămăseseră neștirbiți. Cântărea șaptezeci de
kilograme, la fel ca în ziua când absolvise Universitatea de Stat din
Kansas, unde studiase agronomia. Nu îl egala în bogăție pe cel mai
înstărit om din Holcomb, un fermier vecin, domnul Taylor Jones. Era,
în schimb, cetățeanul cel mai cunoscut al comunității, jucând un rol
important atât în Holcomb, cât și în Garden City, reședința ținutului,
aflată în apropiere, unde conducea cu mână forte comitetul de
construire a Primei Biserici Metodiste, ridicată de curând, un edificiu
ce costase opt sute de mii de dolari. Mai îndeplinea și funcția de
președinte al Congresului Organizațiilor de Fermieri din Kansas, iar
numele îi era pretutindeni rostit cu respect, atât de agricultorii din
Vestul Mijlociu, cât și în unele birouri de la Washington, unde lucrase
în timpul guvernului Eisenhower ca membru în Comisia Federală de
Credite pentru Ferme.
Știind întotdeauna ce voia de la semeni, domnul Clutter reușise în
mare măsură să-și atingă scopurile. La mâna stângă, pe ciotul unui
deget strivit mai demult de piesa unei mașini agricole, purta o
verighetă simplă de aur, simbolul, vechi de 25 de ani, al căsătoriei cu
fata pe care și-o dorise – sora unui coleg de la universitate, o ființă
timidă, pioasă și delicată, Bonnie Fox, cu trei ani mai tânără ca el.
Bonnie îi dăruise patru copii – întâi trei fete, apoi un fiu. Fiica
vârstnică, Eveanna, măritată și mamă a unui băiețel de zece luni,
locuia în nordul statului Illinois, dar făcea vizite dese la Holcomb. De
fapt, atât ea, cât și familia ei erau așteptați să sosească în
următoarele două săptămâni, căci părinții ei plănuiseră o mare
reuniune a clanului Clutter de Ziua Recunoștinței. (Familia se trăgea
din Germania. Primul Clutter, sau Klotter, cum se scria pe atunci
numele, sosise aici în 1880.) Fuseseră invitate vreo cincizeci de rude,
unele trebuind să vină din locuri îndepărtate, cum ar fi Palatka, statul
Florida. Nici Beverly, următoarea fiică după Eveanna, nu mai locuia la
ferma River Valley. Se afla la Kansas City, statul Kansas, unde studia
pentru a deveni soră medicală. Beverly se logodise cu un tânăr
student la Biologie, foarte simpatizat de tatăl ei. Deja se tipăriseră
invitațiile la nunta plănuită pentru săptămâna Crăciunului. Rămâneau
astfel încă sub acoperișul părinților băiatul, Kenyon, care la
cincisprezece ani era mai înalt decât domnul Clutter, și o soră cu un
an mai mare, Nancy, răsfățată de toți.
Domnul Clutter nu avea decât un singur motiv serios de neliniște în
privința familiei – sănătatea soției. Era „nevricoasă”, suferea de „mici
crize”, iată expresiile ocolite, folosite de cei apropiați. Adevărul asupra
„bolii sărmanei Bonnie” nu constituia câtuși de puțin un secret,
deoarece toată lumea știa că în ultimii șase ani fusese internată de
câteva ori într-un spital de boli nervoase. Dar până și pe acest teren
umbrit se revărsase foarte de curând lumina soarelui. Miercurea
trecută, la întoarcerea ei acasă, după ce petrecuse două săptămâni
de tratament la Centrul Medical Wesleyan din Wichita, locul unde se
retrăgea de obicei, doamna Clutter îi adusese soțului vești greu de
crezut, informându-l cu bucurie că tot răul de care suferea nu se afla
la cap, așa cum medicii decretaseră în cele din urmă, ci în șira spinării
– fiind deci de natură fizică – și se datora deplasării unor vertebre.
Trebuia, desigur, să suporte o operație, iar apoi, ei bine, avea să-și
revină. Era oare cu putință ca încordarea, recluziunea, hohotele de
plâns înăbușite în pernă, în dosul ușilor încuiate, toate să fie din cauza
coloanei vertebrale bolnave? Dacă așa era, domnul Clutter putea, la
masă, în zi de sărbătoare, să-și exprime prin rugăciuni întreaga
recunoștință.
De obicei, diminețile domnului Clutter începeau la șase și jumătate.
Trăncăneala pe șoptite și zăngănitul găleților de lapte aduse de cei doi
băieți ai lui Vic Irsik, un muncitor angajat de domnul Clutter, îl trezeau
regulat. Astăzi însă întârzie în pat, așteptând ca băieții lui Vic Irsik să
plece, deoarece seara trecută, vineri 13, fusese foarte obositoare,
deși în parte plină de bucurii. Bonnie își recăpătase vechea dispoziție.
Ca și cum ar fi anticipat întoarcerea la normalitate, la vigoarea pe care
avea s-o redobândească în curând, se rujase, își aranjase părul și,
îmbrăcată într-o rochie nouă, îl însoțise la școala din Holcomb, unde
aplaudaseră o reprezentație școlară a piesei Tom Sawyer, în care
Nancy jucase rolul lui Becky Thatcher. Domnul Clutter se bucurase
văzând că Bonnie iese în lume, nervoasă, dar zâmbitoare, că
vorbește cu oamenii; amândoi fuseseră mândri de Nancy, care jucase
foarte bine, își amintise replicile la perfecție și arătase, cum îi spusese
chiar el când o felicitase în culise, „absolut superb, draga mea, o
adevărată frumusețe din Sud”. Atunci Nancy reacționase ca atare:
făcuse o reverență în rochia ei cu crinolină și ceruse îngăduința să
meargă cu mașina în Garden City. Fiind vineri 13, cinematograful de
stat de acolo organiza o proiecție specială la ora unsprezece și
jumătate noaptea – un film cu fantome –, la care se duceau toți
prietenii ei. În alte împrejurări, domnul Clutter ar fi refuzat-o. Legile
stabilite de el rămâneau de neclintit, iar una dintre ele era ca atât
Nancy, cât și Kenyon să fie acasă la ora zece seara în timpul
săptămânii și la douăsprezece sâmbăta. Înduplecat însă de dispoziția
veselă din acea seară, consimțise. Iar Nancy se întorsese abia pe la
două noaptea. O auzise intrând și, deși nu era el omul care să ridice
vreodată vocea, o strigase, având de gând să-i spună câteva cuvinte
pe șleau, legate mai puțin de ora târzie, cât de persoana tânărului
care o condusese acasă cu mașina – Bobby Rupp, una din vedetele
echipei de baschet a școlii.
Domnul Clutter ținea la Bobby și îl considera, pentru un băiat de
șaptesprezece ani, demn de încredere și bine-crescut. Totuși, în cei
trei ani de când i se îngăduise să-și dea întâlniri cu băieții, Nancy, deși
frumoasă și agreată de toată lumea, nu mai ieșise cu nimeni altul, iar
domnul Clutter, cu toate că înțelegea că în momentul acela în toată
țara adolescenții luaseră obiceiul să formeze cupluri trainice și să
poarte „inele de logodnă”, el, unul, nu era de acord, mai ales că nu
demult își surprinsese din întâmplare fiica sărutându-se cu Bobby
Rupp ăsta. Îi propusese atunci lui Nancy să mai „rărească întâlnirile
cu Bobby”, căci, socotea el, o răcire treptată mai devreme ar fi fost
mai puțin dureroasă decât o ruptură brutală mai târziu, căci, îi
reamintise tot el, o despărțire trebuia să aibă neapărat loc. Familia
Rupp era romano-catolică, iar familia Clutter metodistă, fapt
susceptibil să pună capăt oricăror planuri de căsătorie pe care ea și
acest băiat și le-ar fi putut face într-o bună zi. Nancy se arătase
înțelegătoare – sau cel puțin nu se împotrivise –, iar înainte de a-i
spune noapte bună, domnul Clutter îi smulsese promisiunea că va
începe, încetul cu încetul, s-o rupă cu Bobby.
Întâmplarea amânase totuși regretabil de mult ora de culcare, de
obicei la unsprezece. În consecință, era trecut bine de ora șapte când
s-a trezit în dimineața de sâmbătă, 14 noiembrie 1959. Soția sa
dormea de obicei cât putea de mult. Cu toate acestea, în timp ce
domnul Clutter se bărbierea, făcea duș, își îmbrăca pantalonii reiați și
jacheta de piele a văcarilor și își încălța cizmele moi, cu pinteni, nu se
temea c-o trezește pe Bonnie, căci nu mai împărțeau același dormitor.
De câțiva ani dormea singur în dormitorul principal, la parterul casei, o
clădire din lemn și cărămidă, cu un etaj și paisprezece odăi. Deși își
ținea încă hainele în șifonierele din acest dormitor și puținele
cosmeticale și puzderia de sticle de doctorii în camera de baie
alăturată, pardosită cu faianță albastră și cărămidă de sticlă, doamna
Clutter se mutase definitiv în fostul dormitor al Eveannei care,
deopotrivă cu odăile lui Nancy și Kenyon, se afla la etaj.
Casa, proiectată în mare măsură de domnul Clutter, care se dovedise
cu această ocazie un arhitect inteligent și cumpătat – deși nu prea
inspirat din punct de vedere decorativ –, fusese construită în 1948 și
costase patruzeci de mii de dolari. (Valoarea ei negociabilă crescuse
între timp la șaizeci de mii de dolari.) Situată la capătul unei lungi alei
și umbrită de șiruri de ulmi chinezești, pe o pajiște întinsă de pir gros,
întreținută cu grijă, casa albă și arătoasă impunea celor din Holcomb.
Oamenii o arătau cu degetul. În interior – covoare spongioase, de
culoarea ficatului, ce temperau pe alocuri luciul podelelor lustruite și
sonore, o canapea de sufragerie uriașă, în stil modernist, îmbrăcată
într-o stofă noduroasă, țesută cu fire strălucitoare de metal argintiu și
un salonaș pentru micul dejun, mobilat cu o banchetă tapisată cu
material plastic în alb și albastru. Doamnei și domnului Clutter le
plăcea acest gen de mobilier, preferat, de altminteri, de cei mai mulți
dintre prietenii lor, ale căror locuințe erau mobilate oarecum
asemănător.
În afara unei femei de serviciu, ce venea zilnic, mai puțin duminica,
familia Clutter nu avea alți servitori, căci, de la boala soției și plecarea
fiicelor mai mari, domnul Clutter se văzuse silit să învețe să gătească.
Ori el, ori Nancy, dar mai ales Nancy, pregăteau mesele pentru
întreaga familie. Domnului Clutter îi plăcea să gătească și era un
bucătar excelent – nicio femeie din Kansas nu cocea mai bine ca el
franzela dospită, iar faimoasele lui fursecuri cu nucă de cocos se
vindeau primele la bazarurile de caritate, deși el, unul, nu se dădea în
vânt după mâncare. Spre deosebire de ceilalți fermieri, prefera un mic
dejun spartan.
În dimineața aceea se mulțumi cu un măr și un pahar de lapte. Cum
nu bea nici cafea și nici ceai, se obișnuise să-și înceapă ziua cu un
mic dejun rece. De fapt, era contra oricărui stimulent, oricât de slab.
Nu fuma și, firește, nici nu bea. E adevărat că nu se atinsese niciodată
de spirtoase și tindea să-i evite pe cei care o făceau – atitudine de pe
urma căreia cercul lui de relații nu se restrânsese atât de mult cât s-ar
putea crede, căci nucleul acestor relații îl formau membrii Bisericii
Metodiste din Garden City, o parohie de o mie șapte sute de oameni,
cei mai mulți pe măsura preferințelor domnului Clutter. Deși atent să
nu supere pe nimeni cu principiile sale și să adopte în afara cercului
său o purtare îngăduitoare, își obliga familia și muncitorii de la ferma
River Valley să-i respecte principiile. Prima întrebare pusă unui
potențial angajat era: „Bei?” și chiar în fața unui răspuns negativ, îl
obliga să semneze un contract cu o clauză ce prevedea că
angajamentul se va desface de îndată ce se constată că omul „se
dedă băuturii”. Un prieten – un vechi pionier al agriculturii, domnul
Lynn Russell – îi spusese: „N-ai pic de milă. Pun pariu, Herb, dac-ai
prinde un muncitor cu sticla la gură, ar zbura pe loc. Nici nu ți-ar păsa
dacă îi moare familia de foame”. Era poate singura critică adusă
domnului Clutter ca patron. Altminteri, i se recunoșteau spiritul de
dreptate, mila și faptul că plătea salarii bune, acordând deseori și
prime. Angajații lui – uneori aproape optsprezece oameni – nu prea
aveau motive să se plângă.
După ce-și bău paharul de lapte și își puse pe cap șapca lui căptușită
cu blană de oaie, domnul Clutter luă mărul și ieși din casă să vadă
cum se arată dimineața. Era vremea ideală pentru mâncat mere – din
cerul de un albastru perfect pogora o lumină de un alb perfect, iar
vântul dinspre răsărit făcea să foșnească, fără a le desprinde, ultimele
frunze ale ulmilor chinezești. Toamna răsplătea Kansasul de vest
pentru pacostele iscate de celelalte anotimpuri: vânturile aspre de
iarnă, venite tocmai din Colorado, și troienele înalte până la șold care
înzăpezeau oile; lapovița și ciudatele cețuri ale primăverii; arșița din
vară, când și ciorile caută o fărâmă de umbră, iar întinderea roșiatică
a lanurilor de grâu se zbârlește și arde ca o văpaie. Abia când
septembrie a trecut, vremea se schimbă și începe o vară indiană care
ține uneori până la Crăciun. Cât timp domnul Clutter contemplă
splendida zi de toamnă, îl ajunse din urmă un câine, o corcitură de
collie, și împreună o luară agale spre ocolul vitelor, situat lângă unul
dintre cele trei hambare de pe proprietate.
Unul dintre hambare era un grânar gigantic, plin ochi cu sorg de
Westland, iar altul adăpostea un munte întunecat și mirositor de mei,
valorând o sumă considerabilă – o sută de mii de dolari. Această
sumă era cu aproape patru mii de ori mai mare decât întregul venit al
domnului Clutter în 1934 – anul când s-a căsătorit cu Bonnie Fox și s-
a mutat împreună cu ea din orașul ei de baștină, Rozel, statul Kansas,
la Garden City, unde și-a găsit o slujbă ca adjunct al agentului agricol
din ținutul Finney. E semnificativ faptul că nu i-au trebuit decât șapte
luni ca să avanseze, ca să ocupe, cu alte cuvinte, postul de
conducere. În răstimpul ăsta, din 1935 până în 1939, ținutul a
cunoscut cea mai secetoasă și mai dezastruoasă climă de la stabilirea
albilor acolo, iar tânărul Herb Clutter, extrem de priceput în cele mai
recente tehnici agricole, s-a dovedit foarte nimerit ca intermediar între
guvern și fermierii deznădăjduiți. Optimismul și cunoștințele de
specialitate ale simpaticului tânăr, ce părea să-și cunoască temeinic
meseria, puteau fi de folos oamenilor. Nu făcea totuși munca pe care
și-o dorise: ca fiu de fermier, voise de la bun început să-și lucreze
propria fermă. După patru ani, a luat deci hotărârea să demisioneze
din funcția de agent agricol al regiunii și, pe pământul luat în arendă
cu bani împrumutați, a întemeiat ferma River Valley (nume justificat de
apele șerpuitoare ale râului Arkansas, dar, desigur, nu și de existența
vreunei văi).
A fost o încercare urmărită cu ironie fățișă de mulți fermieri
conservatori din ținutul Finney – oameni de modă veche, cărora le
plăcuse să-l sâcâie pe tânărul agent agricol din regiune pe tema
educației primite la universitate: „Grozav, Herb. Tu știi întotdeauna cel
mai bine ce trebuie cultivat pe terenul altuia. Sădește asta. Fă terase.
Altceva ai spune dac-ar fi pământul tău”. Se înșelau. Experiențele
proaspătului fermier au fost încununate de succes – mai ales datorită
faptului că în primii ani a muncit optsprezece ore pe zi. A avut parte și
de eșecuri – de două ori recolta de grâu a fost compromisă, iar într-o
iarnă viscolul i-a omorât câteva sute de oi. După zece ani, însă,
terenul domnului Clutter măsura peste patru sute de hectare,
proprietatea lui, și alte o mie cinci sute arendate, aceasta fiind, după
cum recunoșteau și colegii, „o suprafață destul de mare”. Grâu, mei
de sămânță, iarbă de sămânță de calitate superioară, iată recoltele
care asigurau prosperitatea fermei. Animalele jucau și ele un rol
important – oile și în special vitele. O cireadă de mai multe sute de
vaci Hereford purta însemnul domnului Clutter, deși n-ai fi bănuit-o,
judecând după puținele vite din ocol, rezervat armăsarilor bolnavi,
celor câtorva vaci de lapte, pisicilor lui Nancy și mai ales iepei bătrâne
și grase, favorita familiei, pe nume Babe, care nu se împotrivea
niciodată să tropăie de colo-colo cu trei sau patru copii călare pe
spinarea ei lată.
Domnul Clutter îi dădu lui Babe cotorul mărului și salută un om care
rânea prin ocol – Alfred Stoecklein, singurul angajat ce locuia la
fermă. Soții Stoecklein și cei trei copii ai lor ocupau o casă situată la
mai puțin de o sută de metri de clădirea fermei. Familia Clutter n-avea
alți vecini pe o distanță de aproape un kilometru. Stoecklein, un ins cu
fața prelungă și cu dinți lungi și cafenii, îl întrebă:
— Aveți vreo treabă anume pentru mine în dimineața asta? Fi’ndcă mi
s-a îmbolnăvit un copil. L-am vegheat cu nevastă-mea mai toată
noaptea. M-am gândit să-l ducem la doctor.
Domnul Clutter își exprimă simpatia și, după ce îi acordă ziua liberă, îl
rugă să-i spună dacă el sau soția lui îi puteau fi de vreun ajutor. Apoi,
urmând câinele care fugea înainte, domnul Clutter o luă spre sud, în
direcția câmpiilor acoperite de miriști aurii.
Pe acolo curgea râul. Lângă mal se afla o livadă de pomi – piersici,
peri, cireși și meri. Acum cincizeci de ani, după cum își aminteau
bătrânii din regiune, unui tăietor de lemne nu i-ar fi luat mai mult de
zece minute ca să doboare toți pomii din Kansasul de vest. Până și
azi se plantează de obicei numai salcâmi și ulmi chinezești – arbori
pereni, rezistenți la secetă, asemenea cactușilor. Totuși, așa cum
remarcase deseori domnul Clutter, „o picătură de ploaie în plus și
ținutul ăsta s-ar transforma într-un paradis – raiul pe pământ”. Micul lui
pâlc de pomi de lângă râu reprezenta o încercare de a crea, cu sau
fără ajutorul ploii, un colț de paradis – raiul verde și cu miros de mere,
cum și-l închipuia el. Soția lui declarase odată: „Soțul meu ține mai
mult la pomii ăștia decât la copiii lui” și toți locuitorii din Holcomb își
aminteau ziua când un mic avion avariat s-a prăbușit în livada cu
piersici. „Herb făcea spume la gură! Nici n-apucase bine elicea să se
oprească din învârtit, că îl și dăduse în judecată pe pilot.”
Trecând prin livadă, domnul Clutter o luă pe malul râului, scăzut și
presărat cu insule acoperite cu nisip moale; acolo, în ultimele duminici
– zile fierbinți de sărbătoare – profitând de faptul că Bonnie se simțea
încă „în puteri”, aduseseră mâncare în coșuri și întreaga familie își
petrecuse după-amiaza în aer liber, așteptând să muște peștii
momeala din undițe. Domnul Clutter întâlnea rareori intruși pe
proprietatea lui. Situată la doi kilometri de șosea și accesibilă pe
drumuri puțin cunoscute, nu era un loc la care străinii să ajungă
întâmplător. Acum, apăru deodată un grup întreg, iar Teddy, cățelul,
țâșni înainte lătrând întărâtat. Cu Teddy se întâmpla un lucru ciudat.
Deși o bună și atentă santinelă, gata oricând să scoale și morții cu
lătrăturile lui, avea un defect care îi umbrea calitățile: la vederea unei
arme de foc, ca acum, de pildă, căci străinii erau înarmați, își lăsa
botul în jos și-și vâra coada între picioare. Nimeni nu înțelegea
motivul, căci nu se știa despre el decât că fusese un câine vagabond
înfiat de Kenyon cu ani în urmă.
Vizitatorii se dovediră a fi cinci vânători de fazani, veniți din Oklahoma.
Sezonul fazanilor în Kansas, eveniment celebru în noiembrie, atrage
armate de vânători din statele vecine, iar săptămâna trecută
regimente de inși cu pălării cadrilate defilaseră pe întinderile
tomnatice, împușcând și doborând cu tiruri de alice marile cârduri
arămii de păsări, îngrășate cu boabe de grâu. Exista obiceiul ca
vânătorii nepoftiți să plătească proprietarului terenului o taxă pentru a
li se îngădui să-și urmărească vânatul pe pământurile acestuia, dar
când cei din Oklahoma se oferiră să-i achite dreptul de-a vâna,
domnul Clutter zâmbi:
— Nu-s eu atât de sărac cum par. Vedeți-vă de drum și împușcați cât
vreți.
Apoi îi salută cu degetul la cozoroc și o apucă spre casă, la treburile
lui obișnuite, fără să știe că-și trăia ultima zi din viață.
Ca și domnul Clutter, tânărul care își lua micul dejun într-un restaurant
numit Little Jewel nu bea niciodată cafea. Prefera berea de rădăcini.
Trei aspirine, bere rece de rădăcini și țigări Pall Mall fumate una după
alta, iată, după el, un festin în toată regula. Sorbea berea, fuma și
studia o hartă întinsă pe tejgheaua din față – o hartă rutieră a
Mexicului –, dar îi venea greu să se concentreze, căci aștepta un
prieten, iar prietenul întârzia. Se uită afară pe fereastră la strada
tăcută și provincială – o stradă pe care o văzuse ieri pentru prima
dată. Nici urmă de Dick. Era însă sigur că o să apară. La urma urmei,
obiectul întâlnirii fusese ideea lui Dick, „lovitura lui”. Iar când totul se
va aranja – Mexic. Harta era mototolită, atât de uzată încât devenise
moale ca pielea tăbăcită. La colțul străzii, în camera de hotel unde
stătea, se aflau sute de hărți asemănătoare – hărți vechi ale fiecărui
stat federal, ale fiecărei provincii din Canada, ale fiecărei țări sud-
americane, căci tânărul visa neîncetat călătorii, dintre care unele
avuseseră deja loc: în Alaska, în Hawaii, în Japonia și la Hong Kong.
Acum, primind acea scrisoare, acea invitație la „lovitură”, sosise aici
cu tot ce avea pe lume: un geamantan de carton, o chitară și două
cutii mari, doldora de cărți, de hărți, de cântece, de poezii și de scrisori
vechi, cântărind o tonă. (Ce mutră a făcut Dick când a văzut cutiile!
„Ce Dumnezeu, Perry, cari cu tine peste tot porcăriile astea?” Iar
Perry îi răspunsese: „Care porcării? O carte din asta m-a costat
treizeci de dolari”.) Sosise în orășelul Olathe, statul Kansas. Cam
caraghios, dacă stai să te gândești. Auzi, să se întoarcă tocmai în
Kansas când nu trecuseră nici patru luni de când jurase, mai întâi în
fața Comisiei de Stat pentru Eliberări Condiționate, iar apoi sie însuși
că n-o să mai treacă granița statului. Ei bine, nu i-a luat mult să-și
încalce cuvântul.
Harta era împânzită de nume încercuite cu cerneală. COZUMEL, o
insulă în largul coastei Yucatan unde, așa cum citise el într-o revistă
pentru bărbați, puteai „să umbli gol pușcă, doar cu un zâmbet destins
pe față, să trăiești ca un pașă și să ai toate femeile pe care le dorești,
totul doar cu cincizeci de dolari pe lună!”. Din același articol reținuse
alte date atrăgătoare: „Cozumel e o fortăreață împotriva
constrângerilor sociale, economice și politice. Pe această insulă
autoritățile nu cicălesc persoanele particulare” și: „În fiecare an stoluri
de papagali vin de pe continent să-și depună ouăle”. Acapulco trimitea
la pescuit la mare adâncime, cazinouri, femei bogate și timorate;
Sierra Madre însemna aur, însemna Comoara din Sierra Madre, un
film pe care îl văzuse de opt ori. (Era cel mai bun film al lui Bogart, dar
și actorul în vârstă din rolul prospectorului și care îi amintea lui Perry
de tatăl său jucase formidabil. Walter Huston. Da, se adevereau
spusele lui Dick: el cunoștea amănunțit cum se caută aurul, fiindcă îl
învățase tatăl său, fost prospector de meserie. De ce să nu cumpere
deci împreună doi cai de tracțiune și să-și încerce norocul în Sierra
Madre? Dar Dick, Dick cu firea lui practică, îi răspunsese: „Ușurel,
scumpule, ușurel. Am văzut și eu filmul. Pân’ la urmă se țicnesc toți.
Din pricina frigurilor, a lipitorilor și a condițiilor îngrozitoare de viață. La
sfârșit, când găsesc aurul, ții minte, se iscă o vijelie și îl spulberă pe
tot”.) Perry împături harta. Plăti berea și se sculă. Pe scaun părea un
om de statură perfect normală, puternic, cu umerii, brațele și trunchiul
gros și încovoiat ale unui halterofil – halterele fiind, de fapt, pasiunea
lui. Dar unele părți ale trupului erau disproporționate față de celelalte.
Piciorușele încălțate în bocanci negri și scurți, cu catarame de oțel, ar
fi încăput ușor în pantofii de bal ai unei doamne firave. Când se ridica
avea înălțimea unui copil de doisprezece ani și, pășind țanțoș pe
picioarele lui nedezvoltate, grotești în comparație cu trunchiul puternic
de adult pe care îl susțineau, se înfățișa deodată nu ca un șofer voinic
de camion, ci ca un fost jocheu, umflat și excesiv de musculos.
Ieși din restaurant și se opri în soare. Era nouă fără un sfert, iar Dick
întârziase o jumătate de oră. Și totuși, dacă Dick nu i-ar fi vârât în cap
importanța fiecărui minut din următoarele douăzeci și patru de ore, nici
n-ar fi observat întârzierea. Scurgerea timpului îl preocupa rareori,
căci avea multe metode de a-l petrece – printre altele, uitându-se în
oglindă. Dick îi spusese odinioară: „De câte ori vezi o oglindă, parc-ai
cădea în transă. Parc-ai vedea un cur de damă formidabil. Ce
Dumnezeu, chiar nu te plictisești niciodată?”. Deloc. Propria-i față îl
captiva. Fiecare trăsătură îi stârnea o altă impresie. Avea o față
nestatornică și experiențele în fața oglinzii îl învățaseră cum să-și
controleze expresia – ca să arate amenințător, șăgalnic sau
melancolic. Dintr-o simplă mișcare a capului sau o încrețire a buzelor,
țiganul depravat se preschimba într-un romantic delicat.
Mama lui fusese indiancă Cherokee pur-sânge. De la ea moștenise
pielea smeadă, ochii negri și umezi, părul închis, dat permanent cu
briantină și destul de bogat ca să-i îngăduie să-și lase favoriți și
câteva șuvițe ce-i fluturau pe frunte. Moștenirea mamei era foarte
vizibilă. Mai puțin evidentă era cea din partea tatălui, un irlandez
pistruiat și roșcovan. Se părea că sângele indian înlăturase orice urmă
a fondului celtic. Și totuși, buzele trandafirii și nasul obraznic îi
confirmau prezența, ca și nota de neastâmpăr ștrengăresc, de egoism
și aroganță irlandeză, care însuflețea deseori masca de indian
Cherokee sau punea complet stăpânire pe el când cânta la chitară
sau din gură. Cântatul, ca și gândul de-a apărea în fața publicului, era
o altă manieră atrăgătoare de a-și pierde vremea. Își imagina
întotdeauna același decor – un club de noapte din Las Vegas,
întâmplător orașul său natal. O încăpere elegantă, plină de celebrități
cu ochii ațintiți asupra noii vedete senzaționale, care cânta
acompaniată de viori faimoasa versiune proprie a melodiei „Am să te
revăd”, și acorda un bis cu ultima romanță compusă de el:

În fiece aprilie stoluri de papagali

Zboară pe cer, roșii și verzi,
Verzi și oranj,
Îi văd zburând, îi aud în văzduh,
Papagali cântători, ce-aduc cu ei
primăvara și aprilie…

(Când auzise întâia oară cântecul, Dick spusese: „Papagalii nu cântă.

Vorbesc, poate. Sau țipă. Dar bag mâna-n foc că nu cântă”. Firește,
Dick era extrem de lipsit de imaginație, extrem – nu înțelegea deloc
muzica sau poezia –, și totuși, în fond și la urma urmei, felul lui rigid
de-a privi situația, concepția lui pragmatică asupra oricărui subiect îl
atrăseseră cel mai mult, Dick părându-i-se, în comparație cu el, de o
duritate foarte autentică, invulnerabilă și „total masculină”.)
Oricât de plăcută ar fi fost această reverie despre Las Vegas, ea
pălea în fața alteia. Din copilărie, în mai mult de jumătate din cei
treizeci și unu de ani ai lui, își comandase diverse cărți prin poștă
(„Faceți avere plonjând în căutarea comorilor! Antrenați-vă acasă în
timpul liber. Câștigați rapid bani frumoși plonjând la mare adâncime.
Prospectele se trimit gratuit!”), răspunsese anunțurilor („Comoară
scufundată! Cincizeci de hărți autentice! O ofertă uimitoare…”), care
stârniseră în el dorința de a trăi o aventură pe care imaginația îl ajuta
rapid și permanent s-o încerce: înota spre fundul mării în ape ciudate,
plonja într-un amurg marin verde, plutind pe lângă paznicii solzoși și
cu ochi sălbatici ai unui stârv de corabie ce i se deslușea vag în față,
un galion spaniol, o încărcătură înecată de diamante, perle și munți de
sipete pline cu aur. Se auzi un claxon. În sfârșit, iată-l pe Dick.

— Ce Dumnezeu, Kenyon! Te aud!

Ca de obicei, pe Kenyon parcă îl apucaseră pandaliile. Strigătele lui
continuau să se înalțe din capul scărilor:
— Nancy! La telefon!
În picioarele goale și în pijama, Nancy coborî grăbită scările. În casă
erau două telefoane – unul în camera folosită ca birou de tatăl ei, iar
altul în bucătărie. Ridică receptorul din bucătărie și spuse:
— Alo, a, da, bună dimineața, doamnă Katz.
Iar doamna Clarence Katz, soția unui fermier care locuia la șosea, îi
răspunse:
— L-am rugat pe tăticul tău să nu te scoale. I-am spus că Nancy e
moartă de oboseală după ce a jucat așa de minunat aseară. Ai fost
superbă, draga mea. Și cu fundele alea albe în păr! Și când ai crezut
că Tom Sawyer a murit – aveai lacrimi adevărate în ochi. Un
spectacol la fel de bun ca la televizor. Dar tăticul tău mi-a spus că-i
vremea să te scoli. E aproape nouă. Ascultă, draga mea, uite ce
vreau, fetița mea, Jolene a mea moare să facă o plăcintă cu cireșe și
cum tu ești campioană la plăcinte cu cireșe, premiantă și știi atâtea,
m-am întrebat dac-aș putea să vin cu ea la voi în dimineața asta, s-o
înveți tu.
În mod normal, Nancy i-ar fi arătat lui Jolene cu dragă inimă cum să
gătească și o cină întreagă de sărbătoare. Simțea că-i de datoria ei să
ajute domnișoarele mai tinere care o rugau să le dea lecții de gătit,
cusut, muzică sau, cum se întâmpla deseori, să le asculte
confidențele. Cum de-și făcea timp, reușind să „gospodărească toată
hardughia”, să ia la școală zece pe linie, să rămână șefa clasei, să
conducă toate proiectele de la Clubul de Tineret 4H și de la Liga
Tinerilor Metodiști, să călărească cu pricepere, să fie o muziciană
excelentă (pian și clarinet), să câștige în fiecare an premiul întâi la
chermezele ținutului (plăcinte, murături, broderie și aranjamente
florale) – cum de reușea o fată care nu împlinise încă șaptesprezece
ani să ia asupră-și atâtea răspunderi și s-o facă nu numai fără să se
laude, dar și cu un entuziasm radios era o enigmă la care întreaga
comunitate reflectase și pe care o rezolvase afirmând: „Are caracter.
L-a moștenit de la taică-său”.
Desigur, trăsătura dominantă, talentul care le susținea pe toate
celelalte, o moștenise de la domnul Clutter: un simț desăvârșit al
organizării. Fiecare clipă avea un rost. Știa precis oricând ce are de
făcut și cât timp îi va lua. Nenorocirea era că azi își încărcase
programul. Promisese să ajute copilul unui alt vecin, Roxie Lee Smith,
la un solo de trompetă pe care Roxie Lee dorea să-l susțină la un
concert al școlii. Se angajase să facă trei comisioane complicate
pentru mama ei și stabilise să participe împreună cu tatăl ei la o
întrunire a Clubului de Tineret la Garden City. Și mai avea de pregătit
prânzul și să lucreze la rochiile domnișoarelor de onoare de la nunta
lui Beverly – rochii concepute și croite chiar de ea. Așa cum stăteau
lucrurile, nu-i mai rămânea timp s-o învețe pe Jolene cum se face o
plăcintă cu cireșe. Doar dacă putea să renunțe la ceva din program.
— Doamnă Katz, vreți să așteptați o clipă la telefon?
Traversă casa și ajunse la biroul tatălui său. Biroul, cu o intrare din
exterior pentru vizitatorii obișnuiți, era despărțit de sufragerie printr-o
ușă glisantă. Deși domnul Clutter împărțea uneori biroul cu Gerald
Van Vleet, un tânăr care îl ajuta la conducerea fermei, încăperea era
totuși vizuina sa, un sanctuar ordonat, îmbrăcat în lambriuri din lemn
de nuc unde, înconjurat de barometre, de statistici ale precipitațiilor și
de un binoclu, trona ca un căpitan în cabină navigatorul de la cârma
fermei River Valley, în călătoria ei uneori primejdioasă prin anotimpuri.
— Nu-i nimic, răspunse el la întrebarea lui Nancy. Renunță la
întrunirea de la Clubul de Tineret. Am să-l iau pe Kenyon.
La telefonul din birou, Nancy îi comunică doamnei Katz că da, totul se
aranjase de minune, putea s-o aducă pe Jolene. Lăsă însă încruntată
receptorul în furcă.
— Ciudat, zise ea și se uită prin cameră, la tatăl ei care îl ajuta pe
Kenyon cu o adunare, apoi la biroul de lângă fereastră, la domnul Van
Vleet, un bărbat chipeș, dar posac și aspru, ceea ce o făcuse să-l
poreclească Heatheliff. Miroase a fum de tutun.
— Tu miroși? se interesă Kenyon.
— Nu, caraghiosule. De tine vorbeam.
Asta îl liniști, căci Kenyon știa că ea știe că mai fuma uneori câte o
țigară, ca, de altfel, și Nancy.
Domnul Clutter bătu din palme.
— Ajunge. Suntem într-un birou.
Nancy urcă la etaj, unde se schimbă într-o pereche de blugi decolorați
și un pulover verde și își prinse la încheietura mâinii un ceas de aur,
situat pe locul trei în ierarhia posesiunilor sale de valoare, înaintea
ceasului se situa Evinrude, pisica ei preferată, și mai presus de
Evinrude era inelul cu sigiliu dăruit de Bobby, dovada stânjenitoare a
trainicei ei legături – inel pe care-l purta (când îl purta cu adevărat,
căci la cea mai mică ceartă îl scotea pe loc) pe degetul mare, căci în
ciuda leucoplastului lipit pe dinăuntrul lui, inelul destinat unei mâini de
bărbat nu se potrivea pe niciun deget de-al ei. Nancy era o fată
drăguță, subțirică și agilă ca un băiat, iar părul ei șaten strălucitor,
tuns scurt (periat de o sută de ori în fiecare dimineață și de același
număr de ori seara), ca și tenul curat, pistruiat și încă ars de soarele
verii trecute, erau trăsăturile ei cele mai atrăgătoare. Ochii, foarte
depărtați, întunecați și translucizi, ca berea ținută în lumină, îți
câștigau pe loc simpatia, dezvăluind o fire deschisă și o bunătate
cumpătată, dar pe care o arăta fără eforturi.
— Nancy! o strigă Kenyon. Te caută Susan la telefon.
Susan Kidwell, confidenta ei. Nancy răspunse din nou din bucătărie.
— Spune-mi! zise Susan, care își dezlănțuia invariabil atacurile
telefonice cu acest ordin, spune-mi mai întâi de ce-ai flirtat cu Jerry
Roth.
Ca și Bobby, Jerry Roth era una din vedetele echipei de baschet a
școlii.
— Aseară? Ei, Doamne, dar n-am flirtat. Vrei să spui că ne-am ținut
de mână? A venit pur și simplu în culise în timpul spectacolului. Și
eram foarte nervoasă. Așa că mi-a luat mâna. Ca să-mi dea curaj.
— Ce drăguț. Și pe urmă?
— Pe urmă m-am dus cu Bobby la un film cu fantome. Și ne-am ținut
într-adevăr de mână.
— Te-ai speriat? De film, nu de Bobby.
— Bobby nu era speriat. A râs doar. Pe mine mă cunoști. Dacă îmi
zici „Bau!”, cad de pe scaun.
— Ce mănânci?
— Nimic.
— Ba da, știu eu. Îți rozi unghiile, îi răspunse Susan, ghicind.
Oricât se străduia, Nancy nu reușea să se dezbare de obiceiul de a-și
roade unghiile și de câte ori era nervoasă și le ronțăia până-n carne.
— Zi, s-a întâmplat ceva neplăcut?
— Nu.
— Nancy. C’est moi…
Susan învăța franceza.
— Mă rog, tata. E într-o dispoziție îngrozitoare de trei săptămâni.
Îngrozitoare. Cel puțin cu mine. Și când m-am întors aseară acasă, iar
a început povestea aia.
Povestea aia nu trebuia explicată, fiind un subiect discutat pe larg de
cele două prietene și asupra căruia căzuseră de acord. Susan
rezumase demult totul spunându-i lui Nancy: „Tu îl iubești pe Bobby
acum și ai nevoie de el. Dar în adâncul sufletului chiar și Bobby știe că
relația voastră n-are niciun viitor. Mai târziu, când o să plecăm în
Manhattan, totul o să ți se pară o lume nouă”. Universitatea de Stat
din Kansas se află în Manhattan, iar cele două fete hotărâseră să se
înscrie ca studente la Arte și să locuiască împreună. „Totul o să fie
altfel, fie că vrei, fie că nu. Dar n-o poți rupe cu el acum, când
locuiește în Holcomb, când îl vezi în fiecare zi și stai cu el la ore – și
când nici nu există vreun motiv serios s-o faci. Tu și Bobby sunteți
foarte fericiți împreună. O să fie o amintire plăcută – dacă rămâi
singură. Nu poți să-l faci pe taică-tu să înțeleagă?” Nu, nu putea.
„Pentru că”, îi explicase ea lui Susan, „de câte ori încep să spun ceva,
se uită la mine de parcă nu ar trebui să-l iubesc. Sau ca și cum l-aș
iubi mai puțin. Și brusc, nu mai pot rosti o vorbă. Nu vreau decât să fiu
fiica lui și să-i fac pe plac”. La aceste cuvinte, Susan nu știa ce să-i
răspundă, căci intrau în discuție emoții și relații ce îi depășeau
experiența. Trăia singură cu mama ei, profesoară de muzică la școala
din Holcomb, și își amintea foarte vag de tatăl ei, căci cu ani în urmă,
în California, locul de unde erau, domnul Kidwell plecase într-o zi de
acasă și de atunci dus a fost.
— Și nici măcar, continuă Nancy, nu sunt sigură că-i supărat din
pricina mea. Că de-asta-i posac. E altceva, de altceva e supărat, de
fapt.
— Mama ta?
Nicio altă prietenă de-a lui Nancy n-ar fi îndrăznit să facă o asemenea
aluzie. Susan însă era privilegiată. Când apăruse prima dată în
Holcomb – o copilă melancolică și visătoare, firavă, palidă și delicată,
în vârstă de opt ani, cu un an mai mică decât Nancy, familia Clutter a
adoptat-o cu entuziasm, așa încât fetița fără tată din California a
devenit în curând o membră a familiei. Cele două prietene erau
nedespărțite de șapte ani, fiind amândouă firi sensibile cu aceleași
înclinații, de neînlocuit una pentru cealaltă. Și totuși, în septembrie
trecut, Susan se mutase de la școala locală la cea din Garden City,
mai mare și considerată superioară. Era calea obișnuită urmată de
elevii din Holcomb care aveau de gând să meargă la universitate, deși
domnul Clutter, un susținător încăpățânat al comunității, socotea
asemenea dezertări o jignire adusă spiritului colectiv. Școala din
Holcomb era destul de bună pentru copiii lui și-acolo aveau să
rămână. Astfel, fetele încetaseră să-și mai petreacă aproape tot timpul
împreună, Nancy resimțind din plin în timpul zilei absența prietenei
sale, singurul om față de care nu trebuia să fie nici curajoasă și nici
reținută.
— Poate. Dar suntem așa de fericiți de starea mamei – ai auzit ce
veste minunată.
Apoi Nancy adăugă:
— Ascultă, și ezită ca și cum și-ar fi adunat curajul să facă o remarcă
scandaloasă: De ce Dumnezeu îmi miroase tot timpul a tutun? Cred
că înnebunesc. Mă sui în mașină, intru într-o cameră și mi se pare că
tocmai a trecut cineva pe acolo, fumând o țigară. Mama nu-i, Kenyon
nu poate fi. Kenyon n-ar îndrăzni…
Ca, de altfel, orice vizitator al casei Clutter, lipsită ostentativ de
scrumiere. Lui Susan îi luă ceva să priceapă ce implicau toate astea,
dar i se păru ridicol. Îi venea greu să creadă că domnul Clutter,
indiferent ce-l frământa, găsea în tutun o mângâiere secretă. Dar până
s-o întrebe dacă la asta se referea cu adevărat, Nancy o întrerupse.
— Iartă-mă, Susie. Trebuie să plec. A sosit doamna Katz.

Dick conducea un Chevrolet negru, model 1949. Când Perry se sui

lângă el, se uită pe bancheta din spate să vadă dacă chitara stătea
bine. Noaptea trecută, după ce cântase la o petrecere a prietenilor lui
Dick, o uitase, lăsând-o în mașină. Era o veche chitară Gibson,
frecată cu șmirghel și cerată până căpătase un lustru galben ca
mierea. Alături de ea se afla un alt fel de instrument – o pușcă
automată, calibrul 12, nou-nouță, cu țeava albastră și gravată pe pat
cu o scenă sportivă, înfățișând fazani în zbor. O lanternă, un cuțit de
pescuit, o pereche de mănuși de piele și o vestă de vânătoare
burdușită cu cartușe contribuiau și ele la atmosfera ciudată, de natură
moartă.
— Tu o porți? îl întrebă Perry, arătându-i vesta.
Dick ciocăni cu dosul degetelor în parbriz.
— Cioc, cioc. Scuzați-mă, domnule. Am ieșit la vânătoare și ne-am
rătăcit. Am putea să dăm un telefon?
— Si, señor, yo comprendo.
— Floare la ureche, zise Dick. Ascult-aicișa la mine, scumpule, o să le
împroșcăm coafurile pe toți pereții.
— Aici la mine, îl corectă Perry.
Fiind un cunoscător al dicționarelor și pasionat de cuvinte abstracte,
Perry își luase asupra sa sarcina de a curăța greșelile gramaticale ale
amicului său și de-ai îmbogăți vocabularul de când ocupau împreună
aceeași celulă la Penitenciarul de Stat din Kansas. Elevul, departe de
a fi sâcâit de lecții și dorind să fie pe placul profesorului, scrisese un
teanc de poeme pe care, în ciuda versurilor foarte obscene, Perry le
găsise totuși comice și dăduse manuscrisul la legat în atelierul
închisorii, cu titlul în litere de aur: Bancuri porcoase.
Dick purta o salopetă albastră. Pe spatele ei scria: „Atelierul de
reparații auto Bob Sands”. O luară pe strada principală din Olathe,
până ajunseră la atelierul lui Bob Sands, un garaj de reparații auto,
unde lucra Dick de la eliberarea din penitenciar, la jumătatea lui
august. Fiind un mecanic priceput, câștiga șaizeci de dolari pe
săptămână. Pentru ceea ce plănuise în dimineața aceea nu merita
niciun salariu – iar domnul Sands, care îi lăsa garajul în primire
sâmbăta, n-avea să afle niciodată că-și plătise angajatul ca să-și pună
la punct propria mașină. Cu ajutorul lui Perry, se apucă de treabă.
Schimbară uleiul, verificară ambreiajul, reîncărcară bateria, înlocuiră
un cuzinet uzat și puseră anvelope noi la roțile din spate – toate
operații necesare, căci de azi și până poimâine, bătrânului Chevrolet i
se cerea să îndeplinească performanțe nemaipomenite.
— Era babacul acasă, răspunse Dick la întrebarea lui Perry, care
dorea să știe de ce întârziase la întâlnirea de la Little Jewel. N-am vrut
să mă vază că scot pușca din casă. La naiba, atunci chiar s-ar fi prins
că l-am mințit.
— Să mă vadă. Și ce i-ai spus? Până la urmă?
— Ce-am discutat. C-o să fim plecați la noapte – că ne ducem la soră-
ta, în Fort Scott. Pen’că are niște bani de-ai tăi. O mie cinci sute de
dolari.
Perry avea o soră, odinioară avusese chiar două, dar cea rămasă în
viață nu locuia la Fort Scott, un oraș din Kansas situat la o sută
patruzeci de kilometri de Olathe. De fapt, habar n-avea unde locuia în
prezent.
— Și s-a supărat?
— De ce să se supere?
— Pentru că mă urăște, răspunse Perry cu o voce blândă și afectată,
o voce care, deși moale, rostea fiecare cuvânt cu precizie, rotunjit ca
un colac de fum din gura unui pastor. Ca și maică-ta. Mi-am dat
seama după maniera inefabilă în care se uitau la mine.
Dick dădu din umeri indiferent.
— N-au nimic cu tine. Personal. Doar că nu le place să mă vadă cu
cineva de la pușcărie.
Căsătorit de două ori și de două ori divorțat, la cei douăzeci și opt de
ani ai lui, tată a trei copii, Dick fusese eliberat cu condiția să stea cu
părinții. Familia lui, cuprinzând și un frate mai tânăr, locuia la o mică
fermă de lângă Olathe.
— Sau cu oricine poartă semnul frăției, adăugă el și pipăi un punct
mic, albastru tatuat sub ochiul stâng – un însemn, o parolă vizibilă
după care îl puteau identifica anumiți foști tovarăși de pușcărie.
— Înțeleg, zise Perry. Au simpatia mea. Sunt oameni cumsecade.
Maică-ta e o ființă cu adevărat bună la suflet.
Dick dădu din cap. Asta era și părerea lui.
La prânz, lăsară uneltele, iar Dick ambală motorul și îi ascultă uruitul
egal, satisfăcut că făcuseră o treabă pe cinste.

Nancy și protejata ei, Jolene Katz, erau și ele satisfăcute de treaba pe

care o făcuseră în acea dimineață. Într-adevăr, Jolene, o fetiță
plăpândă de treisprezece ani, nu mai putea de mândrie. Privi îndelung
plăcinta demnă de premiul întâi abia scoasă de la cuptor, cu cireșele
sfârâind sub fâșiile crocante de aluat încrucișate. Apoi, copleșită de
emoție, o îmbrățișă pe Nancy întrebând-o:
— Spune drept, chiar eu am făcut-o?
Nancy râse, o îmbrățișă la rându-i și o asigură că, deși dăduse și ea o
mână de ajutor, opera îi aparținea.
Jolene insistă să guste amândouă din plăcintă pe loc. N-avea rost s-o
lase să se răcească.
— Te rog, hai să luăm câte o bucățică. Luați și dumneavoastră, i se
adresă ea doamnei Clutter, care intrase în bucătărie.
Doamna Clutter zâmbi sau încercă să zâmbească. O durea capul. Îi
mulțumi, dar n-avea chef să mănânce. Nancy, pe de altă parte, se
grăbea. O așteptau Roxie Lee Smith și soloul ei de trompetă,
comisioanele pentru mama ei, dintre care unul în legătură cu
petrecerea pe care o dădeau mai multe fete din Garden City în cinstea
lui Beverly, viitoarea mireasă, apoi o altă sarcină – festivitatea de Ziua
Recunoștinței.
— Du-te, draga mea, rămân eu cu Jolene până vine mama ei, spuse
doamna Clutter, apoi se adresă fetiței cu o timiditate fățișă: Asta dacă
Jolene n-are nimic împotrivă să stea cu mine.
În copilărie, doamna Clutter câștigase un premiu la elocință. Se părea
că maturitatea îi redusese vocea la un singur ton, cel al scuzelor, iar
personalitatea la o serie de gesturi reținute, din teama de a nu jigni
sau a nu lăsa o proastă impresie.
— Sper că înțelegi situația, continuă ea după plecarea fiicei sale, sper
că n-ai s-o consideri pe Nancy nepoliticoasă.
— Ferească Dumnezeu. O iubesc la nebunie. Da, toți o iubesc. Alta
ca Nancy nu mai e. Știți ce zice doamna Stringer? o întrebă Jolene,
pomenind numele profesoarei de menaj. Într-o zi a spus în clasă:
„Nancy Clutter e veșnic grăbită, dar are întotdeauna timp. Iată ce
înseamnă să fii o doamnă”.
— Da, replică doamna Clutter. Toți copiii mei sunt foarte pricepuți. N-
au nevoie de mine.
Jolene se afla pentru întâia oară singură cu mama „ciudată” a lui
Nancy, dar în ciuda vorbelor pe care le auzise, se simțea cât se poate
de bine, căci doamna Clutter, deși neliniștită ca toți oamenii inofensivi
și lipsiți de apărare, era o prezență liniștitoare. Până și în sufletul lui
Jolene, o fetiță foarte copilăroasă, chipul de misionară al doamnei
Clutter, oval ca o inimă, expresia ei eterică, de ființă simplă și
neajutorată, stârneau un sentiment de compasiune și dorința de a o
ocroti. Nu-ți venea să crezi că-i mama lui Nancy! O mătușă, asta da.
O mătușă, domnișoară bătrână, venită în vizită, nițel cam scrântită,
dar foarte de treabă.
— Nu, n-au nevoie de mine, repetă ea turnându-și o ceașcă de cafea.
Deși toți ceilalți membri ai familiei respectau interdicția soțului ei
asupra acestei băuturi, doamna Clutter bea două cești de cafea în
fiecare dimineață și deseori nu mai mânca nimic toată ziua. Cântărea
patruzeci și patru de kilograme. Inelele – o verighetă și un inel cu un
diamant atât de modest încât părea umil – îi jucau pe mâna osoasă.
Jolene tăie o bucată de plăcintă.
— Măiculiță! spuse ea înfulecând-o. O să fac plăcintă de-asta în
fiecare zi.
— Cred și eu, ai atâția frățiori, iar băieții mănâncă multă plăcintă.
Domnul Clutter și Kenyon nu se satură niciodată. În schimb, se satură
bucătăreasa – Nancy începe să strâmbe din nas. Așa o să fie și la voi.
O, nu, ce mi-a venit să spun asta?
Doamna Clutter își scoase ochelarii fără rame și se șterse la ochi.
— Iartă-mă, draga mea, sunt sigură că n-o să știi niciodată ce
înseamnă să fii obosită. Sunt sigură c-o să fii întotdeauna fericită…
Jolene tăcea. Nota de panică din vocea doamnei Clutter îi schimbase
toată dispoziția. Se simțea încurcată și dorea ca mama ei, care
promisese să se întoarcă la ora unsprezece, să vină mai repede.
În curând doamna Clutter se mai liniști și o întrebă:
— Îți plac bibelourile? Obiectele în miniatură? și o invită pe Jolene în
sufragerie, să-i arate rafturile pline cu diverse fleacuri de dimensiuni
liliputane – forfecuțe, degetare, coșulețe de cristal pentru flori, figurine,
furculițe și cuțite minuscule. Pe unele le am de când eram mică. Tata
și mama, noi toți, stăteam aproape tot anul în California. La țărmul
oceanului. Exista acolo un magazin cu mărunțișuri nostime. Ceștile
astea. Un serviciu de cești pentru păpuși, agățat pe o tavă miniaturală,
îi tremură în palmă. Mi le-a dat tata. Am avut o copilărie fericită…
Singura fiică a unui înstărit cultivator de grâu pe nume Fox și sora
adorată a trei frați mai mari, Bonnie nu fusese atât răsfățată, cât ferită
de neplăceri, dându-i-se de înțeles că viața e un șir de întâmplări
plăcute – toamna în Kansas, vara în California – și de daruri
neîntrerupte, cum erau ceșcuțele. La optsprezece ani, entuziasmată
de o biografie a lui Florence Nightingale, se înscrisese la școala de
asistente a spitalului St. Rose, din Great Bend, statul Kansas. Nu era
făcută pentru meseria de soră medicală și după doi ani a recunoscut:
realitatea din spital – scenele, mirosul – o dezgusta. Și totuși, regreta
și astăzi că nu-și terminase școala ca să primească o diplomă – „doar
ca să dovedesc”, cum i-a declarat unei prietene, „c-am reușit și eu
într-un domeniu oarecare!”. În schimb, îl cunoscuse și se căsătorise
cu Herb, coleg de colegiu cu Glenn, fratele ei mai mare. De fapt, cum
cele două familii locuiau la vreo treizeci de kilometri una de alta,
Bonnie îl știa de mult din vedere, deși familia Clutter, simpli fermieri,
nu mergea în vizită la familia Fox, instruită și înstărită. Herb era însă
un bărbat chipeș, pios, energic și dorea să se căsătorească cu ea, iar
Bonnie se îndrăgostise.
— Domnul Clutter călătorește mult, îi spuse ea lui Jolene. E
întotdeauna plecat. La Washington, Chicago, Oklahoma sau Kansas
City – uneori mi se pare că nu-i niciodată acasă. Dar oriunde se duce,
nu uită ce mult îmi plac obiectele mărunte de tot felul. Desfăcu un
evantai micuț de hârtie. Uite ce mi-a adus de la San Francisco. A
costat doar un penny. Nu-i așa că-i frumos?
În al doilea an de la căsătorie s-a născut Eveanna, iar peste trei ani
Beverly. După fiecare sarcină, tânăra mamă simțise o deprimare
inexplicabilă – crize de disperare care o făcuseră să se frământe,
trecând dintr-o cameră într-alta, frângându-și mâinile, complet năucită.
Între nașterea lui Beverly și a lui Nancy s-au scurs încă trei ani –
perioada excursiilor la iarbă verde duminica, a călătoriilor vara în
Colorado – anii când își condusese într-adevăr gospodăria, fiind chiar
sufletul ei fericit. Dar odată cu Nancy și apoi cu Kenyon, ciclul
depresiilor postnatale se reluase, iar după nașterea fiului ei nu mai
ieșise niciodată complet din starea ei jalnică. Această stare persista
ca un nor ce putea aduce sau nu ploaia. Avea și „zile bune”, uneori
săptămâni și luni în șir, dar până și în cele mai bune dintre aceste zile,
când își „revenea”, devenind iar Bonnie cea încântătoare și iubitoare,
adorată de prieteni, nu reușea să aibă în relațiile cu ceilalți energia
impusă de activitatea tot mai susținută a soțului. El era un
„organizator”, „un conducător înnăscut”. Iar cum Bonnie nu avea
aceste calități, încetă să mai depună eforturi. Astfel că de pe drumul
lor comun, de dragoste, considerație și fidelitate deplină, o luară
fiecare pe o cale oarecum diferită: a lui un drum public, un marș de
victorii satisfăcătoare; a ei – o cărăruie, înfundată în cele din urmă prin
coridoarele spitalelor. Nu-și pierduse însă speranța. O susținea
credința în Dumnezeu, iar uneori leacuri lumești îi întăreau speranța în
viitoarea lui milostenie. Citise despre o doctorie miraculoasă, auzise
despre o nouă metodă terapeutică sau, așa cum se întâmplase de
curând, se hotărâse să creadă că totul era din vina unui „nerv
deplasat”.
— Obiectele mici îți aparțin cu adevărat, spuse ea și strânse evantaiul.
Nu ești silit să le lași în urmă. Le poți duce într-o cutie de pantofi.
— Unde să le duci?
— Păi, unde vrei. Dacă ar fi să lipsești vreme îndelungată.
Cu câțiva ani în urmă, doamna Clutter călătorise până la Wichita
pentru un tratament de două săptămâni și rămăsese două luni. La
sfatul unui medic care își închipuise că experiența o s-o ajute să-și
recapete „simțul de adaptare și utilitate”, închiriase un apartament,
apoi își găsise o slujbă, ca funcționară la Asociația Tinerelor Creștine.
Soțul ei, cu totul de acord, o încurajase în această aventură, însă lui
Bonnie îi plăcuse prea mult, atât de mult că i se păruse un gest
necreștinesc, de unde și un sentiment de vinovăție ce anulase, în cele
din urmă, valoarea terapeutică a tratamentului.
— Sau s-ar putea să nu te mai întorci niciodată acasă. Și… e
întotdeauna important să ai la tine un lucru care îți aparține. Un lucru
care să fie în întregime al tău.
Se auzi soneria. Sosise mama lui Jolene.
— La revedere, draga mea, îi spuse doamna Clutter și îi vârî în mână
evantaiul de hârtie. Nu costă decât un penny, dar e frumos.
Doamna Clutter rămase singură în casă. Kenyon și domnul Clutter
plecaseră la Garden City. Gerald Van Vleet își terminase programul,
iar menajera, binecuvântata doamnă Helm, căreia îi putea mărturisi
orice, nu venea la treabă sâmbăta. Așa că nu-i rămânea de făcut
decât să se întoarcă în pat – în patul atât de rar părăsit, încât sărmana
doamnă Helm trebuia să se lupte ca să prindă ocazia să schimbe
așternuturile de două ori pe săptămână.
La etaj se aflau patru dormitoare. Al ei era ultimul, la capătul unui hol
spațios, gol, cu excepția unui leagăn de copil, cumpărat în vederea
vizitelor nepotului. Doamna Clutter socotea că dacă se instalau paturi
pliante, transformând astfel holul în dormitor, casa putea adăposti
douăzeci de oaspeți de Ziua Recunoștinței. Ceilalți invitați urmau să
stea la hoteluri sau să fie găzduiți pe la vecini. Întrunirea din fiecare an
de Ziua Recunoștinței era pentru clanul Clutter un eveniment
important și, cum Herb fusese desemnat acum ca gazdă, ea trebuia
să organizeze totul. Se întâmplase însă ca evenimentul să coincidă cu
pregătirile pentru nunta lui Beverly, iar doamna Clutter avea slabe
speranțe că v-a supraviețui celor două proiecte, căci fiecare necesita
luarea unor hotărâri, lucru care îi displăcuse întotdeauna și de care se
temea. De câte ori soțul ei pleca într-una din călătoriile lui de afaceri,
toți se așteptau ca ea, în lipsa lui, să ia decizii rapide în treburile
fermei, ceea ce devenise insuportabil, un adevărat chin. Și dacă făcea
o greșeală? N-o să se supere Herb? Mai bine să încuie ușa de la
dormitor și să se prefacă mereu că nu aude ori să spună, cum și făcea
uneori: „Nu pot. Nu știu. Lăsați-mă, vă rog”.
Camera atât de rar părăsită avea un aer auster. Dacă patul ar fi fost
făcut, vizitatorul și-ar fi putut-o închipui veșnic neocupată. Un pat de
stejar, un scrin de nuc, o noptieră – apoi doar veioze, o fereastră cu
perdea și un tablou cu Iisus mergând pe apă. Dându-i acestei încăperi
un caracter impersonal, refuzând să aducă aici obiectele ei de uz
personal și lăsându-le la un loc cu ale soțului, era ca și cum ar fi
atenuat ofensa de a nu dormi în aceeași odaie cu el. În singurul sertar
folosit al scrinului se aflau un borcan de cremă Vick pentru frecție,
niște șervețele de hârtie, o pernă electrică, mai multe cămăși de
noapte albe și șosete albe de bumbac. Se culca întotdeauna cu
șosete în picioare, fiindcă îi era întotdeauna frig. Și din același motiv
ținea de obicei ferestrele închise. Cu două veri în urmă, într-o
duminică fierbinte de august, când se retrăsese în camera ei, avusese
loc un incident. În ziua aceea primiseră oaspeți, un grup de prieteni
invitați la fermă să culeagă dude, printre ei aflându-se și Wilma
Kidwell, mama lui Susan. Ca majoritatea celor ce veneau adesea în
vizită la familia Clutter, doamna Kidwell accepta absența gazdei fără
comentarii, presupunând, ca de obicei, că e „indispusă” sau că „e
plecată la Wichita”. În orice caz, când a venit timpul ca lumea să
meargă în livadă, doamna Kidwell s-a scuzat. Crescută la oraș,
obosea ușor și prefera să rămână în casă. Mai târziu, în timp ce
aștepta să se întoarcă lumea de la cules de dude, auzi hohotele
sfâșietoare ale unei ființe îndurerate. „Bonnie?”, strigă ea și se repezi
pe scări, apoi pe hol, până ajunse în camera lui Bonnie. Când
deschise ușa, aerul încins din odaie o plesni brusc ca o palmă
nimicitoare. Se grăbi să deschidă o fereastră: „Nu!”, îi strigă Bonnie,
„nu mi-e cald. Mi-e frig. Îngheț. Doamne! Doamne! Doamne!”, exclamă
ea fluturându-și brațele. „Te implor, Doamne, nu lăsa să mă vadă
cineva în starea asta!” Doamna Kidwell se așeză pe marginea patului.
Dădu s-o ia în brațe și Bonnie în cele din urmă acceptă. „Wilma”, îi
spuse ea, „te-am ascultat, Wilma. V-am ascultat pe toți. Râdeți. Vă
distrați. Eu am pierdut totul. Anii cei mai buni, copiii, totul. Încă puțin și
Kenyon se face mare, o să devină bărbat. Și cum o să-și amintească
de mine? Ca de-o fantomă, Wilma.”
Acum, în ultima zi a vieții ei, doamna Clutter atârnă în dulap capotul
de bumbac înflorat pe care îl purtase și îmbrăcă o cămașă de noapte
lungă, iar în picioare își trase o pereche de șosete albe. Apoi, înainte
să se întindă în pat, își schimbă ochelarii obișnuiți cu o pereche pentru
citit. Deși se abonase la mai multe periodice (The Ladies’ Home
Journal, MeCalls, Reader’s Digest și Together, revista bilunară a
familiilor metodiste), pe noptieră nu se afla decât o Biblie. Un semn de
carte stătea prins între foi, o bucată de mătase apretată, brodată cu
următorul îndemn: „Ia seama, veghează și te roagă: fiindcă nu știi
niciodată când ți se va împlini sorocul”.

Cei doi tineri aveau puține lucruri în comun, dar nu-și dădeau seama
de asta, căci îi legau câteva trăsături superficiale. Amândoi, de pildă,
erau exagerat de îngrijiți, foarte atenți la igienă și la manichiură. După
ce se mânjiseră toată dimineața cu ulei, le luă aproape o oră să se
dichisească la toaleta garajului. În chiloți, Dick arăta altfel decât
îmbrăcat. Cu hainele pe el, lăsa impresia unui tânăr blond spălăcit și
jigărit, de înălțime mijlocie, descărnat și probabil cu pieptul scofâlcit.
Dezbrăcat, dezmințea această impresie, căci semăna mai degrabă cu
un atlet solid, de categoria semi-mijlocie. Un tatuaj înfățișând un cap
de pisică, albastru și rânjit, îi acoperea mâna dreaptă. Pe un umăr îi
înflorea un trandafir albastru. Alte semne, imaginate și desenate chiar
de el, îi împodobeau brațele și trunchiul: un cap de balaur, ținând între
fălcile deschise o țeastă de om; nuduri de femei cu sâni opulenți; un
spiriduș amenințând cu o furcă, cuvântul PACE și o cruce radiind, ca
niște țepușe grosolane, raze de lumină sfântă, precum și două desene
sentimentale, primul, un buchet de flori dedicat lui MAMA-TATA,
cealaltă o inimă care proslăvea iubirea dintre Dick și Carol, fata cu
care se căsătorise la nouăsprezece ani și de care se despărțise peste
șase ani ca să-și „respecte angajamentul” față de o altă tânără
doamnă, mama ultimului său copil. („Am trei băieți de care o să mă
îngrijesc sigur”, scrisese el în cererea de eliberare condiționată. „Soția
mea s-a recăsătorit. Am fost însurat de două ori, dar nu mai vreau să
am nimic de-a face cu cea de-a doua soție.”)
Dar nici fizicul lui Dick și nici galeria de tatuaje în tuș ce îl împodobea
nu lăsau o impresie atât de remarcabilă ca fața alcătuită parcă din
bucăți nepotrivite. Arăta ca și cum i s-ar fi secționat capul ca un măr,
cele două jumătăți fiind apoi lipite puțin descentrat. Chiar se
întâmplase ceva asemănător: trăsăturile imperfect aliniate se datorau
unui accident de mașină din 1950, de pe urma căruia fața lui îngustă
și cu bărbia prea lungă deviase, astfel încât partea stângă, mai lăsată
decât cea dreaptă, făcea ca buzele să-i fie ușor piezișe, nasul strâmb,
iar ochii de mărime diferită să fie plasați la niveluri diferite, cel stâng,
oblic, cu irisul de un albastru morbid, clipind chiorâș și veninos, tic ce
părea să te prevină asupra aluviunilor amare adunate în adâncul
sufletului său. Perry îi spusese însă: „Ochiul nu contează. Ai un
zâmbet minunat. Unul din acele zâmbete cu efect sigur”. E adevărat
că atunci când zâmbea, figura i se contracta la proporțiile corecte,
lăsând să se întrezărească o personalitate mai puțin neliniștitoare –
un „băiat bun”, american verde, cu părul tuns perie, destul de sănătos,
deși nu prea deștept. (De fapt, era foarte ager. Un test de inteligență
luat în închisoare îi adusese un scor de 130 de puncte, când media, în
închisoare, sau chiar în afara ei, oscila între 90 și 110.)
Și Perry fusese schilodit, iar rănile lui, cu care se alesese într-un
accident de motocicletă, erau mai grave ca ale lui Dick. Stătuse
aproape un an în Spitalul de Stat din Washington și alte șase luni în
cârje și, deși accidentul avusese loc în 1952, picioarele lui
butucănoase și pitice, fracturate în cinci locuri și acoperite de cicatrice
jalnice, îl dureau încă atât de rău, încât ajunsese dependent de
aspirine. Mai puțin tatuat decât amicul său, desenele de pe pielea sa
erau mai complicate – nefiind opera unui amator, ci capodopere ale
unor maeștri din Honolulu și Yokohama. Cookie, numele asistentei
care îi arătase multă prietenie cât fusese în spital, era tatuat pe
bicepsul drept; un tigru cu blană albastră, ochi portocalii și colți roșii
rânjea fioros pe bicepsul stâng; un șarpe ce scuipa venin, încolăcit pe
un pumnal, îi aluneca pe braț; iar în alte locuri luceau cranii, se profila
o piatră funerară sau înfloreau crizanteme.
— Perfect, frumosule! Lasă acum pieptănul, îi spuse Dick, îmbrăcat și
gata de plecare.
Renunțase la salopetă și își pusese pantaloni verzui, o cămașă
asortată, iar în picioare, ca și Perry, bocanci negri până la gleznă.
Perry, care niciodată nu găsea pantaloni pe măsura picioarelor lui
prea scurte, purta blugi albaștri, sumecați la manșetă, și o geacă de
piele. Curați, pieptănați și dichisiți ca doi crai ce pleacă la o întâlnire
dublă, ieșiră din garaj și se îndreptară spre mașină.

Distanța dintre Olathe, o suburbie a Kansas City-ului și Holcomb, care

ar putea fi numit o suburbie a Garden City-ului, e de aproximativ șase
sute cincizeci de kilometri.
Un oraș de unsprezece mii de locuitori, Garden City a început să-și
adune părinții fondatori curând după Războiul Civil. Domnului C.J.
(Buffalo) Jones, un vânător de bizoni, mereu pe drumuri, i se
datorează în mare măsură dezvoltarea ulterioară a orașului dintr-o
adunătură de cocioabe și stâlpi de priponit caii într-un bogat centru
agricol, cu baruri elegante, cu operă și cu cel mai somptuos hotel
dintre Kansas City și Denver – pe scurt, un tip de oraș în stilul
excentric al frontierei, rivalizând cu Dodge City – o așezare mai
celebră, situată la o depărtare de optzeci de kilometri. Odată cu
Buffalo Jones, care și-a pierdut întâi banii, iar apoi mințile (și-a
petrecut ultimii ani ai vieții ținând discursuri oamenilor pe stradă și
protestând împotriva exterminării brutale a animalelor, măcelărite mai
înainte chiar de el în mod atât de profitabil), splendorile trecutului sunt
astăzi îngropate. Unele amintiri persistă: un șir de clădiri comerciale
nu prea frumoase, cunoscut sub numele de Blocurile Buffalo, hotelul
Windsor, pe vremuri măreț, cu restaurantul lui splendid, cu tavan înalt
și cu ambianța lui specială creată de scuipători și lăzi cu palmieri,
rezistă în mijlocul prăvăliilor și piețelor de tot felul ca o piatră de hotar
pe Main Street, un hotel, comparativ cu altele, sărac în clienți, căci
odăile întunecoase și imense ale Windsorului, ca și coridoarele pline
de ecouri, oricât ar fi ele de evocatoare, nu pot rivaliza cu aerul
condiționat oferit la micul și cochetul hotel Warren și nici cu motelul
Wheat Lands, dotat cu televizoare în fiecare cameră și cu un „bazin
de înot încălzit”.
Oricine a traversat America de la o coastă la alta, cu trenul sau
mașina, a trecut probabil prin Garden City, dar e firesc să presupui că
puțini călători își amintesc de acest eveniment. Arată ca un oraș
oarecare, de mărime mijlocie, din centrul, de fapt, chiar din însuși
miezul Statelor Unite. Pe bună dreptate poate, locuitorii nu ar admite o
astfel de părere. Deși laudele localnicilor pot fi exagerate („Căutați în
lumea întreagă și n-o să găsiți oameni mai prietenoși, aer mai
proaspăt și apă mai dulce ca la noi” și „Aș putea să plec la Denver cu
un salariu de trei ori mai mare, dar am cinci copii și nu cred că există
loc mai bun ca să-ți crești copiii. Școli excelente, unde se practică
toate sporturile. Avem până și o facultate destul de bună”, și „Am venit
aici să lucrez ca jurist. Doar temporar, n-am intenționat niciodată să
rămân. Dar când mi s-a ivit prilejul să mă mut, mi-am zis: De ce să
plec? De ce dracu’? Poate nu-i ca la New York, dar cine are nevoie de
New York? Vecini cumsecade, oameni care țin unii la alții, asta
contează. Avem aici tot ce-i trebuie unui om de treabă. Biserici
frumoase. Un teren de golf”.), noul sosit în Garden City, odată ce se
obișnuiește cu tăcerea ce se lasă pe Main Street după ora opt,
descoperă multe lucruri în sprijinul laudelor acestora: o bibliotecă
publică bine pusă la punct, un ziar local competent, piețe umbrite de
arbori, cu iarbă verde, risipite ici și colo, străzi liniștite cu case pe care
animalele și copiii pot alerga fără teamă, un parc imens și
întortocheat, completat de o menajerie („Veniți să vedeți urșii polari!”
„Veniți să-l vedeți pe Penny, elefantul!”) și un bazin de înot, întins pe
câteva hectare („Cel mai mare bazin de înot din lume cu intrare
liberă!”) Asemenea amenajări, ca și praful, vânturile și trenurile care
veșnic fluieră compun un oraș intim, de care își amintesc probabil cu
nostalgie cei ce l-au părăsit, și dau localnicilor sentimentul trăiniciei și
al mulțumirii.
Fără excepție, locuitorii din Garden City neagă că populația orașului
poate fi delimitată social („Nu, domnule. Nici vorbă de-așa ceva aici.
Toți sunt egali, indiferent de avere, culoare sau credință. La noi totul e
cum ar trebui să fie într-o democrație”), deși, evident, distincțiile de
clasă sunt la fel de limpede respectate și la fel de vizibile ca în orice
așezare omenească. La o sută șaizeci de kilometri vest se iese din
Centura Bibliei, fâșia subțire de teritoriu american bântuită de spectrul
Bibliei, unde ești silit, până și numai din motive de afaceri, să iei foarte
în serios religia. În ținutul Finney însă te afli între granițele stabilite de
Centura Bibliei și de aceea afiliația religioasă constituie cel mai
important factor ce influențează statutul social. Un amestec de
baptiști, metodiști și romano-catolici cuprinde optzeci la sută din
credincioșii regiunii, cu toate că în elită – compusă din oameni de
afaceri, bancheri, avocați și medici, ca și fermieri mai înstăriți, care
lucrează cele mai bune pământuri – predomină prezbiterienii și
episcopalienii. În ansamblu, administrația orașului se compune din
republicani de dreapta, aparținând bisericii prezbiteriene și
episcopaliene, deși întâmplător se mai infiltrează și câte un metodist
sau un democrat.
Om instruit și realizat din punct de vedere profesional, republican de
frunte și conducător religios – deși ținea de biserica metodistă –,
domnul Clutter se cuvenea să se numere printre patricienii locali, dar
așa cum nu se afiliase niciodată Country Club-ului din Garden City, tot
astfel nu încercase niciodată să se asocieze coteriei de la putere. Din
contră, nu împărtășea distracțiile lor. Nu înțelegea la ce slujesc
jocurile de cărți, golful, cocktailurile sau dineurile cu bufet suedez,
date la ora zece seara – și, de fapt, orice fel de ocupație prin care
simțea că „nu se realizează ceva”. Cu alte cuvinte, în loc să participe
la o partidă de golf în acea dimineață luminoasă, domnul Clutter
prezida întrunirea Clubului de Tineret 4H din ținutul Finney (4H
înseamnă Head, Heart, Hands, Health2
—
mottoul clubului susținând că „Învățăm să facem un lucru pe măsură
ce îl facem”. Clubul e o organizație la scară națională, cu filiere peste
ocean, având scopul de a le veni în ajutor celor de la țară – mai ales
copiilor și tinerilor –, căutând să dezvolte abilitățile practice și
caracterul moral. Nancy și Kenyon erau membri activi de la vârsta de
șase ani.) Aproape de sfârșitul întrunirii, domnul Clutter spuse:

— Trebuie să vă comunic acum ceva în privința unuia dintre membrii

noștri adulți.
Privirea i se opri asupra unei japoneze dolofane, înconjurată de patru
copii japonezi dolofani.
— O cunoașteți cu toții pe doamna Ashida. Știți că familia Ashida s-a
mutat aici din Colorado și s-a apucat de agricultură în Holcomb acum
doi ani. O familie pe cinste, genul de oameni cu care Holcomb e fericit
să aibă de-a face. Așa o să vă spună toată lumea. Oricine a fost
bolnav și-a apelat la doamna Ashida știe câți kilometri a străbătut ca
să-i aducă una din minunatele ei supe. Sau florile pe care le cultivă
acolo unde nu te-ai aștepta să crească. Iar anul trecut, la târgul
ținutului, țineți minte cât de mult a contribuit la succesul exponatelor
clubului. Astfel încât aș dori să vă propun s-o răsplătim pe doamna
Ashida cu ocazia banchetului dat marțea viitoare în cinstea succeselor
noastre.
Copiii ei o împunseseră și o traseră de mânecă. Cel mai mare dintre
băieți strigă:
— Hei, mami, de tine e vorba!
Doamna Ashida se simțea însă rușinată. Se șterse la ochi cu mâinile
ei dolofane, ca ale unui prunc, și râse. Doamna Ashida era soția unui
arendaș. Ferma lucrată de ei, o suprafață cu totul izolată și bătută de
vânturi, se afla la jumătatea drumului dintre Garden City și Holcomb.
După ce se sfârșeau întrunirile clubului, domnul Clutter îi conducea de
obicei acasă pe membrii familiei Ashida și tot astfel procedă și acum.
— Dumnezeule, ce surpriză! spuse doamna Ashida în timp ce rulau
pe drumul național nr. 50 în camioneta domnului Clutter. Am impresia
că tot timpul îți mulțumesc, Herb. Dar îți mai mulțumesc o dată.
Îl cunoscuse a doua zi de la sosirea lor în ținutul Finney. Era în ajun
de Halloween, iar domnul Clutter, împreună cu Kenyon, veniseră în
vizită, aducând cu camioneta dovleci mari și mici. Și cât a durat acel
an greu de început se pomeniseră cu daruri – legume necultivate încă
de familia Ashida: coșuri de sparanghel și salată verde. Iar Nancy
venea deseori cu Babe, s-o călărească puștii.
— Știți, de fapt, n-am trăit nicăieri mai bine ca aici. Hideo e de aceeași
părere. Chiar nu ne place deloc să ne gândim la plecare. Cum ar fi s-o
luăm din nou de la capăt.
— Plecare? protestă domnul Clutter și încetini mașina.
— Să vezi, Herb, ferma de aici, cei pentru care muncim – Hideo crede
c-am putea câștiga mai bine în altă parte. Poate în Nebraska. Nu-i
nimic hotărât. Deocamdată discutăm.
Vocea ei plăcută, veșnic gata să izbucnească în râs, dădea veștilor
triste o notă oarecum veselă. Observând însă că domnul Clutter se
mohorâse, schimbă vorba.
— Herb, vreau părerea unui bărbat, spuse ea. Eu și copiii am
economisit să-i facem lui Hideo un cadou grozav de Crăciun. Trebuie
să-și pună dinți. Ce crezi, dacă soția ta ar vrea să-ți dăruiască trei dinți
de aur, ai lua-o drept un dar nepotrivit? Cu alte cuvinte, poți să-i ceri
unui bărbat să-și petreacă Crăciunul pe scaunul dentistului?
— Ești nemaipomenită. Nici să nu te gândești să pleci de aici, zise
domnul Clutter. Da, cumpără-i neapărat dinții de aur. În locul lui, mi-ar
face plăcere.
Răspunsul lui o încântă pe doamna Ashida, căci știa că nu i-ar fi dat
dreptate dacă n-ar fi fost într-adevăr de acord. Era un domn. Nu și-l
amintea să fi făcut vreodată pe boierul, să fi profitat de pe urma cuiva
sau să nu-și fi respectat o promisiune.
— Ascultă, Herb, la banchet să nu mi se ceară să țin o cuvântare, ne-
am înțeles, da? Nu-i de mine. Cu tine e altceva. Tu poți să te ridici și
să vorbești fără probleme în fața a sute de oameni. Mii de oameni. Să
fii foarte degajat și să-i convingi aproape de orice. Nu te sperie absolut
nimic, zise ea pomenind una dintre calitățile unanim recunoscute ale
domnului Clutter, o siguranță lipsită de temeri ce-l făcea unic și care,
deși stârnea respect, îngrădea totodată, într-o oarecare măsură,
afecțiunea celorlalți. Nu pot să-mi închipui că ți-ar fi vreodată teamă
de ceva. Orice s-ar întâmpla, ai ști ce să spui ca să ieși basma curată.

Pe la jumătatea după-amiezii, Chevroletul negru ajunse la Emporia,

statul Kansas, un oraș mare și un loc sigur, cum stabiliseră ocupanții
mașinii, pentru a-și face cumpărăturile. Parcară pe o stradă laterală,
apoi hoinăriră până când dădură de un magazin universal ticsit de
clienți, numai bun pentru ce-aveau ei de gând.
La început cumpărară niște mănuși de cauciuc pentru Perry, care,
spre deosebire de Dick, uitase să-și aducă perechea veche de-acasă.
Apoi, se deplasară până la un raion cu ciorapi de damă. După ce
ezitară o vreme, Perry zise:
— M-am hotărât.
Dick nu se hotărâse.
— Ce fac cu ochii? Toți ciorapii ăștia sunt prea deschiși ca să-i
ascundă.
— Domnișoară, spuse Perry, atrăgând atenția unei vânzătoare, aveți
cumva ciorapi negri?
Când ea îi răspunse că nu, Perry propuse să încerce la alt magazin.
— Cu ciorapi negri mergem la sigur.
Dick însă se decisese: indiferent de culoarea lor, ciorapii erau o
cheltuială inutilă, mai mult îi încurcau („Am investit destui bani în
această operație”) și, la urma urmei, oricine i-ar fi întâlnit n-avea
șanse să supraviețuiască pentru a depune mărturie împotriva lor.
— Fără martori, îi reaminti el lui Perry, care avea impresia că mai
auzise replica de un milion de ori.
Îl enerva cum articula Dick cele două cuvinte, ca și cum ar fi soluționat
toate problemele. Era o prostie să nu recunoască totuși că putea să
existe un martor pe care să nu-l vadă.
— Se mai întâmplă și chestii inefabile, lucrurile pot lua din senin o altă
turnură, spuse el.
Dick însă, zâmbind arogant, golănește, nu-i dădu dreptate:
— Scoate-ți frica din oase. N-are ce să meargă prost.
Nu. Fiindcă planul îi aparținea lui Dick și de la sunetul primului pas și
până la tăcerea finală, totul fusese pus la punct fără greș.
În continuare îi interesa o frânghie. Perry studie eșantioanele și le
încercă. Lucrase pe vremuri în Marina Comercială, așa că se pricepea
la frânghii și știa să facă noduri. Alese o frânghie albă de nailon, tare
ca sârma și doar puțin mai groasă. Discutară de câți metri aveau
nevoie. Problema îl scoase din sărite pe Dick, căci era legată de
neînțelegeri mai mari și, în ciuda presupusei perfecțiuni a planului
general, nu reușea să-i găsească rezolvare. În cele din urmă zise:
— Dumnezeule, de unde dracu’ vrei să știu?
— N-ar strica să știi.
— E el. E ea. Mai sunt băiatul și fata, încercă să-i numere Dick. Și
poate alți doi. Dar e sâmbătă. S-ar putea să aibă oaspeți. Putem să ne
așteptăm la opt persoane sau chiar douăsprezece. Singurul lucru
sigur e că va trebui să-i curățăm pe toți.
— Mi se par cam mulți ca să fii așa de sigur.
— Nu ți-am promis eu ție, iubitule, c-o să le împroșcăm coafurile pe
pereți?
Perry dădu nepăsător din umeri.
— Să luăm mai bine tot colacul.
Era un colac lung de aproape o sută de metri – mai mult decât
suficient pentru douăsprezece persoane.

Kenyon construise singur cufărul: un cufăr de mahon, întărit cu cedru,

pe care voia să i-l ofere lui Beverly ca dar de nuntă. Acum, în timp ce
lucra la el în așa-numitul atelier de la demisol, îl dădea cu un strat de
lac. Mobilierul din atelier – o încăpere cu podea de ciment care se
întindea pe toată lungimea casei – era format aproape în întregime din
obiecte lucrate de Kenyon (rafturi, mese, scaune, o masă de ping-
pong) și din broderii de-ale lui Nancy (o husă de creton care întinerea
o canapea veche, perdele și perne pe care scria „Ești fericit?” și „Nu-i
nevoie să fii nebun ca să locuiești aici, dar ajută”). Nancy și Kenyon
încercaseră să zugrăvească încăperea, să mai înveselească un pic
aerul ei mohorât, dar nu-și dăduseră seama de eșec. De fapt,
amândoi își închipuiau că atelierul e un mare succes și o
binecuvântare – Nancy pentru că acolo își putea primi și distra „gașca”
fără s-o deranjeze pe mama ei, iar Kenyon fiindcă putea să rămână
singur, liber să bocăne, să taie cu fierăstrăul și să se ocupe de
„invențiile” lui, ultima constând într-o oală electrică. Alături de atelier
era camera cazanelor. Înăuntru se afla o masă cu unelte risipite pe ea
și încărcată cu câteva dintre operele lui în lucru: un amplificator și un
vechi patefon cu pâlnie, pe care dorea să-l repună în funcțiune.
Kenyon nu semăna fizic cu niciunul din părinți. Părul, tuns perie, avea
o culoare cânepie. Băiatul măsura un metru optzeci, era subțirel – dar
destul de vânjos, căci reușise odinioară să salveze două oi cărându-le
trei kilometri prin viscol –, solid, puternic, deși condamnat, ca toți
băieții deșirați, la o proastă coordonare a mișcărilor. Acest defect,
agravat de incapacitatea lui de a se descurca fără ochelari, îl silea să
participe doar formal în acele echipe sportive (baschet, baseball) care
constituiau ocupația principală a celor mai mulți băieți cu care s-ar fi
putut împrieteni. Avea doar un singur prieten bun, pe Bob Jones, fiul
lui Taylor Jones, a cărui fermă se afla la un kilometru și jumătate la
vest de ferma Clutter. În regiunea rurală din Kansas, băieții încep să
conducă mașinile de mici. Kenyon avea unsprezece ani când tatăl lui
i-a îngăduit să cumpere, cu banii câștigați din creșterea oilor, o
camionetă veche, cu motor model A – Camioneta-Coiot, cum o
botezaseră el și Bob. Nu departe de ferma River Valley se întinde un
ținut misterios, cunoscut sub denumirea de Sand Hills. Seamănă cu o
plajă fără ocean, iar noaptea, coioții se strecoară printre dune și se
adună în hoarde să urle. În nopțile cu lună, băieții dădeau buzna cu
mașina peste ei și-i puneau pe fugă, încercând să-i întreacă. Rareori
reușeau, căci și cel mai jigărit coiot poate atinge optzeci de kilometri
pe oră, în timp ce viteza maximă a camionetei era de vreo șaizeci. Era
totuși o distracție violentă și frumoasă – camioneta aluneca pe nisip,
coioții fugeau sub lună și, cum spunea Bob, îți zvâcnea inima în piept.
La fel de amețitoare și chiar mai profitabile s-au dovedit cursele după
iepuri organizate de cei doi băieți: Kenyon țintea bine, iar prietenul lui
și mai bine, așa că livrau uneori câte cincizeci de bucăți „fabricii de
iepuri”, o întreprindere din Garden City care plătea zece cenți pe cap
de iepure, îi îngheța rapid și-i expedia crescătorilor de vizoni. Dar
evenimentul cel mai important, atât pentru Kenyon, cât și pentru Bob,
era vânătoarea de weekend de-a lungul malurilor râului: hoinăreala,
dormitul în pături, așteptarea în zori a fâlfâitului sonor de aripi, tupilatul
în vârful picioarelor, apoi clipa cea mai plăcută, întoarcerea acasă,
mândri, cu câte zece rațe bălăbănindu-li-se la centură.
În ultima vreme însă, raporturile dintre Kenyon și prietenul lui se
schimbaseră. Nu se certaseră, nu se despărțiseră fățiș, nu se
întâmplase nimic, atât că Bob, care avea șaisprezece ani, începuse
„să iasă cu o fată”, astfel încât Kenyon, cu un an mai mic și încă
adolescent, fără legături cu fetele, nu se mai putea bizui pe tovărășia
lui. Bob îi spusese: „Când o să fii de vârsta mea, o să gândești altfel.
Și eu eram ca tine: ce treabă să am eu cu fetele? Pe urmă însă începi
să vorbești cu una și e grozav. O să vezi”. Kenyon se îndoia. Nu era
în stare să conceapă că-și va pierde vreodată o oră cu vreo fată, când
putea să dedice acea oră puștilor, cailor, uneltelor, mașinăriilor sau
chiar unei cărți. Dacă nu-l mai avea pe Bob alături, prefera să rămână
singur, căci temperamental nu părea câtuși de puțin fiul domnului
Clutter, ci mai degrabă copilul lui Bonnie – un băiat delicat și retras.
Colegii de aceeași vârstă îl considerau „bățos”, și totuși îl iertau
spunând despre el: „Ei, Kenyon trăiește pur și simplu într-o lume a lui”.
Kenyon lăsă lacul să se usuce; se apucă de o altă treabă, în aer liber.
Dorea să aranjeze grădina de flori a mamei lui, un loc îndrăgit, năpădit
de un frunziș sălbatic, crescut sub fereastra dormitorului ei. Când
ajunse acolo, dădu peste unul dintre muncitorii fermei, care săpa
pământul cu cazmaua. Era Paul Helm, soțul menajerei.
— Ai văzut mașina aia? îl întrebă domnul Helm.
Da, Kenyon văzuse mașina pe alee – un Buick cenușiu, parcat la
intrarea în biroul tatălui său.
— Am crezut că știi cine-a venit cu ea.
— O fi domnul Johnson. Tata spunea că-l așteaptă.
Domnul Helm (răposatul domn Helm – avea să moară de un atac de
inimă în martie anul următor) era un om mohorât, de aproape șaizeci
de ani, a cărui atitudine rezervată ascundea o natură curioasă și
prudentă. Îi plăcea să știe ce se întâmplă.
— Care Johnson?
— Tipul cu asigurările.
— O fi cumpărat taică-tu un teanc întreg, bombăni el. Că mașina aia
stă aici de trei ore.
Răcoarea serii ce se lăsa înfiora aerul și, cu toate că văzduhul era
încă de un albastru intens, lujerii crizantemelor din grădină aruncau
umbre lungi. Printre ele se juca pisica lui Nancy, prinzându-și lăbuțele
în rafia cu care Kenyon și bătrânul legau plantele. Deodată apăru și
Nancy de pe câmp, călare pe grăsana Babe – iapa venea de la râu,
după scalda de sâmbătă. Teddy, câinele, îi întovărășea și toți trei erau
uzi și luceau.
— Ai să răcești, îi spuse domnul Helm.
Nancy râse. Nu fusese niciodată bolnavă, nici măcar o dată. Lunecă
jos de pe Babe, se întinse pe iarbă la marginea grădinii, luă pisica, o
ridică deasupra capului și o sărută pe botic și pe mustăți.
Kenyon se arătă dezgustat.
— Să pupi animalele-n bot.
— Parcă tu nu-l pupai pe Skeeter, îi aminti ea.
— Skeeter era cal.
Un cal frumos, un armăsar roșcat, crescut de Kenyon. Ce garduri
sărea Skeeter! „Obosești prea tare animalul”, îl prevenise tatăl său.
„Într-o zi o să-și dea duhul”. Și așa se și întâmplase; în timp ce
Skeeter trecea ca fulgerul pe un drum, cu stăpânul în șa, inima i se
oprise, se împleticise și murise pe loc. Era un an de atunci și Kenyon
îl mai bocea încă, deși avea promisiunea tatălui său că-l va lăsa la
primăvară să-și aleagă cel mai frumos mânz.
— Kenyon, îl întrebă Nancy, crezi că Tracy o să poată vorbi până la
Ziua Recunoștinței?
Tracy, care nu împlinise niciun an, era nepotul ei, fiul Eveannei, sora
de care se simțea cel mai apropiată.
— Ce încântată aș fi să-l aud spunând „mătușă Nancy” sau „unchiule
Kenyon”. Ție nu ți-ar plăcea să-l auzi spunându-ți „unchiule”? Nu ți-ar
plăcea la nebunie să fii unchi? Kenyon? De ce naiba nu-mi răspunzi
niciodată?
— Fiindcă te prostești, îi spuse el aruncându-i o floare cu codița ruptă,
o dalie ofilită, pe care ea și-o prinse în păr.
Domnul Helm își luă cazmaua la spinare. Ciorile croncăneau, amurgul
se lăsa tot mai mult, iar el locuia departe. Ulmii chinezești se
transformaseră într-un tunel de beznă verde, iar el locuia la capătul
lui, la aproape un kilometru de acolo.
— Seara bună, zise el și porni la drum.
Se întoarse o singură dată. „Iar atunci”, avea să depună el mărturie a
doua zi, „a fost ultima dată când i-am văzut. Nancy o ducea pe
bătrâna Babe la grajd. Cum ziceam, nimic deosebit”.

Chevroletul negru era parcat din nou, de data asta în fața unui spital
catolic, la periferia orașului Emporia. Cicălit încontinuu („Asta-i
beleaua cu tine, îți închipui că nu există decât o singură soluție, a lui
Dick”), Dick se dăduse bătut. În timp ce Perry aștepta în mașină, el se
dusese în spital să încerce să cumpere de la o călugăriță o pereche
de ciorapi negri. Metoda cam nepotrivită de a-i obține fusese
scorneala lui Perry. Călugărițele, argumentase el, aveau desigur o
rezervă de ciorapi.
Ideea prezenta, firește, un dezavantaj: călugărițele și tot ce ținea de
ele aduceau ghinion, iar Perry credea fără tăgadă în superstițiile lui.
(Iată altele: numărul 15, părul roșcat, florile albe, preoții care-ți tăiau
calea, șerpii din vise.) N-aveau totuși de ales. Persoanele foarte
superstițioase sunt adeseori extrem de fataliste. Perry intra în această
categorie. Se afla aici, angajat în operațiunea de față, nu fiindcă ar fi
dorit-o, ci fiindcă soarta hotărâse astfel. Putea s-o și dovedească, deși
nu voia, cel puțin nu de față cu Dick, căci dovada ar fi atras după sine
mărturisirea adevăratului motiv pentru care se întorsese în Kansas.
Încălcarea condițiilor de eliberare nu avea nici cea mai mică legătură
cu „lovitura” lui Dick sau cu chemarea lui. Altul era motivul, și anume
că în urmă cu câteva săptămâni aflase că joi, 12 noiembrie, un alt fost
tovarăș de pușcărie urma să fie eliberat din Penitenciarul de Stat din
Kansas, la Lansing și, „mai mult decât orice pe lume”, dorea să-l
revadă pe „singurul lui prieten adevărat”, pe „genialul” Willie-Jay.
În timpul primului din cei trei ani petrecuți la închisoare, Perry îl
urmărise pe Willie-Jay de departe, cu mult interes, dar și cu teamă.
Dacă doreai să fii considerat un dur, nu era recomandabil să te
împrietenești cu Willie-Jay. Era ajutorul preotului închisorii, un irlandez
zvelt, cu părul încărunțit de timpuriu și cu ochi cenușii și melancolici.
Vocea lui de tenor era fala corului închisorii. Chiar și Perry, deși
disprețuia orice manifestare de pietate, se simțea „înălțat” când îl
auzea pe Willie-Jay intonând „Tatăl nostru”. Limbajul grav al imnului,
redat într-un spirit atât de pătimaș, îl mișca, îl făcea să pună nițel la
îndoială justețea disprețului său. În cele din urmă, îmboldit ușor de o
curiozitate religioasă, se apropiase de ajutorul preotului, iar Willie-Jay
îl acceptase imediat, intuind în atletul cu picioarele schiloade, cu
privire nebuloasă, cu vocea gravă și voalată, un „poet, un suflet ales și
demn de mântuire”. Îl cuprinsese ambiția de a „aduce băiatul pe căile
Domnului”.
Speranțele lui de succes se amplificaseră în ziua când Perry îi arătase
un pastel de-al lui – un portret mare al lui Iisus, executat fără pic de
naivitate tehnică. Preotul protestant de la Lansing, reverendul James
Post, prețuise atât de mult pastelul, încât îl atârnase în biroul său,
unde se găsește și astăzi: un Mântuitor subțirel și frumușel, cu buzele
pline și ochii triști ai lui Willie-Jay. Tabloul reprezentase apogeul
încercărilor spirituale ale lui Perry, niciodată foarte serioase, și
totodată, ca supremă ironie, chiar finalul lor. Își renegase portretul
drept „o mostră de ipocrizie”, o tentativă de a-l „păcăli și înșela” pe
Willie-Jay, căci Perry rămăsese la fel de sceptic în privința existenței
lui Dumnezeu ca la început. Dar de ce s-o recunoască și să riște
astfel să-și piardă singurul prieten care-l „înțelesese cu adevărat”?
(Hod, Joe, Jesse, vagabonzi într-o lume în care rareori își spuneau pe
numele de familie, iată cine erau „amicii” lui – niciunul ca Willie-Jay,
care, după părerea lui Perry, era „mult deasupra mediei intelectuale,
înzestrat cu capacitățile perceptive ale unui psiholog bine instruit”.
Cum se putea ca un om atât de înzestrat să se înfunde la Lansing?
Perry era nedumerit. Răspunsul pe care îl cunoștea, dar pe care îl
respingea drept „o deviere de la problema mai adâncă, de ordin
omenesc”, apărea limpede minților mai simple: ajutorul duhovnicului,
în vârstă de treizeci și opt de ani pe atunci, era un hoț, un găinar care
în douăzeci de ani ispășise condamnări în cinci state.) Perry se
hotărâse să-i spună adevărul: îi părea rău, dar raiul, iadul, sfinții,
milostenia cerească nu erau de el, iar dacă afecțiunea lui Willie-Jay se
bizuise pe speranța că Perry urma să i se alăture într-o zi la poalele
crucii, atunci se înșelase, iar prietenia lor era falsă, o escrocherie, ca
și portretul.
Ca de obicei, Willie-Jay îl înțelesese. Dezamăgit, dar nu descurajat, el
continuase să ademenească sufletul lui Perry până în ziua când
proprietarul sufletului, eliberat condiționat, plecase. În ajunul acestui
eveniment îi scrisese lui Perry o scrisoare de adio, al cărei ultim
paragraf se încheia astfel:

„Ești un om al pasiunilor extreme, un om flămând care nu știe prea

bine ce-i stârnește pofta, un om profund frustrat ce se străduiește
să-și proiecteze individualitatea pe fundalul unui conformism rigid.
Trăiești într-o demi-lume, suspendat între două suprastructuri, una
autoexpresia, cealaltă autodistrugerea. Ești puternic, dar în forța ta
există un punct nevralgic și dacă n-ai să înveți să-l controlezi,
 acest punct se va dovedi mai puternic decât forța ta și te va
învinge. Punctul nevralgic? O reacție emotivă explozivă, cu totul
disproporționată față de cauza care a produs-o. De ce? De ce
această mânie lipsită de temei la vederea altora care sunt fericiți
sau mulțumiți, de ce acest dispreț tot mai mare față de oameni și
dorința de a le face rău? Foarte bine, îți închipui că sunt proști, îi
disprețuiești din cauza moralei lor, fericirea lor e izvorul frustrării și
resentimentelor tale. Însă porți în tine niște dușmani îngrozitori, la
fel de distrugători ca gloanțele, cu timpul. Slavă Domnului că un
glonț își omoară victima pe loc. Aceste bacterii din tine, dacă ating
maturitatea, nu omoară omul, dar lasă în urmă carcasa unei ființe
sfâșiate și deformate. În lăuntrul ființei, focul încă mai arde, dar e
alimentat cu coarde și așchii de dispreț și de ură. Poate să strângă
averi, dar niciodată succese, fiind propriul său dușman, împiedicat
să se bucure cu adevărat de propriile realizări”.

Perry, măgulit că era obiectul acestei predici, dăduse scrisoarea lui

Dick, care își formase o părere proastă despre Willie-Jay și numise
scrisoarea „o aiureală pocăită, de-alde Billy Graham”, adăugând:
„Coarde de dispreț! El e o coardă penală!”. Evident, Perry se
așteptase la această reacție și, în secret, fusese încântat de ea, căci
prietenia lui cu Dick, pe care de-abia dacă-l cunoștea până în ultimele
luni petrecute la Lansing, era rezultatul și contraponderea admirației
profunde pentru ajutorul pastorului. Poate că Dick era într-adevăr
„superficial” sau cum spunea Willie-Jay, „o brută câinoasă”. Cu toate
acestea, Dick avea un haz nebun, era șmecher, realist, „tăia în carne
vie”, nu avea gărgăuni în cap și nici nu bătea câmpii; în plus, spre
deosebire de Willie-Jay, nu critica aspirațiile exotice ale lui Perry.
Asculta cu plăcere, se entuziasma, împărtășea viziunile asupra
„comorilor sigure” afundate prin mările mexicane sau în jungla
braziliană.
După eliberarea lui Perry, trecuseră patru luni, luni în care se
hurducase de colo-colo într-un Ford de mâna a cincea, ce-l costase o
sută de dolari, de la Reno la Las Vegas, de la Bellingham, în
Washington, la Buhl, în Idaho. La Buhl găsise pentru o vreme de lucru
ca șofer pe un camion, iar acolo îl ajunsese scrisoarea lui Dick:
„Prietene P, M-am eliberat în august și, după ce-ai plecat, am întâlnit
pe Cineva, nu-l cunoști, dar mi-a vândut un pont care poate să ne iasă
Splendid. O lovitură sigură, o ocazie formidabilă…” Până atunci Perry
nu-și imaginase că o să-l revadă pe Dick. Sau pe Willie-Jay. Dar la
amândoi se gândise adesea, mai ales la cel din urmă, care luase
proporții în amintire – ajunsese un înțelept cărunt, bântuindu-i
coridoarele minții. „Urmărești tot ce e negativ”, îl informase odinioară
Willie-Jay într-una din predicile lui. „Vrei să nu-ți pese de nimic, să
trăiești fără răspunderi, fără credință, fără prieteni sau căldură
sufletească.”
În hoinărelile lui recente, solitare și incomode, Perry cântărise mereu
această judecată și ajunsese la concluzia că era nedreaptă. Lui îi
păsa, dar cui îi păsase vreodată de el? Tatălui său? Da, până la un
punct. Unei fete sau două, dar asta era „poveste lungă”. Nimănui nu-i
păsase de el în afară de Willie-Jay. Doar Willie-Jay îi recunoscuse
valoarea, potențialul, îi confirmase că nu e doar o corcitură scundă și
năpădită de mușchi, îl văzuse, cu toate predicile lui, așa cum se
vedea chiar el – „excepțional”, „un suflet rar”, „un artist”. Vanitatea lui
își găsise sprijin în Willie-Jay, sensibilitatea lui un adăpost, iar exilul de
patru luni din această înaltă apreciere o făcuse mai atrăgătoare ca
orice vis cu comori de aur ascunse. Așa că atunci când primise
invitația lui Dick și-și dăduse seama că data propusă pentru venirea lui
în Kansas aproape coincidea cu eliberarea lui Willie-Jay, știuse ce-
avea de făcut. Plecase cu mașina la Las Vegas, vânduse rabla acolo,
își împachetase colecția de hărți, scrisori vechi, manuscrise și cărți și
își cumpărase un bilet de autocar. Urmările călătoriei le lăsase în voia
soartei. Dacă nu reușea „să aranjeze lucrurile” cu Willie-Jay, atunci
putea să ia în considerare propunerea lui Dick. Până la urmă, avusese
de ales între Dick și zero barat, căci atunci când autocarul lui Perry
ajunsese la Kansas City, în seara zilei de 12 noiembrie, Willie-Jay,
care nu-l putuse anunța de sosirea lui, plecase din oraș – plecase de
fapt doar cu cinci ore în urmă de la același cap de linie unde se
dăduse jos Perry. Atât aflase telefonându-i reverendului Post, care îl
descurajase și mai mult, refuzând să-i dezvăluie destinația exactă a
fostului său ajutor. „A luat-o spre est”, îi spusese pastorul. „În căutarea
unor ocazii mai fericite. O muncă cinstită și un cămin cu oameni
cumsecade, dornici să-l ajute”. Iar Perry, punând receptorul în furcă,
se simțise „năucit de furie și dezamăgire”.
Când însă i se potolise mânia, se întrebase la ce se așteptase cu
adevărat de la întâlnirea cu Willie-Jay. Libertatea îi despărțise. Ca
oameni liberi nu mai aveau nimic în comun, erau prea diferiți, n-ar fi
format niciodată o „echipă” – în niciun caz una capabilă să se
aventureze, la sud de graniță, în plonjoanele la mare adâncime pe
care le plănuise cu Dick. Cu toate acestea, dacă nu ar fi ratat
întâlnirea cu Willie-Jay, dacă ar fi fost împreună măcar o oră, Perry
era absolut convins – pur și simplu „știa” – că nu ar fi lălăit-o acum pe
lângă un spital, așteptând să iasă Dick cu o pereche de ciorapi negri.
Dick se întoarse cu mâna goală.
— N-a mers, îl anunță el cu o nepăsare suspectă, care stârni
bănuielile lui Perry.
— Ești sigur? Ești sigur barem că ai întrebat?
— Firește.
— Nu te cred. Am impresia c-ai intrat acolo, te-ai plimbat câteva
minute și-ai ieșit.
— Foarte bine, iubitule. Fie cum zici tu.
Dick porni motorul. După ce merseră o vreme în tăcere, Dick îl bătu
pe Perry pe genunchi.
— Hai, lasă, zise el. A fost o idee nasoală. Ce dracu’ și-ar fi închipuit
alea? Când m-ar fi văzut dând buzna ca într-o dugheană
blestemată…
— Poate că-i mai bine așa, îi răspunse Perry. Călugărițele aduc
ghinion.

Reprezentantul din Garden City al Societății de Asigurare pe Viață din

New York zâmbi în timp ce-l urmărea pe domnul Clutter cum își
deșurubează capacul stiloului Parker și își deschide carnetul de
cecuri. Asta îi aminti de o glumă pe care o auzise prin partea locului.
— Știi ce se spune despre tine, Herb? „De când tunsul a ajuns un
dolar jumate, Herb dă frizerului un cec.”
— Perfect adevărat, replică domnul Clutter. Ca regii, devenise celebru
pentru faptul că nu avea niciodată bani la el. Așa înțeleg eu să fac
afaceri. Când vin tipii de la impozite și-și vâră nasul peste tot, cecurile
anulate devin prietenii tăi cei mai buni.
Cu cecul scris, dar încă nesemnat, se lăsă pe spate în scaunul de
birou, părând să reflecteze. Agentul, un bărbat pe nume Bob Johnson,
îndesat, cam chel și cu maniere destul de degajate, spera ca nu
cumva clientul să se răzgândească în ultima clipă. Herb era
încăpățânat, îi trebuise mult timp să ia o hotărâre. Johnson stăruise
mai bine de un an ca să încheie asigurarea. Dar nu, clientul trecea
doar prin ceea ce Johnson numea Momentul Solemn – un fenomen
bine cunoscut agenților de asigurări. Dispoziția celui care își asigură
viața seamănă cu a omului care își semnează testamentul. Îi vin
negreșit în minte gânduri legate de moarte.
— Da, da, zise domnul Clutter, ca și cum ar fi vorbit singur. Sunt multe
lucruri pentru care trebuie să fiu recunoscător – lucruri minunate din
viața mea.
Documente înrămate ce comemorau momentele cruciale din cariera
lui luceau pe pereții lambrisați în lemn de nuc ai biroului: diploma de
colegiu, o hartă a fermei River Valley, premii de la expozițiile agricole,
un certificat bogat ornamentat, purtând semnătura lui Dwight G.
Eisenhower și a lui John Foster Dulles, menționând serviciile aduse
de el Comisiei Federale de Credite pentru Ferme.
— Copiii. Am avut noroc cu ei. N-ar trebui s-o spun, dar sunt într-
adevăr mândru de ei: Kenyon, de pildă. Acum parcă înclină să devină
inginer sau om de știință, dar nu poți să-mi spui că băiatul meu nu-i un
fermier înnăscut. Dacă dă Dumnezeu, într-o zi o să conducă ferma
asta. L-ai cunoscut vreodată pe soțul Eveannei? Don Jarchow? E
veterinar. Nu-ți pot spune ce mult țin la el. La Vere, de asemenea.
Vere English, băiatul cu care fiică-mea Beverly a avut destulă minte
să se mărite. Dacă mi se întâmplă ceva, îmi pun nădejdea că acești
băieți o să preia răspunderea. Bonnie singură… Bonnie n-ar fi în stare
să ducă la capăt o treabă ca asta…
Johnson, martor veteran când venea vorba de astfel de reflecții,
înțelese că-i timpul să intervină.
— Dar, Herb, spuse el, ești încă tânăr. Ai patruzeci și opt de ani. Iar
după cum arăți și după cum ne informează medicul, se pare c-o să ne
mai vedem cel puțin câteva săptămâni.
Domnul Clutter se îndreptă de spate și întinse mâna după stilou.
— Ca să fiu absolut sincer, mă simt excelent. Și foarte optimist. Mi-a
venit ideea că se pot câștiga bani buni aici în câțiva ani.
În timp ce-și desfășura planurile de perfecționare funciară, semnă
cecul și-l împinse pe birou.
Se făcuse șase și zece, iar agentul se grăbea să plece. Îl aștepta soția
lui cu masa.
— Mi-a făcut plăcere, Herb.
— Și mie, amice.
Își strânseră mâinile. Apoi, stăpânit de un binemeritat sentiment al
victoriei, Johnson ridică cecul domnului Clutter și îl vârî în portvizit.
Cecul reprezenta prima rată dintr-o poliță de asigurare de patruzeci de
mii de dolari care, în cazul unei morți prin accident, se plătea dublu.

Și merge cu mine, și vorbește cu mine,

Și-mi spune că sunt al Lui,
Și cât ne veselim când împreună zăbovim,
Să afle nu-i e dat oricui…

Cu ajutorul chitarei, Perry căpătase o dispoziție mai veselă. Știa

versurile a vreo două sute de imnuri și de romanțe, un repertoriu vast,
de la „Vechea cruce colțuroasă” la melodiile lui Cole Porter, iar pe
lângă chitară, cânta și la muzicuță, acordeon, banjo și xilofon. Într-una
din fanteziile lui artistice preferate, își luase numele de scenă de Perry
O’Parsons, o vedetă ce se autoproclama drept „Omul-simfonie”.
— Ce zici de un cocktail? îl întrebă Dick.
Lui Perry îi era indiferent ce bea, nefiind mare amator. Dick însă era
pretențios, iar în baruri comanda de obicei Orange Blossom. Perry
scoase din torpedou o sticlă de o jumătate de litru plină cu un amestec
de suc de portocale și vodcă. Își trecură rând pe rând sticla. Deși se
lăsase amurgul, Dick continua să conducă cu aproape o sută de
kilometri pe oră, cu farurile încă stinse. Drumul era drept, ținutul neted
ca-n palmă, și rareori se zăreau alte mașini. Erau „la mama naibii” sau
pe-acolo.
— Dumnezeule! exclamă Dick, aruncând priviri furioase peisajului,
plat și nesfârșit sub verdele rece și persistent al cerului, pustiu și
izolat, cu excepția luminilor de la ferme, ce clipeau la mare distanță
între ele.
Ura peisajul acela, așa cum ura câmpiile din Texas și deșertul
Nevada. Spațiile întinse și puțin populate stârneau în el întotdeauna o
deprimare combinată cu senzații de agorafobie. Îi încântau inima
porturile – aglomerate, zgomotoase, cu rada ticsită de vase și duhnind
a canalizare, orașe ca Yokohama, unde își petrecuse o vară ca soldat
în armata americană, în timpul Războiului din Coreea.
— Dumnezeule, și mi-au spus să nu mă mai apropii de Kansas! Să nu
mai pun piciorul meu drăguț pe-acolo. Vezi Doamne, mă izgoneau din
rai. Ia-n te uită aicea! Clătește-ți ochii!
Dick îi înmână sticla, al cărei conținut se redusese la jumătate.
— Păstrează restul, spuse Dick. Poate că mai avem nevoie de el.
— Ții minte, Dick? Cât am discutat să ne luăm barcă? Mă gândeam s-
o cumpărăm în Mexic. Ceva ieftin, dar solid. Și-am putea merge cu ea
până în Japonia. Să traversăm tot Pacificul. Au făcut-o și alții, mii de
oameni. Nu-ți vând gogoși aici, Dick, o să-ți placă Japonia. Niște
oamenii amabili, minunați, cu maniere gingașe ca niște flori. Cu totul
dezinteresați, nu gata să-ți ia banii. Și femeile. N-ai cunoscut niciodată
o femeie adevărată…
— Ba da, am cunoscut, răspunse Dick, care pretindea că e încă
îndrăgostit de prima lui soție, o blondă platinată, deși ea se
remăritase.
— Pe urmă mai sunt toate băile alea. Știu un local care se cheamă
Bazinul de Vis. Te întinzi și fete frumoase de pică vin și te masează
din cap până-n picioare.
— Mi-ai mai povestit, zise Dick sec.
— A, da? N-am voie să mă repet?
— Mai încolo. Hai să discutăm despre asta mai târziu. Ce dracu’,
omule, am destule pe cap.
Dick dădu drumul la radio. Perry îl închise. Ignorând protestele lui
Dick, începu să cânte, acompaniindu-se la chitară:

Venit-am singur în grădină,

Când roza e de rouă plină,
Și la ureche-mi picură de sus,
Din taină, glasul lui Iisus…
La marginea cerului se ivea luna plină.
Lunea următoare, în timp ce depunea mărturie înainte de a trece
proba detectorului de minciuni, tânărul Bobby Rupp a descris ultima
lui vizită la conacul Clutter.
— Era lună plină și m-am gândit să facem, dacă voia Nancy, o
plimbare cu mașina, o plimbare până la lacul McKinley. Sau să
mergem la un cinema din Garden City. Când am sunat-o însă – să fi
fost vreo șapte fără un sfert – mi-a spus că trebuie să-i ceară voie
tatălui ei. Apoi a revenit la telefon și mi-a spus că răspunsul e nu –
pentru că am întârziat așa de mult noaptea trecută. Mi-a zis însă că
mai bine să vin acolo și să ne uităm la televizor. Am tot stat la familia
Clutter acasă, uitându-mă la televizor. Vedeți, Nancy e singura fată cu
care mă întâlneam. O cunosc de-o veșnicie. Am mers la școală
împreună încă din clasa întâi. De când țin minte era întotdeauna
drăguță și prietenoasă, o fată cu personalitate, chiar și atunci când era
mică. Alături de ea toți se simțeau bine. Prima dată când am ieșit cu
ea eram în clasa a opta. Cei mai mulți băieți din clasa noastră doreau
s-o invite la balul de la sfârșitul clasei a opta și-am fost surprins – am
fost foarte mândru – când ea a zis c-o să meargă cu mine. Aveam
amândoi doisprezece ani. Tata mi-a împrumutat mașina și-am
condus-o la dans. Cu cât o vedeam mai mult, cu atât îmi plăcea mai
tare. Ca și familia ei – nu mai există familie ca a ei, cel puțin eu nu știu
vreuna pe aici. Se poate ca domnul Clutter să fi fost mai sever în
privința unor lucruri, religie și așa mai departe, dar n-a încercat
niciodată să te facă să simți că el are dreptate, iar tu greșești.
Stăm la vreo cinci kilometri de casa familiei Clutter. Mă duceam și mă
întorceam de obicei pe jos, dar cum vara muncesc întotdeauna, anul
trecut am strâns destui bani ca să-mi cumpăr o mașină a mea, un
Ford din 1955. Așa c-am plecat cu mașina la ei acasă și-am sosit
puțin după șapte. N-am văzut pe nimeni pe drum sau pe aleea care
duce spre casă și nici prin împrejurimi. Doar bătrânul Teddy. M-a
lătrat. La parter, în sufragerie și în biroul domnului Clutter erau aprinse
luminile. La etaj era întuneric și mi-am zis că doamna Clutter s-o fi
culcat – dacă era acasă. Niciodată nu știai dacă-i acasă sau nu, iar
eu, unul, n-am întrebat niciodată. Dar am descoperit că am dreptate,
fiindcă în aceeași seară, mai târziu, Kenyon a vrut să exerseze la corn
– cânta la corn bariton în orchestra școlii –, iar Nancy i-a spus să nu,
fiindcă o trezește pe doamna Clutter. În orice caz, când am ajuns eu
acolo cinaseră, Nancy strânsese masa și pusese toate farfuriile în
mașina de spălat vase, iar ei trei, cei doi copii și domnul Clutter, se
găseau în sufragerie. Ne-am uitat la televizor, ca în fiecare seară.
Nancy și cu mine pe canapea, iar domnul Clutter în fotoliul lui,
balansoarul acela tapisat. Citea un volum din seria Rover Boys, una
din cărțile lui Kenyon, și mai mult citea decât se uita la televizor. La un
moment dat s-a dus în bucătărie și s-a întors cu două mere. Mi-a oferit
unul, dar nu mi-era poftă, așa că le-a mâncat el pe amândouă. Avea
dinți foarte albi, spunea că de la mere, Nancy – Nancy era în șosete,
niște papuci moi, blugi și o bluză verde, cred. La mână avea un ceas
de aur și o brățară – cu numele ei pe o parte și al meu pe cealaltă –
pe care i-am dăruit-o anul trecut în ianuarie, când a împlinit
șaisprezece ani, mai avea și un inel, un fleac de argint cumpărat vara
trecută când s-a dus în Colorado cu familia Kidwell. Nu era inelul meu,
inelul nostru. Să vedeți, acum câteva săptămâni s-a supărat pe mine
și-a zis c-o să-și scoată un timp inelul. Când o fată face așa ceva
înseamnă că te pune la încercare. Desigur, ne mai certam și noi, toată
lumea se ceartă, toți tinerii care rămân credincioși. S-a întâmplat să
mă duc la nunta unui prieten și-am băut o bere, o sticlă de bere, iar
Nancy a auzit. Vreo fată care trăncănește i-a spus că m-am îmbătat
criță. Ei bine, s-a răcit cu totul de mine și o săptămână nici n-a mai
vrut să-mi răspundă la salut. În ultima vreme însă ne înțelegeam la fel
de bine ca întotdeauna și cred că era gata să poarte din nou inelul
nostru.
Bun. Prima emisiune se numea Provocarea. Pe canalul 11. Despre
niște tipi din Arctica. Pe urmă am văzut un western, apoi un serial de
spionaj: Cinci degete. Mike Hammer începea la nouă jumate. Apoi
știrile. Lui Kenyon însă nu-i plăcea aproape nimic, mai degrabă pentru
că nu-l lăsam pe el să aleagă la ce ne uităm. Critica orice, iar Nancy îi
tot spunea să tacă din gură. Se ciondăneau mereu, dar de fapt erau
foarte apropiați – mai apropiați decât cei mai mulți frați și surori. Asta,
cred, pentru că stătuseră singuri atât de mult timp, doamna Clutter
lipsind și domnul Clutter fiind plecat la Washington sau în alte părți.
Știu că Nancy îl iubea pe Kenyon foarte mult, deși nu cred că ea sau
altcineva l-a înțeles cu adevărat.
Părea cu mintea dusă. Nu știai niciodată ce gândește, nici măcar dacă
se uita la tine – fiindcă privea nițel sașiu. Unii ziceau că-i un geniu și
poate că-i adevărat. Chiar citea o groază de cărți. Dar, cum vă spun,
nu-și găsea astâmpărul. Nu voia să se uite la televizor, avea chef să
cânte la trompetă și când Nancy nu l-a lăsat, țin minte că domnul
Clutter i-a spus să se ducă mai bine la demisol, în camera de joacă,
unde nu-l auzea nimeni. Dar n-a vrut nici asta.
Telefonul a sunat o dată. De două ori? La naiba, nu mai țin minte. Atât
c-a sunat o dată și-a răspuns domnul Clutter din birou. Ușa era
deschisă – ușa glisantă dintre sufragerie și birou –, l-am auzit zicând
„Van” și-am știut că vorbea cu partenerul lui, domnul Van Vleet, și l-
am mai auzit spunând că durerea de cap începuse să-l lase. Și-a mai
zis c-o să-l vadă pe domnul Van Vleet luni. Când s-a întors, Mike
Hammer tocmai se terminase. Cinci minute de știri. Apoi buletinul
meteo. Domnul Clutter era întotdeauna atent la buletinul meteo. De
fapt, era singurul lucru pe care îl aștepta cu adevărat. Așa cum pe
mine singurul lucru care mă interesa erau știrile sportive care veneau
după aia. Când s-ar terminat știrile sportive, adică pe la zece și
jumătate, m-am sculat. Nancy m-a condus. Am discutat nițel și-am
hotărât să ne întâlnim ca să mergem la cinema duminică seara, la un
film pe care îl așteptau cu nerăbdare toate fetele, Blue Denim. Apoi s-
a întors în fugă în casă, iar eu am plecat cu mașina. Era lumină ca
ziua – luna strălucea foarte puternic –, era frig și cam bătea vântul.
Mătura ciulinii de pe drum. Asta-i tot ce-am văzut. Numai că acum
când mă gândesc la câte s-au întâmplat cred că cineva trebuie să fi
stat ascuns acolo. Poate mai departe, printre copaci. Cineva care
aștepta să plec.

Călătorii se opriră să ia masa la un restaurant din Great Bend. Perry,

care mai avea doar cincisprezece dolari, era gata să comande bere
de rădăcini și un sendviș, dar Dick s-a opus; aveau nevoie să se
îndoape ca lumea și să nu-și bată capul cu banii, făcea el cinste. Au
cerut două fripturi puțin în sânge, cu garnitură de cartofi la cuptor,
cartofi pai, ceapă prăjită, fasole, porumb și macaroane, salată cu sos
picant, cornuri cu scorțișoară, plăcintă cu mere, înghețată și cafea. Ca
să încheie ospățul cum se cuvine, au intrat într-o prăvălie și au
cumpărat țigări de foi. Din aceeași prăvălie au luat și două suluri
groase de leucoplast.
În timp ce Chevroletul negru își relua drumul pe șosea și se avânta
printr-un ținut de țară care urca încet spre platourile cu ogoare, cu aer
mai rece și mai uscat, Perry a închis ochii și a moțăit, ghiftuit de
mâncare, trezindu-se doar ca să asculte la radio buletinul de știri de la
ora unsprezece. Atunci a coborât geamul mașinii și și-a răcorit fața în
aerul rece ca gheața. Dick îi spuse că se aflau în ținutul Finney.
— Suntem la șaisprezece kilometri de graniță, zise el.
Mașina mergea foarte repede. Reclame luminate brusc de faruri
străluceau și zburau pe lângă ei: „Veniți să admirați urșii polari!”,
„Burris Motors”, „Cel mai mare bazin de înot din lume cu intrare
liberă”, „Wheat Lands Motel” și în cele din urmă, puțin înainte să
înceapă felinarele stradale: „Salutare, străine! Bine-ai venit la Garden
City! Un oraș tare prietenos”.
Au ocolit orașul pe la nord. Era aproape de miezul nopții, pe stradă nu
era nimeni și niciun magazin nu era deschis, cu excepția unui lanț de
benzinării luminate lugubru. Dick trase la una din ele, o stație Kurd
Phillips 66. Un tânăr apăru și întrebă:
— Facem plinul?
Dick dădu din cap, iar Perry coborî din mașină și intră în benzinărie,
încuindu-se în toaletă. Așa cum i se întâmpla deseori, îl dureau
picioarele. Îl dureau de parcă vechiul accident s-ar fi petrecut cu cinci
minute în urmă. Scoase trei aspirine dintr-o sticluță, le mestecă
(fiindcă îi plăcea gustul), apoi bău niște apă de la robinet. Se așeză pe
closet, își întinse picioarele, și le frecă și își masă genunchii aproape
înțepeniți. Dick spusese că mai aveau „doar vreo zece kilometri”.
Trase fermoarul de la un buzunar al jachetei și scoase o pungă de
hârtie. Înăuntru se găseau mănușile de cauciuc recent cumpărate.
Erau acoperite cu clei, lipicioase și subțiri și, în timp ce și le trăgea pe
mâini, una se rupse – nu era o ruptură primejdioasă, plesnise doar un
pic între degete; lui însă i se păru un semn de rău augur.
Clanța se întoarse, se smuci. Dick spuse:
— Vrei niște bomboane? Au un automat cu dulciuri.
— Nu.
— Te simți bine?
— Perfect.
— Nu sta acolo toată noaptea.
Dick vârî o monedă de zece cenți în automat, apăsă pe mâner și
ridică o pungă de jeleuri. Se întoarse în mașină mestecând și rămase
lângă ea, urmărind cum tânărul se căznește să șteargă parbrizul de
praful din Kansas și de gâzele terciuite. Tânărul, pe nume James
Spor, nu se simțea în apele lui. Ochii lui Dick și expresia lui posacă,
precum și ciudata și prelungita ședere a lui Perry în toaletă îl
neliniștiseră. (A doua zi a raportat patronului: „Am avut aseară niște
clienți suspecți”, dar nu s-a gândit nici atunci și mult timp nici după
aceea să facă legătura între ei și tragedia de la Holcomb.)
— Nu prea ai de lucru pe aici, zise Dick.
— Așa e, răspunse James Spor. N-a mai oprit nimeni de două ore. De
unde veniți?
— Din Kansas City.
— La vânat?
— Suntem doar în trecere. Spre Arizona. Am găsit slujbe acolo. În
construcții. Nu știi ce distanță e de aici la Tucumcari, în New Mexico?
— N-aș putea să vă spun. Trei dolari și șase cenți.
Luă banii de la Dick, îi dădu restul și spuse:
— Mă iertați, domnule, am treabă. Fixez o bară de șoc la o camionetă.
Dick așteptă, mai mâncă niște jeleuri, ambală nerăbdător motorul și
claxonă. Se putea oare să se fi înșelat asupra caracterului lui Perry?
Ar fi fost culmea ca tocmai pe Perry să-l apuce tremuriciul. Acum un
an, când se întâlniseră, avusese impresia că Perry e „băiat bun”, chiar
dacă un pic cam închipuit, „sentimental” și cam „visător”. Îi plăcuse,
dar nu-l socotise demn de compania lui, până când într-o zi Perry îi
descrisese un asasinat, spunându-i cum, doar ca să se distreze,
omorâse un negru la Las Vegas, lovindu-l cu un lanț de bicicletă.
Întâmplarea îl ridicase pe Micul Perry în ochii lui Dick. Începuse să-l
întâlnească tot mai des și, ca și Willie-Jay, deși din motive diferite,
ajunsese treptat la concluzia că Perry avea calități neobișnuite și
prețioase.
Prin închisoarea Lansing circulau mulți asasini și oameni care se
lăudau c-au înfăptuit crime sau că sunt gata să le înfăptuiască. Dick
însă se convinsese că Perry era o raritate, „un criminal înnăscut” –
perfect echilibrat, lipsit de conștiință și în stare să dea la rece, cu sau
fără motiv, cele mai ucigătoare lovituri. Dick avea credința că, sub
supravegherea lui, o astfel de trăsătură putea fi exploatată. Ajungând
la această concluzie, începuse să-l ademenească pe Perry, să-l
măgulească, prefăcându-se, de pildă, că era convins de povestea cu
comorile din adâncuri, că-i împărtășea nostalgia de a hoinări pe plaje
și prin porturi, fără ca aceste perspective să-l atragă însă, căci Dick își
dorea o „viață normală”, cu o prăvălioară a lui, o casă, un cal, o
mașină nouă și „multe gagici blonde”. Era totuși important ca Perry să
nu bănuiască, cel puțin nu înainte ca prin calitățile lui să contribuie la
realizarea ambițiilor lui Dick. Dar poate Dick calculase greșit și fusese
înșelat. Dacă se dovedea că Perry nu era decât un „golan ordinar”,
atunci se termina cu distracția, planurile pe care le făceau de luni de
zile se duceau pe apa sâmbetei și nu-i mai rămânea decât să o ia din
loc. Așa ceva nu trebuia să se întâmple. Dick intră iar în benzinărie.
Ușa toaletei era tot încuiată. Bătu în ea.
— Hai odată, Perry!
— O clipă.
— Ce s-a întâmplat? Ți-e rău?
Perry se agăță cu mâinile de marginea chiuvetei și se sculă.
Picioarele îi tremurau. Durerea din genunchi îl scălda în sudoare. Se
șterse pe față cu un prosop de hârtie. Descuie ușa și spuse:
— În regulă. Hai să plecăm.

Dormitorul lui Nancy era cel mai mic, încăperea cea mai personală,
din casă, feminin și vaporos ca tutuul unei balerine. Pereții, tavanul și
toate obiectele, cu excepția unui birou și a unei mese de scris, erau
trandafirii, albastre sau albe. Pe patul în alb și trandafiriu plin de perne
albastre, trona un urs mare de pluș, alb cu trandafiriu – un premiu
câștigat la bâlci, la țintă, de Bobby Rupp. O tablă de mucava pentru
notițe, vopsită în trandafiriu, atârna deasupra unei toalete drapate în
alb. Niște gardenii ofilite, resturile unui mic buchet purtat la piept,
stăteau prinse de oglinda mesei de toaletă, precum și unele daruri
vechi, rețete din ziare și fotografii ale nepoțelului ei, ale lui Susan
Kidwell și ale lui Bobby Rupp – Bobby surprins în toiul unei sumedenii
de acțiuni: învârtind o bâtă de baseball, conducând un tractor, driblând
mingea la baschet, bălăcindu-se în pantaloni scurți la malul lacului
McKinney (nu îndrăznea să înainteze, căci nu învățase niciodată să
înoate). Apoi fotografii de-ale lor, Nancy și Bobby împreună. Dintre
ele, cel mai mult îi plăcea aceea care îi înfățișa într-o lumină filtrată de
frunzișul copacilor, lângă resturile unui picnic și privindu-se cu expresii
care, fără a fi zâmbitoare, păreau vesele și pline de încântare. Altele
erau risipite pe birou; fotografii cu cai, pisici moarte, dar neuitate, ca
„sărmana Boobs”, care murise de curând în condiții foarte misterioase
(Nancy bănuia c-a fost otrăvită).
Nancy se retrăgea invariabil ultima din toată familia. Așa cum o
informase o dată pe prietena și profesoara ei de menaj, doamna Polly
Stringer, orele de la miezul nopții reprezentau pentru ea „momentele
de egoism și de vanitate”. Atunci își făcea toaleta obișnuită, se
demachia și se dădea cu cremă, iar sâmbătă noaptea se spăla și pe
cap. În seara aceea, după ce își uscă părul și îl perie, și-l legă cu un
batic și își pregăti lucrurile pe care urma să le poarte a doua zi
dimineață la biserică: ciorapi de nailon, pantofi negri, o rochie roșie de
catifea subțire, rochia ei cea mai frumoasă, croită chiar de ea. Era
rochia în care avea să fie îngropată.
Înainte de a-și spune rugăciunile, nota întotdeauna în jurnal câteva
evenimente („A venit vara pe aici. Pentru totdeauna, sper. A fost Sue
la mine și-am călărit amândouă pe Babe până la râu. Sue a cântat la
flaut. Licurici”) și câte o izbucnire ocazională („Îl iubesc foarte mult”).
Ținea jurnalul de patru ani. În cei patru ani ai lui de existență, nu
neglijase să noteze nicio zi, deși grandoarea mai multor evenimente
(căsătoria Eveannei, nașterea nepotului), ca și dramatismul altora
(prima ei ceartă ADEVĂRATĂ cu Bobby, o pagină completă udată de
lacrimi) o siliseră să uzurpe spațiul rezervat viitorului.
Fiecare an era marcat cu cerneală de altă culoare: 1956 cu verde,
1957 cu o panglică roșie, înlocuită în anul următor de una de un violet
viu, iar acum, în 1959, se hotărâse asupra unui albastru demn. Dar,
ca în toate manifestările ei, Nancy continua să se joace cu scrisul,
aplecându-l când la dreapta, când la stânga, rotunjind sau ascuțind
literele, scriind înghesuit sau lăbărțat, de parcă ar fi întrebat: „Asta-i
Nancy? Sau astălaltă? Ori asta? Care dintre ele sunt eu?”. (Odată,
profesoara ei de engleză îi înapoiase o lucrare cu o mică însemnare:
„Bună. Dar de ce scrii în trei feluri?”. La care Nancy răspunsese:
„Fiindcă nu sunt destul de matură ca să scriu într-un singur fel”.) În
lunile din urmă progresase totuși, iar acum așternu cu o mână ce
trăda o grafie în plină maturizare: „A venit Jolene K. Și i-am arătat cum
se face o plăcintă cu cireșe. Am repetat cu Roxie. A fost aici Bobby și
ne-am uitat la televizor. A plecat la unsprezece”.

— Asta-i, asta-i, asta e sigur, uite școala, uite garajul, acum o luăm
spre sud.
Lui Perry i se părea că Dick bolborosește încântat cuvinte fără sens.
Părăsiră șoseaua, goniră prin Holcombul pustiu și trecură peste șinele
căii ferate Santa Fe.
— Banca, asta tre’ să fie banca, acum o apucăm spre vest, vezi
copacii? Asta e, aici tre’ să fie!
Lumina farurilor scoase la iveală un șir de ulmi chinezești. Printre ei
vântul mătura șomoioage de scaieți. Dick micșoră lumina farurilor,
încetini și opri până când ochii i se obișnuiră cu noaptea luminată de
lună. Curând mașina porni din nou, furișându-se înainte.

Holcomb se află la vreo douăzeci de kilometri est de regiunea

muntoasă unde se schimbă ora, o situație de natură să producă unele
nemulțumiri; deoarece la ora șapte dimineața, iar iarna la ora opt și
mai târziu, cerul e încă întunecat, iar stelele, dacă au apărut,
strălucesc încă, așa cum s-a întâmplat când cei doi fii ai lui Vic Irsik au
sosit la treaba lor duminică dimineața. Pe la nouă – când au isprăvit,
fără ca între timp să observe ceva în neregulă – soarele se ridicase
anunțând o nouă zi splendidă pentru vânătoarea de fazani. În vreme
ce părăseau proprietatea, fugind pe alee, salutară cu mâna o mașină
ce se apropia, iar fata dinăuntru le răspunse. Era o colegă de-a lui
Nancy Clutter pe care o chema tot Nancy – Nancy Ewalt. Era singurul
copil al bărbatului de la volanul mașinii, domnul Clarence Ewalt, un
fermier de vârstă mijlocie care cultiva sfeclă de zahăr. Domnul Ewalt
nu prea se omora să meargă la biserică și nici soția lui, dar în fiecare
duminică își aducea fiica la ferma River Valley ca să însoțească
familia Clutter la serviciul religios metodist din Garden City.
Aranjamentul acesta îl scutea „să facă un drum dus-întors la oraș”.
Avea obiceiul să aștepte până ce-și vedea fiica intrată în casă, în
siguranță. Nancy – o fată preocupată de modă, semănând cu o
vedetă de cinema, deși purta ochelari și avea un fel timid de a merge
în vârful picioarelor – traversă pajiștea și sună la ușa din față. Casa
avea patru intrări și după ce bătu de mai multe ori, fără să i se
răspundă, se îndreptă spre ușa de alături, de la biroul domnului
Clutter. O găsi întredeschisă. O împinse și mai mult – destul ca să-și
dea seama că biroul era plin doar de umbre – și se gândi că familia
Clutter o să se supere că „a dat buzna”. Bătu la ușă, sună și în cele
din urmă ocoli casa până ajunse în dos. Acolo se afla garajul și
observă cele două mașini dinăuntru: două automobile Chevrolet.
Așadar, erau sigur acasă. După ce bătu totuși zadarnic la a treia ușă
de serviciu și la a patra, cea de la bucătărie, se întoarse la tatăl ei,
care îi spuse:
— Poate că dorm.
— Dar nu se poate. Poți să-ți închipui cum ar fi să lipsească domnul
Clutter de la biserică? Doar ca să doarmă?
— Hai atunci. Mergem până la Căminul Profesorilor. Susan trebuie să
știe ce s-a întâmplat.
Căminul Profesorilor, situat în fața școlii moderne, e o clădire
demodată, posomorâtă și jalnică. Cele vreo douăzeci de camere sunt
împărțite în apartamente, acordate după merit acelor membri ai
personalului școlii care n-au putut să găsească sau nu le dă mâna să
plătească alte camere. Cu toate acestea, Susan Kidwell și mama ei
reușiseră să îndulcească hapul și să creeze o atmosferă intimă în
apartamentul lor, compus din trei camere la parter. Sufrageria
minusculă adăpostea, lucru de necrezut – în afară de scaune – o
orgă, un pian, o întreagă grădină de ghivece cu flori și, de obicei, un
cățeluș neastâmpărat și un cotoi mare și somnoros. În dimineața
aceea de duminică, Susan stătea la fereastra acestei odăi și
contempla strada. E o fată înaltă, o domnișoară indolentă, cu o față
palidă și ovală și cu ochi frumoși, gri-bleu. Are mâini extraordinare –
cu degete lungi, flexibile, elegante și nervoase. Era îmbrăcată de
biserică și aștepta să apară Chevroletul familiei Clutter dintr-o clipă
într-alta, căci și ea lua parte la serviciul religios sub oblăduirea familiei
Clutter. În schimb, sosiră cei doi Ewalt, care îi spuseră ciudata
poveste.
Nici Susan însă și nici mama ei nu găsiră vreo explicație. Doamna
Kidwell zise:
— Dacă ar fi intervenit vreo schimbare de plan, sunt convinsă c-ar fi
telefonat. Susan, ia sună-i. Bănuiesc că s-ar putea să doarmă.
— Așa am bănuit și eu, a afirmat Susan într-o declarație dată mai
târziu. Am telefonat și-am lăsat telefonul să sune – am avut cel puțin
impresia că sună – un minut sau mai mult. N-a răspuns nimeni, așa că
domnul Ewalt a propus să mergem acolo și să încercăm „să-i trezim”.
Dar când am ajuns, eu n-am vrut să-i trezim. N-am vrut să intru în
casă. Îmi era teamă, nu știu de ce, fiindcă așa ceva nu mi se mai
întâmplase, pur și simplu nu mi se mai întâmplase. Soarele strălucea
însă atât de puternic, totul părea atât de luminos și de liniștit. Apoi am
văzut că mașinile se aflau toate în garaj, până și Camioneta-Coiot a
lui Kenyon. Domnul Ewalt era îmbrăcat în haine de lucru. Avea
ghetele pline de noroi. Nu se simțea îmbrăcat ca lumea pentru o vizită
la familia Clutter. Mai ales că nici nu mai fusese la ei vreodată. Adică
să intre în casă. În cele din urmă, Nancy a spus că vine ea cu mine.
Am ocolit casa până la ușa de la bucătărie, care, firește, nu era
încuiată. Singura persoană care încuia ușile pe aici era doamna Helm,
membrii familiei n-o făceau niciodată. Am intrat și mi-am dat imediat
seama că familia Clutter nu-și luase micul dejun. Nici urmă de farfurii,
iar pe mașina de gătit nu se afla nimic. Atunci am observat ceva
straniu: poșeta lui Nancy. Era răsturnată pe jos și părea deschisă. Am
trecut prin sufragerie și ne-am oprit la picioarele scărilor. Camera lui
Nancy era la capătul lor. Am strigat-o, am început să urc scările și
Nancy Ewalt m-a urmat. Cel mai rău m-a speriat zgomotul pașilor
noștri, răsunau atât de tare, iar împrejur domnea atâta liniște. Ușa de
la odaia lui Nancy era deschisă. Perdelele nu fuseseră trase și soarele
inundase camera… Nu-mi aduc aminte să fi țipat, Nancy spune c-am
țipat încontinuu. Îmi amintesc doar că ursul de pluș al lui Nancy mă
fixa cu privirea. Și Nancy. Și c-am rupt-o la fugă…
Între timp, domnul Ewalt ajunsese la concluzia că poate n-ar fi trebuit
să lase fetele să intre singure în casă. Tocmai se dădea jos din
mașină să meargă după ele când auzi strigăte și, până să ajungă la
casă, văzu fetele alergând spre el. Fiica lui urlă:
— E moartă! și i se aruncă în brațe. E adevărat, tăticule, Nancy e
moartă!
— Nu, nu-i moartă, o contrazise Susan. Și nu mai spune așa ceva.
Cum îndrăznești? I-a curs doar sânge din nas. I se întâmplă mereu, îi
tot curge sânge din nas, o mulțime, asta-i tot.
— Dar e prea mult sânge. E și pe pereți. Nici nu te-ai uitat bine.
— N-am priceput nimic din ce spuneau, a declarat mai târziu domnul
Ewalt. Mi-am zis că poate fetița e rănită. Am crezut că în primul rând
trebuia să chem salvarea. Domnișoara Kidwell – Susan – mi-a spus
că e un telefon în bucătărie. L-am găsit unde mi-a spus. Dar
receptorul era scos din furcă și, când l-am ridicat de jos, am văzut că
firul fusese tăiat.
Larry Hendricks, un profesor de engleză în vârstă de douăzeci și
șapte de ani, locuia în Căminul Profesorilor la ultimul etaj. Dorea să
scrie, dar apartamentul lui nu era locul ideal pentru un viitor scriitor.
Era mai mic decât al familiei Kidwell și, pe deasupra, îl ocupa
împreună cu soția, cu trei copii neastâmpărați și cu un televizor care
mergea încontinuu („Doar așa reușim să potolim copiii”). Deși nu
publicase nimic, tânărul Hendricks – un ins viril, fost marinar din
Oklahoma, fumător de pipă, cu mustață și o claie de păr negru –
arăta, cel puțin, ca un om de litere – de fapt, semăna remarcabil cu
fotografiile din tinerețe ale lui Ernest Hemingway, scriitorul pe care îl
admira cel mai mult. Ca să mai facă niște bani în plus, conducea
autobuzul școlii.
— Parcurg uneori și nouăzeci de kilometri pe zi, i-a declarat el unei
cunoștințe. Așa că nu mai îmi rămâne vreme pentru scris. Doar
duminica. În duminica aceea, pe 15 noiembrie, eram acasă și mă
uitam prin hârtiile mele. Cele mai multe idei pentru povestiri le iau din
ziare, știi? Ei bine, deși televizorul mergea și copiii se zbenguiau, am
auzit totuși voci. La parter. Jos, la doamna Kidwell. Nu mi-am închipuit
însă că mă privește, eu sunt nou-venit aici, n-am sosit la Holcomb
când a început. Apoi Shirley – care întindea rufe afară – Shirley,
nevastă-mea, a năvălit în casă și mi-a spus: „Dragă, ai face bine să
cobori. Parcă i-a apucat pe toți nebunia”. Pe cele două fete le apucase
într-adevăr nebunia. Susan nu și-a mai revenit. Și nici nu cred că o să-
și revină. Sărmana doamnă Kidwell. N-o duce prea bine cu sănătatea
și în primul rând e prea nervoasă. Spunea tot timpul, deși n-am
priceput decât mai târziu la ce se referea, spunea tot timpul: „O,
Bonnie, Bonnie, ce s-a întâmplat? Erai așa de fericită, mi-ai spus că
boala a trecut, mi-ai spus că n-o să mai fii bolnavă”. Cam așa vorbea.
Până și domnul Ewalt era foarte nervos. Telefonase la biroul șerifului
– al șerifului din Garden City – și îi spusese că acasă la familia Clutter
se petrecuse ceva foarte suspect. Șeriful i-a promis că vine imediat,
iar domnul Ewalt a răspuns c-a înțeles și c-o să-l întâlnească pe
șosea. Shirley a coborât să stea cu femeile, să încerce să le calmeze,
dacă era posibil. Eu am mers cu domnul Ewalt, am plecat cu mașina
la șosea să-l așteptăm pe șeriful Robinson. Pe drum mi-a povestit ce
s-a întâmplat. Când a ajuns la firele tăiate, am zis în sinea mea „hm!”
și m-am hotărât să fiu cu ochii în patru. Să observ fiecare amănunt.
Poate mi se va cere să depun mărturie la tribunal.
Se făcuse nouă și treizeci și cinci de minute când a sosit șeriful – m-
am uitat la ceas. Domnul Ewalt i-a făcut semn să ne urmeze cu
mașina și-am apucat-o spre casa familiei Clutter. Nu mai fusesem
acolo, o văzusem doar de la distanță. Firește, auzisem de familia
aceea. Kenyon era elev de-al meu, în clasa a zecea, și regizasem
piesa Tom Sawyer, în care jucase Nancy. Niște copii atât de
deosebiți, de modești, încât n-ai fi bănuit că erau bogați sau că locuiau
într-o casă atât de mare, cu pomi, cu iarbă, totul atât de îngrijit și de
curat. După ce-am ajuns acolo și șeriful a ascultat relatarea domnului
Ewalt, a luat legătura prin radio cu biroul său și le-a cerut să trimită
întăriri și o ambulanță. A zis: „S-a întâmplat un accident, ceva”. Apoi
am intrat în casă toți trei. Am trecut prin bucătărie și-am văzut pe jos o
poșetă de damă și telefonul cu firele tăiate. Șeriful purta la șold un
pistol mare și când am început să urcăm scările și ne-am îndreptat
spre odaia lui Nancy, am observat că ținea mâna pe armă, gata s-o
scoată.
Ei bine, a fost cam rău. Fata aceea minunată era de nerecunoscut.
Fusese împușcată în ceafa cu o pușcă, poate de la câțiva centimetri.
Zăcea pe-o parte, cu fața la perete, iar peretele era plin de sânge.
Cearșafurile îi veneau până la umeri. Șeriful Robinson le-a dat la o
parte și-am văzut că era îmbrăcată într-un halat de baie, cu pijamaua
pe dedesubt, iar în picioare avea șosete și papuci, adică nu apucase
să se culce când s-a întâmplat totul. Mâinile îi erau legate la spate, iar
gleznele prinse cu o frânghie de jaluzele. Șeriful a zis: „Asta-i Nancy
Clutter?”. N-o mai văzuse pe fată. Eu i-am răspuns: „Da. Da, e
Nancy”.
Ne-am întors în hol și ne-am uitat înjur. Toate celelalte uși erau
închise. Am deschis una și s-a întâmplat să fie cea de la baie.
Înăuntru mi s-a părut că e ceva ciudat. Mi-am zis că e de la scaun, un
scaun de sufragerie care n-avea ce căuta în baie. Toți am căzut de
acord că ușa următoare trebuie să fie de la odaia lui Kenyon. Înăuntru
lucrurile băiatului erau risipite pretutindeni. I-am recunoscut ochelarii,
i-am văzut pe un raft de lângă pat. Patul era însă gol, deși părea că
dormise în el. Așa că ne-am dus până la capătul holului, până la
ultima ușă, iar acolo, în patul ei, am găsit-o pe doamna Clutter. Și ea
fusese legată. Dar altfel, cu mâinile în față, părea că se roagă, iar într-
o mână ținea, ținea încleștată o batistă. Sau era un șervețel Kleenex?
Frânghia de la încheietura mâinilor se întindea până la glezne, legate
și ele, apoi se prelungea până jos, legată de un picior al patului cu un
nod artistic și foarte complicat. Gândiți-vă cât i-a luat ca să-l facă! Iar
ea în pat, înnebunită de groază. Să vedeți, doamna Clutter purta ceva
bijuterii, două inele, ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am
înlăturat de la început ipoteza jafului; era îmbrăcată într-un capot, cu o
cămașă de noapte albă pe dedesubt și cu șosete albe în picioare.
Gura îi fusese lipită cu leucoplast și fusese împușcată de aproape în
tâmplă, iar explozia glonțului și șocul desfăcuseră leucoplastul. Avea
ochii deschiși. Larg deschiși. Ca și cum l-ar fi privit încă pe asasin.
Pentru că, desigur, fusese silită să-l urmărească cum o ucide, cum o
țintește cu arma. Nimeni n-a scos o vorbă. Eram prea uluiți. Țin minte
că șeriful a căutat prin cameră cartușul rămas. Dar ucigașul era mult
prea deștept și prea calculat ca să lase în urmă o asemenea dovadă.
Firește, ne întrebam unde o fi domnul Clutter. Și Kenyon? Șeriful a
spus: „Hai jos”. Mai întâi am cercetat dormitorul principal, camera
unde dormea domnul Clutter. Așternuturile erau trase, iar lângă
piciorul patului se afla un portvizit din care se răspândiseră pe jos cărți
de vizită, ca și cum cineva ar fi scotocit, căutând un lucru anume, un
bilet, o chitanță, cine știe ce. Faptul că în portvizit nu se aflau bani nu
însemna nimic. Era portvizitul domnului Clutter și el nu avea niciodată
bani gheață asupra lui. Până și eu știam asta, iar eu sunt în Holcomb
de-abia de vreo două luni. Mai știam că nici domnul Clutter și nici
Kenyon nu vedeau deloc fără ochelari. Iar pe birou se aflau ochelarii
domnului Clutter. Atunci mi-am zis că, oriunde se găseau cei doi, nu
erau acolo de bunăvoie. Ne-am uitat peste tot, niciun semn că
avusese loc vreo încăierare, nimic deranjat. În afară de birou, unde
am văzut receptorul telefonului scos din furcă și cu firul tăiat, exact ca
în bucătărie. Șeriful Robinson a descoperit niște puști de vânătoare
într-un dulap, le-a mirosit țeava să vadă dacă s-a tras cu ele și a
declarat – niciodată n-am văzut om mai uluit – că nu s-a tras. Apoi a
spus: „Unde dracu’ o fi Herb?”. Cam atunci am auzit pași. Pași ce
urcau de la demisol. „Cine-i acolo?”, a întrebat șeriful gata-gata să
tragă. Iar o voce i-a răspuns: „Eu sunt, Wendle”. S-a dovedit a fi
Wendle Meier, ajutorul șerifului. Se părea că venise și nu ne văzuse,
așa încât coborâse să cerceteze la demisol. Șeriful i-a spus cam
amărât: „Wendle, nu știu ce să mai cred. Sunt două cadavre sus”. „Ei
bine”, i-a răspuns Wendle, „mai e unul jos”, așa că l-am urmat la
demisol. Sau în camera de joacă, cum i se zicea. Nu era întuneric,
căci ferestrele lăsau să intre destulă lumină. Într-un colț, pe o
canapea, zăcea Kenyon. Gura îi era astupată cu leucoplast și avea
mâinile și picioarele legate ca ale mamei lui, cu același sistem
complicat, de la mâini la picioare și apoi de brațul canapelei. Într-un
fel, el mă obsedează cel mai tare, fiindcă l-am recunoscut cel mai
ușor, semăna cel mai mult cu sine, deși fusese împușcat în față,
direct, de aproape. Purta un tricou și blugi și era desculț, ca și cum s-
ar fi îmbrăcat în mare grabă, punând pe el ce-i venise la îndemână.
Capul îi era sprijinit de câteva perne, vârâte parcă dedesubt ca să fie
o țintă mai ușoară.
Apoi șeriful a spus: „Unde dă ușa asta?” și a arătat spre altă ușă de la
demisol. Șeriful conducea grupul. Înăuntru era beznă totală până a
găsit domnul Ewalt comutatorul. Era camera cazanelor, foarte cald
înăuntru: Pe la noi, oamenii își instalează cazane și pompează gazul
direct din pământ. Nu-i costă un sfanț; din cauza asta toate casele
sunt supraîncălzite. Ei bine, m-am uitat doar o dată la domnul Clutter
și mi-a venit greu să-l mai privesc. Mi-am dat seama că nu glonțul
provocase o vărsare de sânge atât de mare. Și nu m-am înșelat.
Fusese împușcat, desigur, la fel ca și Kenyon, cu arma ținută aproape
de față. Dar probabil că era mort înainte să-l împuște. Sau aproape
mort. Pentru că avea și beregata spintecată. Domnul Clutter n-avea
pe el decât o pijama în dungi. Gura îi fusese astupată cu un leucoplast
ce-i înconjura tot capul. Avea gleznele legate, dar nu și mâinile, sau,
mai degrabă, reușise, Dumnezeu știe cum, poate de furie sau de
durere, să rupă frânghia care îi legase mâinile. Zăcea răsturnat în fața
cazanului. Așezat pe o cutie mare de carton, ce părea adusă acolo
expres. O cutie de saltea. Șeriful a spus: „Uită-te aici, Wendle”. A
arătat o urmă de talpă pătată de sânge. Pe cutia saltelei. O jumătate
de talpă, cu cercuri în ea și cu două găuri în mijloc, ca doi ochi. Atunci
unul dintre noi, poate domnul Ewalt, nu mai țin minte cine, a arătat
altceva. Un lucru care nu-mi iese din cap. Deasupra se afla o
conductă de apă caldă și legată de ea atârna o bucată de frânghie, la
fel ca aceea folosită de ucigaș. Evident, la un moment dat, domnul
Clutter fusese legat acolo sus, atârnat de mâini, apoi frânghia fusese
tăiată. Dar de ce? Ca să-l tortureze? Nu cred c-o s-aflăm vreodată.
Sau c-o s-aflăm cine i-a ucis sau ce s-a petrecut în casă în noaptea
aceea.
După o vreme, casa a început să se umple de lume. Au sosit
ambulanțele, procurorul, preotul metodist, fotograful poliției, soldați,
reporteri de la radio și de la ziare. O groază de oameni. Cei mai mulți
fuseseră chemați de la biserică și se purtau de parcă tot acolo erau.
Se mișcau fără zgomot. Vorbeau în șoaptă. Parcă nu-i venea nimănui
să creadă. Un polițist m-a întrebat dacă am vreo însărcinare oficială
și-a zis că dacă n-am, mai bine să plec. Afară, pe pajiște, l-am văzut
pe ajutorul șerifului discutând cu un om, Alfred Stoecklein, angajat
pentru muncile agricole. Se pare că Stoecklein locuia la nicio sută de
metri de conacul Clutter, de care îl despărțea doar un hambar.
Spunea însă că n-a auzit niciun zgomot: „N-am știut nimic până acum
cinci minute, când unul din copiii mei a venit în fugă să-mi spună că-i
șeriful aici. Nevastă-mea și cu mine n-am dormit nici două ore
noaptea trecută, am vegheat tot timpul, avem un copil bolnav. N-am
auzit decât o mașină care pleca, pe la zece și jumătate-unșpe fără un
sfert, și i-am zis neveste-mii: Uite că pleacă Bobby Rupp”.
Am luat-o spre casă și pe drum, cam pe la jumătatea aleii, am zărit
bătrânul collie al lui Kenyon, iar câinele era speriat. Stătea cu coada
între picioare, nu lătra și nu se mișca. Văzând câinele, mi-am mai
revenit. Fusesem prea uluit, prea năucit ca să simt toată cruzimea
crimei. Durerea. Oroarea. Erau morți. O familie întreagă. Oameni buni,
cumsecade, pe care îi cunoșteam – omorâți. Trebuia să crezi, fiindcă
era adevărat.

La fiecare douăzeci și patru de ore opt trenuri de pasageri trec fără să

oprească prin Holcomb. Două din ele ridică și lasă corespondența, o
operație care, așa cum afirmă cu pasiune persoana însărcinată cu ea,
are riscurile ei.
— Da, dom’le, trebuie să fii cu mare băgare de seamă. Trenurile astea
trec pe-aici câteodată cu o sută șaizeci de kilometri pe oră. Numai
curentul și te doboară. Iar când sacii ăia poștali vin zburând prin aer,
parcă-s vii! Parc-ai placa un jucător de fotbal! Buf! Buf! Buf! Credeți-
mă, nu mă plâng. E o muncă cinstită, o muncă guvernamentală, și mă
menține tânără.
Poștărița din Holcomb, doamna Sadie Truitt, sau Mama Truitt, cum îi
spun localnicii, arată mai tânără decât e în realitate, la cei șaptezeci și
cinci de ani ai ei. O văduvă voinică, cu fața bătută de vânt, legată la
cap cu un batic și încălțată cu cizme de cowboy („Cea mai comodă
încălțăminte din lume, moale ca fulgii de gâscă”). Mama Truitt e cea
mai bătrână localnică din Holcomb.
— Pe vremuri, toți de-aici erau neamuri cu mine. Pe atunci, localitatea
asta se numea Sherlock. Pe urmă a venit un străin. Îl chema
Holcomb. Era crescător de porci. A câștigat bani buni și-a hotărât ca
satul să-i poarte numele. După ce i s-a îndeplinit dorința, ce credeți c-
a făcut? A vândut tot ce-avea. S-a mutat în California. Noi nu. Eu m-
am născut aici, copiii mei s-au născut aici. Și-aici am rămas! Fata
mea, doamna Myrtle Clare, e chiar diriginta poștei. Să nu cumva să vă
închipuiți c-am obținut prin ea postul ăsta de la guvern. Myrtle nici n-a
vrut să mă lase să-l primesc. Dar e o slujbă care se câștigă la licitație.
O primește cel cu oferta cea mai mică. Iar a mea e așa de mică, încât
poate să se uite și o omidă peste ea. Ha! Ha! Asta îi scoate din sărite
pe băieți, vă dați seama. Multora le-ar plăcea să fie ei poștași. Da,
dom’le, dar nu știu cât de mult le-ar mai plăcea când zăpada se înalță
cât boxeru’ ăla, Primo Camera, când te învinețește vântul și vin sacii
ăia în zbor. Buf!
În profesia Mamei Truitt, duminica e o zi obișnuită de lucru. La 15
noiembrie, în timp ce aștepta să sosească dinspre vest trenul de zece
și treizeci și doi, văzu cu uimire două ambulanțe traversând șinele și
apucând-o spre proprietatea Clutter. Atunci făcu un lucru
nemaipomenit – își părăsi postul. N-avea decât să cadă
corespondența unde-o fi, trebuia să-i comunice imediat știrile lui Myrt.
Locuitorii din Holcomb au poreclit poșta „Clădirea Federală”, un titlu
cam pompos pentru o baracă prăfuită, prin care bate vântul. Prin
tavan picură ploaia, scândurile din dușumea joacă sub picioare, cutiile
poștale nu se închid, becurile sunt sparte, iar ceasul a stat.
— Da, e o rușine, recunoaște caustică doamna, destul de originală și
foarte impunătoare care tronează peste mizeriile astea. Totuși,
ștampilele merg, nu? Până la urmă, ce-mi pasă mie? Aici unde stau
eu, chiar e cald și bine. Am un balansoar, un godin bun cu lemne, un
ibric cu cafea și o groază de cărți de citit.
Doamna Clare e faimoasă în ținutul Finney. Celebritatea ei nu se
datorează prezentei ocupații, ci uneia anterioare – de animatoare într-
o sală de dans, o meserie greu de ghicit după înfățișarea ei. E o
femeie slăbănoagă, îmbrăcată în pantaloni și o cămașă de lână,
încălțată cu cizme de cowboy, cu păr roșcat, cu un temperament viu și
o vârstă greu de bănuit. („Doar eu o știu, voi n-aveți decât s-o ghiciți.”)
Își exprimă însă prompt părerile, cele mai multe enunțate tare și
răspicat, ca un cântec de cocoș. Până în 1955 a condus împreună cu
răposatul ei soț Pavilionul de Dans din Holcomb, un local care, fiind
singurul de prin partea locului, atrăgea de pe o rază de o sută șaizeci
de kilometri o clientelă dispusă să bea vârtos și să danseze
nebunește, a cărei comportare, la rândul ei, atrăsese din când în când
interesul șerifului.
— Am trecut și prin momente grele, desigur, își amintește doamna
Clare. Unii dintre crăcănații ăia, dacă apucau să bea nițel, parcă erau
piei-roșii, săreau să scalpeze tot ce mișcă. Noi nu vindeam, firește,
decât aperitive, niciodată chestii tari. N-am fi vândut nici dac-ar fi fost
legal, nici soțul meu Homer Clare și nici eu nu ținem la băutură. Într-o
zi, Homer Clare – a murit acu’ șapte luni și douăsprezece zile tocmai
la Oregon, după o operație de cinci ore – mi-a spus: „Myrt, toată viața
am trăit în iad, acum însă o să murim în rai”. A doua zi am închis sala
de dans. N-am regretat niciodată. La început însă mi-a lipsit viața de
noapte, cântecele, veselia. Dar acum, după moartea lui Homer, sunt
fericită că muncesc aici, în Clădirea Federală. Stai jos puțin. Bea o
ceașcă de cafea.
De fapt, în dimineața aceea de duminică, doamna Clare tocmai își
turna o ceașcă de cafea dintr-un ibric pus la fiert, când se întoarse
Mama Truitt.
— Myrt! spuse ea, dar se întrerupse ca să-și tragă sufletul. Au plecat
două ambulanțe spre casa Clutter.
— Unde-i poșta de la zece și treizeci și două? o întrebă fiica ei.
— Ambulanțe. S-au dus la casa Clutter…
— Ei, și? Sunt pentru Bonnie. Are vreo criză de-a ei. Unde-i poșta de
zece și treizeci și două?
Mama Truitt se lăsă bătută. Ca de obicei, Myrt avea răspuns la toate
și-i plăcea să aibă ea ultimul cuvânt. Bătrânei îi veni însă o idee.
— Ascultă, Myrt, dacă nu-i decât Bonnie, de ce-au plecat două
ambulanțe?
O întrebare inteligentă, așa cum doamna Clare, o admiratoare a
logicii, deși o interpretă cam ciudată a ei, a fost nevoită să
recunoască. Spuse c-o să-i telefoneze doamnei Helm.
— Mabel o să știe, zise ea.
Conversația cu doamna Helm ținu câteva minute și a fost un chin
pentru Mama Truitt, care nu putea auzi decât răspunsurile
monosilabice și criptice ale fiicei ei. Culmea e că după ce a atârnat
telefonul în furcă, Myrt nu s-a grăbit să satisfacă setea de cunoaștere
a bătrânei. Și-a băut în schimb tacticos cafeaua, s-a dus la biroul ei și
a început să ștampileze un maldăr de scrisori.
— Myrt, zise Mama Truitt, pentru numele lui Dumnezeu, ce-a spus
Mabel?
— Nu mă miră, răspunse doamna Clare. Când te gândești că Herb
Clutter a trăit mereu pe fugă, dădea buzna aici să-și ia corespondența,
nu tu bună ziua sau mulțumesc, foindu-se ca o găină cu gâtul tăiat,
cum se tot înscria el în cluburi, să conducă el totul, să pună mâna pe
slujbe pe care poate le voiau și alții. Acuma l-a ajuns și pe el. Ei bine,
n-o să se mai agite.
— De ce, Myrt? De ce n-o să se mai agite?
Doamna Clare ridică glasul:
— FIINDCĂ-I MORT. Și Bonnie. Și Nancy. Și băiatul. I-a împușcat
cineva.
— Myrt, nu spune așa ceva. Cine i-a împușcat?
— Aviatorul ăla, răspunse doamna Clare continuând să ștampileze
scrisori. Ăla pe care l-a dat Herb în judecată pentru că s-a prăbușit cu
avionul în livada lui. Dacă nu e el, atunci poate tu. Sau vecinul de
peste drum. Toți vecinii sunt niște năpârci. Scârbe, de-abia așteaptă
să-ți trântească ușa în nas. Așa-i lumea. Știi bine.
— Nu știu, zise Mama Truitt care își astupase urechile cu degetele.
Nu știu nimic.
— Scârbe.
— Mi-e frică, Myrt.
— De ce ți-e frică? Când îți vine vremea, n-ai ce-i face. Și n-o să te
salveze lacrimile.
Observase că mama ei începuse să lăcrimeze.
— Când a murit Homer, am stors toată spaima și toată durerea din
sufletul meu. Dacă-i cineva pe aici care vrea să-mi taie beregata, îi
doresc noroc. Ce mai contează? E totuna, dacă te gândești la
veșnicia lumii. Ține minte: dacă o singură pasăre ar căra tot nisipul de
pe un mal, fir cu fir, tocmai peste ocean, când a izbucnit să le care pe
toate dincolo veșnicia de-abia a început. Așa că suflă-ți nasul.

Știrea îngrozitoare dată din amvonul bisericilor, transmisă prin firul

telefonului, răspândită prin KIUL, stația de radio din Garden City („O
tragedie cutremurătoare, de necrezut și de nedescris, a lovit patru
membri ai familiei lui Herb Clutter în noaptea de sâmbătă sau azi dis-
de-dimineață. Moartea brutală și, aparent, lipsită de motiv…”), a
stârnit în mai toți ascultătorii o reacție mai apropiată de cea a Mamei
Truitt decât a doamnei Clare: uimire, transformată apoi în consternare,
un sentiment superficial de groază, adâncit repede de fiorii reci ai
temerilor personale.
Restaurantul Hartman, cu cele patru mese grosolane și tejgheaua
unde se servește prânzul, n-a putut face față decât unui mic număr de
amatori de bârfe, speriați cu toții, în majoritate bărbați, dispuși să se
adune acolo. Proprietara, doamna Bess Hartman, o femeie uscățivă și
cu scaun la cap, păr blond încărunțit, tuns scurt, cu ochi verzi și
strălucitori, plini de autoritate, e vară cu diriginta Clare, al cărei stil
candid îl poate egala, ba chiar întrece.
— Unii zic că sunt o femeie cu inima de piatră, dar întâmplarea cu
familia Clutter mi-a răpit tot curajul, a declarat ea mai târziu unui
prieten. Închipuiți-vă un om în stare de-o asemenea crimă! Când am
auzit prima oară, când toți dădeau năvală aici și făceau cele mai
fantastice presupuneri, mai întâi și mai întâi m-am gândit la Bonnie.
Bine, era o prostie, dar nu cunoșteam faptele și mulți și-au zis că
poate… din cauza crizelor ei. Acum nu mai știm ce să credem.
Trebuie să fi fost o răfuială la mijloc. Cineva care cunoștea casa la
perfecție. Dar cine-i ura? N-am auzit un cuvânt rău împotriva lor. Erau
o familie foarte prietenoasă și dacă lor li s-a putut întâmpla așa ceva,
atunci vă întreb: cine mai e în siguranță? Un bătrân care era aici
duminică a pus degetul pe rană, de ce nu mai doarme nimeni: „Aici nu
ne putem bizui decât pe prieteni. Altceva n-avem”. Într-un fel, asta e
partea cea mai proastă cu crima asta. E îngrozitor când vecinii nu se
mai pot uita unii la alții fără să-și pună întrebări! Da, e o situație greu
de suportat, deși, dacă o să descopere vreodată cine i-a omorât, sunt
sigură c-o să fie o surpriză mai mare decât crimele astea.
Doamna Bob Johnson, soția agentului Societății de Asigurare pe Viață
din New York, e o bucătăreasă excelentă, dar masa pregătită în acea
duminică a rămas neatinsă – cel puțin, cât a fost caldă –, căci, tocmai
când soțul ei înfigea furculița în friptura de fazan, a primit un telefon de
la un prieten.
— Și atunci, își amintește el cam trist, am aflat prima oară despre cele
petrecute la Holcomb. N-am crezut. Nu puteam. Dumnezeule, aveam
în buzunar cecul semnat de Clutter. O bucată de hârtie în valoare de
optzeci de mii de dolari. Asta dacă ce auzisem era adevărat. Dar mi-
am zis: nu poate fi adevărat, trebuie să fie vreo greșeală, asemenea
lucruri nu se întâmplă, nu-i vinzi cuiva o poliță importantă, ca apoi să
moară pe loc. Asasinat. Cu alte cuvinte, o despăgubire dublă. N-am
știut ce să fac. L-am sunat pe directorul biroului nostru din Wichita. I-
am spus cum am primit cecul și că nu-l expediasem și i-am cerut
părerea. Ei bine, era o situație delicată. Se părea că, legal, nu eram
obligați să plătim. Dar moral, asta era altă problemă. Evident, ne-am
oprit asupra caracterului moral al problemei.
Cele două beneficiare de pe urma acestei atitudini onorabile, Eveanna
Jarchow și sora ei Beverly, singurii moștenitori ai averii tatălui lor, se
găseau la câteva ore de la groaznica descoperire, în drum spre
Garden City. Beverly venea de la Winfield, în Kansas, unde își vizitase
logodnicul, iar Eveanna, de la casa ei din Mount Carroll, statul Illinois.
Treptat, în decursul zilei, au fost înștiințate și alte rude, printre care
tatăl domnului Clutter, cei doi frați ai lui, Arthur și Clarence, cât și sora
lui, doamna Harry Nelson, toți din Larned, statul Kansas, ca și cealaltă
soră, doamna Elaine Selsor din Palatka, Florida. De asemenea,
părinții lui Bonnie Clutter, domnul și doamna Arthur B. Fox, din
Pasadena, California, și cei trei frați ai ei: Harold din Visalia,
California; Howard din Oregon, Illinois și Glenn din Kansas City,
Kansas. De fapt, celor mai mulți de pe lista de invitați pentru Ziua
Recunoștinței li s-a telefonat sau telegrafiat și majoritatea au pornit de
îndată spre reuniunea de familie, dar nu în jurul unei mese bogate, ci
la groapa unei înmormântări în masă.
La Căminul Profesorilor, Wilma Kidwell a trebuit să facă sforțări pentru
a-și stăpâni fiica; Susan, cu ochii umflați, zguduită de greață, striga,
insista neconsolată că trebuie să plece, că trebuie să fugă până la
ferma familiei Rupp, cale de cinci kilometri.
— Nu înțelegi, mamă? Dac-aude Bobby. O iubea. Amândoi o iubeam.
Trebuie să-l anunț.
Dar Bobby aflase deja. În drum spre casă, domnul Ewalt se oprise la
ferma familiei Rupp și se consultase cu prietenul lui, Johnny Rupp,
tatăl a opt copii, dintre care Bobby era al treilea. Cei doi bărbați se
duseseră împreună la dormitoare, care erau într-o clădire separată de
cea a fermei, prea mică pentru a-i adăposti pe toți copiii familiei Rupp.
Băieții stăteau în „dormitoare”, iar fetele „acasă”. L-au găsit pe Bobby
făcându-și patul. L-a ascultat pe domnul Ewalt fără să pună întrebări
și i-a mulțumit că a venit. A ieșit și a rămas în soare. Proprietatea
familiei Rupp e pe o culme, pe un platou deschis de unde se vede
miriștea strălucitoare a fermei River Valley, o priveliște care l-a reținut
mai bine de o oră. Unii au încercat să-i distragă atenția, dar n-au
reușit. Când a sunat clopoțelul pentru dejun, mama l-a strigat să intre
în casă – l-a strigat până când tatăl lui i-a spus:
— Nu. Lasă-l mai bine în pace.
Larry, un frate mai mic, n-a răspuns nici el la chemarea clopoțelului. Îi
dădea târcoale lui Bobby, incapabil să-l ajute, dar vrând oricum, deși i
s-a spus să plece. Mai târziu, când Bobby a încetat să mai stea în
picioare nemișcat și a început să meargă, apucând-o pe drum și peste
câmpii spre Holcomb, Larry l-a urmat.
— Hei, Bobby, ascultă, dacă mergem undeva, hai să luăm mașina.
Fratele lui n-a vrut să răspundă. Mergea cu un scop anume, aproape
fugind, dar lui Larry nu-i venea greu să se țină după el. Deși n-avea
decât paisprezece ani, era mai înalt, cu pieptul mai lat și picioarele
mai lungi, Bobby fiind, cu toate medaliile sportive obținute, de o
statură submijlocie, solid, dar mlădios, un băiat bine-făcut, cu o figură
deschisă, plăcută și simplă.
— Hei, Bobby, ascultă. N-o să te lase s-o vezi. N-o să-ți facă bine.
Bobby s-a întors spre el și i-a spus:
— Pleacă. Cară-te acasă.
Fratele mai mic a rămas pe loc, apoi l-a urmat de departe. Cu tot frigul
uscat și sticlos al zilei, amândoi băieții nădușiseră când se apropiau
de baricada ridicată de polițiști la intrarea fermei River Valley. Mulți
prieteni ai familiei Clutter, ca și străini din tot ținutul se adunaseră
acolo, deși nu li se îngăduia să treacă de baricada care, curând după
sosirea fraților Rupp, a fost ridicată momentan pentru a permite
ieșirea a patru ambulanțe – numărul necesar în cele din urmă pentru a
transporta cadavrele – și a unei mașini cu agenți de-ai șerifului, care
chiar în clipa aceea îl pomeneau pe Bobby Rupp. Căci Bobby, cum
avea să afle până la căderea serii, era principalul lor suspect.
De la fereastra sufrageriei, Susan Kidwell văzu trecând cortegiul alb
și-l urmări până dădu colțul, iar praful ușor stârnit pe strada nepavată
se așternu la loc. Contempla priveliștea când Bobby, urmat
îndeaproape de fratele lui mai mic, dar mai înalt, se ivi pe drum, o
siluetă tremurătoare, îndreptându-se spre ea. Ieși pe verandă să-l
întâmpine.
— Am vrut atât de mult să te anunț, îi spuse ea.
Bobby începu să plângă. Larry rămase la marginea curții Căminului,
sprijinit de un pom. Nu-și aducea aminte să-l fi văzut vreodată pe
Bobby plângând și, cum nu voia să-l vadă nici acum, își coborî
privirea.

Departe, în Olathe, într-o cameră de hotel ale cărei jaluzele

împiedicau să intre lumina soarelui de prânz, Perry dormea alături de
un tranzistor ce murmura. Își scosese doar bocancii, nu-și mai bătuse
capul să se dezbrace. Căzuse pur și simplu pe burtă în pat, de parcă
somnul l-ar fi pocnit în moalele capului pe la spate. Bocancii negri, cu
catarame de argint erau puși la înmuiat într-un lighean cu apă caldă,
colorată ușor în roz.
La câțiva kilometri mai la nord, în bucătăria plăcută a unei ferme
modeste, Dick își termina masa de duminică. Ceilalți comeseni,
mama, tatăl și fratele lui mai mic, nu remarcaseră nimic neobișnuit în
purtarea lui. Sosise acasă la prânz, își sărutase mama, răspunsese
binevoitor la întrebările tatălui său asupra presupusei călătorii la Fort
Scott și se așezase să mănânce, ca de obicei. Când masa se încheie,
cei trei bărbați ai familiei luară loc în sufragerie să se uite la un meci
de baschet. Meciul tocmai începuse, când tatăl observă cu uimire că
Dick sforăie. Așa cum îi spusese el fiului mai mic, nu crezuse c-o s-
apuce ziua când Dick o să prefere să doarmă în loc să se uite la un
meci de baschet. Nu știa, desigur, cât de istovit era Dick și nici că fiul
său, acum ațipit, printre alte isprăvi, parcursese mai bine de o mie trei
sute de kilometri la volanul mașinii în ultimele douăzeci și patru de
ore.
II.
PERSOANE NECUNOSCUTE
Luni, 16 noiembrie 1959, se arăta o nouă zi splendidă pentru
vânătoarea de fazani pe platourile cu ogoare din vestul Kansasului – o
zi cu un cer superb, strălucitor, cu sclipiri de mică. În anii trecuți, Andy
Erhart, profitând de aceste frumoase zile, petrecuse adeseori la ferma
River Valley lungi după-amiezi vânând fazani. Ferma era căminul
bunului său prieten Herb Clutter, iar în cursul acelor expediții sportive
îl întovărășiseră de multe ori trei dintre cei mai apropiați prieteni ai lui
Herb: doctorul veterinar J.D. Dale, Carl Myers, proprietarul unei
lăptării, și Everett Ogburn, om de afaceri. Ca și Erhart, președintele
Stațiunii Experimentale Agricole a Universității de Stat din Kansas, toți
erau cetățeni de vază din Garden City.
Astăzi, acest cvartet de vechi tovarăși de vânătoare se adunase
pentru obișnuita călătorie, dar într-o dispoziție neobișnuită și înarmați
cu un echipament ciudat, fără nicio legătură cu sportul – mături și
găleți, perii de frecat pe jos și un coș de nuiele plin cu cârpe și cu
detergenți puternici. Își puseseră hainele cele mai vechi, deoarece
socotind că-i de datoria lor, o sarcină creștinească, se oferiseră să
curețe o parte din cele paisprezece odăi ale clădirii principale de la
ferma River Valley: camerele în care cei patru membri ai familiei
Clutter fuseseră asasinați de „o persoană”, sau de „persoane
necunoscute”, cum stătea scris în certificatele de deces.
Erhart și tovarășii lui mergeau cu mașina în tăcere. Unul dintre ei a
remarcat mai târziu: „Pur și simplu nu mai aveam cuvinte. În ce
împrejurări stranii ne duceam în casa aceea, unde fuseserăm
întotdeauna primiți cu brațele deschise”. Cu acest prilej îi primi un
membru al poliției rutiere. Polițistul de pază al baricadei ridicate de
autorități la intrarea fermei le făcu semn să înainteze, iar ei își
continuară drumul încă un kilometru de-a lungul aleii umbrite de ulmi
ce ducea la conacul Clutter. Alfred Stoecklein, singurul servitor de-al
casei, îi aștepta să le descuie ușa.
Au intrat mai întâi în camera cazanelor de la demisol, unde domnul
Clutter, îmbrăcat în pijama, fusese găsit întins pe cutia de carton.
După ce terminară treaba, trecură în odaia de joacă unde fusese
împușcat Kenyon. Canapeaua, o vechitură recuperată și reparată de
el și pe care Nancy o acoperise cu o husă și cu perne brodate cu
aforisme, era ruptă și împroșcată cu sânge. Ca și cutia pentru saltea,
trebuia arsă. Pe măsură ce grupul făcea curățenie la demisol, apoi în
dormitoarele de la etaj, unde fuseseră omorâte în patul lor Nancy și
mama ei, adună și alte materiale pentru viitorul foc: așternuturi pătate
de sânge, saltele, un covoraș de lângă pat și un urs mare de pluș.
Alfred Stoecklein, taciturn de felul lui, avea multe de spus pe când
căra apă caldă și dădea și el o mână de ajutor. Voia ca „oamenii să
înceteze cu trăncănitul și să încerce să priceapă” de ce el și soția,
deși locuiau la mai puțin de o sută de metri de casa familiei Clutter, nu
auziseră „niciun zgomot” – nici cel mai slab ecou al împușcăturilor sau
al violențelor petrecute.
— Șeriful și toți tipii care au fost aici au luat amprentele și au cotrobăit
peste tot, au bun-simț; ei au înțeles cum stau lucrurile. Cu alte cuvinte,
de ce n-am auzit nimic. În primul rând din pricina vântului. Bătea
vântul de la apus și purta zgomotele în direcția opusă. Apoi, între casa
asta și a noastră e un hambar mare. Hambarul ăla vechi înghite toate
zgomotele care ar fi trebuit să ajungă până la noi. V-ați gândit
vreodată? Eu cred că ucigașul trebuie să-și fi dat seama că n-o să-l
auzim. Altminteri n-ar fi riscat să tragă de patru ori în toiul nopții! Doar
nu era țăcănit! Mă rog, puteți să spuneți că oricum era țăcănit. Ca să
facă una ca asta. După mine însă, făptașul a pus totul la cale
amănunțit. Știa. Dar și eu știu ceva. Eu și nevastă-mea nu mai dormim
nicio noapte aici. Ne mutăm într-o casă la șosea.
Oamenii lucrară de la prânz și până pe înserat. Când veni vremea să
ardă ce adunaseră, încărcară totul într-o camionetă și, cu Stoecklein
la volan, merseră până la un teren din nordul fermei, un loc lin, plin de
culoare, deși era doar o singură culoare – galbenul pârlit de soare și
sclipitor al miriștii de noiembrie. Descărcară acolo camioneta și
ridicară o piramidă din pernele lui Nancy, așternuturi, saltele și
canapeaua din camera de joacă. Stoecklein le stropi cu benzină și
aprinse un chibrit.
Niciunul dintre cei prezenți nu cunoștea familia Clutter mai bine decât
Andy Erhart. Un om blând, demn și prietenos, un erudit cu mâini
bătătorite și gât ars de soare, urmase împreună cu Herb cursurile de
la Universitatea de Stat din Kansas. „Eram prieteni de treizeci de ani”,
a declarat el mai târziu și în deceniile astea Erhart văzuse cum
prietenul său a ajuns, dintr-un agent agricol regional prost plătit, unul
dintre cei mai bine-cunoscuți și respectați fermieri ai regiunii.
— Toate realizările lui se datorează muncii și lui Dumnezeu. Era un
om modest, dar mândru și-avea și dreptul să fie. Și-a întemeiat o
familie pe cinste. A făcut ceva cu viața lui.
În timp ce privea cum se înalță tot mai mult focul improvizat, Erhart se
întrebă cum era cu putință să se termine astfel viața și tot ce realizase
Herb. Cum era cu putință ca toate sforțările lui, cinstea lui să fie
reduse deodată doar la fumul ce se înălța subțire în aer, înghițit și
șters de cerul imens?

Biroul de Investigații din Kansas, o organizație statală cu cartierul

general la Topeka, dispunea de nouăsprezece detectivi experimentați,
împrăștiați prin tot statul. La serviciile lor se recurge atunci când un
caz pare să depășească competența autorităților locale.
Reprezentantul din Garden City al biroului și agentul însărcinat să
răspundă de o largă parte din Kansasul de vest e un bărbat zvelt și
arătos, Alvin Adams Dewey, în vârstă de patruzeci și șapte de ani,
dintr-o familie care se stabilise în Kansas cu patru generații în urmă.
Era de așteptat ca Earl Robinson, șeriful ținutului Finney, să-i ceară lui
Al Dewey să preia cazul Clutter. Era de așteptat și logic. Căci Dewey,
care și el fusese pe vremuri șerif în Finney (din 1947 până în 1955) și
mai înainte agent special F.B.I. (între 1940 și 1945 lucrase la New
Orleans, la San Antonio, la Denver, la Miami și la San Francisco),
avea calificarea cerută de soluționarea unui caz atât de încurcat
precum asasinarea aparent lipsită de motiv și de indicii a familiei
Clutter. În plus, atitudinea lui față de crimă a constituit, cum a declarat
el mai târziu, „o problemă personală”. În continuare a afirmat că atât
el, cât și soția lui „țineau foarte mult la Herb și la Bonnie” și că „îi
vedeam în fiecare duminică la biserică, ne vizitam foarte des”,
adăugând: „Chiar dacă nu i-aș fi cunoscut și n-aș fi ținut atât de mult
la ei, cred c-aș avea aceeași atitudine. Am văzut multe lucruri urâte,
poți să fii sigur. Dar nimic atât de oribil. Oricât mi-ar lua, chiar toată
viața, tot am să aflu ce s-a întâmplat în casa aceea. Cine și de ce”.
Până la sfârșit, au fost însărcinați să ancheteze permanent cazul
optsprezece oameni, între care s-au numărat trei dintre cei mai
capabili oameni ai Biroului de Investigații din Kansas – agenții speciali
Harold Nye, Roy Church și Clarence Duntz. Odată cu sosirea acestui
trio la Garden City, Dewey era convins că s-a constituit o „echipă
puternică”. „Cineva ar trebui să ia aminte”, a declarat el.
Biroul șerifului se află la etajul al treilea al tribunalului din ținutul
Finney, o clădire banală, din piatră și ciment, situată în mijlocul unei
piețe atrăgătoare, pline de copaci. Garden City, odinioară un oraș de
frontieră cu o viață violentă, s-a liniștit astăzi cu totul. În general,
șeriful nu prea are nicio bătaie de cap, iar biroul lui, trei încăperi sumar
mobilate, e de obicei un loc calm, foarte apreciat de cei ce-și pierd
vremea pe la tribunal. Doamna Edna Richardson, ospitaliera lui
secretară, ține în permanență pe foc un ibric cu cafea și are vreme
berechet să stea la „taifas”. Sau a avut până când, așa cum s-a plâns
ea, „a apărut istoria asta cu Clutterii”, care i-a atras „pe toți străinii
ăștia și tot balamucul stârnit de ziare”. Cazul, anunțat cu litere mari pe
pagina întâi a gazetelor din est tocmai până la Chicago, iar a celor din
vest până la Denver, atrăsese într-adevăr la Garden City un număr
considerabil de ziariști.
Luni la prânz, Dewey a ținut o conferință de presă în biroul șerifului.
— Am să discut fapte și nu teorii, i-a informat el pe ziariștii prezenți. Ei
bine, cel mai important de reținut e că nu ne ocupăm de o crimă, ci de
patru. Nu știm care dintre cele patru victime a fost obiectivul principal.
Victima principală. Ar fi putut fi Nancy sau Kenyon sau unul din părinți.
Unii spun că, desigur, a fost domnul Clutter. Pentru că i-au tăiat
beregata. El a fost supus celor mai mari torturi. Astea sunt însă teorii,
nu fapte. Ne-ar ajuta dac-am cunoaște ordinea în care au murit
membrii familiei, dar legistul nu ne poate lămuri. Știe doar că
asasinatele au avut loc în noaptea de sâmbătă spre duminică, între
orele unsprezece și două dimineața.
Apoi, răspunzând la întrebări, spuse că nu, niciuna dintre femei nu
fusese „molestată sexual” și că din câte se cunoștea deocamdată, din
casă nu se furase nimic și că da, și lui i se părea „o stranie
coincidență” că domnul Clutter semnase o poliță de asigurare pe viață
în valoare de patruzeci de mii de dolari, cu despăgubire dublă, cu opt
ore înainte de moartea lui. Dewey era totuși „absolut convins” că nu
exista nicio legătură între poliță și crimă. Cum putea să existe când
singurii care beneficiau erau cei doi copii ai domnului Clutter rămași în
viață, fiicele mai mari, doamna Donald Jarchow și domnișoara Beverly
Clutter? Le spuse ziariștilor că da, își formase o părere dacă
asasinatele erau opera unuia sau a doi oameni, dar prefera să nu
discute încă despre asta.
De fapt, pe atunci, Dewey nu ajunsese la o concluzie clară. Avea încă
două păreri sau, cum se exprima el, „concepții”, și la reconstituirea
crimei dezvoltase atât „concepția unei crime săvârșite de un singur
făptaș”, cât și „concepția unei crime săvârșite de doi făptași”. În prima
ipoteză presupunea că asasinul era un prieten de familie sau, în orice
caz, o persoană familiarizată cu casa și cu locatarii – cineva care știa
că ușile se încuiau rareori, că domnul Clutter dormea singur în
dormitorul principal de la parter și că doamna Clutter și copiii ocupau
dormitoare separate la etaj. Dewey își închipuia că această persoană
se apropiase de casă, umblând pe jos, probabil pe la miezul nopții.
Ferestrele erau întunecate, familia Clutter dormea, iar Teddy, câinele
de pază al fermei – ei bine, Teddy era celebru pentru frica lui față de
armele de foc –, s-a tras înapoi speriat la vederea armei intrusului, a
scheunat slab și a șters-o. Odată intrat în casă, criminalul a tăiat mai
întâi firele de la instalația telefonică din biroul domnului Clutter și din
bucătărie, apoi s-a dus în dormitorul domnului Clutter și l-a trezit.
Domnul Clutter, țintuit de arma vizitatorului, a fost silit să-i respecte
instrucțiunile și să-l întovărășească la etaj, unde au sculat și restul
familiei. Apoi, cu frânghia și leucoplastul aduse de asasin, domnul
Clutter și-a legat soția la mâini și picioare și i-a astupat gura, pe urmă
și-a legat fiica (inexplicabil, nu i-a astupat gura) și le-a imobilizat de
paturi. Apoi, tatăl și fiul au fost escortați la demisol, unde domnul
Clutter a fost obligat să-i lipească fiului leucoplast la gură și să-l lege
de canapeaua din camera de joacă. Domnul Clutter a fost condus
apoi în camera cazanelor, lovit în cap, legat strâns și redus la tăcere
cu leucoplast. Liber acum să acționeze în voie, criminalul i-a ucis pe
rând, adunând de jos cu grijă fiecare cartuș căzut. Când a terminat, a
stins luminile și a plecat.
S-ar fi putut întâmpla astfel: era cu putință. Dewey însă avea îndoieli.
— Dacă Herb ar fi bănuit că familia se află în primejdie, în primejdie
de moarte, s-ar fi luptat ca un tigru. Iar Herb nu era un slăbănog, ci un
om voinic, în excelentă condiție fizică. Și Kenyon la fel, solid ca tatăl
său, mai solid chiar, un flăcău lat în umeri. E greu de presupus că un
singur om, înarmat sau nu, ar fi putut face față acestora doi.
În plus, existau motive să se creadă că toți patru fuseseră legați de
aceeași persoană, căci în toate cazurile se folosise același tip
complicat de nod.
Dewey, ca majoritatea colegilor lui, acorda mai mult credit celei de a
doua ipoteze, care o urmărea pe prima în multe puncte esențiale,
diferența importantă constând în faptul că asasinul nu lucrase singur,
ci avusese un complice care îl ajutase să-i țină la respect pe membrii
familiei, să le lipească gura cu leucoplast, să-i lege la mâini și la
picioare. Totuși, și teoria aceasta avea lacune. Lui Dewey, de pildă, îi
venea greu să priceapă „cum se putea ca două persoane să atingă
același grad de furie, aceeași furie dementă pentru a săvârși o astfel
de crimă”. Își continuă explicațiile:
— Să presupunem că asasinul era un cunoscut al familiei, un membru
al comunității. Presupunând că era un om obișnuit, obișnuit în afară
de faptul că avea apucături anormale, că îl stăpânea o ură dementă
împotriva familiei Clutter sau a unuia dintre membrii ei, unde și-a putut
găsi un complice destul de țicnit ca să-l ajute? Nu se leagă. N-are
sens. Deși, ca să spunem lucrurilor pe nume, nimic n-are sens.
După conferința de presă, Dewey s-a retras în biroul lui, o cameră pe
care i-o cedase temporar șeriful. Înăuntru se găseau un birou și două
scaune tari. Pe birou se aflau obiectele pe care Dewey spera să le
poată aduce într-o zi ca dovezi la tribunal: leucoplastul, frânghiile
dezlegate de la mâinile și picioarele victimelor și sigilate acum în
pungi de plastic (ca indicii, niciun obiect nu părea prea promițător, fiind
articole de largă circulație, procurabile oriunde în Statele Unite) și
fotografiile făcute la locul crimei, de fotograful poliției – douăzeci de
poze mărite și lucioase înfățișând craniul sfărâmat al domnului Clutter,
fața zdrobită a fiului său, mâinile legate ale lui Nancy, ochii stinși și
holbați ai doamnei Clutter și așa mai departe. În zilele următoare,
Dewey și-a petrecut multe ore cercetând aceste fotografii, sperând că
„o să vadă deodată ceva”, că un amănunt semnificativ o să iasă la
lumină.
— Ca în jocul ăla cu cuburi colorate care trebuie asamblate ca să afli
„Câte animale puteți găsi în acest desen?”. Într-un fel, asta încerc să
fac. Încerc să găsesc animalele ascunse. Simt că trebuie să existe
undeva, dacă aș reuși măcar să le văd.
De altfel, una dintre fotografii, un prim-plan cu domnul Clutter și cu
cutia pe care zăcea, a și dezvăluit o surpriză valoroasă: urme de tălpi,
conturul prăfuit al unor pantofi cu tălpi turnate în romburi. Urmele, care
nu puteau fi detectate cu ochiul liber, apăreau pe peliculă. Într-adevăr,
lumina orbitoare a blițului le trădase prezența cu o splendidă precizie.
Aceste urme, laolaltă cu o alta, găsită pe capacul aceleiași cutii de
carton, conturul clar și însângerat al unei jumătăți de talpă, lăsat de un
bocanc marca Cat’s Paw, constituiau singurele „indicii serioase” pe
care se bizuiau anchetatorii. Nu că s-ar fi bizuit fățiș pe ele. Dewey și
echipa lui hotărâseră să păstreze secretul asupra acestor dovezi.
Printre alte articole de pe biroul lui Dewey se număra și jurnalul lui
Nancy Clutter. Se mulțumise să-l răsfoiască, dar acum se apucă să
citească cu mare atenție însemnările zilnice, care începeau în ziua în
care împlinea treisprezece ani și se încheiau cu vreo două luni înainte
să împlinească șaptesprezece ani. Mărturisirile fără nimic senzațional
ale unui copil inteligent, care iubea animalele, căruia îi plăcea să
citească, să gătească, să brodeze, să danseze, să călărească – o fată
drăguță, prietenoasă și feciorelnică; ea credea că-i „nostim să flirtezi”,
fiind însă „îndrăgostită sincer și adevărat de Bobby”. Dewey citi mai
întâi ultima însemnare. Cuprindea trei rânduri, scrise cu o oră sau
două înaintea morții: „A venit Jolene K. Și i-am arătat cum se face o
plăcintă cu cireșe. Am repetat cu Roxie. A fost aici Bobby și ne-am
uitat la televizor. A plecat la unsprezece”.
Tânărul Rupp, din câte se cunoștea, ultima persoană care văzuse
familia în viață, fusese supus între timp unui interogatoriu lung și deși
relatase simplu că a petrecut „doar o seara obișnuită” în sânul familiei
Clutter, era programat pentru un nou interogatoriu, cu care ocazie
urma să fie testat cu un detector de minciuni. De fapt, poliția nu era
încă dispusă să-l taie de pe lista suspecților, Dewey însă nu credea că
băiatul are „ceva de-a face cu crima”. Era totuși adevărat că în
această etapă timpurie a anchetei, Bobby rămânea singura persoană
căreia i se putea atribui un motiv, oricât de slab. Din când în când, în
jurnalul ei, Nancy pomenea situația bănuită că ar constitui motivul:
insistențele tatălui ca ea și Bobby „să rupă legătura” și să înceteze să
„se mai vadă atât de des”, obiecția lui fiind că membrii familiei Clutter
erau metodiști, pe când familia Rupp era catolică – fapt care, din
punctul lui de vedere, anula orice speranță ca tânărul cuplu să se
căsătorească vreodată.
Dar însemnarea din jurnal care îl chinuia cel mai mult pe Dewey nu
avea nicio legătură cu impasul religios dintre Clutterii metodiști și
Ruppii catolici. Din contra, pasajul privea o pisică – moartea
misterioasă a lui Boobs, pisica favorită a lui Nancy, pe care, judecând
după o însemnare făcută cu două săptămâni înainte de propria ei
moarte, Nancy o găsise „zăcând în hambar”, otrăvită de cineva, după
cum bănuia (fără să precizeze de ce): „Sărmana Boobs. Am îngropat-
o într-un loc special”. Citind acest pasaj, Dewey simți că ar putea
conține ceva „foarte important”. Dacă pisica fusese otrăvită, nu se
putea oare să fi fost un preludiu neînsemnat, dar de rău augur al
crimelor? Se decise să descopere „locul special” unde își îngropase
Nancy favorita, chiar dacă ar fi trebuit să scormonească fiecare
centimetru pătrat al fermei River Valley.
În vreme ce Dewey își făcea de lucru cu jurnalul, ajutoarele sale
principale, agenții Church, Duntz și Nye, străbăteau ținutul discutând,
așa cum a declarat Duntz, „cu oricine ne putea spune ceva”. Cu
profesorii de la școala din Holcomb, unde atât Nancy, cât și Kenyon
fuseseră elevi de frunte, puși la panoul de onoare, cu muncitorii de la
ferma River Valley (un grup care ajungea uneori primăvara și vara
până la optsprezece oameni, deși în acel anotimp neprielnic se
reduceau la Gerald Van Vleet și la trei angajați, plus doamna Helm);
cu prieteni ai victimelor, vecini și îndeosebi rude. Dintre rude, vreo
douăzeci veniseră mai de aproape sau mai de departe să asiste la
înmormântarea fixată pentru miercuri dimineață.
Harold Nye, cel mai tânăr din grupul de agenți ai Biroului de
Investigații din Kansas, un om scund și energic de treizeci și patru de
ani, cu ochi neastâmpărați și neîncrezători, cu nas, bărbie și minte
ascuțite, primise sarcina, „o treabă a dracului de delicată”, cum zicea
el, să-i ancheteze pe cei din neamul Clutter. „E dureros și pentru tine,
și e dureros și pentru ei. Când e vorba de crimă nu poți respecta
durerea. Sau intimitatea. Sau crezul personal. Ești obligat să pui
întrebări. Iar unele ustură rău”. Dar niciuna dintre persoanele
interogate și niciuna din întrebările puse nu a scos la iveală vreo
informație utilă. („Exploram fondul emotiv. Credeam că răspunsul
putea fi o altă femeie, un triunghi conjugal. Ei bine, fiți atenți: domnul
Clutter era un om încă tânăr, un om foarte sănătos, iar soția lui era pe
jumătate invalidă, dormea într-un dormitor separat…”) Nici măcar cele
două fete rămase în viață n-au putut să sugereze vreun motiv al
crimei. Pe scurt, Nye n-a aflat decât că: „Dintre toți oamenii din lume,
numai pe Clutteri nu te-ai fi așteptat să-i omoare careva”.
La sfârșitul zilei, când cei trei agenți s-au adunat în biroul lui Dewey, s-
a văzut că Duntz și Church fuseseră mai norocoși decât Nye – Fratele
Nye, cum îi spuneau ceilalți. (Membrilor Biroului de Investigații din
Kansas le place să-și dea porecle: Duntz, Bătrânul, pe nedrept
denumit așa, deoarece n-are nici cincizeci de ani, e un om voinic, dar
sprinten, cu fața lată ca a unui cotoi, iar lui Church, de vreo șaizeci de
ani, cu pielea lui trandafirie și cu aerul lui profesional, dar „dur”, după
spusele colegilor, și „cel care scoate cel mai repede pistolul în
Kansas”, i se zice Crețul, fiindcă e nițeluș chel.) Ambii au cules în
decursul cercetărilor „indicii promițătoare”.
Istoria relatată de Duntz privea un tată și un fiu, pomeniți aici sub
numele de John Senior și John Junior. Cu câțiva ani în urmă, John
Senior încheiase cu domnul Clutter o neînsemnată tranzacție, al cărei
rezultat îl mâniase pe John Senior, convins că domnul Clutter îl
trăsese pe sfoară. Atât John Senior, cât și fiul său „aveau darul
suptului”. John Junior chiar ajunsese deseori la închisoare din cauza
beției. Într-o zi nefastă, tatăl și fiul, cărora whisky-ul le dăduse curaj,
și-au făcut apariția la casa Clutter ca „să lămurească treaba cu Herb”.
Nu li s-a oferit prilejul, fiindcă domnul Clutter, un abstinent ce se
opunea cu înverșunare băuturii și bețivilor, a pus mâna pe pușcă și i-a
forțat să părăsească proprietatea. Cei doi Johni nu au uitat insulta.
Doar cu o lună în urmă, John Senior îi spusese unei cunoștințe: „De
câte ori mă gândesc la ticălosul ăsta încep să mă mănânce palmele.
Îmi vine să-l strâng de gât”.
Indiciul lui Church era similar. Și el auzise de un individ fățiș ostil
domnului Clutter: un oarecare domn Smith (deși acesta nu era numele
lui adevărat) care își închipuia că moșierul de la ferma River Valley îi
împușcase câinele de vânătoare. Church inspectase ferma lui Smith și
văzuse atârnând de grindă în hambar o bucată de frânghie legată cu
nodul folosit la imobilizarea celor patru membri ai familiei Clutter.
— Poate că unul din ei, e omul nostru, spuse Dewey. Un motiv
personal, o ură care a răbufnit.
— Doar dacă nu cumva e vorba de jaf, zise Nye, deși jaful fusese pe
larg discutat și apoi mai mult sau mai puțin înlăturat ca motiv.
Argumentele împotrivă erau temeinice, cel mai puternic fiind
aversiunea bine-cunoscută a domnului Clutter față de banii lichizi, pe
care nu i-ar fi ținut în casă. Nu avea seif și nici nu purta la el sume
mari în numerar. De asemenea, dacă jaful ar fi constituit explicația, de
ce nu luase tâlharul bijuteriile doamnei Clutter, verigheta de aur și
inelul cu diamant? Nye însă nu se dădea bătut.
— Povestea miroase a jaf. Ce-i cu portvizitul lui Clutter? Cineva l-a
uitat deschis și gol pe patul lui Clutter și nu cred că proprietarul. Ca și
geanta lui Nancy. Era pe jos în bucătărie. Cum a ajuns acolo? Nu
uitați că în casă nu s-a găsit un sfanț. Mă rog, doi dolari. Am găsit doi
dolari într-un plic, pe biroul lui Nancy. Și știm sigur că domnul Clutter a
încasat un cec de șaizeci de dolari chiar cu o zi înainte. Bănuim că
trebuie să fi rămas cel puțin cincizeci de dolari. Dar spun unii: „Nimeni
nu omoară patru persoane pentru cincizeci de dolari”. Sau alții:
„Firește, criminalul o fi luat banii doar ca să ne inducă în eroare, să ne
facă să credem că jaful a fost motivul”. M-ar mira.
Se lăsa seara, iar Dewey își întrerupse consultările ca să-i telefoneze
acasă soției sale, Marie, ca s-o prevină că n-o să vină la cină. Ea îi
răspunse: „Da, Alvin, bine”, dar el remarcă în tonul ei o neliniște
neobișnuită.
Soții Dewey, care aveau doi băieți, se căsătoriseră cu șaptesprezece
ani în urmă, iar Marie, născută în Louisiana, fostă stenografă la Biroul
Federal de Investigații, pe care o cunoscuse pe vremea când fusese
detașat la New Orleans, arăta înțelegere față de inconveniențele
meseriei lui – ore nepotrivite, apeluri telefonice neașteptate care-l
puneau pe drumuri în părți îndepărtate ale statului.
— Ce s-a întâmplat? o întrebă el.
— Nimic, îl asigură ea. Să nu uiți doar să suni când vii acasă astă-
seară. Am cerut să se schimbe toate broaștele.
Dewey înțelese și spuse:
— Nu-ți face griji, draga mea. Încuie doar ușile și aprinde lumina de pe
verandă.
După ce atârnă telefonul, un coleg îl întrebă:
— Ce s-a întâmplat? Lui Marie îi e frică?
— Da, lua-o-ar dracu’ de treabă. Și ei, și tuturor le e frică.
Nu chiar tuturor. Fără îndoială nu dirigintei și intrepidei văduve Myrtle
Clare, care își disprețuia concetățenii, socotindu-i „o adunătură de
fricoși ce dârdâie în bocanci și se tem să închidă și ochii”. Tot ea
spunea: „Eu, una, la vârsta mea înaintată, dorm la fel de bine ca
totdeauna. Cine are chef să-mi joace o farsă n-are decât”.
(Unsprezece luni mai târziu, un grup de bandiți mascați și înarmați au
răspuns la avertisment și au năvălit în oficiul poștal, ușurând-o de
nouă sute cincizeci de dolari.)
Ca de obicei, părerile doamnei Clare coincideau rar cu ale altora.
— Pe aici, cum spunea proprietarul prăvăliei de feronerie din Garden
City, broaștele și lacătele sunt articolele care se vând cel mai repede.
Oamenilor nici nu le pasă ce cumpără. Vor doar să fie rezistente.
Imaginația, firește, poate deschide orice ușă, poate întoarce cheia și
lăsa spaima să intre. Marți în zori, o mașină plină cu vânători de fazani
din Colorado, străini care nu aflaseră de nenorocirea petrecută în
partea locului, au rămas uimiți de spectacolul oferit pe când traversau
preria și treceau prin Holcomb: ferestrele erau luminate, aproape toate
ferestrele de la toate casele, iar în odăile scăldate în lumină oameni
îmbrăcați din cap până în picioare, familii întregi chiar, vegheau încă,
pândind și ascultând. De ce le era teamă? „S-ar putea întâmpla din
nou”. Cu unele variante, acesta era răspunsul obișnuit. Totuși, o
femeie, o profesoară, a remarcat:
— Teama n-ar fi luat asemenea proporții dacă s-ar fi întâmplat
altcuiva și nu familiei Clutter. Altcuiva mai puțin admirat. Mai puțin
prosper. Mai puțin sigur. Familia asta reprezenta însă tot ce prețuiesc
și respectă cu adevărat oamenii de prin împrejurimi, iar gândul că așa
ceva li s-a putut întâmpla tocmai lor, ei bine, e ca și când ți s-ar spune
că nu există Dumnezeu. Viața ți se pare fără sens. Nu cred că
oamenii sunt neapărat speriați, ci mai degrabă sunt adânc mâhniți.
Un alt motiv, cel mai simplu, cel mai urât, era că grupurile de vecini și
de prieteni, până atunci atât de liniștiți, au fost brusc silite să treacă
prin experiența unică de a se îndoi unii de alții. Evident, fiecare credea
că asasinul e printre ei și absolut toți împărtășeau părerea exprimată
de Arthur Clutter, un frate al defunctului care, în cadrul unei discuții cu
ziariștii în holul unui hotel din Garden City pe 17 noiembrie, declarase:
„Când o să se lămurească lucrurile, pun pariu că, indiferent cine e
făptașul, locuiește undeva pe o rază de cincisprezece kilometri de
locul unde ne aflăm acum”.

La aproximativ șase sute patruzeci de kilometri est de locul unde se

afla atunci Arthur Clutter, doi tineri ocupau împreună un separeu din
Eagle Buffet, un birt din Kansas City, unde luau masa de seară. Unul
din ei, cu fața îngustă și cu o pisică albastră tatuată pe mâna dreaptă,
înfulecase mai multe sendvișuri cu pui și salată verde, iar acum privea
lung mâncarea însoțitorului său: un hamburger neatins și un pahar de
bere de rădăcini în care se dizolvau trei tablete de aspirină.
— Perry, scumpule, zise Dick, văd că n-ai de gând să mănânci
burgerul ăla. Îl iau eu.
Perry îi împinse farfuria peste masă.
— Dumnezeule! De ce nu mă lași să mă concentrez?
— Nu-i nevoie să-l citești de cincizeci de ori. Se referea la un articol
de pe prima pagină a ziarului Star din 17 noiembrie, ediția din Kansas
City. Articolul purta titlul: SE CUNOSC PREA PUȚINE INDICII ÎN
ASASINAREA CELOR PATRU și constituia urmarea primei știri
despre crimă, publicată cu o zi înainte. Se încheia cu un paragraf
rezumativ.

„Anchetatorii trebuie să caute un criminal sau mai mulți, a cărui

(sau a căror) șiretenie e evidentă, chiar dacă motivul lui (sau al lor)
nu e la fel de evident. Căci acest criminal sau criminali: 1. A(u)
tăiat firele telefonice ale celor două aparate din casă. 2. A(u) legat
cu pricepere victimele și le-a(u) pus căluș la gură, fără să lase vreo
urmă că s-a(u) luptat cu vreuna dintre ele. 3. N-a(u) furat nimic din
casă, nu a(u) lăsat niciun indiciu că a(u) căutat ceva, cu excepția
poate a portvizitului [domnului Clutter]. 4. A(u) împușcat în locuri
diferite din casă patru persoane, adunând cu calm cartușele trase.
5. A(u) intrat în casă și a(u) plecat, ducând probabil cu el/ei arma
crimei, fără să-l/să-i vadă nimeni. 6. A(u) acționat fără motiv, dacă
se poate renunța la ipoteza unei tentative infructuoase de jaf, pe
care anchetatorii sunt nevoiți s-o cerceteze.”

— „Căci acest criminal sau criminali”, citi Perry cu voce tare. E greșit.
Corect din punct de vedere gramatical ar fi: „Acest criminal sau acești
criminali”. Continuă în vreme ce-și sorbea berea cu aspirine: Oricum,
tot nu-i cred. Și nici tu nu-i crezi. Recunoaște, Dick. Fii cinstit. Nu crezi
în povestea asta cu lipsa de indicii.
Ieri, după ce cercetaseră ziarele, Perry pusese aceeași întrebare, iar
Dick, care sperase c-a lămurit-o („Ascultă. Dacă țărănoii ăștia ar fi fost
în stare să facă cea mai mică legătură între noi și omoruri, le-am fi
auzit potcoavele cailor de la o sută șaizeci de kilometrice aici”), se
plictisise s-o asculte din nou. Era prea plictisit ca să mai protesteze
când Perry reluă problema:
— Întotdeauna mi-am ascultat presimțirile. De-asta am rămas în viață.
Îl știi pe Willie-Jay? A zis că sunt un „medium” înnăscut și se pricepe
la astfel de lucruri, îl interesează. A spus că am un înalt grad de
„percepție extrasenzorială”. Ca și cum ai avea în tine un radar, vezi
lucrurile înainte să apară. O schiță a evenimentelor viitoare. Uite, de
pildă, frate-meu și nevastă-sa. Jimmy și nevastă-sa. Se iubeau la
nebunie, dar el era groaznic de gelos și atâta a chinuit-o cu gelozia lui,
cu bănuielile lui că-l înșeală în lipsa lui, încât ea s-a împușcat, iar a
doua zi Jimmy și-a tras și el un glonț în cap. În 1949, când s-a
întâmplat asta, mă aflam în Alaska cu tata, lângă Circle City, și i-am
spus tatei: „A murit Jimmy”. Peste o săptămână am primit știrea. Îți jur
că-i adevărat. Altă dată, în Japonia, ajutam la încărcatul unui vas și m-
am așezat să mă odihnesc o clipă. Deodată, o voce din mine mi-a
strigat: „Sări!”. Cred c-am sărit vreo doi metri și chiar atunci, exact pe
locul unde stătusem, s-au prăbușit o tonă de materiale. Aș putea să-ți
dau o sută de exemple. Nu-mi pasă dacă mă crezi sau nu. De pildă,
chiar înainte de accidentul meu de motocicletă, am văzut cum se vor
petrece lucrurile: le-am văzut în minte – ploaia, urmele de derapaj pe
șosea, iar eu pe jos, plin de sânge și cu picioarele rupte. Tot așa și
acum. Am o presimțire. Îmi spune ceva că-i vorba de o cursă. Lovi cu
degetul în ziar. Doar fraze în doi peri.
Dick mai comandă un hamburger. În ultimele zile îl chinuise o foame
pe care nimic, nici trei fripturi la rând, o duzină de tablete de ciocolată,
o jumătate de kil de jeleuri nu păreau s-o poată potoli. Perry, din
contra, n-avea poftă de mâncare. Trăia din bere, aspirină și țigări.
— Nu-i de mirare că ai crize, îi spuse Dick. Hai, băiete, scoate-ți frica
din oase. Am reușit. A ieșit perfect.
— Mă surprind vorbele tale, dacă ținem seama de tot ce s-a întâmplat,
îi răspunse Perry.
Calmul vocii sublinia malițiozitatea replicii. Dar Dick nu-i dădu
importanță, zâmbi chiar – iar zâmbetul era o declarație foarte abilă.
Iată – părea că spune – un tip cu un zâmbet de copil, foarte agreabil,
dichisit, afabil, un băiat căruia i-ai da briciul pe mână, să te
bărbierească.
— Bine, zise Dick. Poate c-am primit niște informații greșite.
— Aleluia.
— Dar în ansamblu a fost perfect. Am trimis mingea afară din teren.
S-a pierdut. Și pierdută o să rămână. Nu există nicio dovadă
compromițătoare.
— Mie îmi vine una în gând. Perry mersese cam departe. Continuă
totuși: Floyd, așa-l cheamă?
O lovitură puțin sub centură, dar Dick o merita, încrederea lui era ca
un zmeu ce trebuia tras jos. Perry observă însă cu oarecare temeri
cum semnele furiei modifică expresia lui Dick: bărbia, buzele, întreaga
față se lăsaseră în jos. Bășicuțe de salivă îi apărură la colțurile
buzelor. Ei bine, dacă se isca o bătaie, Perry se putea apăra. Era
scund, cu câțiva centimetri mai scund decât Dick, pe picioarele lui
pitice, schilodite nu se putea bizui, cântărea însă mai mult decât
prietenul lui, era mai îndesat și putea să gâtuie și un urs cu brațele lui.
S-o dovedească însă în luptă ar fi însemnat o despărțire definitivă,
lucru deloc de dorit. Fie că-i plăcea sau nu Dick (iar Dick nu-i
displăcea, deși odinioară ținuse mai mult la el, îl respectase mai mult),
era evident că devenise periculos să se despartă tocmai acum.
Asupra acestui punct căzuseră amândoi de acord, căci Dick spusese:
„Dac-o să fim prinși, atunci să fim prinși împreună. O să ne putem
ajuta reciproc. Când o să înceapă să vină cu mărturii false, tu ai spus
așa, eu așa”. În plus, despărțirea de Dick însemna sfârșitul planurilor,
care încă i se păreau atrăgătoare și care, în ciuda recentelor
răsturnări de situație, amândoi le considerau încă posibile; o viață
petrecută în căutare de comori îngropate pe fundul mării, colindând
printre insule sau de-a lungul coastelor de la sud de frontieră.
— Domnul Wells! spuse Dick. Ridică furculița. I-arăt eu lui. I-arăt eu,
chiar dacă mă prind c-un cec fals. Doar s-ajung îndărăt la pușcărie.
Furculița coborî fulgerător și se înfipse în masă. Drept în inimă,
scumpule.
— Nu zic c-o să ne trădeze, răspunse Perry, vrând să-i facă o
concesie, acum că mânia lui Dick îl ocolise și lovise în altă direcție. O
să fie prea speriat.
— Sigur, spuse Dick, sigur. O să fie speriat.
Era de mirare cât de ușor își schimba Dick dispoziția; cât ai bate din
palme, toate urmele de răutate, toată fanfaronada posacă se
evaporaseră. Spuse:
— Presimțirile tale. Spune-mi, dacă erai așa de sigur c-o să-ți pierzi
cumpătul, de ce n-ai vrut să renunțăm? Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă
ți-ai fi văzut de treabă, nu?
Aceasta era o enigmă la care Perry reflectase. Avea sentimentul că o
rezolvase, dar soluția ei, deși simplă, i se părea și nebuloasă.
— Nu. Pentru că odată ce hotărăști că un lucru urmează să se
întâmple, nu-ți rămâne decât să speri că nu se va întâmpla totuși. Sau
se va întâmpla, depinde. Cât trăiești, te așteaptă întotdeauna ceva și
chiar dacă-i un lucru rău și știi că-i rău, ce poți face? Nu poți să
încetezi să trăiești. Așa și cu visul meu. De mic, visez același lucru.
Că sunt în Africa. Într-o junglă. Mă plimb printre copaci spre unul
dintre ei, care crește stingher. Dumnezeule, în cel hal pute copacul
ăla! Îmi face greață, atât de tare pute. Numai că merită să te uiți la el,
e frumos, are frunze albastre și ramuri încărcate cu diamante.
Diamante mari cât portocalele. De-asta sunt acolo, s-adun un coș de
diamante. Știu însă că de cum încerc, de cum întind mâna să iau un
diamant, o să cadă peste mine un șarpe. Un șarpe, paznicul pomului.
O bestie grăsană ascunsă printre crăci. Știu dinainte, înțelegi? Și,
Dumnezeule, nu pot să mă lupt cu un șarpe. Mă gândesc totuși să-mi
încerc norocul. Până la urmă, dorința de-a pune mâna pe diamante e
mai puternică decât teama de șarpe. Așa că mă duc să culeg un
diamant, îl țin în palmă, îl strâng în mână, când mă pomenesc cu
șarpele pe cap. Ne încăierăm, dar e alunecos afurisitul, și nu-l pot
apuca, mă zdrobește, îmi aud picioarele trosnind. Acum urmează
partea la care mă trec sudorile numai când mă gândesc. Vezi, șarpele
începe să mă înghită. Întâi picioarele. De parcă te scufunzi în nisipuri
mișcătoare.
Perry ezită. Nu se putu abține să nu observe că Dick, curățindu-și
unghiile cu un dinte de furculiță, nu arăta niciun interes pentru vis.
— Ei, și te înghite șarpele? întrebă Dick. Sau ce?
— Lasă. Nu e important.
(Era totuși! Sfârșitul avea o mare importanță, fiind, în taină, motiv de
bucurie, i-l povestise odinioară lui Willie-Jay, prietenul lui. Îi descrisese
pasărea ce plutea prin aer, „un fel de papagal galben”. Firește, Willie-
Jay era altfel, o minte delicată, „un sfânt”. El înțelesese. Dar Dick?
Dick era în stare să râdă. Iar Perry nu suporta ca cineva să ia în râs
papagalul – avea șapte ani când pasărea zburase pentru prima oară
în visele lui, era pe atunci un copil urât de toți și plin de ură, cu sânge
amestecat, într-un orfelinat din California condus de călugărițe –
educatoare severe în lințolii care îl biciuiau când făcea pipi în pat.
După una din aceste pedepse de neuitat – „M-a trezit. Avea o lanternă
și m-a lovit cu ea. A dat în mine. Și când lanterna s-a spart, m-a pocnit
mai departe pe întuneric” –, a apărut papagalul, a sosit când el
dormea, o pasăre „mai înaltă decât Iisus, galbenă ca floarea soarelui”,
un înger-războinic ce le-a scos ochii călugărițelor cu ciocul, le-a
măcelărit în timp ce ele „cereau îndurare”, apoi l-a ridicat atât de ușor
în aer, l-a învelit și și-a luat zborul cu el spre „rai”.
Odată cu trecerea anilor, chinurile de la care îl scăpa pasărea erau
altele. Alte persoane – copii mai mari, tatăl lui, o fată care-l înșelase,
un sergent pe care îl cunoscuse în armată – au luat locul maicilor, dar
papagalul a rămas, un răzbunător pogorât din ceruri. Astfel, șarpele,
paznicul pomului încărcat cu diamante, n-apuca niciodată să-l
devoreze complet, ci era el însuși devorat. Apoi, binecuvântata
înălțare la cer! Înălțarea spre un rai care într-una din versiuni era doar
„o senzație”, un sentiment de putere, de superioritate inegalabilă –
sentimente care într-o altă versiune erau transpuse într-un loc real.
„Ca într-un film. Poate că acolo am văzut așa ceva, îmi amintesc dintr-
un film. Căci unde aș fi putut vedea o astfel de grădină? Cu trepte
albe de marmură? Cu fântâni? Și departe, jos de tot, dacă mergi până
la marginea grădinii, vezi oceanul. Formidabil! Ca la Carmel, în
California. Lucrul cel mai grozav e totuși o masă lungă, lungă. Nici nu-
ți închipui atâta mâncare. Stridii. Curcan. Hotdogi. Fructe, să faci din
ele un milion de pahare de crușon. Și ascultă, absolut totul e gratis.
Mă înțelegi, nu trebuie să-mi fie teamă să mă ating de ele. Pot să
mănânc cât vreau și nu mă costă un cent. De-asta știu unde sunt”.)
— Eu, unul, sunt normal, zise Dick. Nu visez decât puicuțe blonde.
Apropo, ai auzit de coșmarul caprei?
Așa era Dick, gata întotdeauna să spună vreun banc porcos pe orice
subiect. Spuse însă bancul cu talent, iar Perry, deși oarecum puritan,
nu s-a putut abține să nu râdă, ca întotdeauna.

Vorbind despre prietenia ei cu Nancy Clutter, Susan Kidwell a

declarat:
— Eram ca două surori. Cel puțin, eu așa simțeam, parcă mi-ar fi fost
soră. În primele zile n-am putut să merg la școală. Am stat acasă
până după înmormântare. La fel și Bobby Rupp. O vreme, Bobby și cu
mine am fost mereu împreună. E un băiat simpatic, bun la inimă, și
niciodată nu i s-a întâmplat ceva atât de îngrozitor. Să piardă pe
cineva la care ține. Iar apoi, culmea, să fie supus unui detector de
minciuni. Nu vreau să spun că a rămas cu resentimente din cauza
asta. Și-a dat seama că polițiștii nu-și făceau decât datoria. Mie mi s-
au mai întâmplat vreo două, trei lucruri neplăcute, lui însă nu, așa că a
fost un șoc când a descoperit că poate viața nu e doar un lung meci
de baschet. De obicei, ne plimbam în Fordul lui vechi. De colo-colo pe
șosea. Până la aeroport și îndărăt. Sau ne duceam la Cree-Mee, ăsta-
i un restaurant în aer liber, rămâneam în mașină, comandam o Cola și
ascultam radioul. Radioul cânta tot timpul, deci nu trebuia să vorbim.
Atât că uneori Bobby spunea cât de mult o iubise pe Nancy și că n-o
să mai țină la nicio altă fată. Eu, una, sunt sigură că Nancy n-ar fi dorit
așa ceva și i-am spus. Țin minte că era într-o luni, am plecat cu
mașina până la râu. Am parcat pe pod. De acolo se vedea casa, casa
domnului Clutter, și ogoarele ce se pierd în depărtare. Undeva, în
zare, pe un ogor ardea un foc. Ardeau obiecte din casă. Oriunde
priveai, îți amintea ceva de ei. Pe malurile râului pescuiau oameni cu
plase, dar nu pește. Bobby spunea că, desigur, căutau armele. Cuțitul.
Revolverul.
Lui Nancy îi plăcea mult râul. În nopțile de vară aveam obiceiul să
călărim pe iapa lui Nancy, Babe, iapa aia bătrână și sură. Mergeam
direct la râu și intram în apă. Pe urmă Babe se bălăcea unde era apa
mai mică, iar noi cântam din fluiere. S-a făcut frig. Mă întreb ce
Dumnezeu o să se întâmple cu ea. Vreau să spun, cu Babe. O
doamnă din Garden City a luat câinele lui Kenyon. L-a luat pe Teddy.
Dar Teddy a fugit și s-a întors la Holcomb. Însă doamna a venit și l-a
luat din nou. Iar eu am pisica lui Nancy, pe Evinrude. Dar Babe? Cred
c-o s-o vândă. Ce rău i-ar părea lui Nancy. Ce furioasă ar fi. În altă zi,
în ajunul înmormântării, Bobby și cu mine ședeam lângă șinele de
cale ferată. Ne uitam cum trec trenurile. Ceva foarte stupid. Ca oile în
viscol. Deodată, Bobby și-a revenit și a zis: „Ar trebui să mergem s-o
vedem pe Nancy”. Așa c-am mers cu mașina până la Garden City și
ne-am dus până la salonul de pompe funebre al lui Phillips de pe Main
Street. Cred că era cu noi și fratele mai mic al lui Bobby. Da, sunt
sigură că era și el. Țin minte că l-am luat cu mașina când s-a terminat
școala. Și îmi amintesc că a zis că a doua zi n-o să fie ore, pentru ca
toți copiii din Holcomb să poată participa la înmormântare. Și ne
spunea tot timpul ce credeau copiii. Spunea că toți copiii erau convinși
că-i mâna unui „asasin plătit”. N-am vrut să aud asemenea vorbe.
Trăncăneli, tot ce disprețuia Nancy mai mult. Oricum, nu-mi pasă cine
a făcut-o. Cumva mi se pare în afara discuției. Prietena mea nu mai e.
Dacă îl descoperă pe criminal n-o să revină la viață. Ce altceva
contează? N-au vrut să ne lase să intrăm. Vreau să spun, la salonul
de pompe funebre. Au zis că nimeni nu poate „să viziteze familia”. Cu
excepția rudelor. Dar Bobby a insistat și, în cele din urmă, patronul,
care îl cunoștea pe Bobby și cred că-i părea rău de el, a acceptat, „dar
să nu spuneți nimănui. Hai, intrați”. Acum regret c-am intrat.
Cele patru coșciuge, care aproape că umpleau salonul încărcat de
flori, urmau să fie sigilate în timpul slujbei, măsură de bun-simț,
deoarece, în ciuda grijii depuse ca victimele să apară cât mai bine,
efectul obținut era alarmant. Nancy avea pe ea rochia de catifea
vișinie, iar fratele ei o cămașă cadrilată, în culori vii. Părinții erau
îmbrăcați mai sobru, domnul Clutter într-un costum albastru închis de
lână, iar soția într-o rochie albastră închis de satin. Și mai era ceva
care dădea îndeosebi scenei un aer oribil, capul fiecăruia era complet
îngropat în vată, un cocon de dimensiunile duble ale unui balon
obișnuit, iar vata, fiindcă fusese stropită cu o substanță strălucitoare,
lucea ca zăpada artificială de pe pomul de Crăciun.
Susan s-a retras imediat.
— Am ieșit și-am așteptat în mașină, își reaminti ea. Pe cealaltă parte
a străzii, un om grebla frunzele căzute. M-am uitat tot timpul la el.
Pentru că nu voiam să închid ochii. Credeam că dacă o să-i închid, o
să leșin. Așa că l-am urmărit cum adună frunzele și le arde. L-am
urmărit, fără să-l văd, de fapt. Nu vedeam decât rochia aia. O
cunoșteam bine. Eu o ajutasem să aleagă materialul. O croise și o
cususe singură. Îmi amintesc ce încântată fusese când a purtat-o
prima oară. La o petrecere. Nu vedeam decât rochia de catifea roșie a
lui Nancy. Pe Nancy în rochia aia. Dansând.

Ziarul Star din Kansas City a publicat o lungă relatare a înmormântării

familiei Clutter, dar până să apuce Perry să citească articolul întins pe
pat, într-o cameră de hotel, numărul respectiv era vechi de două zile.
Însă chiar și atunci, îl citi mai mult în fugă. „O mie de persoane, cea
mai mare adunare din cei cinci ani de existență ai Primei Biserici
Metodiste, au luat parte astăzi la slujba ținută pentru cele patru
victime… Mai multe colege de-ale lui Nancy, de la liceul din Holcomb,
au plâns când reverendul Leonard Cowan a spus: «Dumnezeu ne dă
curaj, dragoste și speranță chiar și când pășim printre umbrele din
valea morții. Sunt sigur că în ultimele lor ceasuri Domnul a fost cu ei.
Iisus nu ne-a promis niciodată că vom fi cruțați de durere sau mâhnire,
dar a spus întotdeauna că va fi alături de noi ca să ne ajute să
îndurăm». În ziua aceea de toamnă neobișnuit de călduroasă, șase
sute de persoane au mers până la cimitirul din Valley View, la
marginea de nord a orașului. Acolo, la groapă, au recitat cu toții «Tatăl
nostru». Vocile lor, reunite într-o șoaptă scăzută, puteau fi auzite din
orice parte a cimitirului.”
O mie de oameni! Perry era impresionat. Se întrebă cât o fi costat
înmormântarea. Banii îl preocupau mult, deși nu cât îl preocupaseră
mai înainte în acea zi, o zi începută „fără un sfanț”, între timp, situația
se îmbunătățise. Datorită lui Dick, dispuneau amândoi de „o sumă
frumoasă”, cât să le ajungă până în Mexic.
Dick! Ce șmecher! Ce descurcăreț! Da, trebuia să recunoască.
Dumnezeule, era de necrezut cum putea să tragă fraierii pe sfoară.
Ca pe vânzătorul de la magazinul de confecții din Kansas City, în
Missouri, primul loc unde Dick se hotărâse să „dea lovitura”. Perry nu
încercase niciodată „să plaseze un cec fals”. Se simțea nervos, dar
Dick îi spusese: „Nu-ți cer decât să stai liniștit. Să nu râzi și să nu pari
surprins de nimic din ce spun”. Se părea că Dick avea o vocație
deosebită pentru operația pe care și-o propusese. A intrat cu tupeu în
magazin, l-a prezentat pe Perry vânzătorului drept „un prieten care o
să se însoare” și a continuat: „Eu sunt cavalerul de onoare. Îl ajut la
târguieli. Pentru, ha, ha, ceea ce s-ar putea numi trusoul lui”.
Vânzătorul s-a lăsat păcălit și, în curând, Perry, dezbrăcat de blugii lui,
încerca un costum mohorât, considerat de vânzător drept „ideal pentru
o ceremonie nepretențioasă”. După ce comentă asupra trupului ciudat
proporționat al clientului său – trunchiul prea dezvoltat, așezat pe
picioarele nedezvoltate – adăugă: „Mă tem că n-avem nimic care să vi
se potrivească fără modificări”. O, răspunse Dick, era în regulă, nu se
grăbeau, căsătoria urma să se țină de mâine într-o săptămână. După
ce au terminat cu partea asta, au început să aleagă o serie de haine și
pantaloni, potriviți, după spusele lui Dick, pentru o lună de miere în
Florida. „Cunoști hotelul Eden Roc?”, l-a întrebat Dick pe vânzător.
„Pe plaja din Miami? Și-au rezervat camere. Un dar de nuntă din
partea rudelor ei. Două săptămâni, patruzeci de dolari pe zi. Ce zici de
asta? Un urât ca ăsta a dat lovitura cu o fată drăguță și plină de bani.
În timp ce tipii ca dumneata sau ca mine, bărbați bine…” Vânzătorul îi
prezentă nota de plată. Dick vârî mâna în buzunarul de la șold, pocni
din degete și exclamă: „La naiba! Mi-am uitat portofelul acasă”. Lui
Perry, complicele lui, șmecheria i se păru atât de ieftină, încât n-ar fi
putut să-l ducă de nas nici pe „un negrotei născut ieri”. Vânzătorul se
pare că nu era însă de aceeași părere, căci scosese un carnet de
cecuri și când Dick semnă pentru o sumă mai mare cu optzeci de
dolari decât cea reală, achită diferența cu bani gheață.
Când ieșiră din magazin, Dick spuse: „Așadar, te însori săptămână
viitoare. Foarte bine, ai nevoie de-o verighetă”.
Peste câteva clipe, în vechiul Chevrolet al lui Dick, ajunseră la un
magazin numit „Cele mai bune bijuterii”. De acolo, după ce cumpărară
prin cecuri un inel de logodnă de aur cu diamant și o verighetă tot de
aur cu diamant, se îndreptară spre o casă de amanet pentru a scăpa
de toate articolele. Lui Perry îi păruse rău să le cedeze, începuse să
creadă pe jumătate în povestea cu logodnica, deși, în ciuda descrierii
lui Dick, nu și-o imagina drept o fată frumoasă și bogată, ci mai
degrabă aranjată drăguț și cu o voce blândă. O vedea ca pe o
„absolventă de colegiu”, în orice caz, „tipul intelectual”, genul de fată
cum își dorise întotdeauna să întâlnească, fără să reușească
vreodată.
Asta dacă o excludem pe Cookie, sora medicală care îl îngrijise cât
zăcuse în spital după accidentul de motocicletă. O scumpete, Cookie
– ținuse la el, îl compătimise, îl alintase și îl convinsese să citească
„literatură serioasă”, ca Pe aripile vântului și Aceasta e iubirea mea.
Avuseseră loc și episoade sexuale stranii și furișe, vorbiseră de
dragoste și de căsătorie, dar când rănile i se vindecaseră, își luase
rămas-bun de la ea și-i dăduse drept explicație un poem pretins a fi
opera lui:

Există-un soi de oameni ce-n lume nu-și au locul,

Părinți, prieteni cu durere-n inimi.
Pe toți îi lasă-n urmă și-și caută norocul,
Străbat șesuri întinse, noian de ape, culmi.
Aprig le arde-n vene blestemul de gitan,
Să nu-și găsească pacea și tihna niciodată,
Departe ar ajunge de n-ar merge în van,
Căci au curaj, putere și vrednicie multă,
Însă în orice loc rămân, totul pare-anost
Și nu râvnesc decât ce-i nou, cu straniu rost.

De atunci n-o mai văzuse și nici nu mai auzise de ea, și totuși peste
câțiva ani ceruse să i se tatueze numele ei pe braț, iar odată, când
Dick îl întrebase cine e Cookie, îi răspunsese: „Nimeni. O fată cu care
era să mă căsătoresc”. (Îl invidia pe Dick pentru că fusese căsătorit,
chiar de două ori, și că avea trei copii. Soție, copii, iată experiențele
pe care ar trebui să „le trăiască” deși, așa cum s-a întâmplat cu Dick,
„nu-l făcuseră nici fericit și nici cu vreun amar de bine nu se alesese
de pe urma lor”.)
Inelele le-au amanetat pe o sută cincizeci de dolari. Au mai fost la un
magazin de bijuterii, pe nume Goldman, și au ieșit de acolo cu un
ceas de mână bărbătesc de aur. Din magazinul următor, magazinul de
articole foto Elko, „cumpăraseră” un complicat aparat de filmat.
„Aparatura foto e cea mai bună investiție”, îl informase Dick. „E cel
mai simplu de amanetat sau de vândut. Aparatura foto și
televizoarele”. Se hotărâseră atunci să facă rost de mai multe
televizoare, iar după ce își îndepliniseră misiunea, dăduseră iama în
câteva magazine mari de confecții: Shepherd & Foster, Rothschild,
Shopper’s Paradise. La asfințit, când magazinele se închideau, își
burdușiseră buzunarele cu bani și mașina cu bunuri vandabile sau
amanetabile. Trecând în revistă recolta de cămăși și de brichete, de
aparatură scumpă și de butoni de manșetă ieftini, Perry se simțea alt
om. Acum, în Mexic, vor avea „un nou prilej să ducă o viață într-
adevăr „demnă de a fi trăită”. Dick părea însă deprimat. Dădu din
umeri disprețuitor la laudele lui Perry. („Nu, serios, Dick. Ai fost
fantastic. Uneori mai că te-am crezut și eu.” ) Perry rămase nedumerit.
Nu pricepea de ce Dick, de obicei atât de înfipt, devenise deodată,
tocmai când avea motive serioase să se bucure, atât de posac, de
pleoștit și de trist.
— Hai că fac cinste, îi spuse Perry.
Se opriră la un bar. Dick bău trei cocktailuri Orange Blossom. După
cel de-al treilea, întrebă din senin:
— Și cu taică-meu cum rămâne? Of, Dumnezeule, mă simt… e atât
de bătrân și de cumsecade. Iar mama, ai cunoscut-o doar. Ce-o să se
întâmple cu ei? Eu mă car în Mexic. Sau în altă parte. Dar ei o să fie
aici când o să înceapă să plouă cu cecuri false. Îl știu pe tata. O să
vrea să le achite. Cum a tot încercat. Și n-o să poată, e bătrân, bolnav
și n-are un sfanț.
— Te înțeleg, îi spusese Perry sincer. Fără să fie bun la suflet, era
sentimental și dragostea lui Dick pentru părinții lui, interesul față de ei,
îl mișcase sincer. Ce naiba, Dick. E foarte simplu, îi zise Perry. O să
achităm noi cecurile. Cum ajungem în Mexic, ne stabilim acolo și
facem rost de bani. De-o groază de bani.
— Cum?
— Cum?
Ce voia să spună Dick? Problema îl năuci pe Perry.
La urma urmei, discutaseră o întreagă gamă de aventuri:
prospectarea de aur, scufundări în adâncul oceanului în căutarea
comorilor, iată doar două din proiectele propuse cu ardoare de Perry.
Mai erau și altele. Vasul, de pildă. Discutaseră deseori despre un vas
de pescuit la mare adâncime pe care urmau să-l cumpere, să-l
echipeze și să-l închirieze celor veniți în vacanță, deși niciunul nu
dăduse vreodată la rame sau nu prinsese niciun peștișor amărât. Pe
urmă se mai puteau scoate bani buni la volanul unor mașini furate, ce
trebuiau trecute peste frontierele Americii de Sud. („E cinci sute de
dolari drumul”, cam așa își amintea Perry că citise undeva.) Dar dintre
multiplele răspunsuri pe care le-ar fi putut da, se hotărî să-i
reamintească lui Dick de averea ce-i aștepta pe insula Cocos, o
suprafață minusculă în largul țărmului statului Costa Rica.
— Pe bune, Dick, spuse Perry. E adevărat. Am o hartă. Cunosc
întreaga poveste. Au fost îngropate acolo în 1821 – lingouri și bijuterii
peruviene. Șaizeci de milioane de dolari, cam la atât se ridică totul.
Chiar dacă nu le dibuim pe toate, chiar dacă găsim doar o parte din
ele… vii cu mine, nu, Dick?
Până atunci, Dick îl încurajase întotdeauna, îi ascultase cu atenție
poveștile despre hărți și comori, acum însă, pentru prima dată, se
întreba dacă nu cumva Dick se prefăcuse de la bun început, dacă nu-
și bătuse cumva joc de el.
Acest gând foarte dureros a fost dat uitării, a trecut, căci Dick îi făcu
semn cu ochiul, îl lovi în glumă pe umăr și-i spuse:
— Sigur, scumpule, merg cu tine până la capăt.

Era trei dimineața și telefonul sună din nou. Firește, ora nu mai conta.
Al Dewey era în orice caz treaz de-a binelea, ca și Marie și fiii lor,
Paul, de nouă ani, și Alvin Adams Junior, de doisprezece ani. Căci
cine putea dormi într-o casă – o casă modestă, fără etaj – unde
telefonul suna toată noaptea din minut în minut? Dându-se jos din pat,
Dewey îi promise soției:
— De data asta îl scot din furcă.
Nu îndrăznea însă să-și țină promisiunea. E adevărat că multe apeluri
veneau de la ziariștii în căutare de noutăți sau de la așa-zișii glumeți,
sau teoreticieni („Al? Ascultă, amice, am lămurit cazul. E o sinucidere
și o crimă. Întâmplător, dispun de o informație sigură: Herb se afla
într-o situație financiară dezastruoasă. Nu mai știa cum s-o scoată la
capăt. Atunci ce-a făcut? A contractat o importantă poliță de
asigurare. I-a împușcat pe Bonnie și pe copii și s-a sinucis cu o
bombă. O grenadă de mână, plină de alice mari”), sau persoane
anonime, cu mintea otrăvită („Cunoști familia L.? Străinii ăia? Ăia de
nu muncesc? Ăia de chefuiesc toată ziua? Servesc numai cocktailuri?
De unde au bani? Nu m-ar mira deloc dac-ar fi amestecați în afacerea
asta”), sau doamne nervoase, alarmate de zvonurile puse în circulație
și de trăncăneli cu totul fanteziste („Alvin, te cunosc de când erai mic.
Și vreau să-mi spui cinstit dacă-i adevărat. L-am iubit și l-am respectat
pe domnul Clutter, dar pur și simplu refuz să cred că omul ăsta,
creștinul ăsta… refuz să cred că era fustangiu…”).
Cei mai mulți însă dintre cei ce telefonau erau cetățeni cu simțul
răspunderii, doritori să dea o mână de ajutor („Mă întreb dacă ai
interogat-o pe Sue Kidwell, prietena lui Nancy? Am discutat cu fata și
mi-a zis ceva ce mi-a rămas în minte. Mi-a spus că ultima oară când a
vorbit cu Nancy, Nancy i-a mărturisit că domnul Clutter era foarte
prost dispus. Era așa de trei săptămâni. Sue își închipuie că era foarte
necăjit de ceva, atât de necăjit încât se apucase de fumat…”). Ori
acești oameni, ori alții interesați oficial – reprezentanții legii sau șerifii
din alte părți ale statului („Asta s-ar putea să vă zică ceva, dar un
barman de aici spune c-a auzit doi tipi discutând cazul într-un fel care
l-a făcut să creadă că sunt amestecați…”). Și, deși niciuna din aceste
conversații nu avusese alt rezultat decât ore suplimentare de muncă
pentru anchetatori, era întotdeauna posibil ca apelul următor să
aducă, după cum spunea Dewey, „deznodământul spectacolului”.
Ridicând receptorul, Dewey auzi imediat:
— Vreau să mărturisesc.
— Cu cine vorbesc, vă rog? întrebă el.
Bărbatul de pe fir repetă afirmația inițială și adăugă:
— Eu am făcut-o. Eu i-am ucis pe toți.
— Da, răspunse Dewey. Acum, ați putea să-mi dați numele și adresa
dumneavoastră…
— A, nu, nu, nu insista, replică omul cu vocea îngroșată de indignare
alcoolică. N-am să vă spun nimic. Mai întâi recompensa. Îmi trimiteți
recompensa și atunci vă spun cine sunt. E ultimul meu cuvânt.
Dewey se întoarse în pat.
— Nu, draga mea. Nimic important. Încă un bețiv.
— Ce voia?
— Voia să mărturisească. Cu condiția să-i trimitem mai întâi
recompensa. (Un ziar din Arkansas, The Hutchinson News, oferise o
mie de dolari pentru orice informație ce putea duce la rezolvarea
crimei.)
— Alvin, iar îți aprinzi țigara? Serios, Alvin, încearcă măcar să dormi.
Era prea încordat ca să adoarmă, chiar dacă telefonul ar fi fost redus
la tăcere, era prea agitat și prea dezamăgit. Niciun „indiciu” nu dusese
nicăieri, cel mult într-o fundătură cu un perete absolut gol la capăt.
Bobby Rupp? Detectorul de minciuni îl scosese de pe lista suspecților
pe Bobby. Iar pe domnul Smith, fermierul care făcea noduri identice
cu ale asasinului, Dewey îl eliminase de asemenea dintre suspecți,
deoarece dovedise că în noaptea crimei fusese „plecat la Oklahoma”.
Rămâneau deci cei doi Johni, tatăl și fiul, care la rândul lor aveau
alibiuri convingătoare. „Așa că”, dacă am fi să-l cităm pe Harold Nye,
„rezultatul final s-ar rezuma la o cifră rotundă de toată frumusețea:
zero”. Nici măcar eforturile de a descoperi mormântul pisicii lui Nancy
nu avuseseră niciun rezultat.
Cu toate acestea, apăruseră câteva elemente noi și semnificative. În
primul rând, în timp ce tria hainele lui Nancy, doamna Elaine Selsor,
mătușa ei, găsise vârât în vârful unui pantof un ceas cu brățară de
aur. În al doilea rând, întovărășită de un agent al Biroului de
Investigații din Kansas, doamna Helm cercetase fiecare cameră de la
ferma River Valley, scotocise în toată casa cu speranța că va observa
ceva în neregulă sau ceva lipsă, fapt care se și petrecuse. Și anume
în camera lui Kenyon. Doamna Helm se uitase îndelung, bătuse
camera în lung și-n lat, cu buzele strânse, atingând un obiect sau altul
– vechea mănușă de baseball a lui Kenyon, ghetele de lucru, pătate
de noroi ale lui Kenyon și bieții lui ochelari abandonați. Șoptise mereu:
„E ceva în neregulă aici, o simt, o știu, dar nu-mi dau seama ce e”. Iar
apoi își dădu seama: „Radioul! Unde-i micul aparat de radio al lui
Kenyon?”.
Luate la un loc, aceste descoperiri l-au silit pe Dewey să reconsidere
posibilitatea unui „jaf curat” ca motiv. Fără îndoială, ceasul nu
ajunsese din întâmplare în pantoful lui Nancy. Poate că fata, în timp
ce stătea în întuneric auzise zgomote, pași și eventual voci, care o
făcuseră să presupună prezența unor hoți în casă, iar atunci desigur
pitise în grabă ceasul, un dar de la tatăl ei, la care ținea imens. Cât
privește aparatul de radio, un aparat gri portativ, marca Zenith, nu mai
exista nicio îndoială, dispăruse. Dewey nu putea accepta totuși teoria
că familia fusese măcelărită pentru un câștig neînsemnat, „câțiva
dolari și un aparat de radio”.
Dacă accepta această ipoteză însemna să-și schimbe total părerea
despre criminal sau mai degrabă criminali. Dewey împreună cu colegii
săi hotărâseră ferm să treacă la plural. Executarea expertă a
omorurilor dovedea destul de limpede că cel puțin unul din cei doi
asasini era înzestrat cu o doză neobișnuită de șiretenie calculată, fiind
– cu siguranță – mult prea inteligent pentru a săvârși o astfel de faptă
fără un motiv premeditat. Dewey își mai dăduse seama și de alte
amănunte deosebite, care îi întăreau convingerea că cel puțin unul din
criminali reacționase emotiv în fața victimelor, simțind, chiar în timp
ce-i ucidea, o doză oarecare de milă perversă. Cum se putea explica
altfel cutia saltelei?
Toată povestea asta cu cutia era unul dintre lucrurile care îl chinuiau
cel mai rău pe Dewey. De ce-și bătuseră capul criminalii să mute cutia
din capătul îndepărtat al încăperii de la demisol și s-o așeze în fața
cazanului, dacă n-ar fi avut intenția să-l facă pe domnul Clutter să se
simtă mai comod, să-i ofere, în timp ce urmărea cuțitul ce se apropia,
un culcuș mai puțin rigid decât cimentul rece? Studiind fotografiile de
la locul crimei, Dewey deslușise alte detalii ce păreau să vină în
sprijinul impresiei că asasinul era un om mișcat uneori de impulsuri
prevenitoare. „Sau”, nu găsea tocmai cuvântul pe care îl căuta, „un ins
tacticos. O fire moale. Așternuturile alea. Ce fel de om leagă fedeleș
două femei, cum a făcut cu Bonnie și Nancy, ca apoi să le acopere cu
așternuturile, cu tot dichisul, de parcă le-ar fi urat somn ușor și vise
plăcute? Sau perna de sub capul lui Kenyon. La început m-am gândit
că o făcuse ca să aibă o țintă mai ușoară. Acum cred că nu, a fost
așezată din același motiv pentru care a fost adusă și cutia saltelei –
pentru ca victima să stea mai comod.”
Dar astfel de speculații, deși îl absorbeau pe Dewey, nu-l mulțumeau
și nici nu-i dădeau sentimentul că „ajunge undeva”. O chestiune e
rareori soluționată prin „teorii fanteziste”. Își punea toată încrederea în
informații „obținute cu sudoarea frunții și pentru care bagi mâna-n foc”.
Numărul mare de informații ce trebuiau cercetate și triate, ca și planul
de lucru pentru a le obține anunțau multă alergătură, implicând, așa
cum s-a și întâmplat, identificarea și „verificarea” a sute de persoane,
printre care toți foștii argați de la ferma River Valley, prietenii și familia,
orice persoană cu care domnul Clutter făcuse într-o măsură sau alta
afaceri – înaintând cu ancheta în trecut cu viteza melcului. Căci, așa
cum declarase Dewey echipei sale, „trebuie să-i dăm bătaie până
reușim să-i cunoaștem pe cei din familia Clutter mai bine decât se
cunoșteau chiar ei. Până găsim legătura între cele descoperite
duminică dimineața și ceva ce s-a întâmplat acum cinci ani, să zicem.
Legătura. Trebuie să existe. Trebuie, nu se poate altfel”.
Soția lui Dewey ațipise, dar când îl simți că se dă jos din pat se trezi
și-l auzi răspunzând încă o dată la telefon; din camera de alături, unde
dormeau fiii ei, îi veniră la ureche hohote de plâns; mezinul plângea.
— Paul?
De obicei, Paul nu se lăsa ușor tulburat și nici nu tulbura pe alții, nu se
smiorcăia niciodată. Îl preocupau prea mult săpatul tunelelor în curtea
din spate sau antrenamentele pentru a deveni „cel mai rapid alergător
din ținutul Finney”. Dar în dimineața aceea, la micul dejun, izbucnise
în lacrimi. Mama lui nici nu trebuia să-l întrebe de ce plânge. Își dădea
seama că, deși băiețelul pricepea doar confuz motivele agitației din
jur, se simțea amenințat de tot tămbălăul, de telefoanele agasante, de
străinii care sunau la ușă și de ochii obosiți și îngrijorați ai tatălui său.
Doamna Dewey se duse să-l liniștească pe Paul. Fratele lui, cu trei
ani mai mare, o ajută.
— Paul, zise el, dacă ești cuminte, mâine te învăț să joci pocher.
Marie îl găsi pe Dewey în bucătărie, așteptând să fiarbă cafeaua; în
fața lui, pe masa din bucătărie, erau întinse fotografiile de la locul
crimei, pete sumbre, urâte, pe desenul cu fructe al mușamalei. (Odată
o invitase să se uite și ea la fotografii. Marie refuzase: „Vreau să mi-o
amintesc pe Bonnie cum era, ca de altfel pe toți ceilalți”.)
— Poate că n-ar fi rău dac-ar sta copiii cu mama, spuse Dewey.
Mama lui, văduvă, locuia nu departe, într-o casă pe care ea o
considera prea mare și prea tăcută. Nepoții erau întotdeauna bine-
veniți.
— Doar câteva zile. Până… în fine, până…
— Alvin, crezi c-o să trăim iarăși și noi ca oamenii? îl întrebă doamna
Dewey.
În mod normal, viața lor era cam așa: munceau amândoi, doamna
Dewey era secretară la un birou, și își împărțeau treburile casnice, cu
rândul la mașina de gătit și la chiuvetă. (Când era Alvin șerif, unii
colegi îl ironizau. Spuneau: „Ia uite-l! Sosește șeriful Dewey! Un dur!
Are pistol cu șase gloanțe! Dar când se duce acasă, scoate pistolul și-
și pune șorțul!”) Pe vremea aceea strângeau bani să-și construiască o
casă la o fermă cumpărată de Dewey în 1951, o sută douăzeci de
hectare la câțiva kilometri nord de Garden City. Pe timp frumos și mai
ales în zilele calde, când lanurile de grâu înalte dădeau în copt, lui
Dewey îi plăcea să se ducă cu mașina acolo și să se antreneze la tras
cu arma – împușca ciori, cutii goale de conserve sau hoinărea cu
închipuirea prin casa ce spera să fie a lui, prin grădina pe care
intenționa s-o planteze și pe sub pomii încă nesădiți. Era sigur că într-
o zi, oaza lui de stejari și ulmi o să se întindă pe acele câmpii încă
neumbrite. „Într-o zi. Dacă dă Dumnezeu.”
Credința în Dumnezeu și ritualul ce o însoțea – frecventarea bisericii
în fiecare duminică, rugăciunea înaintea meselor, rugăciunea înainte
de culcare – jucau un rol important în existența zilnică a familiei
Dewey. „Nu înțeleg cum poate cineva să se așeze la masă fără s-o
binecuvânteze”, spusese o dată doamna Dewey. „Câteodată, când
mă întorc de la birou, mă simt obosită. Dar e întotdeauna cafea pe
aragaz, iar uneori găsesc și câte un mușchi de vacă în frigider. Copiii
aprind focul ca să pregătim friptura, discutăm, povestim ce-am făcut
toată ziua și când masa e gata știu c-avem toate motivele să fim
fericiți și recunoscători. Așa că spun: Mulțumesc, Doamne. Nu pentru
că trebuie, ci pentru că vreau.”
De data asta, doamna Dewey spuse:
— Alvin, răspunde-mi. Crezi c-o să trăim iarăși și noi ca oamenii?
Era gata să-i răspundă, dar telefonul îl opri.

Vechiul Chevrolet părăsi Kansas City pe 21 noiembrie, într-o sâmbătă

noaptea. Bagajele fuseseră legate de barele de șoc și prinse cu
frânghii de acoperiș. Portbagajul era atât de ticsit, încât nu se mai
închidea, iar pe bancheta din spate îngrămădiseră două televizoare.
Pasagerii stăteau înghesuiți: Dick la volan, iar alături Perry,
strângându-și la piept vechea chitară Gibson, obiectul lui cel mai de
preț. Restul posesiunilor lui Perry, un geamantan de carton, un aparat
de radio cenușiu, marca Zenith, un bidon plin cu bere dulce de
rădăcini (se temea că poate n-o să găsească în Mexic băutura lui
preferată), două cutii imense cu cărți, manuscrise, amintiri scumpe
(Ce scandal făcuse Dick! Le blestemase, dăduse cu piciorul în cutii, le
numise „două sute cincizeci de kile de gunoi!”), toate contribuiau la
harababura din mașină.
Pe la miezul nopții au trecut granița în Oklahoma. Perry, fericit că iese
din Kansas, s-a destins în cele din urmă. Acum era adevărat, o
apucaseră pe drumul lor. Pe drumul lor, fără întoarcere, fără regrete în
ce-l privea, căci nu lăsa nimic în urmă și pe nimeni care să se întrebe
foarte mirat unde dispăruse. Nu același lucru se putea spune despre
Dick. Existau oameni pe care susținea că-i iubește: trei fii, o mamă, un
tată, un frate, cărora nu îndrăznise să le mărturisească planurile lui
sau de la care să-și ia rămas-bun, deși nu se aștepta să-i mai vadă,
cel puțin nu în lumea asta.

„Sâmbătă s-a oficiat căsătoria domnișoarei Clutter cu domnul

English”. Acest titlu, apărut la rubrica mondenă a ziarului Telegram
din Garden City în ziua de 23 noiembrie a surprins mulți cititori. Se
părea că Beverly, cea de a doua fiică a domnului Clutter, rămasă
în viață, se măritase cu domnul Vere Edward English, tânărul
student la Biologie cu care era de mult logodită. Domnișoara
Clutter purtase o rochie albă, iar nunta, pe picior mare („Doamna
Leonard Cowan a cântat solo, iar doamna Howard Blanchard la
orgă”), se desfășurase solemn la Prima Biserică Metodistă,
biserica în care cu trei zile înainte mireasa își plânsese în mod
oficial părinții, fratele și sora mai mică. Totuși, după relatarea
ziarului Telegram, „Vere și Beverly plănuiseră să se căsătorească
de Crăciun. Invitațiile se tipăriseră, iar tatăl ei rezervase biserica
pentru acea dată. Din cauza tragediei neașteptate și cum multe
rude venite de la mare depărtare se aflau deja acolo, tânărul cuplu
a hotărât să facă nunta sâmbătă”.

Nunta odată încheiată, cei din familia Clutter s-au risipit. Luni, când
ultimii dintre ei au plecat din Garden City, Telegram a publicat pe
prima pagină o scrisoare a domnului Howard Fox, din Oregon, Illinois,
unul din frații lui Bonnie Clutter. Scrisoarea, după ce-și exprima
recunoștința față de cetățenii ce-și deschiseseră „căminul și inima”
familiei năpăstuite, căpăta un ton de rugăminte:

„Există multe resentimente în această comunitate [cu alte cuvinte,

în Garden City]”, a scris domnul Fox. „Am auzit chiar în mai multe
prilejuri spunându-se că, dacă va fi prins făptașul va fi spânzurat
de primul copac. Să ne ferim de astfel de sentimente. Răul a fost
săvârșit și nu mai poți schimba nimic luând viața altcuiva. Să
iertăm, cum e voia Domnului. Nu-i bine să păstrăm în inimi ură.
Făptașului o să-i vină greu să trăiască împăcat cu sine. Nu-și va
găsi liniștea decât când se va înălța întru Domnul pentru iertarea
 păcatelor. Să nu-i stăm noi în cale, ci mai bine să ne rugăm să-și
găsească liniștea.”

Mașina era parcată pe un promontoriu unde Perry și Dick se opriseră

să mănânce. Venise ora prânzului. Dick scruta orizontul cu un binoclu.
Munți. Pe cerul alb se învârteau șoimi. Un drum colbuit șerpuia printr-
un sat alb și colbuit. Se împliniseră două zile de când se afla în Mexic
și deocamdată toate îi plăceau, până și mâncarea. (Chiar atunci
mânca o tortilla rece și uleioasă.) Trecuseră frontiera pe la Laredo,
statul Texas, în dimineața de 23 noiembrie și își petrecuseră prima
noapte într-un bordel din San Luis Potosí. Acum erau la trei sute
douăzeci și cinci de kilometri nord de destinația lor, Mexico City.
— Știi ce cred? îi spuse Perry. Cred că nu-i a bună cu noi. C-am făcut
ce-am făcut.
— Ce-am făcut?
— Acolo, departe…
Dick vârî binoclul într-un toc de piele, un obiect de lux, gravat cu
inițialele H.W.C. Era enervat. La culme. De ce dracu’ nu-și ținea Perry
gura? Iisuse Hristoase, ce sens avea să dezgroape mereu afacerea
aia blestemată? Era turbat de-acuma. Mai ales de când căzuseră de
acord să nu mai pomenească de blestemăția aia. Pur și simplu s-o
uite.
— Trebuie să fii sărit ca să faci așa ceva, zise Perry.
— Pe mine scutește-mă, scumpule, zise Dick. Eu, unul, sunt normal.
Dick vorbea serios. Își închipuia că e un om echilibrat, cumpătat, ca
toată lumea, poate ceva mai deștept decât majoritatea, atâta tot. Perry
însă, după părerea lui Dick, Micul Perry „era cam sărit de pe fix”. Ca
să nu spună mai rău. Primăvara trecută, când fuseseră colegi de
celulă la Penitenciarul de Stat din Kansas, observase multe din
ciudățeniile mai puțin izbitoare ale lui Perry: Perry putea să fie de-a
dreptul copilăros, făcea mereu pipi în pat și plângea în somn („Tată,
te-am căutat peste tot, unde-ai fost, tată?”) și Dick îl văzuse deseori
„stând ore întregi și sugându-și degetul, cu nasul în afurisitele alea de
hărți cu comori”. Asta era doar o latură a problemei. Mai existau și
altele. În unele privințe, amicul Perry „îți băga frica în oase”. De pildă,
firea lui. Puteau să-l apuce pandaliile „mai iute decât pe zece indieni
beți”. Nici n-apucai să-ți dai seama ce se întâmplă. „E în stare să te
omoare”, spusese Dick odată, „și tu nici nu te prinzi, dacă-l asculți și te
uiți la el”. Căci, oricât de violentă ar fi fost furia lui lăuntrică, pe
dinafară Perry rămânea un tânăr calm și dur, cu ochi senini și ușor
adormiți. Trecuse vremea când Dick crezuse că poate controla, că
poate regla temperatura acestor friguri care îl ardeau și-l înghețau pe
amicul său. Greșise, iar în zilele următoare acestei descoperiri,
devenise foarte nesigur, nu mai știa ce să creadă despre Perry,
simțea doar că ar trebui să-i fie frică de el și se mira de ce, în fond,
nu-i era frică.
— În sufletul meu, continuă Perry, acolo, în adâncul sufletului, n-am
crezut o clipă c-aș putea s-o fac. C-aș putea să fac așa ceva.
— Și negrul? îl întrebă Dick.
Perry tăcu. Dick observă că Perry îl pironea cu privirea. Cu o
săptămână în urmă, la Kansas City, Perry își cumpărase o pereche de
ochelari de soare foarte închiși, extravaganți, cu rame lăcuite argintii și
cu lentile-oglindă. Dick nu-i putea suferi. Îi spusese lui Perry că-i era
rușine să fie văzut „cu cineva care poartă o porcărie d-asta ieftină”.
Într-adevăr, îl scoteau din sărite lentilele-oglindă. Era neplăcut ca ochii
lui Perry să fie ascunși la adăpostul acelor suprafețe colorate și
lucioase.
— Un negru e cu totul altceva, zise Perry.
Observația și lipsa de chef cu care o rosti îl făcură pe Dick să întrebe:
— Chiar l-ai ucis, cum spui?
O întrebare plină de tâlc, căci la început, interesul lui față de Perry,
aprecierea sa asupra caracterului și disponibilităților lui Perry se
bazaseră pe relatarea lui despre cum omorâse un negru din bătaie.
— Sigur că da. Atât doar… că era negru. Nu-i același lucru. Apoi
Perry spuse: Știi ce mă roade cu adevărat? În legătură cu cealaltă
istorie? Pur și simplu nu-mi vine să cred… nu-mi vine să cred că
cineva poate scăpa din așa ceva basma curată. Nu văd cum e cu
putință. Să faci ce-am făcut noi. Și să scapi nepedepsit. Vezi, asta mă
roade, nu pot să-mi scot din cap că trebuie să se întâmple ceva.
Deși în copilărie mersese la biserică, Dick nu se „apropiase” niciodată
de credința în Dumnezeu. Superstițiile nu-l tulburau. Spre deosebire
de Perry, nu era convins că o oglindă spartă înseamnă șapte ani de
ghinion sau că luna nouă privită prin sticlă aduce nenorocire. Perry
însă, cu intuițiile lui ascuțite și tăioase, nimerise exact unde îl durea pe
Dick. Căci erau momente când crima îl obseda și pe el. Era oare cu
putință… ca ei doi „să scape, pentru numele lui Dumnezeu, după ce
făcuseră una ca asta”? Deodată îi zise lui Perry:
— Ia mai tacă-ți fleanca!
Apoi porni motorul și întoarse ca să iasă de pe promontoriu. În fața lui,
pe drumul plin de praf, văzu alergând un câine în lumina caldă a
soarelui.

Munți. Pe cerul alb se învârteau șoimi.

Când Perry l-a întrebat pe Dick: „Știi ce cred?”, își dădea seama că
începea o conversație neplăcută pentru Dick, o conversație pe care el,
unul, mai degrabă dorea s-o evite. Îi dădea dreptate lui Dick. De ce să
tot trăncănești despre asta? Dar nu se putea stăpâni întotdeauna. Îl
apucau crize de neputință, momente când „își amintea de anumite
lucruri” – o lumină albastră explodând într-o cameră întunecată, ochii
sticloși ai unui urs de pluș și voci, mai ales câteva cuvinte care-l
urmăreau: „O! Nu! O! Te rog! Nu! Nu! Nu! Nu! O, te rog, nu! Te rog!”.
Reveneau și unele sunete, un dolar de argint rostogolindu-se pe jos,
zgomotul bocancilor pe lemnul tare al treptelor, respirațiile, gâfâiala,
horcăiala isterică a unui om cu beregata tăiată.
Când Perry a spus: „Cred că nu-i a bună cu noi”, recunoștea un lucru
care îi „displăcea”. La urma urmei, era „dureros” să-și închipuie că s-
ar fi putut să nu fie „tocmai în regulă”, mai ales dacă nu era vorba de
ceva ce făcuse el, ci „poate că se născuse așa”. Uite ce familie a avut!
Uite ce-au pățit! Mama alcoolică murise înecându-se cu propria vomă.
Dintre copiii ei, doi băieți și două fete, numai cea mai mică din fete,
Barbara, dusese o viață normală, se măritase și făcuse copii. Fern,
cealaltă fiică, se aruncase pe fereastra unui hotel din San Francisco.
(Perry încercase de atunci să-și imagineze că „alunecase”, căci o
iubise pe Fern. Era un „om atât de bun”, o fire de „artistă”, o
dansatoare „nemaipomenită” și mai avea și voce. „Dac-ar fi avut un
dram de noroc, cu fizicul ei și cu celelalte calități, ar fi ajuns departe,
ar fi devenit cineva”. E trist să ți-o imaginezi suindu-se pe pervazul
unei ferestre și prăbușindu-se de la etajul al cincisprezecelea.) Apoi
era Jimmy, cel mai mare din băieți, Jimmy, care o împinsese pe
nevastă-sa la sinucidere, apoi se omorâse la rându-i.
Atunci îl auzi pe Dick spunând: „Pe mine scutește-mă, scumpule. Eu,
unul, sunt normal”. Să nu mori de râs? Dar nu-i nimic, să zicem. „În
sufletul meu”, continuase Perry, „acolo, în adâncul sufletului, n-am
crezut o clipă c-aș putea s-o fac. C-aș putea să fac așa ceva”. Și
atunci, pe loc, își recunoscuse greșeala. Dick, firește, avea să-i
răspundă întrebându-l: „Și negrul?”. Când îi povestise lui Dick istoria
aia, îi dorea prietenia, dorea ca Dick să-l „respecte”, să-l creadă un
„dur”, „un tip la fel de masculin” pe cât îl considerase el pe Dick.
Așa că, într-o zi, după ce citiseră amândoi și discutaseră un articol din
Reader’s Digest intitulat „Cât de bine știți să ghiciți caracterul cuiva?”
(„În timp ce așteptați la dentist sau în gară, încercați să descoperiți
indicii revelatoare la persoanele din jurul dumneavoastră. Urmăriți, de
pildă, felul cum umblă. Un mers țeapăn poate trăda o personalitate
rigidă, inflexibilă; un mers târșâit, lipsa de hotărâre”), Perry spusese:
— Am intuit întotdeauna extraordinar de bine caracterul oamenilor,
altfel aș fi fost mort astăzi. Da, da, n-aș fi știut în cine să mă încred.
Niciodată nu-i bine să fii prea încrezător. Dar am ajuns să mă încred
în tine, Dick. Ai să vezi că mă încred, fiindcă o să mă las pe mâinile
tale. O să-ți spun un lucru pe care nu l-am spus nimănui. Nici măcar
lui Willie-Jay. O să-ți povestesc cum l-am curățat pe un tip.
În timp ce-și continua istorisirea, Perry observase că Dick manifesta
interes. Asculta cu adevărat.
— S-a întâmplat acum câteva veri. La Las Vegas. Locuiam într-o
veche pensiune, pe vremuri un bordel de lux. Dar se terminase cu
luxul. Era o clădire care ar fi trebuit dărâmată de zece ani. Oricum, se
dărâma de la sine. Camerele cele mai ieftine se aflau la mansardă, iar
eu stăteam acolo. Ca și negrul ăla. Îl chema King. Era în trecere. Nu
stăteam decât noi doi acolo sus, noi și un milion de cucarachas. King
nu mai era tânăr, muncise însă la șosele și prin alte locuri în aer liber
și era bine-făcut. Purta ochelari și citea mult. Nu-și închidea niciodată
ușa. De fiecare dată când treceam prin fața ei, îl vedeam culcat pe
spate, gol-goluț. Era șomer și zicea c-a economisit niște bani cu ultima
lui meserie, zicea că vrea să stea o vreme în pat, să citească, să-și
facă vânt cu ziarul și să bea bere. Citea numai prostii, benzi desenate
și romane ieftine cu cowboy. Un tip simpatic. Uneori beam bere
împreună, iar o dată mi-a împrumutat zece dolari. N-aveam niciun
motiv să-i fac vreun rău. Într-o noapte, însă, stăteam la mansardă și
era așa de cald că nu puteai dormi. Așa că i-am spus: Hai, King, hai
să facem o plimbare cu mașina. Aveam o mașină veche pe care o
modernizasem, îi mărisem viteza și o vopsisem în argintiu, o
botezasem Fantoma Argintie. Am mers mult. Am condus până
departe, în deșert. Acolo era răcoare. Am parcat și am mai băut
câteva sticle de bere. King a coborât din mașină, iar eu l-am urmat. N-
a băgat de seamă c-am luat de jos un lanț. Un lanț de bicicletă, pe
care îl țineam sub banchetă. De fapt, nici prin cap nu-mi trecea ce-am
să fac până n-am făcut-o. L-am lovit cu lanțul peste față. I-am spart
ochelarii. L-am tot pocnit. După aia n-am simțit nimic. L-am lăsat acolo
și n-am mai auzit nimic de el. Poate că nu l-a găsit nimeni. Doar
vulturii.
Povestirea avea un dram de adevăr. Perry cunoscuse în împrejurările
relatate un negru pe nume King. Dar dacă omul era mort astăzi, asta
nu avea de-a face cu Perry, care nu-i făcuse nimic. Poate King încă
stătea pe undeva, culcat în vreun pat, făcându-și vânt cu ziarul și
sorbind bere.
„Chiar l-ai ucis, cum spui?”, l-a întrebat Dick.
Perry nu era un mincinos abil sau prolific. Dar când apuca să spună o
minciună, se ținea de obicei de ea.
„Sigur că da. Atât doar… că era negru. Nu-i același lucru”. Și ceva mai
târziu: „Știi ce mă roade cu adevărat? În legătură cu cealaltă istorie?
Pur și simplu nu-mi vine să cred… nu-mi vine să cred că cineva poate
scăpa din așa ceva basma curată”. Și bănuia că nici Dick nu crede.
Căci și Dick era, cel puțin în parte, stăpânit de temerile mistico-morale
ale lui Perry. Și de-aici venea „Ia mai tacă-ți fleanca!”.
Mașina se întorcea pe drum. La treizeci de metri în fața lor, un câine
alerga pe marginea șoselei. Dick viră spre el. Era o corcitură, pe
jumătate moartă de foame și slabă de i se vedeau coastele, iar șocul,
în clipa când l-au călcat cu automobilul, a fost doar un pic mai puternic
decât dacă ar fi lovit o pasăre. Dick însă se simțea satisfăcut.
— Mamă! spuse el, așa cum făcea de câte ori călca un câine, ocazie
pe care n-o rata niciodată, mamă, terci l-am făcut!
Trecu și Ziua Recunoștinței, iar sezonul fazanilor se încheie, dar nu și
splendida vară indiană, cu zilele ei limpezi și curate. Ultimii ziariști
veniți din alte orașe, convinși că nimeni n-o să soluționeze vreodată
cazul, părăsiră Garden City. Dar cazul nu era câtuși de puțin clasat
pentru cei din ținutul Finney și cu atât mai puțin pentru clienții
restaurantului Hartman, locul de adunare preferat din Holcomb.
— De când cu năpasta asta, de-abia facem față clienților, spuse
doamna Hartman, aruncând o privire prin localul ei confortabil, unde
pretutindeni, pe scaune, în picioare sau sprijinindu-se de tejghea, se
aflau fermieri care miroseau a tutun și beau cafea, argați de ferme sau
zilieri.
— Parcă-s niște babe, adăugă verișoara doamnei Hartman, doamna
Clare, diriginta poștei, care se găsea întâmplător acolo. Dac-ar fi
primăvară și-ar avea treabă, nu i-ai prinde pe-aici. Dar grâul a fost
strâns, iarna bate la ușă, așa că n-au nimic de făcut și-atunci își pierd
vremea la birt și se sperie unul pe altul. Îl cunoști pe Bill Brown de la
Telegram? I-ai citit articolul de fond? Se cheamă „O nouă crimă”. Uite
ce-a scris: „A venit timpul ca lumea să termine cu trăncănitul”. Fiindcă
și asta e o crimă, să răspândești minciuni sfruntate. Dar la ce te poți
aștepta? Uită-te în jur. Împrăștie zvonuri. Fac altceva? Ha! Da’ de
unde!
Un zvon născut la restaurantul Hartman îl privea pe Taylor Jones, un
fermier a cărui proprietate se învecinează cu ferma River Valley. După
părerea unei bune părți din clientela restaurantului Hartman, fuseseră
vizați domnul Jones și familia sa, și nu familia Clutter.
— Are mai mult sens, argumenta unul dintre susținătorii acestei păreri.
Taylor Jones e mai bogat decât a fost vreodată Herb Clutter. Ei bine,
să presupunem că făptașul nu era de pe-aici. Să presupunem că
poate a fost plătit să ucidă și n-a primit decât instrucțiuni cum să
ajungă la casă. Nimic mai simplu, s-a înșelat, a apucat-o pe un drum
greșit și-a ajuns la casa lui Herb, în loc să ajungă la a lui Taylor.
„Teoria Jones” a fost vehiculată deseori, mai ales de față cu familia
Jones, oameni demni și cu scaun la cap, care au refuzat să se lase
intimidați.
O tejghea, câteva mese, o nișă cu un grătar, un frigider și un radio –
iată tot mobilierul birtului Hartman.
— Clienților le place totuși la noi, spune proprietăreasa. N-au încotro.
N-au unde să se ducă. Numai dacă merg cu mașina zece kilometri
într-o parte sau douăzeci și cinci în cealaltă. Oricum, e o atmosferă
caldă și de când a venit Mabel la noi, cafeaua e bună. (Mabel e
doamna Helm.) După tragedie, i-am spus: Ascultă, Mabel, acum nu
mai ai de lucru, de ce nu vii să-mi dai o mână de ajutor la restaurant?
Gătești nițel. Mai servești la tejghea. Așa cum am bănuit, singura
belea e că toți care intră o cicălesc cu întrebări. Despre tragedie. Dar
Mabel nu-i ca verișoara Myrt. Sau ca mine. E timidă. În afară de asta,
nu știe nimic. Doar ce știe toată lumea.
Treptat însă, clienții restaurantului Hartman au început să bănuiască
totuși că Mabel Helm știa câteva informații pe care nu le divulga.
Evident, cunoștea unele amănunte. Dewey avusese mai multe discuții
cu ea și-i ceruse ca tot ce vorbiseră să rămână secret. Mai ales, nu
trebuia să pomenească de lipsa aparatului de radio sau de ceasul
găsit în pantoful lui Nancy. De-asta îi declarase doamnei Archibald
William Warren-Browne:
— Ăi de citesc ziarele știu tot atâta ca mine. Ba chiar mai mult. Eu,
una, nu le citesc.
Voinică, scundă, abia trecută de patruzeci de ani – o englezoaică
vorbind cu accentul aproape incoerent al claselor înstărite doamna
Archibald William Warren-Browne nu semăna deloc cu ceilalți clienți ai
restaurantului și părea în local un păun închis într-un coteț de curcani.
O dată, explicând unei cunoștințe de ce părăsise împreună cu soțul ei
„reședința familială din nordul Angliei”, schimbând căminul ereditar,
„cel mai drăguț, vai, cel mai vesel schit din lume”, pentru o veche și
foarte tristă fermă de pe câmpiile din vestul Kansasului, doamna
Warren-Browne spusese:
— Impozitele, dragă, impozitele pe moștenire. Impozite imense,
criminale, pe moștenire. Ele ne-au gonit din Anglia. Da, am plecat
acum un an. Fără regrete. Fără absolut niciun regret. Ne place aici. O
viață pur și simplu adorabilă. Deși, firește, cu totul diferită de cealaltă.
Viața de mai înainte. Parisul și Roma. Monte Carlo, Londra. Mă
gândesc uneori la Londra. O, nu, zău, nu-i simt lipsa, ce agitație, nu
găsești niciodată un taxi și ești veșnic tracasată de felul cum arăți.
Hotărât, nu regret. Ne place aici. Cred că unii, cei care ne cunosc
trecutul, viața de mai înainte, se miră de ce nu resimțim câtuși de
puțin singurătatea aici, pe ogoarele astea. Am hotărât să ne stabilim
în vest. Wyoming sau Nevada, la vraie chose. Am sperat că atunci
când o să ne stabilim acolo o să dăm peste zăcăminte de petrol. Pe
drum însă ne-am oprit în vizită la niște prieteni din Garden City, de
fapt, niște prieteni ai unor prieteni. Au fost extrem de amabili. Au
insistat să mai rămânem. Și ne-am zis: de ce nu? Ce-ar fi să arendăm
o fâșie de pământ și să ne apucăm de creșterea vitelor? Sau de
agricultură? N-am reușit să ne decidem, să ne facem crescători de
vite sau agricultori? Doctorul Austin ne-a întrebat dacă nu ni se pare
locul prea liniștit. Absolut deloc. De fapt, niciodată n-am întâlnit așa un
balamuc. Așa o hărmălaie doar sub bombardament mai întâlnești.
Fluierături de tren. Coioți. Fiare care urlă toată noaptea. Ca la
balamuc. De când cu crimele astea, zgomotele mă deranjează parcă
și mai mult. Și multe altele. Casa noastră, știți cum pârâie! Nu, nu mă
plâng. În fond, e o casă destul de confortabilă, are toate instalațiile
moderne, dar, vai, cum mai tușește și mârâie! Iar după asfințit, când
începe să bată vântul, vântul ăsta oribil de prerie, se aud cele mai
teribile gemete. Mă înțelegeți, dacă ești nițel nervos, nu te poate opri
să nu-ți închipui tot felul de prostii. Doamne sfinte! Sărmana familie!
Nu, nu i-am cunoscut niciodată. L-am văzut o singură dată pe domnul
Clutter. În Clădirea Federală.
În primele zile ale lui decembrie, în cursul unei singure după-amiezi,
doi dintre clienții cei mai fideli ai restaurantului și-au anunțat intenția
de a-și strânge catrafusele și de a părăsi nu numai ținutul Finney, ci și
statul. Primul era un arendaș care lucra pentru Lester McCoy, un
moșier bine-cunoscut din vestul Kansasului și om de afaceri. A zis:
— Am vorbit chiar eu cu domnul McCoy. Am încercat să-i explic ce se
petrece pe aici, prin Holcomb, și prin împrejurimi. Că nu mai poți
dormi. Nevastă-mea nu mai poate dormi și nu mă lasă nici pe mine.
Așa că i-am spus domnului McCoy că-mi place mult proprietatea lui,
dar să caute mai bine pe altcineva. Noi plecăm. În Colorado, la est.
Poate că acolo o să ne odihnim și noi.
A doua declarație îi aparține doamnei Hideo Ashida, care a poposit la
restaurant împreună cu trei sau patru dintre copiii ei cu bujori în
obrăjori. I-a aliniat lângă tejghea și i-a spus doamnei Hartman:
— Dă-i lui Bruce o cutie de biscuiți. Bobby vrea o Coca-Cola. Tu,
Bonnie Jean? Știu cum te simți, Bonnie Jean, hai, ia ce-ți place.
Bonnie Jean a clătinat din cap, iar doamna Ashida a zis: Bonnie Jean
e cam indispusă. Nu vrea să plece de aici. Aici e școala. Și toate
prietenele ei.
— Ia ascultă, zise doamna Hartman, zâmbindu-i lui Bonnie Jean. N-ai
de ce să fii tristă. Te muți doar de la școala din Holcomb la liceul din
Garden City. Sunt mai mulți băieți acolo…
— Nu înțelegeți, zise Bonnie Jean. Tăticu’ ne duce departe de aici. În
Nebraska.
Bess Hartman o privi pe mamă, ca și cum ar fi așteptat ca aceasta să
dezmintă informația.
— E adevărat, Bess, răspunse doamna Ashida.
— Nu știu ce să spun, zise doamna Hartman, cu o voce răscolită de
indignare și uimire, dar și de exasperare.
Familia Ashida era unul din stâlpii comunității din Holcomb, apreciată
de toată lumea, o familie veselă și plăcută, dar și muncitoare,
săritoare și generoasă, deși nu prea aveau cu ce să fie generoși.
— Am discutat problema îndelung, spuse doamna Ashida. Hideo e de
părere că putem câștiga mai bine în altă parte.
— Când aveți de gând să plecați?
— Îndată ce vindem tot. În orice caz, nu mai înainte de Crăciun. Am
angajat o lucrare la dentist. E darul de Crăciun pentru Hideo. Eu și
copiii îi facem cadou trei dinți de aur de Crăciun.
— Nu știu ce să spun, suspină doamna Hartman. Doar că n-aș vrea
să plecați. Nu-mi vine să cred c-o să vă strângeți lucrurile și-o să ne
părăsiți. Oftă din nou. Mi se pare că-i pierdem pe toți. Într-un fel sau
altul.
— Dumnezeule, îți închipui că eu vreau să plecăm? zise doamna
Ashida. Când vine vorba de oameni, e cel mai plăcut loc unde am trăit
vreodată. Dar Hideo, el e bărbatul și zice că putem găsi o fermă mai
rentabilă în Nebraska. Și-ți mai spun ceva, Bess. Doamna Ashida
încercă să se încrunte, dar fața ei plinuță, rotundă, netedă n-o ajută.
Am discutat foarte mult problema asta. Apoi, într-o noapte, am spus:
Foarte bine, tu ești capul familiei, hai să plecăm. După ce i s-a
întâmplat lui Herb și alor lui am simțit că am ajuns la capăt. Vreau să
spun, doar eu. Strict personal. Așa c-am încetat discuțiile. Am spus:
foarte bine. Vârî o mână în cutia cu biscuiți a lui Bruce. Dumnezeule,
nu-mi revin după toate câte s-au întâmplat. Nu pot să uit. Țineam la
Herb. Știi că am fost unul din ultimii oameni care l-au văzut pe Herb în
viață? Da. Și eu, și copiii. Am fost la întrunirea Clubului 4H din Garden
City și apoi ne-a dus acasă cu mașina. Ultimul lucru pe care i l-am
spus lui Herb a fost că nu-mi pot închipui că i-ar putea fi vreodată frică
de ceva. Că fie ce-o fi, știe el ce să spună ca să iasă basma curată.
Ronțăi gânditoare un biscuit, luă o gură din Cola lui Bonny, apoi zise:
E ciudat. Dar să știi, Bess, eu sunt sigură că nu i-a fost frică. Vreau să
spun că, indiferent cum a fost omorât, pun pariu că până în ultima
clipă tot n-a crezut că va fi ucis. Fiindcă nu se putea. Nu se putea să
fie ucis…

Soarele ardea. Pe marea liniștită era ancorată o mică ambarcațiune:

Estrellita, cu patru persoane la bord – Dick, Perry, un tânăr mexican și
Otto, un neamț bogat, de vârstă mijlocie.
— Te rog, încă o dată, zise Otto, iar Perry își struni chitara și cântă cu
voce răgușită și caldă o melodie din Smoky Mountains:

În lumea de azi, cât trăim,

Unii ne vorbesc de rău, asta știu,
Dar în coșciug când murim,
Tot ei ne vâră crini în mână,
Dă-mi mai bine flori cât sunt viu…

După o săptămână la Mexico City, plecase cu mașina împreună cu

Dick în sud, la Cuernavaca, Taxco, Acapulco. Iar aici, la Acapulco,
„într-un cabaret cu tonomat”, îl întâlniseră pe Otto cel păros și inimos.
Dick „îl acostase”. Dar domnul cu pricina – un avocat din Hamburg
venit să-și petreacă vacanța acolo – „avea deja un prieten”, un tânăr
băștinaș din Acapulco, își spunea Cowboy. „S-a dovedit de încredere”,
a declarat odată Perry despre Cowboy. „Meschin ca Iuda în unele
privințe, dar crede-mă, băiat de viață, uns cu toate alifiile. I-a plăcut și
lui Dick. Ne-am înțeles formidabil”.
Cowboy a găsit pentru hoinarii tatuați o cameră în casa unui unchi, s-a
apucat să-l învețe spaniola pe Perry și să împartă cu ei beneficiile
legăturii cu vilegiaturistul din Hamburg, în a cărui companie și pe banii
căruia mâncau, beau și plăteau prostituate. Neamțul părea mulțumit
de felul cum își cheltuiește fondurile, cel puțin dacă judecai după cum
se amuza de glumele lui Dick. Otto închiria zilnic Estrellita, un vas de
pescuit la mare adâncime, și grupul celor patru pornea să hoinărească
de-a lungul țărmului. Cowboy stătea la cârmă, Otto desena și pescuia,
Perry punea râme în undiță, visa cu ochii deschiși, cânta, iar uneori
pescuia și el. Dick nu făcea nimic, gemea doar, se plângea de
mișcarea vasului, zăcea amorțit de soare și leneș ca o șopârlă care își
făcea siesta.
— Am reușit până la urmă, zise Perry. Așa am vrut să fie.
Știa totuși că lucrurile nu puteau dăinui și că, de fapt, urmau să se
încheie chiar în acea zi. Otto se întorcea a doua zi în Germania, iar
Perry și Dick reveneau cu mașina în Mexico City, la insistențele lui
Dick. „Sigur, scumpule”, spusese el când discutaseră problema. „E
plăcut, nu zic nu. Să stai cu burta la soare. Dar banii se tot duc
văzând cu ochii. Și după ce vindem mașina, cu ce rămânem?”
Răspunsul era că rămâneau cu foarte puțini bani, căci între timp
lichidaseră cea mai mare parte a obiectelor obținute în turul prăvăliilor
din Kansas City, când plasaseră cecuri fără acoperire – aparatul de
filmat, butonii de manșetă, televizoarele. Vânduseră de asemenea,
unui polițist din Mexico City pe care îl cunoscuse Dick, un binoclu și
un aparat de radio portativ, marca Zenith.
„Uite ce facem, ne întoarcem în Mexic, vindem mașina și poate
găsesc o slujbă la un garaj. În orice caz, e mai bine acolo. Ocazii mai
bune. Doamne, și nu mi-ar prinde deloc rău înc-o tură cu Inez”. Inez, o
prostituată, îl acostase pe Dick pe treptele Muzeului de Artă din
Mexico City (se aflau într-un tur al atracțiilor turistice, ca să-i închidă
gura lui Perry). Inez avea optsprezece ani, iar Dick îi promisese c-o ia
de nevastă. Tot asta îi promisese însă și Mariei, o femeie de cincizeci
de ani, văduva „unui bancher foarte important”. Se întâlniseră într-un
bar, iar a doua zi ea îi plătise echivalentul a șapte dolari. „Ei, ce zici?”
îl întrebase Dick pe Perry. „Vindem mașina. Găsim o slujbă. Strângem
bani. Și vedem ce se întâmplă”. Ca și cum Perry n-ar fi fost în stare să
prevadă și singur ce-o să se întâmple. Să spunem că luau două sau
trei sute de dolari pe vechiul Chevrolet. Dick, dacă îl cunoștea bine pe
Dick – și-l cunoștea, da, acum îl cunoștea –, avea să cheltuiască toți
banii pe vodcă și femei.
În timp ce Perry cânta, Otto îl desena în carnetul lui. Schița semăna
destul de bine cu originalul, iar artistul sesizase o notă mai puțin
evidentă în expresia modelului, un anume aer parșiv, răutăcios-
amuzat și copilăros, sugerând un Cupidon nemilos, țintind cu săgeți
otrăvite. Perry era gol până la talie. („Îi era rușine” să-și scoată
pantalonii, „îi era rușine” să poarte pantaloni scurți, căci se temea că
spectacolul picioarelor rănite o să „dezguste oamenii”, așa că în ciuda
reveriilor despre fundul oceanului, a discuțiilor despre plonjatul în
adâncimi, nu intrase niciodată în apă.) Otto reproduse mai multe
tatuaje care împodobeau pieptul și brațele prea musculoase, cât și
mâinile mici și pline de bătături ale modelului. Caietul de desen, pe
care Otto i l-a făcut cadou lui Perry la despărțire, cuprindea mai multe
desene cu Dick, „studii nud”.
Otto își închise carnetul, Perry lăsă chitara din mână, iar Cowboy
ridică ancora și porni motorul. Venise vremea să plece. Se aflau la
cincisprezece kilometri de țărm și apa se întuneca.
Perry îl îmboldi pe Dick să pescuiască.
— Poate că n-o să mai avem prilejul, zise el.
— Ce prilej?
— Să prindem un pește baban.
— Dumnezeule, am blestemul pe cap, răspunse Dick. Mi-e rău.
Dick suferea adeseori de dureri de cap intense ca migrenele,
„blestemul de pe capul lui”. Își închipuia că erau urmarea accidentului
de mașină.
— Te rog, scumpule, hai să facem cât mai puțin zgomot.
Peste câteva clipe, Dick uitase de durerile de cap. Se sculase în
picioare și urla dezlănțuit. Otto și Cowboy urlau și ei. Perry prinsese
„unul baban”. Un pește zburător care se avânta trei metri în aer, plonja
în ocean, sărea, se arcuia ca un curcubeu, plonja din nou, în adânc,
întindea sfoara de-o rupea, zbura, cădea și se ridica iarăși. Trecu o
oră și ceva din a doua până ce sportivul scăldat în sudoare a reușit
să-l tragă la bord.
Prin portul Acapulco circula un bătrân cu un vechi aparat de fotografiat
de lemn, iar când Estrellita a ajuns la mal, Otto l-a angajat să-l pozeze
pe Perry de șase ori lângă pradă. Din punct de vedere tehnic, opera
bătrânului a ieșit prost, cafenie și dungată. Era totuși o fotografie
remarcabilă, mai ales din cauza expresiei lui Perry, a aerului de
reușită deplină, de beatitudine, ca și cum în cele din urmă, ca într-unul
din visele sale, o imensă pasăre galbenă l-ar fi ridicat la cer.

Într-o după-amiază de decembrie, Paul Helm plivea rondul cu felurite

flori care îi dăduse lui Bonnie Clutter dreptul de a fi membră la Clubul
Grădinarilor din Garden City. Era o îndeletnicire tristă, căci îi amintea
de o altă după-amiază când îndeplinise aceeași treabă. Atunci îl
ajutase Kenyon și cu acel prilej îi văzuse ultima oară în viață pe
Kenyon și pe Nancy. Săptămânile care trecuseră de atunci îl
chinuiseră cumplit. Avea o „sănătate debilă” (mai debilă decât credea;
avea mai puțin de patru luni de trăit) și își făcea griji. De pildă, slujba.
Era îndoielnic dacă avea s-o mai ocupe multă vreme. Nimeni nu părea
să știe exact, dar înțelesese că „fetele”, Beverly și Eveanna, voiau să
vândă proprietatea, deși îl auzise pe un băiat de la restaurant
spunând „nici dracu’ n-o să cumpere terenul ăla până nu s-o lămuri
misterul”. „Nu-i era deloc a bine” să se gândească la ce-avea să se
întâmple aici, la străinii care urmau să strângă recolta de pe pământul
„nostru”. Domnul Helm se necăjea, se necăjea de dragul lui Herb.
Ferma, spunea el, „ar trebui păstrată în familia proprietarului”. Herb îi
declarase odată: „Sper să fie întotdeauna un Clutter pe aici și un
Helm”. Nu trecuse niciun an de atunci. Dumnezeule, ce-o să se facă
dacă vindeau ferma? Se simțea „prea bătrân ca să-și mai găsească
locul în altă parte”.
Trebuia totuși să muncească și dorea s-o facă. Nu era el omul, cum
spunea el, care să-și scoată pantofii și să șadă la gura sobei. E
adevărat însă că ferma începuse să-l umple de neliniște: casa
încuiată, iapa lui Nancy așteptând deznădăjduită pe câmp, mirosul
merelor doborâte de vânt, putrezind pe sub pomi, absența oricăror
voci – Kenyon strigând-o pe Nancy la telefon, fluieratul lui Herb, felul
lui vesel de a-i ura „bună dimineața, Paul”. Se înțelesese perfect cu
Herb, nu se certaseră niciodată. De ce-l tot interogau atunci oamenii
șerifului? Își închipuiau poate că „are ceva de ascuns”. Mai bine n-ar fi
pomenit de mexicanii ăia. Îl informase pe Al Dewey că sâmbătă 14
noiembrie, pe la patru după-masă, în ziua crimei, doi mexicani, unul
mustăcios și altul ciupit de vărsat, apăruseră la ferma River Valley.
Domnul Helm îi văzuse bătând la ușa „biroului”, îl văzuse pe Herb
ieșind și discutând cu ei pe peluză, iar cam peste zece minute îi zărise
pe cei doi străini plecând cu „mutre posace”. Domnul Helm își
închipuia că veniseră să caute de lucru și li se spusese că nu-i rost.
Din păcate, deși fusese chemat să relateze de mai multe ori
evenimentele din acea zi, nu amintise incidentul decât la două
săptămâni de la crimă, fiindcă, așa cum îi explicase el lui Dewey, „mi-
a venit brusc în minte”. Dar nici Dewey și nici ceilalți anchetatori nu
păreau să dea crezare poveștii lui și se purtau ca și cum Helm ar fi
inventat-o pentru a-i pune pe o pistă greșită. Preferau să-l creadă pe
Bob Johnson, agentul de asigurări, care își petrecuse toată după-
amiaza de sâmbătă discutând cu domnul Clutter în biroul lui și care
era „absolut sigur” că între orele două și șase și zece el fusese
singurul vizitator al lui Herb. Domnul Helm rămânea și el ferm pe
poziție: mexicanii, o mustață, urme de vărsat, ora patru. Herb le-ar fi
declarat că grăiește adevărul, deoarece el, Paul Helm, era „un om ce-
și spunea rugăciunile și-și câștiga pâinea cu sudoarea frunții”. Dar
Herb nu mai era. Murise. Ca și Bonnie. Fereastra de la dormitorul ei
dădea în grădină, iar uneori, mai ales când o apuca o „criză”, domnul
Holm o vedea stând ore întregi în picioare, privind grădina, ca și cum
peisajul ar fi fermecat-o. („În copilărie”, îi spusese ea odată unei
prietene, „eram convinsă că pomii și florile sunt la fel ca păsările sau
oamenii. Că au gânduri și că își vorbesc. Și că dacă am încerca într-
adevăr, i-am putea auzi. Nu trebuia decât să-ți golești capul de toate
celelalte sunete. Să stai foarte liniștit și să asculți cu mare atenție.
Uneori mai cred încă în asta. Dar nu poți fi niciodată destul de
liniștit…”)
Amintindu-și de Bonnie la fereastră, domnul Helm ridică privirea, de
parcă s-ar fi așteptat să vadă în dosul geamului o fantomă. Dacă ar fi
văzut, n-ar fi fost mai uimit decât ce-a zărit de fapt – o mână care
trăgea perdeaua și ochii cuiva. „Numai că”, așa cum a descris el
întâmplarea mai târziu, „soarele bătea în partea aia a casei”, astfel
încât geamul tremura parcă, deformând prin strălucirea lui imaginea
din spatele lui, iar până să-și ducă mâna la ochi ca să-i apere de
soare și să se uite din nou, perdeaua revenise la loc, iar fereastra era
pustie.
— Nu mai am ochi așa de buni și mă întrebam dacă nu mi-au jucat o
festă, își aminti el. Dar chiar puteam să jur că nu-i o stafie. Fiindcă nu
cred în stafii. Care să dea târcoale pe aici. Unde n-are dreptul să
pătrundă decât legea. Și cum a intrat în casă? Când totul e încuiat, ca
atunci când se anunță un ciclon la radio. Asta m-am întrebat. Dar nu
mă așteptam să descopăr ceva, nu de capul meu, așa. Am lăsat baltă
lucrul și-am luat-o pe câmp spre Holcomb. De îndată ce-am ajuns, i-
am telefonat șerifului Robinson. I-am explicat că prin casa Clutter
umblă cineva. Ei bine, au venit în trombă polițiștii, șeriful și oamenii lui.
Tipii de la Biroul de Investigații din Kansas. Al Dewey. Pe când se
adunau în jurul casei, gata să intre în acțiune, ușa de la intrare s-a
deschis. A ieșit un ins pe care nimeni din cei de față nu-l mai văzuse,
un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, cu privirea posacă, cu părul
vâlvoi și cu un pistol calibru 38 în tocul de la șold. Cred că ne-a trecut
la toți prin cap același lucru, c-aveam de-a face cu ucigașul, continuă
domnul Helm. A rămas nemișcat. Liniștit. Părea să clipească amețit. I-
au luat arma și-au început să-i pună întrebări.
Se numea Adrian – Jonathan Daniel Adrian. Era în drum spre New
Mexico și momentan nu avea adresă stabilă. De ce pătrunsese în
conacul Clutter și cum procedase? Le-a arătat. (Ridicase capacul unui
puț de apă și se strecurase printr-o conductă care dădea la demisol.)
Cât privește motivul, ei bine, citise despre caz și era curios să vadă
cum arată casa.
— După aia, își aminti domnul Helm, cineva l-a întrebat dacă venise
cu autostopul. Dacă făcea autostopul ca să ajungă la New Mexico.
Nu, a răspuns el, venise cu mașina lui. Parcată mai încolo pe alee.
Așa că s-au dus cu toții s-o vadă. Când au descoperit ce era înăuntru,
unul dintre oameni, poate Al Dewey, i-a spus lui Jonathan Daniel
Adrian ăsta: „Ascultă, domnu’, se pare că avem ceva de discutat”.
Fiindcă în mașină au găsit o pușcă de calibrul 12. Și un cuțit de
vânătoare.
O cameră într-un hotel din Mexico City. În cameră se află un birou urât
și modern, cu o oglindă cu ape verzui, iar într-un colț al oglinzii e prins
un anunț al direcțiunii hotelului:

Su día termina a las 2 p.m.

Sejurul dumneavoastră se termină
la ora 2 după-amiază

Cu alte cuvinte, clienții trebuie să elibereze camera la ora stabilită sau

să plătească o nouă zi, un lux la care prezenții ei ocupanți nici nu
visau. Se întrebau doar cum să achite suma datorată. Căci totul
evoluase conform profețiilor lui Perry: Dick vânduse mașina și peste
trei zile banii, aproape două sute de dolari, mai toți banii dispăruseră.
În cea de-a patra zi Dick plecase să caute ceva cinstit de lucru și
seara îl anunțase pe Perry: „Ce nebunie! Știi cât plătesc ăștia? Ce
salarii dau? Pentru un mecanic de primă clasă? Doi dolari pe zi.
Mexic! Scumpule, m-am săturat! Hai s-o întindem de-aici. Înapoi în
State. Ascultă, de data asta nici nu vreau s-aud. Diamante. Comori
ascunse. Trezește-te, băiete. Nu există sipete cu aur. Și nici corăbii
scufundate. Și chiar dacă ar exista, ce dracu’, tu nu știi nici măcar să
înoți”. A doua zi, după ce se împrumutase de la cea mai înstărită din
cele două logodnice, adică de la văduva bancherului, Dick cumpărase
bilete la un autobuz care avea să-i ducă prin San Diego până la
Barstow, în California. După aceea, spusese el, „mergem pe jos”.
Evident, Perry ar fi putut să rămână singur în Mexic, să-l lase pe Dick
să plece unde avea el chef. De ce nu? Tot fusese el întotdeauna un
„solitar”, fără niciun fel de „prieteni adevărați”. (Cu excepția „genialului”
Willie-Jay, cel cu părul și ochii cenușii.) Se temea însă să-l
părăsească pe Dick. Doar când se gândea la asta simțea „că-l cam ia
cu greață”, de parcă încerca să se hotărască „să sară dintr-un tren
care merge cu o sută șaizeci de kilometri pe oră”. Motivul fricii, i se
părea lui, îl constituia o certitudine superstițioasă, recent apărută, că
„n-o să i se întâmple nimic” atâta vreme cât el și Dick rămân
împreună. De asemenea, severitatea discursului pe care i-l ținuse
Dick pentru a-l readuce cu picioarele pe pământ, agresivitatea cu care
își proclamase opiniile, până atunci nemărturisite despre visele și
speranțele lui Perry, toate acestea, dată fiind natura perversității
umane, îl atrăgeau pe Perry, îl răneau și îl revoltau, dar îl și încântau,
trezind în el din nou încrederea inițială în Dick cel brutal,
„ultramasculin”, pragmatic și hotărât, căruia îi îngăduise odinioară să-i
comande. Și astfel, la răsărit, într-o dimineață friguroasă de la
începutul lui decembrie, Perry bătea de colo-colo camera neîncălzită a
unui hotel din Mexico City, strângându-și și împachetându-și lucrurile
și călcând pe furiș, ca să nu trezească cele două trupuri adormite,
întinse alături pe unul din cele două paturi identice: Dick și Inez,
logodnica lui mai tânără.
Cu una dintre posesiunile sale nu mai trebuia să-și bată capul. În
ultima noapte petrecută la Acapulco un hoț îi furase chitara Gibson și
o ștersese cu ea dintr-un restaurant de pe chei unde Perry, împreună
cu Otto, cu Dick și cu Cowboy închinau la despărțire, dând pe dușcă
pahar după pahar. Perry fusese amărât de întâmplare. Cum a spus
mai târziu, „se simțea foarte deprimat și dezgustat”, explicând: „Când
ai o chitară de atâta amar de vreme ca mine și o dai cu ceară, și-o
lustruiești, îți potrivești glasul după ea, te porți cu ea de parc-ar fi o
fată care chiar ți-e dragă, ei bine, o chitară ca asta devine un obiect
aproape sfânt”. Dar în timp ce chitara nu mai punea probleme
proprietarului, nu același lucru se putea spune despre celelalte
obiecte. Cum el și Dick aveau să călătorească de acum înainte fie pe
jos, fie cu autostopul, era limpede că nu puteau duce decât cel mult
câteva cămăși și câteva perechi de ciorapi. Hainele rămase urmau să
fie expediate cu vaporul și e drept că Perry umpluse o cutie de carton,
vârând înăuntru, împreună cu niște rufărie murdară, două perechi de
cizme, din care una lăsase urma în formă de labă de pisică, iar
cealaltă avea tălpi în romburi mici, și le trimisese pe adresa lui, prin
mijlocirea oficiului poștal din Las Vegas, statul Nevada.
Dar problema de căpătâi și izvorul tuturor necazurilor îl constituiau
neprețuitele lui suveniruri, cele două cutii uriașe, pline cu cărți grele și
hărți, cu scrisori îngălbenite, cu texte de cântece, poeme și obiecte
rare (bretele și o curea din pielea unor șerpi cu clopoței din Nevada,
pe care îi omorâse chiar el, un netsuke erotic, cumpărat la Kyoto, un
copăcel pitic pietrificat, de asemenea din Japonia, și laba unui urs din
Alaska). Probabil că soluția cea mai bună – cel puțin, din câte își
imagina Perry – era să-i lase obiectele lui „Iisus”. „Iisus” la care se
gândea el era patronul unui restaurant de peste drum de hotel, un tip,
după părerea lui Perry, muy simpatico, sigur o persoană care avea să-
i trimită cutiile la cerere. (Intenționa să le reclame de îndată ce-și va
găsi o „adresă stabilă”.)
Existau totuși unele obiecte prea prețioase ca să riște să le piardă,
așa că în vreme ce amanții dormeau, iar ceasul se apropia de ora
două după-amiaza, Perry se uită prin vechile scrisori, fotografii, tăieturi
din ziare și alese amintirile pe care dorea să le ia cu el. Printre ele se
afla și un text bătut la mașină, intitulat „Viața băiatului meu”. Autorul
acestuia era tatăl lui Perry, care, într-un efort de a-și ajuta fiul să
obțină eliberarea condiționată din Penitenciarul de Stat din Kansas,
scrisese textul în decembrie anul trecut și îl trimisese la Comisia de
Eliberare Condiționată din statul Kansas. Era un document pe care
Perry îl citise de cel puțin o sută de ori, niciodată nepăsător:

Copilăria – Ce să vă zic, cu bune și rele. Da, Perry s-a născut

normal. Da, era sănătos. Da, am reușit să mă îngrijesc de el cum
trebe până când nevastă-mea s-a dovedit o bețivană nerușinată
cam pe la vârsta când copiii mei trebuiau să meargă la școală. Fire
senină – da și nu – foarte serios, dacă îl calci pe bătături nu uita
niciodată. Mă țin întotdeauna de cuvânt și îl îndemn și pe el să se
țină. Nevastă-mea era altfel. Trăiam la țară. Chiar ne place la toți
viața în aer liber. I-am învățat pe copii Regula de Aur: Trăiește și
lasă-i și pe alții să trăiască, și deseori copiii mei se pârau când
făceau o năzbâtie, iar vinovatul recunoștea întotdeauna și ieșea
din rând să-și primească bătaia cuvenită. Și promiteau să fie
cuminți, își terminau lecțiile repede și de bunăvoie, ca să fie liberi
să se joace. Dimineața, mai întâi se spălau, se îmbrăcau cu haine
curate, eu eram foarte sever în privința asta și nici nu-i lăsam să-i
nedreptățească pe alții, iar dacă alți copii nu se purtau cum
trebuie, le interziceam să se mai joace cu ei. Copiii noștri nu ne-au
dat nicio bătaie de cap câtă vreme am fost împreună cu nevastă-
mea. Toate au început când nevastă-mea a vrut să plece la oraș și
să ducă o viață destrăbălată – și a fugit de acasă. Am lăsat-o să
plece și mi-am luat rămas-bun de la ea, iar ea a scos mașina și
dusă a fost (asta s-a întâmplat în timpul crizei). Copiii țipau cât îi
ținea gura. Ea numai i-a ocărât, spunându-le că o să fugă ei mai
încolo, ca să se întoarcă la mine. S-a înfuriat și pe urmă a zis c-o
să-i facă pe copii să mă urască și chiar i-a reușit cu toți, în afară de
Perry. Din dragoste pentru copiii mei am plecat peste câteva luni
să-i caut și-am dat de ei la San Francisco, fără ca nevasta-mea să
știe. Am încercat să-i văd la școală. Nevastă-mea dăduse dispoziții
profesorului să nu mă lase. Am reușit totuși să-i văd în timp ce se
jucau în curtea școlii și-am fost surprins când mi-au spus: „Mama
ne-a zis să nu vorbim cu tine”. Toți s-au purtat așa, în afară de
Perry. El era altfel. M-a luat de gât și a vrut să fugă cu mine
îndărăt. Eu i-am spus „nu”. Dar cum s-au terminat orele, a fugit la
biroul avocatului meu, dl Rinso Turco. Am dus copilul înapoi la
maică-sa și-am plecat din oraș. Perry mi-a spus mai târziu că
maică-sa i-a zis să-și caute alt cămin. În timp ce copiii mei erau la
ea, își făceau de cap cum voiau și-am înțeles că Perry a intrat în
mai multe încurcături. Doream să ceară divorțul, ceea ce s-a și
întâmplat, cam la un an sau așa. Bea mereu, își făcea de cap și
trăia cu un tinerel. Am contestat divorțul și mi-au fost încredințați
toți copiii. L-am luat pe Perry acasă, să stea cu mine. Ceilalți copii
au fost duși prin internate, întrucât n-am putut să-i iau pe toți la
mine, iar ei aveau sânge indian și asistența socială s-a îngrijit de ei
la cererea mea.
Asta s-a întâmplat în timpul crizei. Munceam la Administrația
Lucrărilor Publice pe un salariu de nimic. Pe vremea aceea aveam
un mic teren și o căsuță. Perry și cu mine trăiam în liniște. Mă
durea inima, căci îi iubeam și pe ceilalți copii. Așa c-am luat-o din
loc ca să uit. Câștigam destui bani pentru amândoi. Am vândut
pământul și ne-am mutat într-o „casă pe roți”. Perry mergea cât se
putea de des la școală. Nu-i prea plăcea școala. Învăța repede și
nu avea neplăceri cu ceilalți copii. Doar când s-a luat Bătăușul de
el. Perry era scund și vânjos, și fiind nou la școală au încercat să-i
caute pricină. S-au pomenit însă că-i gata să se lupte ca să-și
apere drepturile. Așa mi-am crescut eu copiii. Le-am spus
întotdeauna să nu înceapă ei bătaia, dacă aflu că ați făcut una ca
asta, vă snopesc. Dacă pornesc ceilalți copii bătaia, atunci luptați-
vă cât puteți. Odată, un băiat de la școală de două ori mai mare ca
el s-a repezit să-l pocnească, dar a rămas cu gura căscată când
Perry l-a pus la pământ și i-a tras el o bătaie strașnică. L-am
învățat eu câteva mișcări la trântă. Căci boxam și mă luptam și eu
pe vremuri. Directoarea școlii și toți copiii au urmărit bătaia.
Directoarea ținea la băiatul cel mare. A scos-o din sărite să-l vadă
bătut măr de micul meu Perry. După aceea Perry a devenit Regele
Copiilor la școală. Dacă vreun băiat mai mare încerca să-l bată pe
unul mai mic, Perry îl aranja pe loc. Până și Bătăușul se temea
acum de Perry și trebuia să fie cuminte. Dar asta o deranja pe
directoare, așa c-a venit să mi se plângă că Perry se bate la
școală. I-am spus că știam tot ce s-a întâmplat și că n-aveam de
gând să îndur eu ca băiatul meu s-o încaseze de la copii de două
ori cât el. Am întrebat-o și de ce îngăduia ca Bătăușul să-i bată pe
ceilalți copii. I-am spus că Perry avea dreptul să se apere. Că
Perry n-a început niciodată scandalul și c-o să iau și eu măsuri în
tărășenia asta. I-am spus că fiul meu e simpatizat de toți vecinii și
de copiii lor. I-am mai spus c-o să-l iau pe Perry în curând de la
școala ei și-o să ne mutăm în alt stat. Ceea ce am și făcut. Perry
nu-i un înger, a mai făcut și boacăne, la fel ca ceilalți copii.
Dreptatea e Dreptate, iar nedreptatea e nedreptate. Nu-i țin partea
când vine vorba de greșelile lui. Trebuie să plătească dacă
greșește. Legea e Stăpână, a aflat-o și el de-acuma.
Tinerețea – în cel de-al Doilea Război, Perry a intrat la Marina
Comercială. Eu am plecat în Alaska, el a venit mai târziu și m-a
găsit acolo. Am vânat animale pentru blană, iar Perry a lucrat în
prima iarnă la Comisia Rutieră din Alaska, apoi o vreme la căile
ferate. N-a putut să găsească o muncă pe placul lui. Da, îmi dădea
din când în când bani, când avea. Mi-a trimis de asemenea treizeci
de dolari pe lună când a plecat în Coreea, unde a luptat de la
început până la sfârșit și a fost eliberat din armată la Seattle,
Wash. După câte știu, a fost lăsat la vatră cu o mențiune
onorabilă. Avea aplecare spre mecanică. Îi plac buldozerele,
draglinele, sapele mecanizate, tractoarele grele de toate tipurile.
Chiar dacă nu prea are experiență, e foarte priceput. Cam
nesăbuit și vitezoman pe motociclete sau în mașinile ușoare. Dar
de când a văzut el pe pielea lui ce înseamnă viteza, de și-a frânt
amândouă picioarele și a fost rănit la șold, sunt sigur că a lăsat-o
mai moale și cu asta.
Distracții – preocupări. Da, a avut mai multe prietene, dar cum
întâlnea o fată care se purta rău sau nu-l lua în serios, o părăsea.
După câte știu eu, n-a fost niciodată căsătorit, încurcăturile mele
cu maică-sa l-au făcut într-un fel să se teamă de căsătorie. Eu nu
beau și după câte știu eu, nici lui Perry nu-i plac bețivii. Perry
seamănă mult cu mine. Îi place tovărășia oamenilor cumsecade,
oameni ce trăiesc în aer liber, și ca și mie, îi place să fie de capul
lui și să n-aibă șefi. Cum fac și eu. Eu sunt om bun la toate, ca să
zic așa, maestru la una și alta, la fel e și Perry. I-am arătat cum își
poate câștiga singur existența ca vânător de blănuri, prospector,
dulgher, pădurar, grăjdar etc. Știu să gătesc și a învățat și el, nu ca
un bucătar de profesie, ci ca să-și gătească o masă simplă. Să
coacă pâine, să vâneze, să pescuiască, să pună capcane, să facă
aproape orice. Cum am spus, lui Perry îi place să fie propriul lui
șef și dacă i se oferă prilejul să facă o treabă care îi place, îi spui
cum s-o facă, apoi îl lași singur, e foarte mândru s-o scoată la
capăt. Dacă vede că șeful îi apreciază munca, face orice pentru el.
Dar să nu faci pe durul cu el. Spune-i frumos cum vrei să-ți
lucreze. E foarte supărăcios, ușor de jignit, ca mine. Am plecat din
multe posturi, și Perry la fel, din pricina șefilor tirani. Perry n-are
multă școală și nici eu, am doar două clase. Să nu credeți totuși că
nu suntem deștepți. Eu sunt autodidact, ca și Perry. O treabă de
funcționar nu-i de Perry și nici de mine. Dar muncile în aer liber le
putem duce la capăt și dacă nu reușim, arătați-mi mie sau lui cum
trebuie făcut și în câteva zile putem face orice treabă sau să
stăpânim orice mașină. Cărțile nu ne interesează. Învățăm imediat
dacă ne place. Dar în primul rând, trebuie să ne placă. Acum însă
e schilod și aproape între două vârste. Perry își dă seama că
antreprenorii nu-l vor, schilozii nu sunt angajați să lucreze cu
mașini grele, doar dacă te cunoaște patronul. Perry a început să
priceapă, a început să se gândească la o cale mai ușoară de a-și
câștiga pâinea după modelul pe care i l-am dat eu în viață. Sunt
sigur că am dreptate. Cred de asemenea că nu-l mai preocupă
viteza. Observ toate astea în scrisorile lui. Îmi scrie: „Ai grijă, tată.
Nu conduce dacă te ia somnul, mai bine trage pe dreapta și
odihnește-te”. Exact cuvintele pe care aveam eu obiceiul să i le
spun. Acum mi le spune el. A învățat lecția.
După câte pricep – Perry a învățat o lecție pe care n-o s-o uite
niciodată. Libertatea înseamnă totul pentru el și n-o să-l mai vârâți
niciodată după gratii. Sunt convins că am dreptate. Am observat o
schimbare importantă în felul lui de-a vorbi. Mi-a spus că regretă
adânc greșeala săvârșită. Știu și că-i e rușine să se întâlnească cu
cunoscuți și nu vrea să le spună c-a fost la închisoare. Mi-a cerut
să nu le spun prietenilor lui unde se află. Când mi-a scris că-i la
pușcărie, i-am spus că așa o să se învețe minte, că îmi pare bine
că s-a întâmplat așa, că ar fi putut fi mai rău. S-ar fi putut să-l
împuște cineva. I-am spus că atâta timp cât stă la închisoare, să
fie cu zâmbetul pe buze, ți-ai făcut-o cu mâna ta. Nu te-am crescut
ca să furi de la alții, așa că nu mi te plânge mie că e rău la
închisoare, fii cuminte la închisoare; mi-a promis c-o să fie. Sper
că nu vă dă bătăi de cap în pușcărie. Sunt convins că nimeni n-o
să-l mai convingă să fure. Legea e stăpână, știe și el. Ține la
Libertate.
Știu prea bine că Perry e bun la suflet dacă te porți bine cu el.
Dacă te porți urât cu el, o să se dezlănțuie. Îi poți lăsa orice sumă
de bani pe mână, dacă ți-e prieten. O să facă cum spui, n-o să fure
un sfanț de la un prieten sau de la altcineva. Înainte se mai
întâmpla. Sper sincer că-și va trăi restul vieții ca om cinstit. Când
era mic a furat într-adevăr ceva împreună cu alții. Întrebați-l pe
Perry dacă am fost sau nu un tată bun, întrebați-l dacă mama lui s-
a purtat bine cu el în Frisco. Perry știe ce-i mai bine. L-ați cumințit
pentru totdeauna. Își dă seama când e înfrânt. Nu-i prost. Își dă
seama că viața e prea scurtă și prea plăcută ca să stea iar după
gratii.
Rude – O soră, Bobo, măritată, și eu, tatăl lui, suntem toate rudele
lui încă în viață. Bobo și soțul ei se susțin singuri. Au casă, iar eu
sunt în puteri și capabil să mă descurc singur. Am vândut cabana
din Alaska acum doi ani. Am intenția să-mi caut o mică locuință la
anul. Am găsit ceva terenuri miniere și sper să scot ceva din ele. În
 afară de asta, nu am renunțat la prospectare. Mi s-a mai cerut să
scriu o carte despre sculptura în lemn și despre faimoasa cabană
vânătorească construită de mine în Alaska, odinioară căminul
meu, cunoscută de toți turiștii care merg cu mașina la Anchorage;
poate c-o s-o scriu. O să împart tot ce am cu Perry. O să mănânce
cu mine la masă de fiecare dată. Câtă vreme trăiesc eu. Iar când o
să mor, am o asigurare pe viață care i se va plăti ca să poată lua
viața de la capăt, când se eliberează. În cazul că eu n-o să mai
trăiesc atunci.

Această biografie îi stârnea întotdeauna un val de emoții, mai întâi

autocompătimire, dragoste și ură, ultima întrecând-o până la urmă pe
prima. Cele mai multe amintiri erau neplăcute, deși nu toate. De fapt,
prima parte a vieții, așa cum și-o amintea, era de preț – plină de
aplauze și strălucire. Avea pe atunci cam trei ani și ședea împreună
cu surorile și fratele său mai mare în tribună, la un rodeo în aer liber.
Pe ring, o fată, o indiancă Cherokee slăbănoagă, călărea un cal
sălbatic, un „armăsar nărăvaș”, iar părul ei despletit îi flutura ca al unei
dansatoare de flamenco. O chema Flo Buckskin și era o profesionistă
a rodeourilor, „o campioană la armăsari nărăvași”. Ca și soțul ei, Tex
John Smith. În timpul unui turneu de rodeo prin Vest, frumoasa
indiancă și arătosul cowboy irlandez se întâlniseră, se căsătoriseră și
avuseseră cei patru copii care stăteau acum în tribună. (Iar Perry își
amintea de multe alte spectacole de rodeo, își vedea din nou tatăl
trecând călare prin lațuri de lasouri azvârlite în aer sau pe mama sa,
cu brățări de argint și turcoaze clincănindu-i la încheieturi, sărind
peste obstacole în viteză nebună, înfiorându-l pe mezin și sculând în
picioare mulțimile din Texas și până în Oregon, „în ropot de aplauze”).
Până a împlinit Perry cinci ani, cuplul „Tex și Flo” a continuat să apară
în circuitul spectacolelor de rodeo. Ca mod de viață, nu era lapte și
miere. Perry își amintea odată:
— Călătoream toți șase într-o camionetă veche, dormeam în ea
uneori, trăiam din fierturi și ciocolată și lapte condensat. Era lapte
condensat marca Hawks și zahărul din el mi-a slăbit rinichii, de-asta și
făceam mereu pipi în pat.
Dar nu era o existență nefericită, mai ales pentru băiețelul mândru de
părinții săi, de arta spectacolelor și curajul lor – o existență desigur
mai fericită decât cea care avea să-i urmeze. Căci Tex și Flo, siliți de
tot felul de dureri și beteșuguri să renunțe la ocupația lor, s-au stabilit
lângă Reno, în Nevada. S-au luat la ceartă și Flo „a dat-o pe whisky”,
iar mai târziu, când Perry avea șase ani, Flo a plecat la San
Francisco, luând cu ea copiii. S-a întâmplat exact așa cum scrisese
bătrânul: „Am lăsat-o să plece și mi-am luat rămas-bun de la ea, iar ea
a scos mașina și dusă a fost (asta s-a întâmplat în timpul crizei). Copiii
țipau cât îi ținea gura. Ea numai i-a ocărât, spunându-le că o să fugă
ei mai încolo, ca să se întoarcă la mine”. Și într-adevăr, în decursul
următorilor trei ani, Perry a fugit de mai multe ori ca să-și caute tatăl
pierdut, căci își pierduse și mama, învățând s-o disprețuiască. Băutura
îi ștersese trăsăturile, îngroșase silueta indiencei Cherokee, odinioară
mlădioasă și agilă, îi „acrise sufletul”, îi ascuțise cumplit limba, îi
distrusese în așa hal respectul de sine, încât nici nu mai catadicsea
să-i întrebe de nume pe hamalii din port, vatmanii și cei de-o teapă cu
ei care acceptau ce le oferea fără plată (atât că le cerea stăruitor să
bea cu ea mai întâi și să danseze pe melodiile unui patefon).
Din această cauză, așa cum își amintea Perry:
— Mă gândeam întotdeauna la tata, sperând c-o să vină și-o să mă ia
de-acolo, și țin minte ca ieri clipa când l-am văzut din nou. Stătea în
curtea școlii. Era ca la baseball, când bâta izbește zdravăn mingea. Di
Maggio. Numai că tata nu mi-a sărit în ajutor. Mi-a spus să fiu
cuminte, m-a îmbrățișat și a plecat. La scurt timp după aceea, mama
m-a dus la un orfelinat catolic. Acolo Văduvele Negre se țineau mereu
de capul meu. Mă băteau. Pentru că făceam pipi în pat. De-asta mi-e
mie silă de călugărițe. Și de Dumnezeu. Și de religie. Dar mai târziu
am descoperit că există oameni mult mai răi. Pentru că, după câteva
luni, m-au gonit de la orfelinat, iar ea (mama lui) m-a dus într-un loc și
mai îngrozitor. Un cămin de copii condus de Armata Salvării. Și ei mă
urau. Pentru că făceam pipi în pat. Și pentru că eram pe jumătate
indian. Era o îngrijitoare care-mi zicea „negroteiul” și spunea că nu-i
nicio diferență între negrotei și indieni. Vai, Dumnezeule! Era diavolul
împielițat. Avea obiceiul să umple o cadă cu apă rece ca gheața, apoi
mă vâra înăuntru și mă ținea sub apă până mă învinețeam. Era să mă
înec. Dar au prins-o, ticăloasa. Fiindcă m-am îmbolnăvit de
pneumonie. Eram cât pe-aici să dau ortul popii. Am stat în spital două
luni. Tata s-a întors când mă simțeam foarte rău. Când m-am făcut
bine, m-a luat de acolo.
Cam un an de zile, tatăl și fiul au locuit împreună într-o casă de lângă
Reno, iar Perry s-a dus la școală.
— Am terminat clasa a treia, își amintea el. Care avea să fie și ultima.
N-am mai călcat la școală. În vara aia, tata a construit un fel de rulotă
primitivă, căreia i-a zis „casa pe roți”. Avea două priciuri și o sobiță de
gătit. Sobița era bună. Puteai să gătești orice pe ea. Ne coceam
singuri pâinea. Eu făceam mere murate, gem de mere sălbatice.
Oricum, în următorii șase ani am hoinărit prin regiune. Nu rămâneam
niciodată prea mult într-un loc. Când stăteam prea mult, oamenii
începeau să se uite chiorâș la tata și îl tratau cu dispreț, iar eu uram
asta, mă durea. Căci pe atunci îl iubeam pe tata. Chiar dacă era aspru
cu mine. Și îngrozitor de autoritar. Da, pe atunci îl iubeam pe tata. Așa
că mă bucuram întotdeauna când plecam mai departe.
S-au mutat apoi în Wyoming, Idaho, Oregon și în cele din urmă în
Alaska. În Alaska, Tex l-a învățat pe fiul lui să viseze la aur, să-l caute
în straturile nisipoase ale râurilor înghețate, și tot acolo Perry a învățat
să mânuiască o armă, să jupoaie un urs, să dea de urma lupilor și a
căprioarelor.
— Dumnezeule, ce frig era, își amintea Perry. Tata și cu mine
dormeam vârâți unul în altul, înfășurați în pături și blăni de urs.
Dimineața, înainte să se crape de ziuă, pregăteam la repezeală micul
dejun, biscuiți și sirop, carne friptă și plecam să câștigăm un ban din
greu. Ar fi fost grozav dacă n-aș fi crescut. Cu cât înaintam în vârstă,
cu atât îl respectam mai puțin pe tata. Pe de-o parte, știa totul, pe de
altă parte, nu știa nimic. Ignora părți întregi din sufletul meu. Nu le
înțelegea deloc. Că puteam, de pildă, să cânt la muzicuță de cum o
luam în mână. Și la chitară. Aveam un mare talent muzical înnăscut.
Dar tata nu-l recunoștea. Și nici nu-i păsa. Îmi plăcea să și citesc. Să-
mi îmbunătățesc vocabularul. Să compun cântece. Știam să și
desenez. Dar n-am fost niciodată încurajat, nici de el, nici de alții.
Aveam obiceiul să stau treaz noaptea, încercând să-mi stăpânesc
vezica, pe de-o parte, dar și pentru că nu reușeam să pun opreliște
gândurilor. Întotdeauna când era frig de crăpau pietrele, mă gândeam
la Hawaii. La un film pe care-l văzusem. Cu Dorothy Lamour. Voiam
să mă duc acolo. Unde era soare. Și unde nu purtai decât iarbă și
flori.
Cu ceva mai multe haine pe el, Perry s-a pomenit în timpul războiului,
într-o seară înmiresmată din 1945, într-un salon de tatuaj din
Honolulu, cerând să i se aplice pe antebrațul stâng un desen cu un
șarpe și un pumnal. Iată cum ajunsese acolo: o ceartă cu tatăl său, un
drum cu autostopul de la Anchorage la Seattle, o vizită la birourile de
recrutare ale Marinei Comerciale.
— Dar nu m-aș fi înscris niciodată dac-aș fi știut ce m-așteaptă, a
declarat Perry. Nu mă dădeam înapoi de la muncă și-mi plăcea să fiu
marinar, să văd porturile și așa mai departe. Dar poponarii de pe
vapor nu-mi dădeau pace. Aveam șaișpe ani și eram mărunțel.
Firește, puteam să mă apăr singur. Dar, știți, mulți poponari nu sunt
efeminați. La dracu’, am cunoscut câțiva care puteau să arunce pe
fereastră o masă de biliard. Și pianul după ea. Fetițele astea sunt în
stare să-ți facă viața un infern, mai ales când sunt mai mulți, se adună
și se iau de tine în grup și tu ești doar un puști. Pur și simplu îți vine să
te omori. Peste câțiva ani, când am plecat la război și eram în Coreea,
a reapărut aceeași problemă. Aveam un dosar bun în armată, la fel de
bun ca al altora. Chiar mi-au dat și medalia Steaua de Bronz. Dar n-
am înaintat niciodată în grad. După patru ani, tot luptând în
blestematul ăla de război, ar fi trebuit să mă facă măcar caporal. Dar
n-am avansat și știți de ce? Fiindcă sergentul nostru era dat dracului.
Fiindcă n-am vrut să-i fac mendrele. Dumnezeule, cât urăsc porcăriile
astea. Nu le pot suferi. Deși… nu știu. Unii pederaști mi-au plăcut.
Atâta timp cât nu încercau ceva. Prietenul meu cel mai de încredere
dintre toți, un om într-adevăr sensibil și inteligent, s-a dovedit a fi
pederast.
După ce a părăsit Marina Comercială, înainte să se înroleze, Perry s-a
împăcat cu tatăl lui, care, după plecarea fiului său, a apucat-o spre
Nevada, apoi iarăși spre Alaska. În 1952, când și-a terminat Perry
serviciul militar, bătrânul făcea planuri peste planuri, menite să pună
capăt definitiv călătoriilor lui.
— Tata se agita de parcă avea friguri, își amintea Perry. Mi-a scris că
a cumpărat un teren la marginea orașului Anchorage. Spunea c-o să
construiască o cabană de vânătoare, un han pentru turiști, Bârlogul
Vânătorilor, așa voia să-i zică. Și mi-a cerut să vin numaidecât și să-l
ajut s-o ridice. Era sigur c-o să câștigăm o avere. Atunci, cât încă mai
eram în armată, încartiruit la Fort Lewis, în statul Washington, mi-am
cumpărat o motocicletă (mortocicletă ar trebui să-i spună) și cum m-
am eliberat, am și pornit-o spre Alaska. Am ajuns până la Bellingham.
În nord, aproape de graniță. Ploua. Motocicleta a derapat.
Derapajul a amânat cu un an întâlnirea cu tatăl său. Operația și
spitalizarea i-au răpit șase luni din acel an. Restul și l-a petrecut în
convalescență lângă Bellingham, în casa din pădure a unui tânăr
pescar și pădurar indian, Joe James.
— Și el, și soția lui au devenit prietenii mei. Diferența de vârstă era
doar de doi sau trei ani, dar m-au luat la ei acasă și s-au purtat cu
mine de parcă aș fi fost copilul lor. A fost grozav, se ocupau mult de
copii și țineau la ei. Pe atunci aveau patru. Numărul lor a crescut până
la urmă la șapte. Joe și ai lui s-au purtat frumos cu mine. Mergeam în
cârje, eram cu totul neajutorat. Nu-mi rămânea decât să stau
nemișcat. Ca să-mi găsesc o ocupație și să încerc să le fiu de ajutor,
am organizat un fel de școală. Aveam ca elevi pe copiii lui Joe și pe
unii din prietenii lor și țineam orele în sufragerie. Îi învățam să cânte la
muzicuță și la chitară. Să deseneze. Și să scrie frumos. Toată lumea a
observat ce frumos scriu. Și chiar scriu, fiindcă mai demult am
cumpărat un manual de caligrafie și am exersat pân-am ajuns să scriu
ca în carte. Citeam și povești, adică le citeau copiii, pe rând, iar eu îi
corectam. Era plăcut. Îmi plac copiii. Copiii mici. A fost frumos. Apoi a
venit primăvara. Mă durea când mergeam, dar puteam totuși să merg.
Iar tata mă aștepta.
Îl aștepta, dar nu cu mâna-n sân. Până să sosească Perry la locul
propus pentru ridicarea cabanei de vânătoare, taică-su isprăvise de
unul singur muncile cele mai grele, curățase terenul, adunase butucii
necesari, spărsese și cărase vagoane de piatră de prin împrejurimi.
— Dar n-a început s-o construiască decât la sosirea mea. Fiecare
bucățică a fost cioplită cu mâinile noastre. Uneori ne mai ajuta câte un
indian. Tata era ca apucat. Nu mai ținea seama de nimic, fie viscol, fie
ploaie cu găleata, fie vânturi care despicau și arborii, noi ne vedeam
mai departe de treabă. În ziua în care am terminat acoperișul, tata a
jucat pe el tontoroiul, a urlat și a râs, a tras o țopăială strașnică. Ei
bine, a ieșit o cabană pe cinste. Putea adăposti douăzeci de oameni,
în sala de mese am construit un cămin mare. Avea și un salon pentru
cocktailuri. Salonul La Totem. Acolo urma să distrez clienții. Să le cânt
și-așa mai departe. Am deschis cabana la sfârșitul anului 1953.
Dar vânătorii așteptați n-au apărut și deși puținii turiști obișnuiți care
apăreau de pe șosea se opreau din când în când să fotografieze
cabana Bârlogul Vânătorilor, cu aerul ei incredibil de rustic, rareori
înnoptau acolo.
— O vreme ne-am amăgit singuri. Continuam să credem c-o să aibă
succes. Tata a încercat să înfrumusețeze împrejurimile. A făcut o
Grădină a Amintirilor, o Fântână a Dorințelor. A pus indicatoare de-a
lungul șoselei. Însă fără niciun rezultat material. Când și-a dat seama,
când a văzut că totul e în zadar, că doar ne risipiserăm banii și forțele,
tata a început să-și verse nervii pe mine. Îmi tot dădea ordine. Avea
ciudă pe mine. Zicea că nu-mi fac treaba. Nu era greșeala lui, cum nu
era nici a mea. Într-o astfel de situație, fără bani și cu mâncarea pe
terminate, n-aveam ce face, ne tot sărea țandăra. A venit și clipa când
am început să răbdăm de foame. D-asta ne-am luat la ceartă. De fapt,
pentru un biscuit. Tata mi-a smuls biscuitul din mână și-a zis că
mănânc prea mult, că sunt un ticălos lacom și egoist și că de ce
dracu’ nu mă car, nu voia să mă mai vadă pe acolo. A ținut-o așa
până n-am mai răbdat. Mâinile mele l-au înșfăcat de gât. Erau mâinile
mele, dar nu puteam să le stăpânesc. Voiau să-l sugrume. Tata era
totuși agil, un luptător priceput. S-a smuls din mâinile mele și-a fugit
să-și aducă pușca. S-a întors și m-a amenințat cu ea. A zis: „Uită-te
bine la mine, Perry. Sunt ultima ființă vie pe care ai s-o mai vezi”. Eu
am rămas nemișcat. Pe urmă, și-a dat seama că pușca nu era nici
măcar încărcată și a început să plângă. S-a așezat jos și bocea ca un
copil. Atunci cred că mi-a trecut toată supărarea, îmi părea rău de el.
De amândoi. Dar ce folos, n-aveam ce spune. M-am dus să mă plimb.
Era prin aprilie, dar în pădure era încă zăpadă. Am umblat până s-a
înnoptat. Când m-am întors, cabana era cufundată în întuneric și toate
ușile erau zăvorâte. Toate lucrurile mele zăceau aruncate în zăpadă.
Unde le azvârlise tata. Cărțile. Hainele. Toate. Le-am lăsat acolo. În
afară de chitară. Am luat-o și-am apucat-o pe șosea. N-aveam un
sfanț în buzunar. Pe la miezul nopții s-a oprit un camion și m-a luat.
Șoferul m-a întrebat unde mă duc. I-am spus: încotro ți-e drumul, într-
acolo o iau și eu.
Peste șase săptămâni, după ce găsise din nou adăpost la familia
James, Perry se decise asupra unei destinații sigure, Worcester, statul
Massachusetts, orașul de baștină al unui „amic din armată” care,
spera el, avea să-l întâmpine bucuros și să-l ajute să-și facă rost de „o
slujbă bine plătită”. Mai multe ocoluri au întârziat călătoria spre răsărit.
A spălat vase într-un restaurant din Omaha, a pompat benzină la un
garaj din Oklahoma, a muncit o lună la o fermă de vite din Texas. Prin
iulie 1955, în drum spre Worcester, ajunse la Phillipsburg, un orășel
din Kansas, iar acolo „soarta”, sub înfățișarea unui „tovarăș rău”, îi ieși
în cale.
— Îl chema Smith, a povestit Perry. Ca pe mine. Nu-mi mai amintesc
numele mic. Era un ins oarecare, întâlnit întâmplător, avea mașină și
a zis c-o să mă ducă până la Chicago. În orice caz, când treceam prin
Kansas, am ajuns la orășelul ăsta, Phillipsburg, și ne-am oprit să ne
uităm pe o hartă. Mi se pare că era într-o duminică. Magazinele erau
închise. Pe străzi liniște. Prietenul meu de atunci, dragul de el, s-a
uitat împrejur și mi-a făcut o propunere.
Propunerea era să spargă o clădire din apropiere, care ținea de
Compania Comercială Chandler. Perry s-a declarat de acord și-au
intrat cu forța în clădirea pustie, de unde au furat aparatură de birou
(mașini de scris, de calculat). Poate că n-ar fi pățit nimic dacă peste
câteva zile hoții n-ar fi trecut pe roșu în orașul Saint Joseph din
Missouri.
— Prada se afla încă în mașină. Polițaiul care ne-a oprit voia să știe
de unde le-aveam. S-au făcut verificări și, cum spun ei, am fost „livrați”
la Phillipsburg, în Kansas. Acolo au o închisoare foarte drăguță. Dacă-
ți plac închisorile.
În următoarele patruzeci și opt de ore, Perry și tovarășul lui au
descoperit o fereastră deschisă, s-au strecurat prin ea, au furat o
mașină și au apucat-o spre nord-vest, spre McCook, statul Nebraska.
— Curând, ne-am despărțit, eu și domnul Smith. Nu știu ce s-a mai
întâmplat cu el. Figuram amândoi pe listele infractorilor dați în
urmărire de FBI. Din câte știu, pe el nu l-au prins niciodată.
În noiembrie următor într-o după-amiază ploioasă, un autocar
Greyhound l-a lăsat pe Perry la Worcester, un oraș industrial din statul
Massachusetts, cu străzi abrupte deluroase, triste și dușmănoase
chiar și pe cea mai frumoasă vreme.
— Am descoperit casa unde mă așteptam să stea prietenul meu,
amicul din armată, de pe vremea Războiului din Coreea. Dar mi s-a
spus că plecase cu șase luni în urmă și că nu știau noua lui adresă.
Culmea nenorocirii, o dezamăgire cumplită, sfârșitul lumii și așa mai
departe. Așa c-am găsit un magazin de băuturi, am cumpărat doi litri
de vin roșu italienesc, m-am întors la autogară și-am rămas acolo
bând vin și încălzindu-mă nițel. Tocmai îmi revenisem când a apărut
un polițai care m-a arestat pentru vagabondaj.
În registrele poliției apare cu numele de „Bob Turner”, adoptat întrucât
figura pe listele FBI-ului.
A stat paisprezece zile la închisoare, a primit o amendă de zece dolari
și-a plecat din Worcester într-o altă după-amiază ploioasă de
noiembrie.
— M-am dus la New York și-am închiriat o cameră la un hotel de pe
Eighth Avenue, zise Perry. Aproape de 42nd Street. În cele din urmă,
am găsit o slujbă de noapte. Eram băiat bun la toate într-o prăvălie cu
articole ieftine. Chiar acolo, pe 42nd Street, aproape de un bufet-
automat. Unde și mâncam, când mâncam. În trei luni nu m-am
îndepărtat niciodată de Broadway. Mai întâi că n-aveam haine ca
lumea. Doar țoale din vest, blugi și cizme. Deși acolo, pe 42nd Street,
nu-i pasă nimănui, poți purta orice. De când sunt n-am mai văzut
atâția ciudați ca acolo.
A petrecut toată iarna în acel cartier urât, luminat de neoane, puțind a
floricele, a hotdogi și a oranjadă. Apoi, într-o frumoasă dimineață de
martie, tocmai la începutul primăverii, își amintește:
— M-au trezit doi ticăloși de la FBI. M-au arestat la hotel și, zbang, m-
au extrădat în Kansas. La Phillipsburg. În aceeași închisoare drăguță.
M-au răstignit în toată regula – spargere, evadare, furt de mașini. Am
luat între cinci până la zece ani. În închisoarea din Lansing. După ce-
am stat acolo o vreme, i-am scris tatei. L-am înștiințat de cele
întâmplate. I-am scris și Barbarei, sora mea. Acum, după atâția ani,
nu-i mai aveam decât pe ei. Jimmy s-a sinucis. Fern s-a aruncat pe
fereastră. Mama a murit. A murit acum opt ani. Toți s-au dus în afară
de tata și de Barbara.
În grămada de lucruri triate pe care Perry n-ar fi vrut să le lase în
camera hotelului din Mexico City se găsea și o scrisoare de la
Barbara. Scrisoarea, așternută citeț și plăcut, era datată 28 aprilie
1958, pe vremea când destinatarul era închis de aproximativ doi ani:

Dragă frate,
Am primit astăzi cea de-a 2-a scrisoare și iartă-mă că n-am scris
mai curând. Vremea pe aici, ca și la tine, se încălzește tot mai mult
și poate că am astenie de primăvară, dar o să încerc să mă pun pe
picioare. Prima ta scrisoare a fost foarte neliniștitoare, cum sunt
sigură c-ai bănuit și tu, dar nu din pricina asta nu ți-am scris, e
adevărat că sunt ocupată cu copiii și mi-e greu să găsesc timp să
stau jos, să mă adun și să-ți răspund, căci de mult vreau să-ți
scriu. Donnie a învățat să deschidă ușile și să se cațere pe scaune
și alte mobile și sunt tot timpul îngrijorată să nu cadă.
Reușesc să las copiii să se joace din când în când în curte, dar
trebuie să mă duc mereu la ei, fiindcă se pot răni dacă nu sunt
atentă. Dar nimic nu ține la nesfârșit și știu c-o să-mi pară rău când
o să înceapă să alerge pe lângă casă și n-am să știu ce fac. Uite
câteva măsurători, dacă te interesează:

Înălțimea Greutatea Număr pantofi

Freddie 92 cm 13 kg 1/2 24 îngust
Baby 94 cm 14 kg 3/4 24 1/2 îngust
Donnie 86 cm 13 kg 23 larg

Îți poți da seama că Donnie a crescut destul de mare la

cincisprezece luni, are șaisprezece dinți și o personalitate
sclipitoare, toți îl iubesc. Poartă aceeași măsură la haine ca Baby
și Freddie, doar pantalonii îi sunt încă prea lungi.
Am să încerc să-ți scriu cât mai pe larg, așa că probabil o să mă
întrerup de multe ori, acum, de pildă, e timpul să-i fac baie lui
Donnie, pe Baby și pe Freddie i-am îmbăiat azi-dimineață, fiindcă-i
tare frig astăzi și i-am ținut în casă. Revin îndată…
În ce privește bătutul la mașină… Mai întâi… nu pot să mint, nu
bat ca o dactilografă. Folosesc de la 1 la 5 degete și deși mă apuc
de treabă și reușesc să-l ajut pe Fred cel Mare la afacerile lui, îmi
trebuie 1 oră ca să bat ceea ce alteia mai pricepute i-ar lua
probabil 15 minute. Vorbesc serios, n-am nici timpul și nici voința
să învăț să bat ca o dactilografă de meserie. Mă gândesc însă ce
minunat e că ai stăruit și-ai ajuns să bați atât de bine la mașină.
Sunt convinsă că toți ne adaptăm foarte ușor (Jimmy, Fern, tu și
eu) și avem cu toții un simț artistic de bază… printre altele. Chiar și
mama și tata aveau talent.
Cred sincer că niciunul dintre noi nu trebuie să condamne pe
nimeni pentru ce-a făcut fiecare cu viața lui personală. S-a dovedit
că de la 7 ani, cei mai mulți dintre noi atingem vârsta judecății…
asta însemnând că la această vârstă înțelegem și cunoaștem
diferența dintre bine și rău. Firește, mediul joacă un rol extrem de
important în viața noastră, mănăstirea în cazul meu, și îi sunt
recunoscătoare pentru influența ei. În cazul lui Jimmy, el era cel
mai puternic dintre noi toți. Țin minte că lucra și se ducea la școală
fără să-l îndemne nimeni, și chiar avea VOINȚA să ajungă cineva.
N-o să știm niciodată motivele pentru întâmplarea din urmă, de ce
a făcut ce a făcut, dar mă doare încă de câte ori mă gândesc la
asta. Așa o pierdere. Dar avem un control atât de slab asupra
slăbiciunilor noastre omenești și asta e valabil și pentru Fern și alte
sute de mii de oameni, inclusiv noi, fiindcă toți avem slăbiciuni. În
cazul tău, nu știu care e slăbiciunea ta dar chiar cred că NU-I
NICIO RUȘINE SĂ AI FAŢA MURDARĂ – E O RUȘINE S-O ȚII
MURDARĂ.
Cu toată sinceritatea și dragostea pentru tine, Perry, pentru că tu
ești singurul meu frate în viață și unchiul copiilor mei, nu pot să
spun sau să simt că atitudinea ta față de tata sau de închisoare e
justificată sau normală. Dacă o să te înfurii, mai bine liniștește-te,
fiindcă îmi dau seama că niciunul din noi nu primește criticile cu
bucurie și e firesc să ai un oarecare resentiment pentru cel care te
critică, așa că mă aștept la una din două: a) să nu mai primesc
nicio veste de la tine sau b) să-mi trimiți o scrisoare în care să-mi
spui deschis ce crezi despre mine.
Sper să mă înșel și sper sincer că această scrisoare o să te pună
pe gânduri și că o să încerci să înțelegi… ce simt și alții. Te rog să
înțelegi că-mi dau seama că nu sunt o autoritate în materie și nici
nu mă fălesc cu cine știe ce inteligență sau educație, dar am
convingerea că sunt o persoană normală, dispunând de putere de
judecată și de voința de a-mi trăi viața după legile lui Dumnezeu și
ale oamenilor. La fel de adevărat este că și eu „am decăzut”
uneori, cum e și firesc, fiindcă, așa cum ți-am spus, sunt om și deci
am slăbiciuni omenești, dar trebuie să afirm din nou că nu-i o
rușine să ai fața murdară, e o rușine s-o ții murdară. Nimeni nu-i
mai conștient decât mine de lipsurile și greșelile mele, așa că nu te
mai plictisesc.
Acum, în primul rând și cel mai important, tata nu-i răspunzător de
faptele tale rele, nici de cele bune. Ceea ce ai făcut, bine sau rău,
te privește. După câte știu, ți-ai trăit viața exact cum ți-a plăcut,
fără să-ți pese de împrejurări sau de cei care te-au iubit, de cei
care ar putea suferi din cauza ta. Fie că-ți dai sau nu seama,
condamnarea ta la toți anii aceștia de închisoare e stânjenitoare
atât pentru mine, cât și pentru tata, nu din pricina actelor tale, ci
fiindcă n-ai arătat niciun semn de regret SINCER și nu pari să ai
vreun dram de respect față de vreo lege, față de oameni sau față
de altceva. Scrisoarea ta sugerează că vinovat de faptele tale ar fi
altcineva, niciodată tu. Recunosc că ești inteligent, că ai un
vocabular excelent și sunt convinsă că ești în stare să înfăptuiești
orice îți propui, și mai ales să-l înfăptuiești bine, dar ce vrei în fond
să înfăptuiești? Ai de gând să muncești și să depui un efort cinstit
ca să realizezi ce ți-ai propus? Nimic bun nu vine fără efort, sunt
sigură c-ai auzit asta de multe ori, dar nu-ți strică s-o mai auzi o
dată.
Iar de vrei să știi adevărul despre tata, află că îl doare inima din
cauza ta. Ar da orice să te poată scoate de acolo, să-și recapete
fiul, dar mă tem că dacă ai putea, i-ai face și mai mult rău. Nu se
simte bine, e tot mai bătrân și, cum se zice, nu mai e în puteri. A
greșit uneori, își dă seama, dar indiferent ce-a făcut și unde s-a
dus, și-a împărțit viața și bucuriile cu tine și n-a vrut s-o facă pentru
nimeni altul. Să nu crezi că vreau să spun că-i datorezi
recunoștință eternă sau viața, dar îi datorezi RESPECT și
DECENȚĂ. Eu, una, sunt mândră de tata. Îl iubesc și îl respect
fiindcă e tatăl meu și-mi pare rău că s-a hotărât să trăiască ca un
Lup Singuratic împreună cu fiul său, căci altfel ar fi putut trăi cu
noi, să se bucure de dragostea noastră, în loc să stea singur în
rulota lui și să tânjească, să te aștepte singur pe tine, fiul lui. Îmi
fac griji din pricina lui și când spun că îmi fac griji, mă gândesc și la
soțul meu, fiindcă soțul meu îl respectă pe tata. Pentru că e
BĂRBAT. E adevărat că tata n-are cine știe ce educație, dar la
școală nu învățăm decât să recunoaștem cuvintele și să scriem
corect, dar aplicarea acestor cuvinte în viața reală înseamnă
altceva, pe care numai VIAȚA TRĂITĂ DIN PLIN ni-l poate oferi.
Tata și-a trăit viața și tu dovedești ignoranță dacă spui că-i
needucat și incapabil să înțeleagă „sensul științific” etc. al
problemelor vieții. O mamă e totuși singura persoană care știe să
ia durerea copilului ei cu un sărut – explică tu asta în termeni
științifici.
Îmi pare rău că ți-am spus-o așa de din scurt, dar trebuia să-mi
exprim punctul de vedere. Îmi pare rău că această scrisoare va fi
cenzurată [de autoritățile închisorii] și sper sincer că rândurile mele
n-o să prejudicieze o eventuală eliberare, dar simt c-ar trebui să-ți
dai seama și să afli ce durere cumplită ai provocat. Tata contează
cel mai mult, căci eu m-am dedicat familiei mele, dar tu ești
singurul pe care-l iubește tata, ești, pe scurt, „familia” lui. Știe,
firește, că și eu îl iubesc, dar știi bine, legătura dintre noi nu e prea
strânsă.
N-ai de ce să fii mândru de purtarea ta și va trebui să te obișnuiești
cu ideea că trebuie să-ți ispășești pedeapsa și poți s-o faci, dar nu
cu atitudinea ta, cu sentimentul că toți sunt proști, needucați și
neînțelegători. Ești o ființă umană cu liber arbitru. Ceea ce te ridică
deasupra animalelor. Dar dacă ai să-ți trăiești viața fără simțire și
fără milă față de aproapele tău, ești asemenea animalelor, „ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte”, iar fericirea și liniștea sufletească
nu se realizează trăind astfel.
 Când vine vorba de responsabilitate, nimeni nu și-o dorește, dar
cu toții suntem responsabili față de comunitatea în care trăim și
față de legile ei. Când va veni vremea să-ți asumi răspunderea
unui cămin, a copiilor și a unui serviciu, atunci se va naște
Bărbatul din copil – căci evident că poți să-ți dai seama ce haos ar
deveni lumea dacă toți care trăiesc în mijlocul ei ar spune: „Vreau
să fiu un ins izolat, fără răspunderi, să pot spune liber ce gândesc
și să fac cum mă taie capul”. Suntem liberi să vorbim și să
acționăm cum voim ca indivizi – cu condiția ca „libertatea” Vorbirii
și a Faptelor să nu dăuneze celor din jur.
Reflectează la toate astea, Perry. Ai o inteligență peste medie, dar,
într-un fel, judecata ta e greșită. Poate de vină sunt încercările din
închisoare. Orice-ar fi, ține minte, numai tu ești răspunzător și
numai și numai de tine depinde să depășești această etapă a vieții
tale. Sper să am vești de la tine în curând.
Cu dragoste și rugăciuni,
Sora și cumn. tău,
Barbara & Frederick & familia

Păstrând scrisoarea și adăugând-o colecției de obiecte prețioase,

Perry nu acționase din dragoste. Nici vorbă de așa ceva. O „detesta”
pe Barbara și chiar cu o zi mai înainte îi spusese lui Dick: „Nu regret
decât că nu se găsea și soră-mea în casa aia”. (Dick râsese și-i
mărturisise o dorință asemănătoare: „Mă tot gândesc ce m-aș fi distrat
dacă a doua mea nevastă s-ar fi aflat acolo. Ea și toată familia ei
blestemată”.) Nu, Perry aprecia scrisoarea numai fiindcă prietenul lui
din închisoare, Willie-Jay, „superinteligentul”, îi scrisese o „analiză
foarte pătrunzătoare” pe două pagini bătute la mașină, sub titlul:
„Impresii culese din scrisoare”:

IMPRESII CULESE DIN SCRISOARE

1) Când a început această scrisoare, a făcut-o cu intenția de a

demonstra compasiunea și principiile creștine. A făcut, cu alte
cuvinte, astfel ca răspuns la scrisoarea ta, care pare s-o fi iritat,
așa că s-a decis să întoarcă celălalt obraz, sperând că te va face
să-ți regreți scrisoarea și să intri în defensivă în scrisoarea ta
viitoare.
Cu toate acestea, puțini reușesc să demonstreze cu succes un
principiu al eticii comune atunci când spiritul de discernământ e
infectat de sentimentalism. Sora ta trădează această lipsă, căci cu
cât scrisoarea înaintează, judecata ei lasă locul temperamentului,
gândurile îi sunt bune, lucide, rodul inteligenței, dar nu al unei
inteligențe obiective și impersonale. O minte condusă de reacții
sentimentale la amintiri și frustrări. În consecință, oricât ar fi de
înțelepte dojenile, ele nu reușesc să te convingă să acționezi,
decât jignind-o în următoarea ta scrisoare. Începe astfel un ciclu
care nu poate culmina decât cu mai multă supărare și amărăciune.
2) E o scrisoare prostească, dar născută din erori omenești.
Scrisoarea ta către ea, ca și răspunsul ei dau greș în obiectivele
lor. Scrisoarea ta a reprezentat o încercare de a-i explica
concepția ta de viață, așa cum te-a afectat în mod firesc. Era
menită să fie înțeleasă greșit sau prea literal, pentru că ideile tale
se opun prea mult convenționalismului. Ce poate fi mai
convențional decât o gospodină cu trei copii „dedicată” familiei???
Ce poate fi mai firesc decât să urască o persoană
neconvențională?
Convenționalismul conține o imensă ipocrizie. Orice persoană
rezonabilă își dă seama de acest paradox. Când însă ai de-a face
cu oameni convenționali, e mai bine să-i tratezi ca și cum n-ar fi
ipocriți. Nu-i o chestiune de sinceritate față de propriile tale păreri.
E o problemă de compromis, ca să poți rămâne un individ liber de
continua amenințare a constrângerilor convenției. Scrisoarea ei nu
reușește să te convingă, pentru că ea nici nu-și poate închipui
adâncimea problemelor cu care te confrunți, nu poate sonda
presiunile impuse de mediu, frustrarea intelectuală și tendința
crescândă spre izolare.
3) Ea simte că:
a) Ești prea predispus la autocompătimire.
b) Ești prea calculat.
c) Că, de fapt, nu meriți să-ți scrie o scrisoare de opt pagini când e
prinsă de treburile ei casnice.
4) La pagina 3 scrie: „Cred sincer că niciunul dintre noi nu trebuie
să condamne pe cineva” etc. Ia astfel apărarea acelora care au
influențat-o în anii ei de formare. Dar oare acesta e întreg
adevărul? E soție și mamă. Respectabilă și mai mult sau mai puțin
scutită de griji. E ușor să ignori ploaia dacă ai pe tine un
impermeabil. Dar cum s-ar simți dacă ar fi silită să se prostitueze
pe stradă ca să-și câștige existența? Ar fi la fel de atotiertătoare
față de oamenii din trecutul ei? Absolut deloc. Nimic mai obișnuit
decât să simți că alții participă la eșecurile tale, așa cum e o
reacție comună să-i uiți pe cei cu care ți-ai împărțit succesele.
5) Sora ta îl respectă pe tatăl tău. O roade de asemenea faptul că
ai fost preferatul lui. Gelozia ei îmbracă o formă mai subtilă în
această scrisoare. Printre rânduri se ridică o întrebare: „L-am iubit
pe tata și-am încercat să trăiesc astfel încât să fie mândru că mă
are ca fiică. A trebuit să mă mulțumesc cu firimituri din dragostea
lui. Fiindcă te iubește pe tine și de ce să fie așa?”.
Evident, în decursul anilor, tatăl tău a abuzat, prin scrisori, de firea
sentimentală a surorii tale. Ea a zugrăvit un tablou care îi justifică
părerea asupra lui – un dezmoștenit al sorții, blestemat să aibă un
fiu nerecunoscător, asupra căruia și-a revărsat toată dragostea și
atenția, pentru a fi, în schimb, tratat infam de către acesta.
La pagina 7 spune că-i pare rău că scrisoarea ta o să fie
cenzurată. De fapt, nu-i pare rău deloc. E încântată că trece pe la
cenzor. Fără să-și dea seama, a scris-o cu acest cenzor în minte,
sperând să-i insufle ideea că familia Smith e într-adevăr un grup în
bună stare. Vă rog, nu ne judecați pe toți după Perry.
Cât privește mama care liniștește copilul cu un sărut. Asta-i o
formă feminină de sarcasm.
6) I-ai scris deoarece:
a) O iubești, într-un anume fel.
b) Simți nevoia unui contact cu lumea din afară.
c) Te poți folosi de ea.
Prognoza: Corespondența dintre tine și sora ta n-are niciun rost, în
afară de o funcție strict socială. Abordează în scrisorile tale teme
pe măsura puterii ei de înțelegere. Nu-ți dezvălui concluziile intime.
Nu o pune în defensivă și nu-i îngădui să te pună în defensivă.
 Respectă limitele înțelegerii ei față de intențiile tale și nu uita că o
deranjează dacă îl critici pe tatăl tău. Fii consecvent în atitudinea
ta față de ea și nu-i întări impresia că ești slab, nu fiindcă ai avea
nevoie de bunăvoința ei, ci pentru că te poți aștepta la mai multe
scrisori de genul ăsta și ele nu fac decât să-ți întărească instinctele
antisociale, deja primejdioase.

SFÂRȘIT

În timp ce Perry continua să trieze și să aleagă, maldărul de obiecte

pe care le considera prea prețioase pentru a se despărți de ele chiar
și temporar lua proporții amețitoare. Dar ce să facă? Nu putea risca să
piardă medalia de bronz câștigată în Coreea sau diploma de liceu
(eliberată de Consiliul Educației din Leavenworth, deoarece în
perioada petrecută la închisoare își reluase studiile demult
abandonate). Nu-i venea nici să riște să piardă un plic doldora de
fotografii, mai ales de-ale lui, începând cu un portret ce-l reprezenta,
mic și drăgălaș, pe vremea când era în Marina Comercială (pe dosul
pozei mâzgălise „16 ani. Tânăr, fericit și nevinovat”) și terminând cu
recentele fotografii din Acapulco.
Și mai erau aproape o sută de alte articole pe care se hotărâse să le
ia, printre care se numărau hărțile de comori, albumul lui Otto cu
schițe, două carnete groase, din care cel mai gros constituia
dicționarul lui personal, o listă diversă, dispusă în ordine nealfabetică
a cuvintelor pe care le considera, „frumoase”, „utile” sau, cel puțin,
„demne de reținut”. (Exemple de pe o pagină: „tanatic = propriu morții;
poliglot = versat în limbi străine; punițiune = pedeapsă; ignar = incult;
atroce = groaznic de rău; hagiofobie = frică morbidă de locurile și
obiectele sfinte; lapidicol = care trăiește sub pietre, ca unii cărăbuși
orbi; dispatie = lipsă de simpatie, de sentiment față de ceilalți oameni;
psilozof = un individ care vrea să treacă drept filosof; omofagie =
mâncatul cărnii crude, ritul unor triburi sălbatice; a despuia = a jefui, a
prăda; afrodiziac = stupefiant care stimulează dorința sexuală;
megalodactil = cu degetele anormal de mari; acluofobie = frica de
întuneric”)
Pe coperta celui de-al doilea carnet, de a cărui scriere era atât de
mândru, o notație plină de înflorituri buclate și feminine anunța că
înăuntru se afla Jurnalul intim al lui Perry Edward Smith, lucru inexact,
căci nu era câtuși de puțin un jurnal, ci mai degrabă un fel de
antologie cuprinzând informații obscure („La fiecare cincisprezece ani,
planeta Marte se apropie mai mult de noi. Anul 1958 e un an de mare
apropiere”), poeme și citate literare („Nimeni nu-i o insulă de sine
stătătoare”) și pasaje din ziare și cărți, parafrazate sau citate. De
pildă:

Am numeroși cunoscuți, dar prieteni puțini; aceia care mă cunosc

bine sunt și mai puțini.

Am auzit că se vinde o nouă otravă de șoareci. Extrem de

puternică, fără miros, fără gust, e atât de complet absorbită de
organism, încât nu lasă nicio urmă care ar putea fi descoperită
într-un cadavru.

Dacă mi se cere să țin o cuvântare: „Nu-mi amintesc în ruptul

capului ce-aveam de gând să spun. Cred că niciodată n-au mai
existat atâția oameni direct responsabili pentru starea mea de
imensă bucurie. E un moment minunat și rar și vă rămân, desigur,
îndatorat.
Vă mulțumesc!”

Am citit un articol interesant în numărul din feb. al revistei De la

bărbat la bărbat: „Mi-am croit drum cu cuțitul până la o mină de
diamante”.

„E aproape imposibil ca un om care se bucură de libertate, cu

toate prerogativele ei, să-și dea seama ce înseamnă să fie lipsit de
acea libertate”. Erle Stanley Gardner3

„Ce e viața? E lumina unui licurici în noapte. E răsuflarea unui

bizon în miez de iarnă. E ca umbra plăpândă ce se întinde peste
iarbă și se pierde în amurg”. Căpetenia indiană Ghiarăde-Corb din
 tribul Blackfoot.

Ultima însemnare era scrisă cu cerneală roșie și încadrată cu

ornamentații stelare, desenate cu cerneală verde. Antologul dorea să
sublinieze „semnificația ei personală”. „O răsuflare de bizon în miez de
iarnă” evoca exact părerile lui despre viață. De ce să-și bată capul?
De ce „să asude”? Omul era un nimic, o ceață, o umbră absorbită de
alte umbre.
Dar, la dracu’, oricum îți bați capul, faci planuri, și îți rozi unghiile, te
neliniștește anunțul direcției hotelului: „SU DÍA TERMINA A LAS 2
P.M.”
— Dick, m-auzi? E aproape unu, zise Perry.
Dick se trezise. Mai mult decât atât: făcea dragoste cu Inez. Și ca și
când ar fi recitat o rugăciune, Dick șoptea neîncetat: „E bine, scumpo?
E bine?”. Dar Inez, care fuma, rămânea tăcută. În noaptea trecută,
când Dick o adusese în cameră și îi spusese lui Perry că Inez o să
doarmă acolo, Perry, deși dezamăgit, acceptase, dar dacă își
închipuiau că purtarea lor îl excita sau că i se părea altceva decât o
„plictiseală”, se înșelau. Cu toate acestea, lui Perry îi părea rău de
Inez. Era o „copilă fără minte”, își închipuia că Dick are într-adevăr de
gând să se însoare cu ea, habar n-avea că intenționa să părăsească
Mexicul chiar în după-amiaza aceea.
— E bine, fetițo, e bine?
— Pentru Dumnezeu, Dick, spuse Perry. Grăbește-te, n-auzi? Trebuie
să eliberăm camera la două.

Era într-o sâmbătă, se apropia Crăciunul, iar pe Main Street circulația

devenise foarte anevoioasă. Prins în mijlocul ei, Dewey își ridica
privirea spre ghirlandele de vâsc atârnate deasupra străzii, împletituri
verzi, aranjate festiv și împodobite cu clopoței de hârtie stacojie, și își
aminti că nu cumpărase niciun cadou pentru soție sau copii, își alunga
automat din minte toate problemele care nu aveau legătură cu cazul
Clutter. Marie și mulți dintre prietenii lor începuseră să se mire de
intensitatea acestei idei fixe.
Un prieten bun, tânărul avocat Clifford R. Hope Jr. îi spusese pe
șleau:
— Îți dai seama ce se petrece cu tine, Al? Nu pricepi că nu vorbești
decât de crimă?
— Bine, dar nu mă pot gândi decât la asta, răspunse Dewey. Există o
șansă ca tocmai când discut acest subiect să dau peste un lucru la
care nu m-am gândit înainte. Vreun unghi nou. Sau poate că-ți vine ție
vreo idee. Ce dracu’, Cliff, ce viață crezi c-o să duc dacă afacerea nu
se lămurește? Mulți ani de-acum înainte o să tot verific indicii și de
fiecare dată când se ține un proces criminal, oriunde în Statele Unite,
va trebui să mă reped acolo, să cercetez, să văd dacă nu are, măcar
pe departe, elemente asemănătoare, dacă nu-i vreo legătură posibilă.
Și nu numai asta. Adevărul e c-am ajuns să simt că-i cunosc pe Herb
și pe-ai lui mai bine decât s-au cunoscut ei vreodată. Mă obsedează.
Cred c-o să mă obsedeze veșnic. Până aflu ce s-a petrecut.
Din cauza pasiunii lui Dewey pentru această enigmă, devenise
neobișnuit de neatent. Doar în dimineața aceea Marie îi spusese: Te
rog, te rog, fii așa de drăguț și nu uita să… Dar nu-și mai amintea sau
nu-și aminti până când, scăpat de goana îndatoririlor și a
cumpărăturilor și grăbindu-se spre casă cu mașina pe șoseaua 50,
spre Holcomb, trecu prin dreptul cabinetului veterinar al doctorului I.E.
Dale. Desigur. Soția îi ceruse să nu uite s-aducă acasă pisica familiei,
pe Courthouse Pete. Pete, un motan tigrat de șapte kile, era un
personaj bine-cunoscut la Garden City prin războinicia lui, ceea ce
reprezenta motivul prezentei internări în spital. Pierduse o luptă cu un
buldog care îl lăsase cu niște răni ce necesitau cusături și antibiotice.
Eliberat de doctorul Dale, Pete se întinse pe scaunul din faţă din
automobilul stăpânului său și toarse tot drumul până la Holcomb.
Detectivul se îndreptă spre ferma River Valley, dar cum dorea să bea
ceva cald, o ceașcă de cafea fierbinte, se opri la restaurantul
Hartman.
— Ce faci, frumosule? zise doamna Hartman. Cu ce te pot servi?
— Doar cafea, doamnă.
— Mă înșel eu sau ai slăbit mult? îi spuse ea pe când îi turna o
ceașcă de cafea.
— Destul de mult.
De fapt, în ultimele trei săptămâni, Dewey dăduse jos nouă kilograme.
Costumele atârnau pe el, de parcă le-ar fi împrumutat de la un prieten
vânjos, iar fața, care îi trăda rareori profesia, era de nerecunoscut. Ar
fi putut fi chipul unui ascet, absorbit de studii oculte.
— Cum te simți?
— Grozav.
— Arăți îngrozitor.
N-avea ce-i răspunde. Nu arăta totuși mai rău decât ceilalți agenți ai
Biroului de Investigații din Kansas, Duntz, Church și Nye. Hotărât, el
era mai în formă decât Harold Nye, care, deși avea gripă și
temperatură, venea zilnic la birou. Acești patru oameni obosiți
verificaseră vreo șapte sute de indicii și zvonuri. Dewey, de pildă, își
irosise două zile obositoare și inutile ca să dea de urma perechii
fantomă, a celor doi mexicani, care după cum jura Paul Helm, îl
vizitaseră pe domnul Clutter în ajunul crimei.
— Mai vrei o ceașcă de cafea, Alvin?
— Nu, mulțumesc, doamnă.
Dar doamna Hartman îi și adusese ibricul:
— E în contul restaurantului, șerifule. După cum arăți, ai nevoie de
cafea.
La o masă într-un colț, doi argați cu favoriți jucau table. Unul din ei se
ridică și se apropie de tejgheaua unde stătea Dewey.
— E adevărat ce-am auzit? întrebă el.
— Depinde.
— C-ai prins un individ? Rătăcea prin casa familiei Clutter? El e
vinovatul. Asta am auzit.
— Cred c-ai auzit greșit, amice. Da, domnule, chiar așa.
Deși trecutul lui Jonathan Adrian Daniel, reținut la închisoarea din ținut
sub acuzația că s-a găsit ascunsă la el o armă, cuprindea și o
perioadă de detenție ca bolnav mintal la spitalul de stat din Topeka,
elementele adunate de anchetatori arătau că în ce privește afacerea
Clutter, nu era vinovat decât de o curiozitate nefericită.
— Ei bine, dacă nu-i el, atunci de ce dracu’ nu l-ați găsit pe adevăratul
vinovat? Am o groază de muieri acasă care nu mai vor să se ducă
singure nici la closet.
Dewey se obișnuise cu astfel de invective. Acum erau parte din viața
lui. Bău și cealaltă ceașcă de cafea, oftă și zâmbi.
— Ce dracu’, doar nu glumesc. Vorbesc serios. De ce nu arestați pe
cineva? De-asta sunteți plătiți.
— Tacă-ți gura cu răutățile tale, zise doamna Hartman. Suntem toți în
aceeași situație. Alvin muncește cât poate.
Dewey îi făcu cu ochiul.
— Explicați-i, doamnă. Și vă rămân foarte recunoscător pentru cafea.
Muncitorul așteptă ca ținta atacurilor sale să ajungă la ușă, apoi trase
o ultimă salvă:
— Dacă mai candidezi vreodată la postul de șerif, să nu te bizui pe
votul meu, fiindcă n-o să-l primești.
— Gata cu răutățile, îi spuse iarăși doamna Hartman.
De la ferma River Valley și până la restaurantul Hartman nu-i decât un
kilometru și jumătate. Dewey se hotărî să meargă pe jos. Îi plăcea să
hoinărească pe ogoare. În mod normal, o dată sau de două ori pe
săptămână, făcea lungi plimbări pe pământul său, bucata neprețuită
de prerie unde sperase întotdeauna să-și ridice o casă, să cultive
pomi și eventual să se joace cu nepoțeii. Un vis pe care însă soția lui
îl prevenise în ultima vreme că nu-l mai împărtășește. Îi spusese că
nici nu-i mai trece prin minte să locuiască singură „acolo la țară,
izolată”. Dewey își dădea seama că până și dacă-i prindeau a doua zi
pe criminali, Marie n-o să se răzgândească, de vreme ce acești
prieteni care locuiau într-o casă de țară izolată avuseseră parte de o
soartă îngrozitoare.
Firește, cei din familia Clutter nu erau primii oameni asasinați în ținutul
Finney sau chiar în Holcomb. Cetățenii mai vârstnici din acea mică
așezare își amintesc de „evenimentele sălbatice” de acum mai bine de
patruzeci de ani, asasinarea lui Hefner. Doamna Saddie Truitt,
septuagenara poștăriță a sătucului, mama dirigintei Clare, relatează
expert afacerea devenită faimoasă:
— Era în august 1920. O caniculă ca în iad. Un tip pe nume Tunif
lucra la ferma de vite Finnup. Walter Tunif. Avea mașină, cum s-a
dovedit mai târziu, furată. S-a aflat că-i dezertor de la Fortul Bliss,
tocmai din Texas. Un ticălos, desigur, și mulți îl bănuiau. Așa că într-o
seară, șeriful, pe atunci Orlie Hefner – ce voce plăcută avea, știați că
făcea parte din Corul Ceresc? –, într-o seară s-a dus călare până la
ferma Finnup să-i pună lui Tunif câteva întrebări pe șleau. Era în trei
august. O caniculă ca în iad. Rezultatul a fost că Walter Tunif l-a
împușcat pe șerif drept în inimă. Sărmanul Orlie a murit încă înainte
să atingă pământul. Odată crima făptuită, blestematul a întins-o pe
unul din caii lui Finnup și-a luat-o spre răsărit, de-a lungul fluviului. S-a
dus vestea și cale de mulți kilometri împrejur, oamenii au format un
detașament. Cam a doua zi dimineața l-au prins. Pe Walter Tunif. Nici
n-a mai apucat să zică bună ziua. Fiindcă băieții se înfuriaseră rău de
tot. Și-au zburat plumbii cât ai zice pește.
Primul contact al lui Dewey cu crima în ținutul Finney a avut loc în
1947. Evenimentul e înregistrat după cum urmează în fișele lui: „John
Carlyle Polk, un indian din tribul Creek, în vârstă de 32 de ani,
domiciliat în Muskogee, statul Oklahoma, a ucis-o pe Mary Kay Finley,
o femeie albă în vârstă de 40 de ani, chelneriță, cu domiciliul în
Garden City, statul Kansas, 9-05-1947”. O descriere banală și sumară
a unui caz anchetat și rezolvat. Din celelalte trei crime anchetate de
Dewey, două erau limpezi (doi muncitori feroviari jefuiseră și
omorâseră un fermier în vârstă la 1-11-1952; un soț beat își bătuse și-
și călcase nevasta în picioare până o omorâse la 17-6-1956), dar cel
de-al treilea caz, așa cum a fost el redat odată într-o conversație de
către Dewey, nu era lipsit de unele trăsături originale:
— Totul a început în parcul Stevens. Acolo unde se află o estradă
pentru orchestră, iar sub estradă un closet pentru bărbați. Ei bine, un
individ pe nume Mooney se plimba prin parc. Era de prin Carolina de
Nord, un străin în trecere prin oraș. În orice caz, s-a dus la closet și
cineva l-a urmărit, un băiat de prin împrejurimi, Wilmer Lee Stebbins,
de douăzeci de ani. După aceea Lee a pretins întotdeauna că domnul
Mooney i-ar fi făcut propuneri obscene. Și din cauza asta l-a jefuit pe
domnul Mooney, l-a doborât cu o lovitură, i-a bușit capul de cimentul
podelei și fiindcă n-a reușit să-l omoare așa, i-a vârât capul în closet
și-a tras apa până l-a înecat. Poate că așa s-a și întâmplat. Nimic nu
explică însă ce-a făcut Wilmer Lee după aceea. Mai întâi a îngropat
cadavrul la câțiva kilometri nord-est de Garden City. A doua zi l-a
dezgropat și l-a îngropat în altă parte, la douăzeci și doi de kilometri.
Ei bine, a ținut-o așa, tot îngropându-l și dezgropându-l. Parcă Wilmer
Lee ar fi fost un câine cu un os, nu voia să-l lase pe sărmanul domn
Mooney să se odihnească în pace. În cele din urmă, a săpat cu un
mormânt mai mult. L-a văzut cineva.
Înaintea misterului Clutter, cele patru cazuri citate reprezentau toată
experiența lui Dewey în cazuri de crimă, iar confruntarea lor cu cazul
Clutter părea un vânt aducător de ploaie pe lângă un uragan.

Dewey vârî cheia în ușa din față a conacului Clutter. În casă era cald,
căci încălzirea nu fusese întreruptă, iar odăile cu podele strălucitoare,
mirosind a ceară parfumată cu lămâie, păreau doar temporar
nelocuite. Ca și cum ar fi fost duminică și familia s-ar fi putut întoarce
în orice clipă de la biserică. Deși moștenitoarele, doamna English și
doamna Jarchow, luaseră câte un camion de haine și mobilă, casa nu
pierduse încă aerul că acolo locuiau ființe omenești. În salon, niște
partituri cu melodia „Mergând prin lanul de secară” stăteau încă
deschise pe suportul pianului. În hol, o pălărie cenușie de cowboy,
pătată de transpirație, pălăria lui Herb, atârna încă în cuier. La etaj, în
camera lui Kenyon, pe un raft deasupra patului, lentilele de la ochelarii
băiatului mort străluceau, răsfrângând lumina.
Detectivul trecu dintr-o cameră în alta. Făcuse de mai multe ori turul
casei. E adevărat, se ducea acolo aproape zilnic și, într-un fel, se
putea spune că aceste vizite îi plăceau, căci locuința, spre deosebire
de căminul său sau de biroul șerifului, cu harababura dinăuntru, era
liniștită. Telefoanele, cu firele încă tăiate, stăteau tăcute. Îl înconjura
tăcerea adâncă a preriilor. Putea să se așeze în balansoarul lui Herb
din salon, să se legene și să reflecteze. Câteva dintre concluziile lui
deveniseră de nezdruncinat: credea că moartea lui Herb Clutter
reprezentase obiectivul principal al criminalilor, motivul fiind o ură
patologică sau poate o combinație între ură și jaf și își imagina că
actul asasinilor fusese săvârșit comod, poate în răstimpul de două sau
trei ore de la intrarea și ieșirea lor din casă. (Legistul, dr. Robert
Fenton, raportase o diferență apreciabilă între temperatura corpurilor
victimelor și, pe această bază, estimase că omorurile s-au petrecut în
următoarea ordine: doamna Clutter, Nancy, Kenyon și domnul
Clutter). Pe aceste date se întemeia convingerea lui că familia își
cunoscuse foarte bine ucigașii.
În timpul vizitei, Dewey se opri la fereastra de la etaj, căci văzu în
apropiere ceva care îi atrase atenția, o sperietoare pe miriștea de
grâu. Sperietoarea avea o șapcă de vânătoare bărbătească și o
rochie de bumbac înflorat, decolorată de ploaie și de soare. (Desigur,
o rochie veche de-a lui Bonnie Clutter.) Vântul flutura rochia și clătina
sperietoarea, ce părea o ființă dansând lugubru pe câmpie în
friguroasa lună decembrie. Iar lui Dewey îi aminti vag de visul lui
Marie. De curând, într-o dimineață, Marie îi servise micul dejun
alandala, ouă cu zahăr și cafea cu sare, și dăduse vina pe un „vis
prostesc”, însă un vis pe care nici lumina zilei nu reușise să-l
împrăștie. „Era așa de aievea, Alvin”, a spus ea, „aievea ca bucătăria
asta. Eram aici. În bucătărie. Pregăteam masa de seară și deodată a
intrat Bonnie pe ușă. Purta un pulover albastru de angora și arăta așa
de drăguță și de bună. I-am spus: O, Bonnie… Bonnie dragă… Nu te-
am mai văzut de când cu nenorocirea aceea. Nu mi-a răspuns însă, s-
a uitat doar la mine în felul ei timid și n-am mai știut cum să continui.
Ce situație. Atunci i-am spus: Dragă, uite ce-i pregătesc lui Alvin
pentru masa de seară. O supă groasă. Cu creveți și raci proaspeți. E
aproape gata. Gustă nițel. Ea însă n-a vrut să guste. A rămas cu ochii
ațintiți asupra mea. Apoi, nu știu cum să-ți spun exact, a închis ochii, a
început să-și clatine capul, foarte încet, să-și frângă mâinile, foarte
încet și să geamă sau să șoptească. Nu înțelegeam ce Dumnezeu
zice. Mi s-a rupt însă inima, niciodată nu mi-a părut atât de rău de
cineva, și-am luat-o în brațe. I-am spus: Te rog, Bonnie! Nu, draga
mea, nu mai plânge! Dacă a fost vreodată cineva gata să se ducă la
Domnul, tu ai fost, Bonnie! N-am putut-o liniști. Clătina mereu din cap,
își frângea mâinile, apoi am auzit ce zicea. Zicea: Să fii omorâtă. Să fii
omorâtă. Nu. Nu. Nimic nu-i mai rău. Nimic nu-i mai rău decât asta.
Nimic”.

Era la amiază, în mijlocul deșertului Mojave. Perry, așezat pe un

geamantan de ratan, cânta la muzicuță. Dick stătea la marginea
șoselei negre, drumul național 66, și își pironise ochii pe întinderea
pustie și imaculată, ca și cum intensitatea privirii lui ar fi putut sili
șoferii să apară deodată. Puțini o făceau și niciunul nu se oprea să-i
ia. Se oferise doar un șofer de camion care mergea în Needles, statul
California, dar Dick refuzase. Nu era „combinația” pe care o doreau, el
și Perry. Așteptau un călător singur, cu o mașină ca lumea și cu bani
în portofel, un străin pe care să-l jefuiască, să-l gâtuie și să-l lase baltă
în deșert.
În deșert, sunetul precede adeseori apariția. Dick auzi vibrațiile unei
mașini ce se apropia, dar nu se vedea încă. Perry le auzi și el. Își vârî
muzicuța în buzunar, își ridică geamantanul împletit (singurul lor
bagaj, burdușit și deformat de greutatea amintirilor lui Perry, plus trei
cămăși, cinci perechi de ciorapi albi, o cutie cu aspirine, o sticlă de
tequila, o foarfecă, un aparat de ras și o pilă de unghii. Restul
obiectelor fuseseră încredințate barmanului mexican sau expediate cu
vaporul la Las Vegas) și se alătură lui Dick la marginea șoselei.
Urmăreau cu atenție. Mașina apăru și crescu până deveni un
automobil albastru, marca Dodge, cu un singur pasager, un bărbat
chel și osos. Perfect. Dick ridică mâna și făcu semn. Mașina încetini,
iar Dick îi aruncă tipului un zâmbet larg. Mașina era cât pe-aci să
oprească, dar șoferul scoase capul pe fereastră și îi măsură de sus
până jos. Impresia lăsată de cei doi era, firește, alarmantă. După
cincizeci de ore cu autobuzul de la Mexico City la Barstow, în
California, și după o jumătate de zi de mers pe jos prin Mojave,
autostopiștii erau două siluete bărboase, slabe și pline de praf. Mașina
acceleră brusc și luă viteză. Dick își făcu mâinile pâlnie la gură și
strigă:
— Ai noroc, ticălosule!
Apoi râse și își trase valiza în spinare. Nimic nu-l mai putea scoate cu
adevărat din sărite, fiindcă, așa cum și-a amintit mai târziu, era „nebun
de fericire că se întorsese în iubitele lui State”. Oricum, avea să vină
un altul într-o altă mașină.
Perry își scoase muzicuța (îi aparținea din ziua precedentă, de când o
furase dintr-un magazin universal din Barstow) și cântă la ea primele
măsuri din melodia care devenise „muzica lor de marș”. Era una din
melodiile preferate ale lui Perry, care îl învățase și pe Dick toate cele
cinci strofe. Cot la cot și potrivindu-și pașii, mergeau voios pe șosea și
cântau:
— „Ochii mei văzură slava Domnului ce se întoarse, călcând via în
picioare, ai mâniei struguri storși.”
Prin tăcerea deșertului, răsunau vocile lor aspre și tinere:
— „Slavă! Slavă! Aleluia! Slavă! Slavă! Aleluia!”
 III.
RĂSPUNSUL

Pe tânăr îl chema Floyd Wells, era scund și aproape fără bărbie.

Încercase mai multe meserii, soldat, muncitor la o fermă, mecanic,
hoț, ultima aducându-i o condamnare de la trei la cinci ani în
Penitenciarul de Stat din Kansas. În seara zilei de marți, 17 noiembrie
1959, stătea întins în celula lui, cu o cască de radio la ureche. Asculta
știrile, dar vocea crainicului și monotonia evenimentelor din ziua
aceea („cancelarul Konrad Adenauer a sosit astăzi la Londra pentru
discuții cu prim-ministrul Harold MacMillan… Președintele Eisenhower
s-a întreținut timp de șaptezeci de minute cu dr. T. Keith Glennan
asupra problemelor spațiale și asupra bugetului pentru explorarea
spațiului”) îl trăgeau la somn. Somnolența i se risipi brusc când auzi:
„Agenții care anchetează tragica asasinare a familiei Herbert W.
Clutter au făcut apel la public pentru orice informație care ar putea
duce la rezolvarea acestui caz enigmatic. Clutter, soția sa și cei doi
copii ai lor au fost găsiți uciși la ferma lor, lângă Garden City, duminica
trecută, dis-de-dimineață. Au fost legați, reduși la tăcere cu leucoplast
și împușcați în cap cu o armă de calibrul 12. Anchetatorii oficiali își
recunosc neputința de a descoperi vreun motiv al crimei, considerată
de Logan Sanford, directorul Biroului de Investigații din Kansas, cea
mai oribilă din istoria Kansasului. Clutter, un agricultor proeminent și
mai înainte delegatul lui Eisenhower pe lângă Comisia Federală de
Credite pentru Ferme…”
Wells rămase năucit. Așa cum avea să-și descrie mai târziu reacția:
„Nu-mi venea să-mi cred urechilor”. Și totuși, avea toate motivele să
creadă, căci cunoștea foarte bine atât familia asasinată, cât și pe
asasini.
Totul începuse cu multă vreme înainte, în urmă cu unsprezece ani, în
toamna lui 1948, când Wells avea 19 ani.
— Hoinăream prin regiune, lucrând pe unde găseam, și-a amintit el.
Nu știu cum, dar m-am pomenit în vestul Kansasului. Aproape de
granița cu Colorado. Căutam de lucru și întrebam de colo-colo, când
am auzit că poate era nevoie de un ajutor la River Valley, cum își
numea ferma domnul Clutter. Evident, m-a angajat. Am stat acolo,
cred, vreun an, în orice caz, toată iarna, și-am plecat fiindcă simțeam
că înțepenesc într-un singur loc. Doream să mă mișc. Nu m-am certat
niciodată cu domnul Clutter. S-a purtat frumos cu mine, cum se purta
cu toți argații lui. De pildă, dacă rămâneai fără bani înaintea salariului,
îți dădea întotdeauna cinci sau zece dolari în avans. Plătea bine și
dacă meritai nu ezita să-ți dea prime. De fapt, dintre toți oamenii pe
care i-am cunoscut, cel mai mult mi-a plăcut domnul Clutter. Și toți ai
lui. Doamna Clutter și cei patru copii. Când i-am cunoscut eu, cei mai
mici, cei care au fost omorâți – Nancy și băiețașul cu ochelari –, erau
mici, să tot fi avut cinci sau șase ani. Ceilalți doi – fata pe nume
Beverly și cealaltă, al cărei nume nu mi-l mai amintesc – erau la liceu.
O familie simpatică, într-adevăr simpatică. Nu i-am uitat niciodată. Am
plecat de-acolo prin 1949. M-am căsătorit, am divorțat, m-au băgat în
armată, s-au mai întâmplat și altele, timpul a trecut, cum s-ar zice, și
în 1959 – în iunie 1959, cam la zece ani de când îl văzusem ultima
oară pe domnul Clutter – am ajuns la închisoarea din Lansing. Pentru
că spărsesem un magazin de electrocasnice. Voiam să fac rost de
niște mașini electrice de tuns iarba. Nu ca să le vând. Aveam de gând
să încep o afacere cu închirieri de mașini de tuns iarba. Mi-aș fi pus
pe picioare o mică întreprindere permanentă. Firește, nu m-am ales
din toată treaba asta decât cu o condamnare de la trei la cinci ani.
Dacă n-aș fi fost condamnat, nu l-aș fi întâlnit pe Dick și poate că
domnul Clutter nu s-ar afla în mormânt. Dar așa s-a întâmplat. Asta e.
Am apucat să-l cunosc pe Dick.
A fost primul cu care am împărțit celula. Am stat împreună, cred, vreo
lună. Iunie și o parte din iulie. Ispășea o sentință de trei până la cinci
ani, trebuia să fie eliberat condiționat în august. Discuta mult despre
ce intenționa să facă odată ieșit de la penitenciar. Spunea c-ar putea
să se ducă în Nevada, într-unul din orașele unde se află baze de
rachete, să-și cumpere o uniformă și să se dea drept ofițer de aviație.
Ca să poată plasa cecuri false. Asta era ideea care îi venise, mi-a
spus el. (Eu, unul, n-am găsit-o grozavă. Era deștept, nu zic, dar nu
credeam că putea trece drept ofițer de aviație.) Altă dată a pomenit de
Perry, prietenul lui. Un tip pe jumătate indian, cu care stătuse în
aceeași celulă. Și de loviturile colosale pe care el și Perry o să le dea
când vor fi din nou împreună. Nu l-am cunoscut pe Perry. Nu l-am
văzut niciodată. Plecase între timp de la Lansing, fusese eliberat
condiționat. Dar Dick mi-a spus întotdeauna că dacă li se ivește
prilejul unei lovituri într-adevăr grozave, se putea bizui pe Perry Smith
ca tovarăș.
Nu-mi mai aduc aminte exact cum am pomenit prima oară de domnul
Clutter. Trebuie să fi fost pe când discutam despre slujbe, despre
diversele mele slujbe. Dick era un mecanic auto priceput și se
ocupase mai ales de motoare. Odată însă a fost angajat să conducă
ambulanța unui spital. S-a lăudat cu asta. Și se mai lăuda cu surorile
medicale, ce făcuse cu ele în ambulanță. În orice caz, eu, unul, i-am
spus c-am muncit un an pe o moșie imensă cu ogoare de grâu, în
Kansasul de vest. Pentru domnul Clutter. Dorea să știe dacă domnul
Clutter era bogat. Da, i-am răspuns. Da, era bogat. De fapt, i-am spus,
domnul Clutter mi-a declarat odată că făcuse plăți de zece mii de
dolari într-o singură săptămână. Adică, îl costa uneori până la zece mii
de dolari pe săptămână să conducă o fermă ca a lui. Mai târziu Dick
nu mai contenea cu întrebările despre familia aceea. Câți erau? Ce
vârstă aveau oare copiii acum? Cum ajungeai exact la casă? Unde
era situată? Domnul Clutter avea un seif? Nu neg, i-am spus că avea.
Fiindcă mi se părea că-mi amintesc de un fel de dulăpior sau seif, sau
așa ceva, chiar în spatele mesei de lucru din biroul domnului Clutter.
M-am pomenit că Dick plănuiește cu voce tare cum să-l omoare pe
domnul Clutter. Spunea că el și Perry o să se ducă acolo, o să-i
jefuiască și-o să-i ucidă pe toți martorii, pe toți membrii familiei Clutter
și pe oricine s-ar întâmpla să mai fie acolo. Mi-a descris vreo zece
feluri de a-i lichida și cum el și Perry o să-i lege bine și o să-i împuște.
I-am spus: „Dick, n-o să scapi niciodată pedeapsă”. Dar, sincer
vorbind, nu pot să spun c-am încercat să-l conving să renunțe. Fiindcă
nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că vorbește serios și c-o să-și
pună planul în aplicare. Credeam că sunt simple trăncăneli. Cum se
aud destule la Lansing. Ăsta-i subiectul preferat: ce-o să facă fiecare
când o să iasă, spargerile, jafurile etc. De cele mai multe ori, nu-i
decât fanfaronadă. Nimeni nu le ia în serios. Iată de ce, după cele
auzite la cască, aproape nu-mi venea să cred. Și cu toate astea era
adevărat. Se întâmplase chiar cum zisese Dick.
Iată relatarea lui Floyd Wells, deși mai avea mult până să o facă. Se
temea că dacă ceilalți deținuți află că i-a spus ceva directorului, atunci
viața lui, cum a declarat chiar el, „n-ar mai fi valorat nici cât un coiot
mort”. A trecut o săptămână. Asculta mereu la radio, urmărea
reportajele din ziare și într-unul din ele a citit că un ziar din Kansas,
The Hutchinson News, oferea o recompensă de o mie de dolari pentru
orice informație care ducea la prinderea și condamnarea persoanei
sau a persoanelor vinovate de asasinarea familiei Clutter. O veste
interesantă, care aproape îl convinsese pe Wells să vorbească. Se
temea încă totuși foarte mult și nu numai de ceilalți deținuți. Putea să
aibă ghinionul ca autoritățile să-l acuze de complicitate la crimă. La
urma urmei, el îl orientase pe Dick spre ușa familiei Clutter. Puteau,
desigur, pretinde că avusese știință de intențiile lui Dick. Oricum o
priveai, situația lui era ciudată, iar scuzele lui discutabile. Așa că n-a
suflat o vorbă și s-au mai scurs încă zece zile. Decembrie a luat locul
lui noiembrie, iar anchetatorii au rămas, după cum afirmau știrile tot
mai scurte din ziare (crainicii de la radio încetaseră să mai
pomenească de caz), la fel de nedumeriți, practic fără niciun indiciu,
ca în dimineața tragicei descoperiri.
Dar Wells știa. Curând, chinuit de nevoia de a „spune cuiva”, s-a
destăinuit unui alt deținut.
— Un prieten deosebit. Un catolic. Un tip foarte religios. M-a întrebat:
Ei bine, ce-ai de gând să faci, Floyd? Eu i-am răspuns: Nu prea știu
încă. Ce credea el c-ar trebui să fac? A insistat să mă duc la autorități.
Mi-a spus că n-ar trebui să trăiesc cu o asemenea taină pe conștiință.
Și mi-a spus că mă pot duce să declar fără ca nimeni dinăuntru să afle
ceva. A zis că aranjează el. Așa că a doua zi a trimis vorbă
directorului-adjunct – i-a spus că vreau să ies „la apel”. I-a spus
directorului-adjunct că dacă mă cheamă în biroul lui sub un pretext
oarecare, aș putea să-i spun cine e ucigașul familiei Clutter. Evident,
directorul-adjunct a trimis după mine. Eram speriat, dar mi-am amintit
de domnul Clutter și de faptul că nu-mi făcuse niciun rău, că îmi
dăduse de Crăciun un mic portofel cu cincizeci de dolari. Am vorbit cu
directorul-adjunct. Apoi cu directorul. Și cu mine încă acolo, în biroul
directorului, el a ridicat receptorul…

Directorul Hand i-a telefonat lui Logan Sanford. Sanford a ascultat, a

pus receptorul în furcă, a dat mai multe ordine, apoi i-a telefonat
personal lui Alvin Dewey. În seara aceea, când Alvin și-a părăsit biroul
din tribunalul de la Garden City, a luat cu el acasă un plic gros.
Când Dewey a ajuns acasă, Marie se afla în bucătărie și pregătea
masa de seară. De cum apăru, Marie începu să-i povestească
necazurile casnice. Pisica familiei atacase cockerul de vizavi și se
pare că-l rănise rău la un ochi. Paul, băiețelul lor de nouă ani, căzuse
dintr-un copac. Era o minune că mai trăia. Iar băiatul de doisprezece
ani, omonimul lui Dewey, se dusese în curte să dea foc la gunoi și
iscase o vâlvătaie care amenințase tot cartierul. Cineva, nu se știe
cine, chemase pompierii.
În timp ce soția lui îi relata aceste întâmplări nefericite, Dewey își
turnă două cești de cafea. Deodată, Marie se opri în mijlocul unei
fraze și se holbă la el. Alvin se congestionase la față și Marie înțelese
că îl stăpânește o emoție violentă. Îi zise:
— Alvin dragă, ai vreo știre bună?
Fără să-i răspundă, Dewey îi întinse plicul gros. Marie era udă pe
mâini. Se șterse, apoi se așeză la masa din bucătărie, își sorbi
cafeaua, deschise plicul și scoase dinăuntru fotografiile unui tânăr
blond și a altuia brunet, cu pielea smeadă, fotografii luate de poliție la
arest. Două dosare pe jumătate codificate întovărășeau fotografiile. În
cel al blondului citi:

Hickock, Richard Eugene, (WM) 28, KBI 97093; FBI 859 263A.
Adresa: Edgerton, Kansas. Data nașterii: 6-6-31. Locul nașterii:
Kansas City. Înălțimea: 1,80. Greutatea: 80 kg. Părul: blond. Ochii:
albaștri. Statură: robustă. Tenul: rumen. Ocupația: vopsitor de
mașini. Delictul: Escrocherie și fraudă cu cecuri false. Eliberat
condiționat la 13-8-59. DE: So K.C.K.

Cea de-a doua descriere era astfel:

Smith, Perry Edward (WM) 27-59. Locul nașterii: Nevada.

Înălțimea: 1,63. Greutatea: 70 kg. Părul: brunet. Delictul: spargere
și evadare. Arestat (loc liber). De: (loc liber). Decizia: Trimis poliției
de stat din Kansas de Phillips Co. 5-10 ani. Închis la 14-3-56.
 Eliberat condiționat la: 6-7-59.

Marie cercetă fotografiile lui Smith din față și profil: o figură arogantă,
dură, deși nu în întregime, căci trăda și un fel de rafinament ciudat.
Buzele și nasul păreau frumos arcuite și își spuse că ochii, cu
expresia lor umedă și visătoare, sunt destul de drăguți, inteligenți, ca
ai actorilor. Inteligenți, dar și altfel: „răi”. Deși nu atât de „răi”, nu atât
de respingători și de „criminali” ca ai lui Hickock, Richard Eugene.
Marie, captivată de privirea lui Hickock, își aminti o întâmplare din
copilărie, pisica sălbatică pe care o văzuse odată prinsă într-o cursă,
și cum, deși dorea să-i dea drumul, ochii pisicii, strălucind de durere și
ură, îi izgoniseră mila și o umpluseră de groază.
— Cine sunt? îl întrebă ea.
Dewey îi relată spusele lui Floyd Wells și adăugă la sfârșit:
— Ciudat. În ultimele trei săptămâni ne-am concentrat asupra acestui
unghi. Depistarea tuturor celor care au lucrat vreodată la ferma
Clutter. Așa cum s-a desfășurat cazul, se pare c-am avut pur și simplu
noroc. În câteva zile, am fi dat peste acest Wells. Am fi descoperit că-i
la închisoare. Am fi aflat atunci adevărul. Poți să bagi mâna-n foc.
— Poate că nu-i adevărat, zise Marie.
Dewey și cei optsprezece oameni din serviciul lui cercetaseră sute de
indicii ce duseseră la rezultate nule, iar Marie spera să-l scutească de
o nouă dezamăgire, căci o îngrijora sănătatea lui. Starea lui nervoasă.
Slăbise mult. Și fuma șaizeci de țigări pe zi.
— Nu. Poate că nu, zise Dewey. Dar am o presimțire.
Tonul lui o impresiona. Se uită din nou la fotografiile de pe masa din
bucătărie.
— Gândește-te la el, spuse ea punând un deget pe portretul din față
al tânărului blond. Gândește-te cum e să vezi ochii ăștia. Înaintând
spre tine.
Apoi vârî fotografiile la loc în plic.
— Mai bine nu mi le arătai.

Mai târziu, în aceeași seară, o altă femeie, într-o altă bucătărie, lăsă
din mână ciorapul pe care îl cârpea, își scoase ochelarii cu rame de
plastic și, îndreptându-i spre vizitator, spuse:
— Sper c-o să-l găsiți, domnule Nye. Pentru binele lui. Avem doi băieți
și el e unul din ei, primul nostru născut. Îl iubim… Dar… O, am înțeles.
Am înțeles că nu și-ar fi luat tălpășița. Că n-ar fi fugit. Fără să spună o
vorbă cuiva… Tatălui sau fratelui său. Decât dacă intra din nou în vreo
încurcătură. De ce? De ce-o face?
Se uită prin camera mică și încălzită de o sobă, la o siluetă
slăbănoagă dintr-un balansoar – Walter Hickock, soțul ei și tatăl lui
Richard Eugene. Un om cu ochi spălăciți, resemnați și cu mâini aspre.
Când vorbea, vocea îi răsuna de parcă ar fi folosit-o rareori.
— Băiatul meu nu suferă de nimic, domnule Nye, zise domnul
Hickock. Un atlet remarcabil, întotdeauna în echipa de frunte a școlii.
Baschet! Baseball! Dick era întotdeauna vedeta echipei. Și un elev
foarte bun, cu zece la mai multe materii. Istorie. Desen tehnic. Când a
terminat liceul, în iunie 1949, voia să meargă la universitate. Să
studieze ca să se facă inginer. Dar nu ne-am putut permite. Cu alte
cuvinte, n-am avut bani. N-am avut niciodată. Ferma noastră de aici,
numai de douăzeci și două de hectare, de-abia ne ajută să trăim. Cred
că lui Dick i-a părut rău că nu s-a dus la universitate. Prima slujbă a
fost la Căile Ferate Santa Fe, la Kansas City. Câștiga șaptezeci și
cinci de dolari pe săptămână. Și-a închipuit că-i destul ca să se poată
căsători, așa că el și Carol s-au luat. Ea n-avea decât șaisprezece ani.
Iar el numai nouăsprezece. N-am crezut niciodată c-o să se aleagă
ceva din căsătoria lor. Niciodată.
Doamna Hickock, o femeie durdulie, cu o față moale și rotundă,
neurâțită de o viață întreagă de trudă de dimineața până seara, îi
reproșă:
— Trei băieți scumpi, nepoțeii noștri, uite cu ce s-au ales. Iar Carol e o
fată drăguță. Nu-i vina ei.
— El și Carol au închiriat o casă încăpătoare, continuă domnul
Hickock, și au cumpărat o mașină scumpă – erau plini de datorii tot
timpul. Deși Dick ajunsese în curând să câștige destui bani ca șofer
de ambulanță. Mai târziu, s-a angajat la compania Mark Buick, o mare
societate din Kansas City. Mecanic și vopsitor de mașini. Dar el și
Carol duceau un trai prea risipitor, cumpărau mereu lucruri pe care nu
și le puteau permite, iar Dick a început să semneze cecuri fără
acoperire. Sunt sigur și acum că motivul pentru care s-a apucat de
escrocherii a avut de-a face cu accidentul. S-a lovit la cap într-un
accident de mașină. După aceea n-a mai fost același om. Jocuri de
cărți și cecuri false. Nu știu să fi făcut așa ceva înainte. Și tot pe atunci
s-a încurcat cu cealaltă fată. Cea pentru care a divorțat de Carol și
care a devenit cea de-a doua soție.
— Dick n-avea ce face, zise doamna Hickock. Ții minte în ce hal îl
stârnea Margaret Edna.
— Dacă te place o femeie, nu înseamnă să te lași prins în laț, spuse
domnul Hickock. Ei bine, domnule Nye, cred că știți despre el cât știm
și noi. De ce a ajuns băiatul nostru la închisoare. A stat la zdup
șaptesprezece luni, deși nu era vinovat decât că împrumutase o
pușcă de vânătoare. Din casa unui vecin. Nici nu-i trecea prin gând s-
o fure, nu-mi pasă deloc ce spune lumea. Asta l-a distrus. Când a ieșit
de la Lansing, era un străin pentru mine. Nu mai puteai vorbi cu el.
Toată lumea era împotriva lui Dick Hickock, așa își închipuia el. Până
și cea de-a doua soție a lui l-a părăsit, a cerut divorțul când el era la
închisoare. Cu toate astea, mai târziu am crezut că-și va găsi un rost
în viață. A lucrat la atelierul de reparații auto al lui Bob Sands, la
Olathe. Locuia aici, acasă, împreună cu noi, se culca devreme, nu-și
călca cuvântul sub nicio formă. O să vă spun, domnule Nye, eu nu
mai am mult de trăit, am cancer și Dick știa, știa cel puțin că sunt
bolnav, și nu-i nicio lună de când, chiar înainte să plece, mi-a spus:
„Tată, n-ai fost deloc un tată rău pentru mine. N-o să mai fac niciodată
nimic care să te supere”. Vorbea serios. Băiatul ăsta are ceva bun în
el. Dacă l-ați fi văzut vreodată pe un teren de fotbal, dacă l-ați fi văzut
vreodată jucându-se cu copiii lui, nu v-ați îndoi de ce vă spun.
Doamne, aș vrea să-mi poată spune Cel de Sus, fiindcă eu nu știu ce
s-a întâmplat.
— Eu, una, știu, răspunse soția lui, reluându-și cârpitul, dar lacrimile o
siliră să se oprească. Prietenul ăla al lui. Asta s-a întâmplat.
Vizitatorul, Harold Nye, agentul de la Biroul de Investigații din Kansas,
era ocupat să stenografieze într-un carnet, un carnet deja plin de
rezultatele unei zile lungi petrecute cu verificarea acuzațiilor lui Floyd
Wells. Deocamdată, faptele adunate susțineau foarte convingător
povestea lui Wells. La 20 noiembrie, suspectul Richard Eugene
Hickock plecase la cumpărături la Kansas City, prilej cu care plasase
nu mai puțin de „șapte cecuri false”. Nye vorbise cu toate victimele
cunoscute ale escrocheriilor, vânzătorii de aparatură foto și de
echipament radio și TV, proprietarul unei prăvălii de bijuterii, un
vânzător de la un magazin de confecții, și când arătase de fiecare
dată fotografiile lui Hickock și Perry Edward Smith, martorii îi
identificaseră pe primul ca plasatorul cecurilor false, iar pe cel de-al
doilea ca fiind complicele lui „tăcut”. (Un vânzător înșelat a spus: „El,
Hickock, lucra. Vorbea cu talent, foarte convingător. Celălalt am crezut
c-ar putea fi străin, poate mexican, nici nu deschidea gura”.)
Nye plecase apoi cu mașina în suburbia Olathe, unde discutase cu
ultimul patron al lui Hickock, Bob Sands, proprietarul atelierului de
reparații auto.
— Da, a lucrat aici, a spus domnul Sands. Din august și până în… Ei
bine, după 19 noiembrie sau poate 20 noiembrie nu l-am mai văzut. A
plecat fără să mă anunțe. A întins-o pur și simplu, nu știu încotro și
nici tatăl lui nu știe. Dacă m-a surprins? Sigur. Am fost evident
surprins. Aveam relații foarte prietenești. Dick, vedeți, se purta frumos.
Poate fi foarte simpatic. Uneori venea pe la noi pe acasă. De fapt, cu
o săptămână înainte să plece, am avut câțiva invitați, o mică masă, și
Dick a adus un prieten venit în vizită, un băiat din Nevada. Perry
Smith îl chema. Știa să cânte foarte frumos la chitară. Cânta la chitară
și din gură unele cântece, iar el și Dick au distrat pe toată lumea cu o
scenă de ridicat greutăți. Perry Smith e un tip scund, un pic peste un
metru șaizeci, dar poate să ridice și un cal. Nu, nu păreau nervoși,
niciunul din ei. Aș spune că se distrau și ei. Data exactă? Sigur că-mi
amintesc. Era în 13. Vineri, 13 noiembrie.
De acolo, Nye o luase cu mașina spre nord, pe drumuri de țară. Când
se apropia de ferma familiei Hickock, oprise la câteva case de prin
apropiere, cu aerul că se interesează de drum, de fapt pentru a face
cercetări asupra suspectului. Nevasta unui fermier spusese:
— Dick Hickock! Nu-mi vorbi mie de Dick Hickock. Dacă l-am întâlnit
vreodată pe diavolul ăsta? Dacă fură? Fură și banii de pe ochii
mortului. Deși Eunice, mama lui, e o femeie cumsecade. Cu o inimă
cât un hambar. Și tatăl lui e la fel. Dick ar fi nimerit la închisoare de nu
știu câte ori, dacă oamenii de pe-aici ar fi vrut să-l dea în judecată. N-
au făcut-o din respect pentru familia lui.
Se lăsase amurgul când Nye bătuse la ușa casei cu patru camere,
devenită cenușie din cauza intemperiilor, a familiei Hickock. Ca și cum
s-ar fi așteptat la o astfel de vizită, domnul Hickock îl invitase pe
detectiv în bucătărie, iar doamna Hickock îi oferise cafea. Poate că
dacă ar fi știut adevăratul țel al prezenței vizitatorului, primirea ar fi
fost mai puțin amabilă, mai precaută. Dar nu știau și cât au discutat
cei trei nu se pomenise nici numele Clutter și nici cuvântul crimă.
Părinții luară de bune vorbele lui Nye cum că Dick încălcase condițiile
eliberării și că semnase iar cecuri false, ceea ce justifica căutarea
fiului lor.
— Dick l-a adus acasă, (era vorba de Perry) într-o seară și ne-a spus
că-i un prieten care venise cu autobuzul de Las Vegas și voia să știe
dacă nu putea să doarmă la noi, să rămână aici o vreme, zise doamna
Hickock. Nu, domnule, nu l-aș fi primit în casă. Dintr-o privire mi-am
dat seama cu cine am de-a face. Se parfumase. Și avea părul dat cu
ulei. Era limpede ca lumina zilei unde îl întâlnise Dick. Una din
condițiile eliberării era să nu se înhaite cu nimeni dintre cei întâlniți
acolo [la Lansing]. L-am prevenit pe Dick, dar n-a vrut să m-asculte. A
găsit o cameră pentru prietenul lui la hotelul Olathe din Olathe; Dick
însă își irosea cu el tot timpul liber. O dată, în weekend, au plecat într-
o excursie. Domnule Nye, cum vă văd și cum mă vedeți, știu că Perry
Smith l-a îndemnat să semneze cecurile false.
Nye își închise carnetul, își vârî stiloul în buzunar, apoi mâinile, căci îi
tremurau de încordat ce era.
— Ei bine, spuneți-mi ce știți despre această excursie de weekend?
Unde s-au dus?
— La Fort Scott, răspunse domnul Hickock, numind un oraș din
Kansas, cu tradiție militară. După cum am înțeles eu, Perry Smith
avea o soră care locuia acolo, la Fort Scott. Se presupunea că are în
păstrare niște bani care i se cuveneau lui. Au zis că erau o mie cinci
sute de dolari. De-asta și venise în Kansas, ca să ia banii de la sora
lui. Așa că Dick l-a condus acolo ca să-i încaseze. Era doar o excursie
de-o noapte. S-a întors acasă puțin înainte de prânz. La timp pentru
masa de duminică.
— Înțeleg, zise Nye. O excursie de-o noapte. Ceea ce înseamnă c-au
plecat de aici sâmbătă… Adică sâmbătă, 14 noiembrie?
Bătrânul aprobă din cap.
— Și s-au întors duminică, 15 noiembrie?
— Duminică la prânz.
Nye reflectă la calculele ce se impuneau și care și veneau în sprijinul
concluziei lui: că într-o perioadă de douăzeci sau douăzeci și patru de
ore, suspecții efectuaseră o călătorie dus-întors de mai mult de o mie
șase sute de kilometri și în acest timp omorâseră patru persoane.
— Domnule Hickock, zise Nye, duminică, atunci când s-a întors acasă
fiul dumneavoastră, era singur? Sau era cu Perry Smith?
— Nu, era singur. A spus că l-a lăsat pe Perry la hotelul din Olathe.
Nye, a cărui voce normală era nazală și tăioasă, un ton care te
intimida fără efort, se strădui să-și stăpânească timbrul, adoptând un
stil dezarmant și deschis.
— Și țineți minte, v-a izbit ceva neobișnuit în purtarea lui? Ceva
aparte?
— A cui purtare?
— A fiului dumneavoastră.
— Când?
— Când s-a întors de la Fort Scott.
Domnul Hickock reflectă. Apoi spuse:
— Mi s-a părut același dintotdeauna. De cum a venit, s-a așezat la
masă. Era groaznic de înfometat. A început să-și umple farfuria
înainte să termin eu rugăciunea. I-am atras atenția, i-am spus: „Dick,
înfuleci așa de repede, că nu mai prididești nici să duci mâncarea la
gură. Nu vrei să ne lași și nouă ceva?”. Sigur, a fost întotdeauna un
mare mâncău. Murături. Poate să mănânce un borcan întreg de
murături.
— Și după masă ce-a făcut?
— A dormit, răspunse domnul Hickock, părând ușor surprins de
propriul său răspuns. A dormit buștean. Și cred că asta era ceva
neobișnuit. Ne adunaserăm să ne uităm la un meci de baschet. La
televizor. Eu, Dick și celălalt băiat al nostru, David. N-a trecut mult și
Dick sforăia ca un fierăstrău și i-am spus lui frate-său: „Dumnezeule,
n-am crezut c-o să apuc ziua în care Dick să adoarmă la un meci de
baschet”. Totuși, a adormit. Tot meciul. Nu s-a trezit decât ca să
mănânce seara ceva rece, imediat după aia s-a dus să se culce.
Doamna Hickock vârî din nou ață în acul de cârpit ciorapi. Soțul ei se
legăna în balansoar și morfolea o pipă stinsă. Ochiul expert al
detectivului cercetă odaia curată și umilă. Într-un colț stătea sprijinită
de perete o armă. O observase mai dinainte. Se ridică, se apropie de
ea și zise:
— Vânați mult, domnule Hickock?
— E pușca lui Dick. El și David se duc uneori la vânătoare. Mai ales
după iepuri.
Era o pușcă model Savage, calibrul 12, tip 300. Mânerul era
împodobit de o gravură fină, reprezentând fazani în zbor.
— De cât timp o are Dick?
Întrebarea o însufleți pe doamna Hickock.
— Arma asta a costat mai bine de o sută de dolari. Dick a luat-o pe
credit și acum magazinul nu vrea s-o mai primească înapoi, deși n-a
trecut nicio lună de atunci și n-a fost folosită decât o singură dată, la
începutul lui noiembrie, când el și David s-au dus la Grinnell să
vâneze fazani. S-a folosit de numele noastre ca să cumpere pușca,
tatăl lui i-a îngăduit, așa că asta-i situația, trebuie s-o achităm, și când
te gândești la Walter, bolnav cum e, și la câte ne trebuie și câte lipsuri
avem…
Își ținu răsuflarea, ca și cum ar fi încercat să împiedice o criză de
astm.
— Sunteți sigur că nu vreți o ceașcă de cafea, domnule Nye? Nu-i
niciun deranj.
Detectivul sprijini pușca de perete, lăsând-o unde era, deși era sigur
că era arma cu care fusese ucisă familia Clutter.
— Vă mulțumesc, dar e târziu și trebuie să mergem cu mașina la
Topeka, zise el, apoi își consultă carnetul: Ei bine, repet, ca să văd
dacă am notat corect. Perry Smith a sosit la Kansas marți, 12
noiembrie. Fiul dumneavoastră a susținut că această persoană a venit
aici ca să încaseze niște bani de la sora lui, care locuia la Fort Scott.
În aceeași sâmbătă s-au dus amândoi cu mașina la Fort Scott, unde
au rămas peste noapte, probabil acasă la sora lui?
— Nu, răspunse domnul Hickock. N-au reușit s-o găsească. Se pare
că s-a mutat.
— Cu toate acestea, au lipsit o noapte întreagă, zise Nye și zâmbi. Și
în săptămâna următoare, cu alte cuvinte de la cincisprezece la
douăzeci și unu, Dick a continuat să se vadă cu prietenul lui, Perry
Smith, altminteri însă, din câte știți dumneavoastră, a dus o viață
obișnuită. A locuit acasă și a mers zilnic la slujbă. Pe 21, a dispărut,
ca și Perry Smith, de altfel. Și de atunci n-ați mai primit vești de la el?
Nu v-a scris?
— Se teme, zise doamna Hickock. Îi e rușine și se teme.
— Rușine?
— De ce-a făcut. Că ne-a amărât din nou. Și se teme fiindcă își
închipuie că n-o să-l iertăm. Deși l-am iertat întotdeauna. Și la fel vom
face și pe viitor. Aveți copii, domnule Nye?
Nye dădu din cap.
— Atunci știți cum stau lucrurile.
— Încă ceva. Aveți vreo idee, oricât de vagă, unde ar putea să fi
plecat fiul dumneavoastră?
— Deschideți o hartă, spuse domnul Hickock, și puneți degetul la
întâmplare – poate că-i acolo.

Era după-amiaza târziu, iar șoferul mașinii, un comis-voiajor de vârstă

mijlocie pe care îl vom numi aici domnul Bell, obosise. Simțea nevoia
să oprească, să tragă un pui de somn. Se afla totuși la numai o sută
șaizeci de kilometri de destinația sa, Omaha, statul Nebraska, sediul
unei mari companii ce deținea o fabrică de mezeluri pentru care lucra.
O regulă a companiei interzicea comis-voiajorilor ei să ia oameni pe
drum, dar domnul Bell călca deseori acest consemn, mai ales dacă
era plictisit și îl lua somnul, așa că de îndată ce-i văzu pe cei doi tineri
la marginea șoselei, frână.
I se părură „băieți ca lumea”. Cel mai înalt, un tip blond și zvelt, cu
părul tuns scurt, avea un zâmbet cuceritor și o înfățișare politicoasă,
iar tovarășul lui, care ținea o muzicuță în mâna dreaptă, iar în stânga
o valiză de ratan umflată, părea și el „destul de simpatic”, timid, dar
amabil. Oricum, domnul Bell, care nu-și dădea câtuși de puțin seama
de intențiile autostopiștilor pe care-i primise la bord – să-l stranguleze
cu o curea și să-l îngroape în prerie, luându-i mașina, banii și viața –,
era fericit să aibă companie, doi inși cu care să discute și care să-l
țină treaz până la Omaha.
Se prezentă, apoi îi întrebă cum îi cheamă. Tânărul afabil, așezat în
față alături de el, îi spuse că se numește Dick.
— Iar el e Perry, zise el, făcându-i cu ochiul lui Perry, așezat exact în
spatele șoferului.
— Băieți, pot să vă duc până la Omaha.
— Vă mulțumim, domnule, zise Dick. Omaha e și destinația noastră.
Sperăm să găsim acolo ceva de lucru.
— Ce anume căutați de lucru?
Comis-voiajorul se gândea că i-ar putea ajuta.
— Eu sunt foarte priceput la vopsit mașini. Sunt și mecanic. De obicei
câștig bani buni. Amicul meu și cu mine tocmai venim din bătrânul
Mexic. Am fi vrut să rămânem acolo. Dar, la dracu’, plătesc mizerabil.
O leafă din care un alb nu poate trăi.
A, Mexico. Domnul Bell le spuse că își petrecuse luna de miere la
Cuernavaca.
— Am vrut întotdeauna să ne întoarcem. Dar e greu să te urnești din
loc când ai cinci copii.
Perry, cum și-a amintit mai târziu, se gândi: „Cinci copii, ei, păcat de
ei”. Ascultând trăncăneala înfumurată a lui Dick, auzindu-l cum începe
să-și descrie „cuceririle amoroase”, reflectă cât era de „bizar”, cât era
de „egocentric” amicul său. Auzi, să încerce să impresioneze un om
pe care urmau să-l ucidă, care mai avea de trăit zece minute, dacă
planul pus la cale de el și de Dick mergea cum trebuie. Și de ce n-ar fi
mers? Situația era ideală, exact ceea ce căutaseră în cele trei zile de
mers cu autostopul din California până în Nevada și prin Nevada și
Wyoming spre Nebraska. Până acum, totuși, victimele potrivite îi
evitaseră. Celelalte gazde fuseseră șoferi de camion ori soldați și o
dată doi boxeri negri, la volanul unui Cadillac violet-lavandă. Domnul
Bell era însă victima perfectă. Perry pipăi în buzunarul gecii de piele
pe care o purta. Buzunarul era umflat de la cutia de aspirine Bayer și
o piatră colțuroasă, cât pumnul, învelită într-o batistă galbenă de
bumbac, cum au cowboyii. Își desfăcu centura, o centură Navajo cu
cataramă de argint și bătută cu turcoaze mici. Și-o scoase, o îndoi și o
puse pe genunchi. Aștepta. Urmărea cum zboară pe alături preria din
Nebraska; cântă la muzicuță, compuse o melodie, o cântă și așteptă
să-i dea Dick semnalul asupra căruia se înțeleseseră: „Hei, Perry, dă-
mi un chibrit”. La care Dick urma să apuce volanul, în timp ce Perry
avea să-l lovească în cap pe comis-voiajor, „să-i crape țeasta”, cu
piatra învelită în batistă. Mai târziu, pe un drum pustiu și lăturalnic,
puteau să folosească centura bătută cu pietre de culoarea cerului.
Între timp, Dick și omul condamnat la moarte schimbau glume
porcoase. Râsul lor îl enerva pe Perry. Îi displăceau mai ales hohotele
domnului Bell, lătrături violente, semănând foarte bine cu râsul lui Tex
John Smith, tatăl lui Perry. Amintirea acelui râs îi mări încordarea. Îl
durea capul, îl chinuiau genunchii. Înghiți trei tablete de aspirină fără
apă. Dumnezeule! Crezu c-o să vomite sau c-o să leșine. Sigur asta
avea să se întâmple dacă Dick întârzia mult cu semnalul. Lumina se
estompa tot mai mult, drumul era drept, fără case sau oameni, doar
un ținut pustiit de iarnă și întunecat ca o tablă de fier. Acum venise
momentul, acum. Se uită atent la Dick, ca și cum ar fi vrut să-i
transmită acest mesaj, și câteva semne mărunte, o clipire, picăturile
de sudoare ce formau o mustață, îl vestiră că Dick ajunsese și el la
aceeași concluzie.
Și totuși, când Dick vorbi din nou, se lansă într-o altă glumă.
— Știu o ghicitoare: ce asemănare e între drumul la closet și drumul la
cimitir? Rânji. Nu știți?
— Nu.
— Tre’ să te duci, n-ai încotro.
Domnul Bell hohoti.
— Hei, Perry, dă-mi un chibrit.
Însă tocmai când Perry ridică mâna și piatra era gata să coboare, se
întâmplă ceva extraordinar, pe care Perry l-a numit mai târziu „un
miracol blestemat”. Miracolul îl constitui apariția bruscă a unui al
treilea autostopist la marginea șoselei, un soldat negru, pentru care
șoferul milostiv opri mașina.
— Știi că-i bună gluma, zise el în timp ce salvatorul său alerga spre ei.
Tre’ să te duci, n-ai încotro!

16 decembrie 1959. Las Vegas, statul Nevada. Scurgerea anilor și

intemperiile șterseseră prima și ultima literă, un R și un S, lăsând în
loc un cuvânt cam sinistru: OOM4
Cuvântul scris pe o firmă decolorată de soare părea adecvat localului
căruia îi făcea reclamă: „dărăpănat și jalnic, cel mai mizerabil tip de
hotel sau pensiune”, cum a notat Harold Nye în raportul său oficial
către Biroul de Investigații din Kansas. Raportul continua astfel: „Până
acum câțiva ani (după informațiile obținute de la poliția din Las
Vegas), aici a funcționat unul dintre cele mai mari bordeluri din vestul
țării. Un incendiu a distrus mai târziu clădirea principală, iar restul a
fost transformat într-un hotel ieftin”. „Lobby-ul” nu era mobilat, cu
excepția unui cactus înalt de un metru optzeci și a unui birou
rudimentar de recepție. Era pustiu. Detectivul bătu din palme. În cele
din urmă, o voce de femeie, dar nu prea feminină, strigă: „Vin!”, dar
mai trecură cinci minute până ce femeia își făcu apariția. Purta un
capot murdar și sandale de piele aurie, cu toc înalt. În părul gălbui și
rar îi atârnau bigudiuri. Avea fața lată, musculoasă, rujată și pudrată.
Ținea în mână o cutie de bere Miller High Life. Mirosea a bere, a tutun
și a lac de unghii. Avea 74 de ani, dar după părerea lui Nye, „părea
mai tânără, poate cu zece minute mai tânără”. Îl pironi cu privirea,
apoi îi cercetă costumul maro elegant și pălăria maro, cu bor îngust.
Când agentul îi arătă insigna, femeia zâmbi. Buzele i se desfăcură și
Nye zări două rânduri de dinți falși.

— Mda. Asta mi-am și închipuit, zise ea. Foarte bine. Despre ce-i
vorba?
Nye îi înmână o fotografie a lui Richard Hickock.
— Îl cunoști?
Femeia mârâi un nu.
— Dar pe ăsta?
— Mda, zise ea. A stat de câteva ori. Dar nu mai e pe-aici. A plecat
cam acum o lună. Vrei să vezi registrul?
Nye se sprijini de birou și urmări unghiile lungi și lăcuite ale
proprietarei căutând pe o pagină de nume mâzgălite cu creionul. Las
Vegas era primul dintre cele trei orașe unde îl trimiseseră superiorii
săi. Fiecare fusese ales din cauza legăturilor cu trecutul lui Perry
Smith. Celelalte două orașe erau Reno, unde se bănuia că locuiește
tatăl lui Smith, și San Francisco, unde se afla căminul surorii lui Smith,
pe care o vom numi de acum înainte doamna Frederic Johnson. Deși
Nye plănuise să ancheteze aceste rude și pe oricine putea cunoaște
locul unde se găseau suspecții, obiectivul lui principial era să
primească ajutorul autorităților locale. De pildă, la sosirea în Las
Vegas, discutase cazul Clutter cu locotenentul B.J. Handlon, șeful
diviziei de detectivi a Poliției din Las Vegas. Locotenentul întocmise
un memorandum ordonând tuturor forțelor de poliție să îi găsească pe
Hickock și Smith: „Sunt căutați în Kansas pentru violarea condițiilor de
eliberare și se spune că au un Chevrolet din 1949, cu placa de
înmatriculare de Kansas, JO-58269. Sunt probabil înarmați și trebuie
considerați periculoși”. Totodată, Handlon desemnase un detectiv ca
să-l ajute pe Nye la verificarea caselor de amanet. După cum spunea
el, „există întotdeauna o droaie de astfel de case într-un oraș cu săli
de joc”. Nye împreună cu detectivul din Las Vegas verificaseră fiecare
chitanță de amanet eliberată în cursul ultimei luni. Nye spera mai ales
să găsească un aparat de radio portativ, marca Zenith, care se bănuia
că fusese furat din casa Clutter în noaptea crimei, dar n-a avut noroc.
Un patron își aminti totuși de Smith („Tot venea pe aici. A tot ținut-o
așa vreo zece ani”) și reuși să găsească o chitanță pentru o blană de
urs, folosită drept carpetă și amanetată în prima săptămână din
noiembrie. Pe baza acestei chitanțe obținuse Nye adresa hotelului.
— S-a cazat la 13 octombrie, spuse patroana. S-a cărat la 11
noiembrie.
Nye privi semnătura lui Smith.
Ornamentele, buclele și înfloriturile pretențioase îl surprinseră, o
reacție pe care se pare că patroana o ghici, căci spuse:
— Mda. Și să-l fi auzit cum vorbea. Cuvinte pompoase și lungi, cu
vocea aia a lui peltică și șoptită. Un tip original. Ce-ai cu el? Un
derbedeu simpatic ca el?
— Și-a încălcat condițiile de eliberare.
— Nu mai spune? Ai venit tocmai din Kansas pentru încălcarea
condițiilor de eliberare! Ei, să zicem că sunt eu o blondă fraieră. Hai
să te cred. Dar să nu le spui povestea asta și brunetelor.
Duse la gură cutia cu bere, o dădu pe gât, apoi învârti gânditoare cutia
între degetele ei pistruiate și cu vene umflate.
— Orice ar fi făcut, nu poate fi ceva grav. Nu se poate. N-am întâlnit
încă omul pe care să nu-l aflu dintr-o privire ce-i poate pielea. Ăsta-i
doar un golan. Un golănel care a încercat să mă ia la vrăjeală ca să
nu-mi plătească chiria pe ultima săptămână cât a stat aici.
Chicoti, amuzată probabil de absurditatea unei astfel de ambiții.
Detectivul o întrebă cât costase camera lui Smith.
— Chiria obișnuită. Nouă dolari pe săptămână. Plus cincizeci de cenți
garanție pentru cheie. Numai bani gheață. Plata numai înainte.
— Cât a stat aici cu ce s-a ocupat? Avea vreun prieten?
— Crezi că eu îi urmăresc pe toți vagabonzii care trag la hotel? replică
patroana. Golani. Derbedei. Nu mă interesează. Am o fată bine
măritată. Apoi spuse: Nu, nu cred că băiatul a avut vreun prieten sau,
cel puțin, eu, una, n-am băgat de seamă să se fi înhăiat cu cineva.
Ultima oară când a fost aici a moșmonit în fiecare zi la mașină. O
avea parcată în față. Un Ford vechi. Părea construită înainte să se
nască el. A vopsit-o. A vopsit acoperișul în negru, iar restul în argintiu.
Apoi a scris „De vânzare” pe parbriz. Am auzit că un fraier care s-a
oprit aici i-a oferit patruzeci de dolari, adică exact cu patruzeci de
dolari mai mult decât face. Dar Smith i-a răspuns că nu poate să
primească mai puțin de nouăzeci. Spunea c-are nevoie de bani pentru
un bilet de autobuz. Chiar înainte să plece am auzit că i-a cumpărat
mașina un negru.
— A zis că-i trebuiau bani pentru un bilet de autobuz. Nu știi cumva
încotro voia s-o apuce?
Femeia își țuguie buzele și își atârnă o țigară între ele, dar cu ochii
ațintiți asupra lui Nye.
— Hai să tratăm cinstit. Pui niște bani pe masă? E vreo răsplată?
Așteptă răspunsul. Cum nu venea, păru că începe să cântărească
situația și se hotărî să continue discuția.
— Am avut impresia că, indiferent unde se duce, n-avea de gând să
stea mult timp acolo. Se gândea să se întoarcă. Mă aștept să-l văd că
reapare oricând.
Dădu din cap spre interiorul stabilimentului:
— Vino să-ți arăt de ce.
Scări. Holuri cenușii. Nye simți mirosuri, diferențiindu-l pe fiecare:
dezinfectant de closete, alcool, țigări de foi stinse. În dosul unei uși, un
chiriaș beat se lamenta și cânta, de bucurie sau de durere.
— Gura, olandezule! Ciocu’ mic sau te cari! strigă femeia. Aici, îi
spuse ea lui Nye, conducându-l într-o debara întunecoasă. Uite colo.
Cutia aia. Mi-a cerut să i-o țin până se întoarce.
Era o cutie de carton neambalată, dar legată cu sfoară. Pe capac era
scris cu creionul o declarație; un avertisment oarecum în spiritul
blestemelor egiptene: „Luați seama! Proprietatea lui Perry E. Smith!
Luați seama!”.
Nye desfăcu sfoara. Nodul, spre dezamăgirea lui, nu era acela
complicat folosit de criminali când îi legaseră pe Clutteri. Dădu la o
parte cartonul. Dinăuntru ieși un gândac, iar patroana îl călcă,
zdrobindu-l sub tocul sandalei ei de piele aurie.
— Ei! spuse ea în timp ce el scotea cu grijă și cerceta încet obiectele
lui Smith. Hoțomanul! Asta-i prosopul meu!
În afara prosopului, Nye notă meticulos în carnet: „O pernă murdară,
«Amintire din Honolulu»; o pătură trandafirie pentru copii; o pereche
de pantaloni kaki; o tigaie de aluminiu cu un dispozitiv pentru întors
clătite”. Printre mărunțișuri mai erau un carnet plin de fotografii tăiate
din revistele pentru culturiști (poze cu halterofili asudați ce ridică
greutăți), iar într-o cutie de pantofi o colecție de medicamente: siropuri
și pudre pentru combaterea durerilor de gingii, ca și o cantitate
uluitoare de aspirine, cel puțin zece tuburi, multe dintre ele goale.
— Aiureli, spuse administratoarea. Gunoi.
Între-adevăr, erau lucruri fără valoare, chiar pentru un detectiv care
vâna indicii. Și totuși, Nye era încântat că le văzuse. Fiecare articol –
paliativele pentru durerile de gingii, perna slinoasă din Honolulu – îi
limpezea oarecum impresiile asupra proprietarului și a vieții lui
singuratice și meschine.
A doua zi, la Reno, pregătindu-și raportul oficial, Nye scrise: „La ora
nouă dimineața agentul a luat legătura cu domnul Bill Driscoll,
anchetatorul-șef al serviciului de criminologie din biroul șerifului de la
Reno, ținutul Washoe, statul Nevada. După ce a fost informat pe scurt
asupra împrejurărilor în care s-a comis crima, domnului Driscoll i s-au
pus la dispoziție fotografii, amprente și ordine de arestare pentru
Hickock și Smith. Cei doi indivizi, ca și mașina lor, au fost dați în
urmărire. La ora zece și jumătate dimineața, agentul a luat legătura cu
sergentul Abe Feroah, din divizia de detectivi a Poliției din Reno,
Nevada. Sergentul Feroah și agentul au cercetat fișele poliției. Nici
Smith și nici Hickock nu aveau dosar penal. Un control al chitanțelor
caselor de amanet nu a reușit să dea vreo informație despre aparatul
de radio lipsă. Aceste chitanțe au fost plasate în evidență permanentă
în cazul când aparatul de radio e depus la vreo casă de amanet din
Reno. Detectivul însărcinat cu examinarea chitanțelor caselor de
amanet a dus fotografiile lui Smith și Hickock la fiecare dintre casele
de amanet din oraș și a controlat de asemenea personal fiecare casă,
în căutarea aparatului de radio. Angajații l-au identificat pe Smith ca
fiind o figură cunoscută, dar n-au putut furniza nicio informație
suplimentară”.
Astfel a trecut dimineața. În după-amiaza aceleiași zile, Nye a pornit în
căutarea lui Tex John Smith. Dar la prima lui oprire, la oficiul poștal,
un funcționar de la ghișeul de colete i-a spus că nu-i nevoie să caute
mai departe în Nevada, căci „persoana” plecase de acolo din luna
august a anului trecut și locuia acum în apropiere de Circle City, statul
Alaska. Acolo, cel puțin, i se trimitea poșta.
— Măi să fie! Asta chiar e ceva, spuse funcționarul ca răspuns la
cererea lui Nye de a i-l descrie pe Smith. Tipul ăsta parcă-i personaj
de roman, își spune Lupul Singuratic. O bună parte din corespondență
îi vine pe numele ăsta: Lupul Singuratic. Nu primește multe scrisori,
nu, doar teancuri de cataloage și pliante de reclame. O să vă
surprindă cât de mulți oameni le comandă, desigur, doar ca să
primească corespondență. Ce vârstă are? Aș zice vreo șaizeci de ani.
Se îmbracă precum cei din Vest, cu cizme de cowboy și cu o pălărie
imensă. Mi-a spus că pe vremuri a fost cu o trupă de rodeo. Am
discutat cu el destul de mult. În ultimii ani venea pe aici aproape în
fiecare zi. Din când în când dispărea, lipsea o lună sau așa, spunea
întotdeauna c-a fost în prospectare. Într-o zi, în august, anul trecut, a
apărut aici la ghișeu un tânăr. A zis că-l căuta pe tatăl său, Tex John
Smith, și m-a întrebat dacă știam unde-l poate găsi. Nu semăna prea
mult cu taică-său. Lupul are buze subțiri și e irlandez, iar băiatul ăsta
părea aproape indian curat, păr negru și ochi ca vacsul. A doua zi
dimineața, Lupul a venit aici și a confirmat. Mi-a spus că fiul lui tocmai
se eliberase din armată și că plecau împreună în Alaska. A tot stat
prin Alaska. Cred c-a avut odinioară un hotel acolo sau un fel de
cabană turistică de vânătoare. Mi-a spus că va lipsi poate vreo doi ani.
Nu, nu l-am mai văzut de atunci, nici pe el, nici pe fiul său.
Familia Johnson se stabilise recent în San Francisco, într-un cartier
mic-burghez, pentru oameni cu venituri mijlocii, situat sus, pe dealurile
din nordul orașului. În după-amiaza zilei de 18 decembrie 1959,
tânăra doamnă Johnson aștepta musafiri. Trei doamne din vecinătate
veneau la o cafea și prăjituri și poate la o partidă de cărți. Gazda era
nervoasă. Pentru prima oară primea invitați în noua ei locuință. În timp
ce aștepta să sune soneria, mai dădu o ultimă raită prin casă, oprindu-
se să culeagă o scamă sau să schimbe aranjamentul tradiționalelor
crăciunițe. Casa, ca și celelalte de pe strada în pantă, era o vilișoară,
stil fermă, cum sunt la periferie, drăguță și obișnuită. Doamnei
Johnson îi plăcea. Era îndrăgostită de lambriurile din lemn de sequoia,
de mocheta ce acoperea podeaua, de ferestrele largi cu vedere la
stradă și în spate, de priveliștea oferită de fereastra din dos – dealuri,
o vale, apoi cerul și oceanul. Era mândră și de mica grădină din
spatele casei. Soțul ei, de profesie agent de asigurări și cu înclinații de
dulgher, ridicase în jurul grădinii un gard de stinghii albe, iar înăuntru
un coteț pentru câinele familiei și aranjase o ladă cu nisip și un leagăn
pentru copii.
În momentul acela, toți patru, câinele, cei doi băieței și o fetiță, se
jucau în grădină sub un cer blând. Doamna Johnson spera să stea
liniștiți în grădină până la plecarea musafirelor. Sună soneria și
doamna Johnson se îndreptă spre ușă. Purta rochia care credea ea
că o prinde cel mai bine, o rochie croșetată, ce-i punea în evidență
silueta și strălucirea gălbui-palidă a tenului de indiană Cherokee și
negrul părului moale și scurt. Deschise ușa, gata să-și primească cele
trei vecine. În locul lor descoperi doi străini, doi bărbați care o salutară
ducând un deget la pălărie și îi arătară legitimațiile de polițiști.
— Doamna Johnson? Mă numesc Nye. Iar dânsul e inspectorul
Guthrie. Suntem în colaborare cu poliția din San Francisco și tocmai
am primit un ordin de cercetare din Kansas în privința fratelui
dumneavoastră, Perry Edward Smith. Se pare că n-a raportat
ofițerului care l-a eliberat condiționat și ne-am întrebat dacă ne-ați
putea spune ceva despre locul unde se află.
Doamna Johnson nu s-a supărat și, hotărât, nu a fost surprinsă că
poliția se interesează din nou de activitatea fratelui ei. Nu o neliniștea
decât perspectiva ca musafirele s-o găsească discutând cu poliția.
Răspunse:
— Nu. Nimic. Nu l-am mai văzut pe Perry de patru ani.
— E o problemă serioasă, doamnă Johnson, zise Nye. Am dori s-o
discutăm.
Renunțând să se mai opună, îi invită în casă și le oferi cafea (imediat
acceptată), apoi le spuse:
— Nu l-am mai văzut pe Perry de patru ani. Și nici n-am primit vești de
la el de când a fost eliberat condiționat. Vara trecută, când a ieșit din
închisoare, l-a vizitat pe tatăl meu la Reno. Tata mi-a scris că se
întoarce în Alaska și că-l ia pe Perry cu el. Apoi mi-a scris din nou,
cred că prin septembrie, și era foarte supărat. El și Perry se certaseră
și se despărțiseră mai înainte de a ajunge la graniță. Perry s-a întors.
Tata a plecat singur în Alaska.
— Nu v-a mai scris de atunci?
— Nu.
— Atunci e posibil ca fratele dumneavoastră să se fi dus la el recent.
În ultima lună.
— Nu știu. Și nici nu-mi pasă.
— Erați certați?
— Cu Perry? Da. Mă tem de el.
— Dar când se afla la Lansing i-ați scris destul de des. Sau, cel puțin,
așa ne-au transmis autoritățile din Kansas, zise Nye.
Celălalt agent, inspectorul Guthrie, părea mulțumit să nu scoată un
cuvânt.
— Voiam să-l ajut. Speram să-i pot schimba unele idei. Acum m-am
dumirit. Drepturile altora nu înseamnă nimic pentru Perry. Nu respectă
pe nimeni.
— În ce privește prietenii lui, cunoașteți cumva pe vreunul la care ar
putea să stea?
— Joe James, zise ea și îi explică că Joe James era un tânăr indian,
tăietor de lemne și pescar, care locuia în pădurea de lângă
Bellingham, statul Washington.
Nu, nu-l cunoștea personal, dar înțelesese că atât el, cât și familia lui
erau oameni generoși: în trecut, i-au arătat de multe ori bunătate lui
Perry. Singura prietenă a lui Perry întâlnită vreodată era o tânără care
apăruse pe treptele casei Johnson în iunie 1955, aducându-i o
scrisoare de la Perry, care o prezenta ca fiind soția sa.
— Scria că intrase în ceva încurcături și ne întreba dacă ne putem
îngriji de soția lui până o va putea rechema. Fata părea să aibă vreo
douăzeci de ani. A reieșit că avea paisprezece. Și, firește, nu era
nevasta nimănui. Dar atunci m-a păcălit. Mi-a părut rău de ea și am
lăsat-o să stea cu noi. A stat, deși nu multă vreme. Mai puțin de-o
săptămână. Când a plecat, ne-a luat geamantanele și tot ce putea
încăpea înăuntru, aproape toate hainele mele și ale soțului, argintăria,
până și ceasul din bucătărie.
— Unde locuiați când s-a întâmplat asta?
— La Denver.
— Ați locuit vreodată la Fort Scott, în Kansas?
— Niciodată. N-am fost niciodată în Kansas.
— Aveți vreo soră care locuiește la Fort Scott?
— Sora mea e moartă. Singura mea soră.
Nye zâmbi și spuse:
— Vedeți, doamnă Johnson, noi presupunem că Perry o să ia legătura
cu dumneavoastră. O să vă scrie sau o să vă dea telefon. Sau o să
vină să vă vadă.
— Sper să n-o facă. De fapt, nu știe că ne-am mutat. Crede că
locuiesc încă la Denver. Vă rog, dacă-l găsiți, nu-i dați adresa mea.
Mă tem.
— Afirmați că vă e frică fiindcă s-ar putea să vă facă rău? Să vă
rănească fizic?
Reflectă, incapabilă să ajungă la o concluzie, și spuse că nu știe.
— Dar mă tem de el. M-am temut întotdeauna. Pare atât de bun și de
simpatic. Amabil. Plânge atât de repede. Câteodată muzica îl făcea să
plângă și când era mic avea obiceiul să plângă pentru că apusul
soarelui i se părea prea frumos. Sau luna. O, vă poate păcăli. E în
stare să vă facă să-l compătimiți…
Se auzi soneria de la intrare. Ezitarea doamnei Johnson de a
răspunde îi trăda dilema, iar Nye (care mai târziu a scris despre ea:
„În tot timpul discuției a rămas calmă și binevoitoare. O persoană cu
un caracter deosebit”) întinse mâna după pălăria lui cafenie.
— Îmi pare rău că v-am deranjat, doamnă Johnson. Dacă auziți ceva
de Perry, sperăm că veți avea bunăvoința să ne anunțați. Întrebați de
inspectorul Guthrie.
După plecarea detectivilor, calmul care îl impresionase pe Nye se
sfărâmă. Disperarea ei de totdeauna îi luă locul. Dar luptă împotriva
ei, îi ținu în frâu puterea covârșitoare, până ce plecară invitatele, până
ce dădu de mâncare copiilor, îi spălă și-i auzi făcându-și rugăciunea.
Apoi, disperarea o cuprinse, așa cum ceața ce se ridică seara din
ocean învăluie felinarele de pe stradă. Spusese că se temea de Perry
și chiar se temea, dar îi era oare frică doar de Perry sau și de un
destin din care el nu era decât o parte componentă, destinul îngrozitor
care părea să-i pască pe copiii lui Florence Buckskin și Tex John
Smith? Fratele mai mare, cel pe care îl iubise, se împușcase. Fern se
aruncase de la fereastră. Iar Perry săvârșea acte violente, era un
infractor. Așa că, într-un fel, ea rămăsese singurul supraviețuitor și o
chinuia gândul că la un moment dat o să fie copleșită, o să
înnebunească, o să contracteze o boală incurabilă sau o să-și piardă
dintr-un foc tot ce-avea mai de preț – căminul, soțul, copiii.
Soțul ei plecase într-o călătorie de afaceri și când rămânea singură
nu-i trecea niciodată prin minte să bea. Dar în seara asta își prepară
un cocktail tare și se lungi pe canapeaua din camera de zi, cu un
album de fotografii proptit pe genunchi.
O fotografie de-a tatălui ei domina prima pagină, o fotografie de studio
din 1922, anul căsătoriei lui cu o tânără indiană, călăreață de rodeo,
domnișoara Florence Buckskin. Fotografia o fascina pe doamna
Johnson. La vederea ei, înțelegea de ce se căsătoriseră părinții ei,
deși erau atât de fundamental nepotriviți. Tânărul din fotografie emana
virilitate. Totul – aplecarea ștrengărească a capului cu păr roșcovan,
ochiul stâng puțin închis (ca și cum ar fi ochit la țintă), basmaua de
cowboy înnodată la gât – exercita o puternică atracție. În general,
atitudinea doamnei Johnson față de tatăl ei era ambivalentă, dar o
trăsătură a lui – tăria de caracter – o respectase întotdeauna. Știa cât
le părea de excentric altora. De fapt, și ei i se părea la fel. Cu toate
acestea, era un „bărbat adevărat”, înfăptuise multe și le înfăptuise cu
ușurință. Era în stare să doboare un copac exact acolo unde voia.
Putea să jupoaie un urs, să repare un ceas, să construiască o casă,
să facă o prăjitură, să cârpească ciorapi sau să prindă un păstrăv cu
un ac îndoit și cu o sfoară. Odată, supraviețuise o iarnă întreagă în
pustiul înghețat din Alaska.
După părerea doamnei Johnson, astfel de oameni trebuiau să trăiască
singuri. Soțiile, copiii, o viață modestă – nu erau de ei.
Întoarse câteva pagini cu fotografii din copilărie, poze făcute în Utah și
în Nevada, în Idaho și în Oregon. Cariera în spectacolele de rodeo a
lui „Tex și Flo” se încheiase, iar familia se mutase într-un vechi camion
cu care bătuse ținutul căutând de lucru, ceva greu de găsit prin 1933.
„Familia Tex John Smith culegând fragi în Oregon, în 1933”, stătea
scris sub fotografia a patru copii desculți, îmbrăcați în salopete și cu
un aer bolnăvicios și veșnic obosit. Fragii sau pâinea veche înmuiată
în lapte condensat și îndulcit constituise deseori tot ce-aveau de
mâncare. Barbara Johnson își aminti că odată familia trăise zile întregi
din banane stricate și că Perry, ca urmare, făcuse colici. Țipase toată
noaptea, iar Bobo, cum i se spunea Barbarei, plânsese de spaimă că
va muri.
Bobo era cu trei ani mai mare ca Perry, pe care îl adora. Era singura
ei jucărie, o păpușă pe care o spăla și o pieptăna, o săruta și
câteodată o mai și bătea. Iată o fotografie cu amândoi scăldându-se
goi într-un pârâu din Colorado, cu apa strălucind ca diamantele,
fratele ei un amoraș cu burtică și înnegrit de soare, strângând mâna
surorii lui și chicotind, ca și când prin apa repede s-ar fi strecurat să-i
gâdile degete fantomatice. În altă poză (doamna Johnson nu era
sigură, dar credea că a fost probabil făcută la o îndepărtată fermă de
vite din Nevada unde locuia familia, când o ultimă bătaie între părinți,
o încăierare înfricoșătoare în care folosiseră bice de cai, apă fierbinte
și lămpi de gaz pe post de arme, pusese capăt căsătoriei) ea și Perry
stau călare pe un ponei, cu capetele lipite, obraz lângă obraz. În
spatele lor ard munți uscați.
Mai târziu, când copiii și mama lor s-au mutat la San Francisco,
dragostea lui Bobo pentru fratele ei mai mic pălise și dispăruse cu
totul. Nu mai era copilașul ei, ci un sălbatic, un hoț, un golan. Prima
oară a fost arestat la 27 octombrie 1936, când împlinise opt ani. În
cele din urmă, după ce stătuse de mai multe ori în diverse instituții și
centre pentru delincvenți, a fost dat în custodie tatălui său și au trecut
mulți ani până l-a revăzut Bobo, în afară de fotografiile trimise uneori
de Tex John celorlalți copii ai săi, poze care, lipite deasupra unor
legende cu cerneală albă, se aflau în album. Iată-i pe „Perry, tata și
câinele lor Husky”, „Perry și tata spălând nisipul aurifer”, „Perry la
vânătoare de urși în Alaska”. Ultima fotografie îl înfățișă ca băiat de
cincisprezece ani, cu căciulă, stând pe tălpige de zăpadă printre pomii
acoperiți cu nea, cu o pușcă atârnată la subsuoară. Era tras la față și
avea ochii triști și foarte obosiți, iar doamna Johnson, uitându-se la
fotografie, își aminti de o „scenă” făcută odată de Perry când o
vizitase la Denver. Într-adevăr, era ultima dată când îl văzuse, în
primăvara lui 1955. Discutau despre copilăria lui cu Tex John și
deodată Perry, care băuse prea mult, a împins-o lângă un perete și a
ținut-o strâns acolo. „Am fost sclavul lui”, a zis Perry. „Atât. Cineva pe
care-l putea munci până la epuizare, fără să fie nevoit să-i plătească
un sfanț. Nu, Bobo, eu vorbesc de data asta. Taci din gură sau te
arunc în râu. Ca atunci când treceam odată pe un pod din Japonia și
un tip stătea acolo, un tip pe care nu-l mai văzusem, pe care pur și
simplu l-am apucat și l-am zvârlit în râu. Ascultă, Bobo. Te rog,
ascultă. Crezi că mie îmi place să fiu așa? O, ce om aș fi putut să fiu!
Dar ticălosul ăsta nu mi-a dat de ales. N-a vrut să mă lase să merg la
școală. Foarte bine. Foarte bine. Eram un copil rău. Dar a venit o
vreme când l-am rugat în genunchi să mă dea la școală. Se întâmplă
să am o minte strălucită. Dacă nu știai. O minte strălucită, plus talent.
Dar n-am învățătură, pentru că n-a vrut să mă lase să învăț nimic, ci
doar să-i duc în spinare tot ce-avea de cărat. Un prost. Așa a vrut să
fiu. Ca să nu-i scap niciodată din mână. Dar tu, Bobo, tu, una, te-ai
dus la școală. Și tu, și Jimmy, și Fern. Fiecare din voi, blestemaților,
ați primit o educație. Fiecare în afară de mine. Și vă urăsc, vă urăsc
pe toți, pe tata, pe toți!”
Ca și cum frații și surorile lui ar fi trăit ca-n sânul lui Avram! Poate c-au
trăit, dacă asta însemna să șteargă de pe jos voma mamei lor când se
îmbăta, dacă asta însemna să nu aibă niciodată haine frumoase sau
destulă mâncare. Și totuși, era adevărat, toți trei își terminaseră liceul.
Jimmy, de fapt, terminase premiant, o cinste datorată exclusiv voinței
lui. Barbara Johnson simțea că tocmai de-asta sinuciderea lui i se
păruse atât de sinistră. Nici forța de caracter, nici un mare curaj și nici
munca grea nu păreau să fi avut un rol determinant în destinul copiilor
lui Tex John.
Îi urmărea un blestem împotriva căruia nu-i putea apăra nicio virtute.
Nu că Perry sau Fern ar fi fost virtuoși. La paisprezece ani, Fern și-a
schimbat numele în Joy5
și în decursul scurtei ei vieți a încercat să-l justifice. Era o fată
„ușuratică”, „iubita tuturor”, poate cam prea a tuturor, căci nu le rezista
bărbaților, deși nu prea avea noroc cu ei. Se întâmpla ca bărbații care
îi plăceau să o părăsească întotdeauna. Mama murise în comă
alcoolică și deci se temea de băutură. Fern totuși bea. Nici nu
împlinise douăzeci de ani și Fern-Joy își începea dimineața cu o sticlă
de bere. Apoi, într-o noapte de vară, a căzut pe fereastra camerei unui
hotel. În cădere, s-a lovit de marchiza unui cinema, care a proiectat-o
în aer și a alunecat apoi sub roțile unui taxi. Sus, în camera pustie,
poliția i-a găsit pantofii, un portofel fără un sfanț înăuntru și o sticlă de
whisky goală.

Pe Fern o puteai înțelege și ierta, dar cu Jimmy era altceva. Doamna

Johnson se uită la o fotografie de-a lui, în care Jimmy purta uniforma
de marinar. În timpul războiului fusese în marină. Era zvelt – un tânăr
și palid matelot cu o față prelungă și cu un aer de pioșenie mohorâtă,
și ținea de talie fata cu care se însurase și pe care, după aprecierea
doamnei Johnson, n-ar fi trebuit s-o ia, căci n-aveau nimic în comun –
Jimmy cel serios și această vivandieră adolescentă a marinei, din San
Diego. Mărgelele ei de sticlă reflectau un soare de mult apus. Și
totuși, sentimentele lui Jimmy pentru ea depășiseră dragostea
normală. Era o pasiune oarecum patologică. Cât privește fata, ea
trebuia să-l fi iubit, să-l fi iubit imens, căci altfel n-ar fi făcut acel gest.
Dacă Jimmy ar fi crezut! Dacă ar fi fost în stare s-o creadă! Dar
gelozia îl ținea în gheare. Îl tortura gândul că existaseră bărbați care
se culcaseră cu ea înaintea căsătoriei lor. Era convins că fata ducea
mai departe o viață imorală, că de fiecare dată când el pleca pe mare
sau o lăsa singură o zi întreagă, ea îl trăda cu o mulțime de amanți.
Jimmy îi cerea fără încetare să recunoască că-l înșeală. Într-o zi, fata
își ațintise o pușcă între ochi și apăsase pe trăgaci cu degetul mare de
la picior. Când o găsise, Jimmy nu chemase poliția. O ridicase de jos
și o așezase pe pat, iar el se întinsese alături. Cândva, în zorii zilei
următoare, reîncărcase arma și se împușcase.
În fața fotografiei lui Jimmy și a soției sale se afla o poză a lui Perry în
uniformă militară. Fusese tăiată dintr-un ziar și era însoțită de un text:
„Cartierul General al Armatei Statelor Unite, Alaska. Soldatul Perry E.
Smith, de douăzeci și trei de ani, veteran în luptele din Coreea, s-a
întors la Anchorage, statul Alaska, și e primit de căpitanul Mason,
purtătorul de cuvânt al armatei, la sosirea la baza aeriană de la
Elmendorf. Smith a luptat cincisprezece luni în divizia a 24-a ca soldat
de geniu. Călătoria lui de la Seattle la Anchorage a fost asigurată de
Liniile Aeriene ale Pacificului de Nord. Domnișoara Lynn Marquis,
stewardesă, îi zâmbește, aprobând primirea. (Fotografie oficială a
Armatei SUA.)” Căpitanul Mason, cu mâna întinsă, se uită la soldatul
Smith, dar soldatul Smith se uită în obiectiv. În expresia lui Perry,
doamna Johnson văzu, sau i se păru că vede, nu recunoștință, ci
aroganță, și în locul mândriei, o imensă înfumurare. Nu era de
necrezut că întâlnise un om pe un pod și că-l aruncase în apă. Firește
c-o făcuse. Ea nu se îndoise niciodată.
Închise albumul și dădu drumul la televizor, deloc mai liniștită. Și dacă
venea la ea? Detectivii o găsiseră. De ce n-ar fi găsit-o și Perry? Nu
se putea aștepta să-l ajute. Nici măcar nu l-ar fi lăsat să intre în casă.
Ușa din față era încuiată, dar nu și ușa care dădea în grădină.
Grădina era albă din cauza ceții care o învăluia. Parcă era o adunare
de fantome, mama, și Jimmy, și Fern. Când doamna Johnson trase
zăvorul la ușă, se gândea atât la morți, cât și la vii.

Se sparse un nor. Ploua. Cu găleata. Dick alerga. Perry alerga și el,

dar nu putea fugi atât de repede. Picioarele îi erau mai scurte și mai
trăgea după el și valiza. Dick ajunse la adăpost, un hambar de la
marginea șoselei, mult înaintea lui Perry. După plecarea din Omaha și
după o noapte petrecută în căminul Armatei Salvării, un șofer de
camion îi dusese peste granița din Nebraska în statul Iowa. În ultimele
ore însă merseseră pe jos. Începuse să plouă când se aflau la
douăzeci și cinci de kilometri nord de o așezare din Iowa numită
Tenville Junction.
Hambarul era întunecos.
— Dick? întrebă Perry.
— Sunt aici, răspunse Dick.
Se întinse pe un maldăr de paie.
Perry, leoarcă și tremurând, se lăsă lângă el.
— Mi-e așa de frig, spuse el, îngropându-se în paie. Mi-e așa de frig,
încât nici nu mi-ar păsa dacă paiele ar lua foc și aș arde de viu.
Îi era și foame. Era mort de foame. În ultima noapte băuseră câteva
cești de supă de la Armata Salvării, iar astăzi nu mâncaseră decât
niște batoane de ciocolată și gumă de mestecat furate de Dick de pe
tejgheaua unui magazin universal.
— A mai rămas niște ciocolată Hershey? întrebă Perry.
Nu, dar mai aveau un pachețel cu gumă de mestecat. Îl împărțiră, apoi
începură să mestece, fiecare câte două lame și jumătate de gumă cu
aromă de mentă, preferata lui Dick (lui Perry îi plăcea guma cu aromă
de fructe). Banii erau problema principală. Lipsa lor îl făcuse pe Dick
să ia hotărârea, considerată de Perry o „idee de om nebun”, să se
întoarcă în Kansas City. Când Dick insistase prima oară să se
întoarcă, Perry spusese: „Ar trebui să te cauți la cap”. Acum, ghemuiți
împreună în bezna rece, ascultând ploaia întunecată și rece, reluară
discuția. Perry trecu încă o dată în revistă primejdiile unei astfel de
hotărâri, căci, desigur, de data asta Dick era căutat de poliție pentru
violarea condițiilor de eliberare, „dacă nu pentru altele”. Dar Dick nu
putea fi convins să renunțe. Kansas City, insista el mereu, era unicul
loc unde puteai „strecura” la sigur cecuri false. „Ce dracu’, știu că
trebuie să fim prudenți. Știu că ne caută poliția. Am mai băgat înainte
cecuri false. Dar o să ne mișcăm rapid. O zi e de-ajuns. Dacă
strângem destui bani, poate n-ar fi rău să dăm o raită în Florida. Să ne
petrecem Crăciunul la Miami, să stăm toată iarna, dacă ne place”. Dar
Perry își mesteca guma, tremura și tăcea posac. Dick zise:
— Ce s-a întâmplat, scumpule? Istoria ailaltă? De ce dracu’ n-o uiți?
N-au făcut niciodată legătura între noi și ce s-a petrecut acolo. Și nici
n-o s-o facă.
— S-ar putea să te înșeli, zise Perry. Și dacă te înșeli, la Colț cu tine.
Niciunul nu mai pomenise de pedeapsa cu moartea în Kansas,
spânzurătoarea sau Colțul, cum numeau deținuții Penitenciarului de
Stat din Kansas clădirea care adăpostea echipamentul necesar
spânzurării unui om.
— Ce haios ești. Vai, ce-am râs, zise Dick.
Aprinse un chibrit, având intenția să fumeze o țigară, dar ceea ce zări
la flacăra vie a chibritului îl făcu să sară în picioare și să străbată
hambarul până la un staul de vaci. Înăuntru se afla parcat un
Chevrolet cu două uși, model 1956. Cheia era în contact.

Dewey era hotărât să țină ascunse „populației civile” orice date privind
descoperiri importante în cazul Clutter, atât de hotărât încât se decise
să facă destăinuiri celor doi crainici oficiali din Garden City: Bill Brown,
redactorul-șef al ziarului Telegram din Garden City, și Robert Wells,
directorul stației locale de radio, KIUL. Prezentându-le situația, Dewey
sublinie motivele pentru care era cât se poate de important să
păstreze secretul.
— Nu uitați că există posibilitatea ca acești oameni să fie nevinovați.
Era o posibilitate prea serioasă pentru a fi ignorată. Informatorul,
Floyd Wells, ar fi putut foarte ușor să fi inventat toată povestea. Astfel
de denunțuri sunt relativ frecvente printre pușcăriașii care speră să
câștige bunăvoința sau să atragă atenția oficialităților. Dar chiar dacă
fiecare cuvânt rostit de Floyd Wells ar fi fost literă de Evanghelie,
Dewey a declarat că el și colegii lui nu au găsit încă nicio urmă cât de
slabă de dovadă, vreo „probă pentru tribunal”. Ce descoperiseră ei
putea fi interpretat ca o coincidență plauzibilă, deși excepțională. Dacă
Smith călătorise în Kansas ca să-și viziteze prietenul, pe Hickock,
Hickock avea o pușcă de același calibru cu arma folosită la înfăptuirea
crimei și suspecții își aranjaseră un alibi fals ca să-și justifice prezența
în noaptea de 14 noiembrie, toate acestea nu însemnau numaidecât
că erau asasinii.
— Deși suntem aproape siguri că ei sunt. Toți suntem de aceeași
părere. Dacă n-am fi, n-am fi dat semnalul de alarmă în
șaptesprezece state, din Arkansas în Oregon. Dar nu uitați: s-ar putea
să treacă ani întregi până să-i prindem. Poate că s-au despărțit. Sau
au plecat din țară. Există și posibilitatea să fi plecat în Alaska. Nu-i
greu să te pierzi în Alaska. Cu cât sunt mai mult timp în libertate, cu
atât avem mai puține dovezi împotriva lor. Sincer vorbind, așa cum
stau lucrurile, nu deținem destule dovezi ca să-i trimitem în fața
tribunalului. Am putea pune mâna pe ticăloșii ăia, dar s-ar putea să nu
reușim niciodată să-i facem să mărturisească.
Dewey nu exagera. În afară de două rânduri de urme de bocanci, una
cu romburi, iar cealaltă ca o labă de pisică, criminalii nu lăsaseră
niciun indiciu. Cum păreau să fi fost foarte grijulii, fără îndoială că
scăpaseră de mult de bocanci. Ca și de aparatul de radio,
presupunând că ei îl furaseră, lucru pe care Dewey ezita încă să-l
creadă, deoarece i se părea „ridicol de inconsecvent” față de
amploarea crimei, îndemânarea evidentă a criminalilor, și „de
neconceput” ca acești oameni, intrând într-o casă unde sperau să
găsească un seif plin de bani și negăsindu-l, să se gândească că-i
mai practic să măcelărească întreaga familie pentru câțiva dolari și un
neînsemnat aparat de radio.
— Dacă nu recunosc, tribunalul n-o să-i poată condamna niciodată.
Asta-i părerea mea. Și de-asta trebuie să fim cât se poate de precauți.
Ei își închipuie c-au scăpat. Ei bine, nici n-aș vrea să creadă altceva.
Cu cât se simt mai în siguranță, cu atât mai repede o să punem mâna
pe ei.
Dar secretele sunt o marfa neobișnuită într-un oraș de mărimea lui
Garden City. Oricine ar fi vizitat biroul șerifului, trei încăperi sumar
mobilate, dar ticsite de oameni, situate la etajul trei al tribunalului
districtual, ar fi simțit o atmosferă ciudată, aproape sinistră. Agitația,
larma plină de enervare a săptămânilor recente dispăruse. O tăcere
înfiorată umplea acum odăile. Doamna Richardson, secretara biroului,
o persoană foarte realistă, căpătase peste noapte niște maniere
delicate, vorbind pe șoptite și furiș, iar bărbații în al căror serviciu
fusese angajată – șeriful și agenții săi, Dewey și echipa de agenți ai
FBI-ului – se strecurau prin camere și discutau cu voci scăzute. Aveai
impresia că, asemenea unor vânători ce se ascund în pădure, se
temeau ca nu cumva vreun zgomot sau vreo mișcare bruscă să sperie
fiarele ce se apropiau.
Se discuta. În holul hotelului Warren, unde se afla un restaurant pe
care oamenii de afaceri din Garden City îl considerau un fel de club
privat, răzbăteau ca dintr-o cavernă murmurul zvonurilor și al
speculațiilor. Un cetățean eminent, așa se auzise, era pe cale să fie
arestat. Sau se aflase că asasinatul era opera unor criminali plătiți de
dușmanii Asociației Cultivatorilor de Grâu din Kansas, o organizație
progresistă în cadrul căreia domnul Clutter jucase un rol important.
Una din numeroasele povestiri care circulau, cea mai apropiată de
adevăr, a fost relatată de un important vânzător de mașini (care a
refuzat să dezvăluie sursa):
— Se pare că a existat un om care a lucrat pentru Herb cu mult timp
în urmă, prin ’47 sau ’48. Un argat oarecare. Se pare c-a intrat la
închisoare, la închisoarea de stat, iar acolo îl obseda bogăția lui Herb.
Așa că acum o lună, când i-au dat drumul, primul lucru pe care l-a
făcut a fost să vină aici, să-i jefuiască și să-i omoare pe bieții oameni.
Dar la unsprezece kilometri spre vest, în satul Holcomb, nu a ajuns
niciun ecou al sentimentelor de neîncredere, pentru simplul motiv că
de la o vreme tragedia familiei Clutter fusese interzisă ca subiect de
discuție în cele două locuri unde trăncăneau localnicii – oficiul poștal
și restaurantul Hartman.
— Eu, una, nu vreau să mai aud niciun cuvânt, a zis doamna
Hartman. Le-am spus, nu se poate s-o ținem așa. Să nu mai avem
încredere în nimeni, să ne speriem de moarte unul pe altul. Cu alte
cuvinte, dacă vreți să discutați despre asta, nu mai călcați în localul
meu.
Myrt Clare a adoptat o atitudine tot atât de energică:
— Oamenii vin pe aici să cumpere timbre de zece cenți și-și închipuie
că-și pot petrece următoarele trei ore și treizeci și trei de minute
epuizând subiectul asasinării familiei Clutter. Îi calomniază pe alții.
Niște șerpi cu clopoței, asta sunt. N-am timp să-i ascult. Am treabă –
eu reprezint guvernul Statelor Unite. În orice caz, e morbid. Al Dewey
și polițiștii ăia brutali din Topeka și Kansas City se presupune că sunt
dați dracului. Dar nu cunosc pe nimeni care să-și închipuie că mai au
vreo șansă să-l prindă pe făptaș. Spun deci că e firesc să mai taci din
gură. Trăiești până mori și ce mai contează cum mori. Morții cu morții.
Așa că de ce să ne lamentăm doar pentru că lui Herb Clutter i-a tăiat
cineva beregata? E oricum morbid. Polly Stringer de la școală, Polly
Stringer a fost aici azi-dimineață. A spus că abia acum, după mai bine
de o lună, au început să se liniștească un pic copiii. Asta m-a făcut să
mă gândesc: Și ce dacă arestează pe cineva? Dacă o fac, va fi sigur
unul pe care-l cunoaștem cu toții. Iar asta o să pună paie pe foc, o să
fiarbă oala și mai tare, tocmai când începuse să se răcească. Ascultați
la mine, am avut deja parte de destulă agitație.

Era devreme, nici nouă, și Perry era primul client la Washateria, o

spălătorie automată. Își deschise valiza de ratan burdușită, scoase
dinăuntru un maldăr de ciorapi, chiloți și cămăși (unele ale lui, altele
ale lui Dick), le aruncă într-o mașină de spălat și vârî o fisă de plumb,
una din multele cumpărate în Mexico.
Perry era familiarizat cu aparatele unor astfel de mari întreprinderi,
deoarece le folosea deseori și cu încântare, găsind de obicei că te
„destinde foarte mult” să stai liniștit și să urmărești cum se spală
rufele. Astăzi însă nu avea acest sentiment. Îi era prea teamă. În
ciuda avertismentelor lui, Dick ieșise victorios din discuție. Iată-i întorși
în Kansas City fără un sfanț, ca să escrocheze și încă la volanul unui
Chevrolet furat! Toată noaptea conduseseră în goană, printr-o ploaie
torențială, Chevroletul înmatriculat în Iowa, oprindu-se de două ori ca
să șterpelească benzină, de fiecare dată de la automobilele parcate
pe străzi pustii din orășelele adormite. (Opera lui Perry, care se
considera „absolut formidabil”. „Doar o bucată de furtun, ăsta-i cardul
meu de credit când mă vântur prin țară.”) Ajunși la Kansas City la
răsăritul soarelui, călătorii se duseseră mai întâi la aeroport, intraseră
la toaletă și se dichisiseră, se bărbieriseră și se spălaseră pe dinți.
Peste două ore, după un somn tras în sala de așteptare a
aeroportului, se întorseseră în oraș. Apoi Dick își lăsase complicele la
Washateria, promițându-i că revine să-l ia într-o oră.
Când rufele s-au spălat și s-au uscat, Perry le-a vârât la loc în valiză.
Trecuse de zece. Dick, probabil plasând pe undeva vreun cec fals,
întârziase mult. Perry se așeză să-l aștepte și alese o bancă pe care,
la o distanță de un braț, se afla o poșetă ispititoare. Dar înfățișarea
proprietarei, cea mai voinică dintre femeile care foloseau acum
mașinile de spălat din incinta aeroportului, îl reținu. Pe vremuri, când
fusese un copil lăsat de capul lui la San Francisco, formase împreună
cu un „pui de chinezoi” (Tommy Chan? Tommy Lee?) „o echipă de
șparlit poșete”. Pe Perry îl amuza, îl înveselea amintirea unora din
escapadele lor. „Odată ne-am furișat lângă o cucoană bătrână,
bătrână bine, și Tommy i-a înșfăcat poșeta, dar ea nu voia să-i dea
drumul, era ca un tigru. Cu cât trăgea el mai tare într-o parte, cu atât
trăgea ea mai vârtos în cealaltă. Atunci m-a văzut și mi-a strigat:
«Ajută-mă! Ajută-mă!», iar eu i-am răspuns: «Ce dracu’, cucoană, eu
pe el îl ajut» și-am pocnit-o. Am lăsat-o lată pe caldarâm. Ne-am ales
cu nouăzeci de cenți, doar atât, țin minte exact. Ne-am dus la un
restaurant chinezesc și-am mâncat până am căzut sub masă.”
Lucrurile nu prea se schimbaseră. Perry avea cu vreo douăzeci de ani
mai mult și era cu vreo cincizeci de kile mai greu, și totuși situația lui
materială nu se îmbunătățise deloc. Rămăsese (lucru de necrezut
pentru o persoană cu inteligența și talentele lui!) un golan, trăind din
bani furați.
Ceasul din perete îi atrăgea mereu atenția. La zece și jumătate începu
să se neliniștească. Pe la unsprezece, picioarele îi zvâcneau de
durere, semn de panică, semn că-i intra frica în oase. Luă o aspirină și
încercă să gonească sau să atenueze, cel puțin, imaginile dureros de
vii ce i se perindau prin minte, o procesiune de viziuni oribile: Dick în
mâinile poliției, arestat poate în timp ce completa un cec fals sau
încălca vreo regulă rutieră (prilej cu care se descoperea atunci că se
afla la volanul unei mașini furate). Foarte probabil că în acea clipă
Dick era prins și înconjurat de detectivi înfuriați. Și nu discutau
fleacuri, cecuri false sau automobile furate. Crima, iată subiectul lor,
căci legătura pe care Dick fusese atât de sigur că nimeni n-o s-o facă
se stabilise. Și chiar acum, o furgonetă încărcată cu polițiști din
Kansas City gonea spre Washateria.
Dar nu, i se năzărea doar. Dick n-o să-l trădeze niciodată. Își aminti că
îl auzise adeseori spunând: „Chiar dacă m-ar stâlci în bătaie, tot nu le-
aș spune nimic”. Firește, Dick era „tare ca piatra”. Dar rezistența lui,
cum avusese Perry prilejul să cunoască, se vădea doar în situațiile
când deținea evident controlul. Deodată, un gând, căruia îi rămase
recunoscător, îi oferi o explicație mai puțin disperată a absenței
prelungite a lui Dick. Se dusese să-și viziteze părinții. Un lucru riscant,
dar Dick le era „devotat” sau așa pretindea; noaptea trecută, în timpul
lungii călătorii prin ploaie, îi spusese lui Perry: „Chiar aș vrea să-mi
văd neamurile. N-o să vorbească. Vreau să zic, n-o să-l informeze pe
ofițerul meu, n-o să facă nimic ca să mă bage în bucluc. Atât că mi-e
rușine. Mă tem de ce-o să spună maică-mea. Despre cecuri. Și c-am
întins-o așa. Aș vrea să-i sun, să aflu ce mai fac”. Lucru cu neputință,
căci familia Hickock nu avea telefon. Altfel, Perry le-ar fi telefonat să
vadă dacă nu-i cumva acolo Dick.
După câteva minute se convinsese iarăși că Dick era arestat. Durerea
din picioare i se înteți, îl săgetă prin corp, iar mirosul de spălătorie,
aburii grei îl dezgustară brusc, îl siliră să se ridice și să iasă în grabă
pe ușă. Rămase pe bordură, gata să-și verse mațele, de parcă ar fi
fost vreun bețivan. Kansas City! Știuse el, Kansas City era cu ghinion,
îl rugase pe Dick să evite orașul. Acum, poate că Dick regreta că nu l-
a ascultat. Își spuse: „Și cu mine cum rămâne? N-am decât câțiva
cenți și un pumn de fise de plumb în buzunar”. Unde să se ducă? Cine
să-l ajute? Bobo? Exclus. Poate bărbatul ei. Dacă ar fi fost după Fred
Johnson, ar fi garantat pentru Perry, spunând că-i oferă o slujbă la
ieșirea din închisoare. Dar Bobo nu-i dăduse voie. Spusese că gestul
lui Fred o să ducă la alte încurcături și poate la primejdii. Apoi îi
scrisese lui Perry ca să-i spună ce credea despre el.
O să i-o plătească el cândva, o să se distreze nițel, o să vorbească cu
ea, o să se laude cu talentele lui, o să-i relateze amănunțit ce era el în
stare să le facă celor ca ea, oamenilor respectabili, oamenilor fără griji
și înguști la minte ca Bobo. Da, o s-o facă să priceapă cât putea fi el
de primejdios și o să-i urmărească privirea. Merita desigur un drum
până la Denver. Asta o să și facă, o să plece la Denver și-o să viziteze
familia Johnson. Fred Johnson o să-l ajute s-o ia din nou de la zero.
Va trebui să-l ajute, dacă voia să scape, în sfârșit, de el.
Atunci Dick trase mașina la marginea trotuarului.
— Hei, Perry, zise el, nu te simți bine?
Vocea lui Dick parcă-i injectă în venă un narcotic fortifiant, un drog
care, odată pătruns în organism, dezlănțui un delir de senzații
contradictorii: tensiune și destindere, furie și afecțiune. Înaintă cu
pumnii strânși spre Dick.
— Ticălosule! spuse el.
Dick rânji și îi răspunse:
— Hai. O să avem din nou ce mânca.
Explicațiile erau la fel de necesare ca și scuzele, așa că în vreme ce
mâncau o porție de chili la Eagle Buffet, localul preferat al lui Dick din
Kansas City, Dick îl lămuri:
— Îmi pare rău, dragul meu, știam c-o să te neliniștești. Ți-ai închipuit
c-am încăput pe mâna vreunui polițai. Dar am avut tot timpul un noroc
formidabil și m-am gândit s-o țin tot așa.
Îi spuse că după ce-l părăsise se dusese la compania Mark Buick,
firma unde lucrase odinioară, sperând să găsească niște plăci de
înmatriculare cu care să le înlocuiască pe cele din Iowa ale
Chevroletului furat.
— Nu m-a văzut nimeni intrând și ieșind. Firma Mark se ocupa de
obicei, pe scară mare, cu mașini accidentate. Evident, am dat acolo
peste un De Sotto cu plăci de Kansas. Și unde crezi că se află acum
plăcile? Pe mașina noastră, scumpule.
După ce efectuase schimbarea, Dick aruncase plăcile din Iowa în
rezervorul municipal. Se oprise apoi la o benzinărie unde lucra un
prieten, un fost coleg de liceu pe nume Steve, pe care îl convinsese
să accepte un cec de cincizeci de dolari, un lucru pe care nu-l mai
făcuse până atunci, „să-i tragă vreo țeapă unui prieten”. Ei bine, n-o
să-l mai vadă pe Steve. O întindeau chiar în seara aceea din Kansas
City, pentru totdeauna. Așa că de ce să nu-i „ciupească” pe câțiva
dintre vechii prieteni? Stăpânit de acest gând, îi făcuse o vizită unui alt
fost coleg, vânzător la un magazin universal. Câștigul se ridica acum
la șaptezeci și cinci de dolari.
— Ei bine, în după-amiaza asta o să rotunjim suma la vreo două sute
de dolari. Am întocmit o listă a magazinelor unde dăm lovitura. Șase
sau șapte, pornind chiar de aici, zise el referindu-se la Eagle Buffet,
unde toată lumea, de la barman la chelneri, îl cunoșteau și îl plăceau,
îl porecliseră Murătură (în cinstea mâncării lui preferate). Apoi o luăm
spre Florida. Ce părere ai, scumpule? Nu ți-am promis eu c-o să ne
petrecem Crăciunul la Miami? Ca milionarii?

Dewey și colegul lui, agentul Clarence Duntz, de la Biroul de

Investigații din Kansas, stăteau și așteptau să se elibereze o masă la
restaurantul Trail Room. Uitându-se în jur, la spectacolul oferit de
chipurile obișnuite la ora prânzului, oameni de afaceri buhăiți și
fermieri cu fețe bronzate și aspre, Dewey salută câteva cunoștințe
deosebite: legistul districtului, doctorul Fenton; patronul restaurantului
Warren, Tom Mahar; Harrison Smith, care concurase anul trecut
pentru postul de procuror districtual și pierduse la alegeri în favoarea
lui Duane West. Mai era Herbert W. Clutter, proprietarul fermei River
Valley și coleg cu Dewey la școala de duminică. Stai o clipă! Oare
Herbert Clutter nu murise? Și nu luase parte Dewey la înmormântarea
lui? Și totuși era acolo, așezat într-un separeu circular dintr-un colț al
restaurantului Trail Room, cu ochii lui căprui și vii, cu bărbia lui
pătrată, cu fizicul lui arătos, neschimbat de moarte. Dar Herb nu era
singur. La aceeași masă cu el se aflau doi tineri, Dewey îi recunoscu
și îi dădu un cot lui Duntz.
— Uită-te.
— Unde?
— În colț.
— Ei, luam-ar naiba!
Hickock și Smith! Dar momentul recunoașterii a fost reciproc. Băieții
au mirosit primejdia. Au sărit prin vitrina de sticlă a restaurantului Trail
Room și, urmăriți în goana mare de Duntz și Dewey, au rupt-o la fugă
pe Main Street, au trecut de bijuteria Palmer, de magazinul universal
Norris, de Garden Cafe, apoi au dat colțul și-au luat-o spre gară, tot
apărând și dispărând, jucându-se de-a v-ați ascunselea printre șiruri
de silozuri albe. Dewey scoase pistolul, ca și Duntz, dar când țintiră se
petrecu un lucru supranatural. Dintr-odată, din nu știu ce motiv
misterios (ca într-un vis), toată lumea înota, urmăriții și urmăritorii,
înainta prin uluitoarea întindere de apă pe care Camera de Comerț din
Garden City o declara „Cel mai mare bazin de înot din lume cu intrare
liberă”. În timp ce detectivii se apropiau de prada lor înotând de zor,
ce Dumnezeu? iar? (Cum s-a petrecut? E oare cu putință să viseze?),
scena se șterse și apăru alt decor: cimitirul din Valley View, această
insulă verde și cenușie de morminte, copaci și alei înflorite, o oază
liniștită, înfrunzită, plină de șoapte, așezată ca pata răcoroasă de
umbră a unui nor pe luminoasele lanuri de grâu din nordul orașului.
Dar Duntz dispăruse și Dewey rămăsese singur cu cei pe care îi vâna.
Deși nu-i vedea, era sigur că se ascundeau printre morți, ghemuiți în
dosul unei pietre funerare, poate chiar piatra funerară a tatălui său:
„Alvin Adams Dewey, 6 septembrie 1879-26 ianuarie 1948”. Se
strecură cu revolverul în mână pe aleile solemne, până când, auzind
râsete și înțelegând de unde vin, văzu că Hickock și Smith nu se
ascundeau, ci stăteau călare pe mormântul comun – nemarcat încă
de o piatră funerară, al lui Herb și Bonnie, Nancy și Kenyon – stăteau
cu picioarele crăcănate, cu mâinile în șold, cu capul dat pe spate și
râdeau. Dewey trase… o dată… și încă o dată… Niciunul din ei nu se
prăbuși, deși fiecare fusese împușcat în inimă de trei ori. Deveniră
doar treptat transparenți, invizibili, se evaporară, iar râsul lor puternic
răsună până când Dewey se înclină în fața acestui râs, fugi de el,
cuprins de o disperare atât de dureroasă prin intensitatea ei, încât se
trezi.
Atunci avu sentimentul că e un copil de zece ani speriat și chinuit de
friguri. Părul îi era umed, cămașa i se făcuse leoarcă de transpirație și
i se lipise de corp. În cameră, o cameră din biroul șerifului unde se
încuiase înainte de a adormi cu capul pe birou, pătrundea lumina
slabă a asfințitului. Trase cu urechea și auzi sunând telefonul doamnei
Richardson în biroul de alături. Dar ea nu se afla acolo să răspundă.
Biroul era închis. Își văzu de drum, trecu nepăsător pe lângă telefonul
care suna, apoi ezită. Putea fi Marie, care dorea să știe dacă mai
rămânea la birou să lucreze și dacă să-l aștepte cu masa…
— Cu domnul A.A. Dewey, vă rog. Îl apelează Kansas City.
— Eu sunt.
— Continuă, Kansas City. Apelatul e la telefon.
— Al? Aci e fratele Nye.
— Te ascult, frate.
— Pregătește-te să auzi niște știri senzaționale.
— Sunt gata.
— Prietenii noștri sunt aici. Chiar în Kansas City.
— De unde știi?
— De fapt, nu fac chiar un secret din asta. Hickock a împânzit orașul
de cecuri. Pe numele lui.
— Pe numele lui. Asta înseamnă că n-are de gând să rămână mult
pe-aici sau că e foarte sigur pe el. Smith e cu el?
— Da, sunt într-adevăr împreună. Dar au altă mașină. Un Chevrolet
din 1956, alb-negru, cu două uși.
— Plăcile de înmatriculare sunt din Kansas?
— Din Kansas. Și ascultă, Al, avem noroc! Au cumpărat un televizor,
pricepi? Hickock i-a dat vânzătorului un cec. Când plecau, tipul a avut
inspirația să noteze numărul mașinii. L-a scris pe dosul cecului.
Permis din ținutul Johnson, nr. 16212.
— L-ai verificat?
— Ce crezi că s-a întâmplat?
— E o mașină furată.
— Fără îndoială. Dar plăcile au fost luate din altă parte. Prietenii noștri
le-au șterpelit de la un De Sotto avariat, dintr-un garaj din Kansas
City.
— Știi când?
— Ieri-dimineață. Patronul [Logan Sanford] a alergat la poliție dând
noul număr și o descriere a mașinii.
— Ce-i cu ferma Hickock? Dacă se află încă în regiune, se pare că
mai devreme sau mai târziu o să meargă acolo.
— Nu-ți face griji. O filăm. Al…
— Te ascult.
— Asta-mi doresc de Crăciun. Doar atât. S-o lămurim. S-o lămurim și
să dormim până la Anul Nou. N-ar fi un dar nemaipomenit?
— Sper să-l primești.
— Sper să-l primim amândoi.
După aceea, în vreme ce traversa gânditor piața întunecată a
tribunalului, răscolind cu picioarele mormanele uscate de frunze
nestrânse de pe jos, Dewey se minună de lipsa lui de entuziasm.
Acum, când știa că suspecții nu sunt pierduți pentru totdeauna în
Alaska, Mexic sau Tombuctu, când puteau fi arestați dintr-o clipă în
alta, de ce nu încerca o emoție firească în astfel de momente? Visul
era de vină că dispoziția lui tristă persista, făcându-l să se îndoiască
de afirmațiile lui Nye, și într-un fel să nu le creadă. Nu își închipuia că
Hickock și Smith o să fie prinși în Kansas City. Erau invulnerabili.

Pe plaja din Miami, la numărul 335, pe Ocean Drive, se află hotelul

Somerset, o clădire mică, pătrată, zugrăvită mai mult sau mai puțin în
alb, cu nuanțe de violet, printre ele și un anunț violet: „CAMERE
LIBERE – CELE MAI MICI PRETURI! AMENAJĂRI! PLAJĂ
MÂNGÂIATĂ DE BRIZA OCEANULUI”. O clădire dintr-un șir de
hoteluri de ipsos și ciment, de-a lungul unei străzi albe și melancolice.
În decembrie 1959, „amenajările de pe plajă” ale hotelului Somerset
constau din două umbrele înfipte într-un petic de nisip din dosul
hotelului. Pe o umbrelă roz scria „Servim înghețată Valentine”. La
prânz, de Crăciun, un grup de patru femei ședea sub umbrelă și pe
alături, ascultând muzică la un aparat de radio cu tranzistori. Cea de-a
doua umbrelă, albastră și purtând reclama „Bronzați-vă cu
Coppertone”, îi adăpostea pe Dick și Perry, care locuiau de cinci zile
la hotelul Somerset, într-o cameră cu două paturi care costa
optsprezece dolari pe săptămână.
— Nici nu mi-ai urat Crăciun fericit, zise Perry.
— Crăciun fericit, scumpule! Și un An Nou fericit!
Dick era în slip, dar Perry, ca și la Acapulco, refuzase să-și expună
picioarele rănite, se temea că spectacolul lor ar putea să
„impresioneze neplăcut” pe alții de pe plajă și de aceea stătea complet
îmbrăcat, cu ciorapi și pantofi. Totuși, se simțea relativ mulțumit; când
Dick se ridică și începu să facă exerciții fizice – stând în cap pentru a
impresiona doamnele de sub umbrela trandafirie –, se apucă să
răsfoiască ziarul Herald din Miami. Curând, dădu peste o relatare care
îi captă întreaga atenție. Era vorba de o crimă, de asasinarea unei
familii din Florida, domnul și doamna Cliffort Walker, băiețelul lor de
patru ani și fetița lor de doi ani. Fiecare victimă, deși nelegată și fără
căluș în gură, fusese împușcată în cap cu o armă calibru 22. Crima,
fără urme și aparent lipsită de motiv, avusese loc sâmbătă noaptea, la
19 decembrie, la căminul familiei Walker, o fermă de vite nu departe
de Tallahassee.
Perry întrerupse performanțele sportive ale lui Dick și-i citi articolul.
— Unde-am fost sâmbăta trecută?
— Vrei să știi dacă la Tallahassee?
— Eu te întreb.
Dick se concentră. Joi noaptea, făcând cu rândul la volan, plecaseră
din Kansas, trecuseră prin statul Missouri în Arkansas, apoi dincolo de
Ozarks, tocmai până în Louisiana, unde o bobină arsă îi oprise din
drum vineri dimineața. (O bobină la mâna a doua, cumpărată la
Shreveport, costase douăzeci și doi de dolari și cincizeci de cenți.) În
aceeași noapte, dormiseră în mașina parcată pe drum undeva în
apropiere de frontiera dintre Alabama și Florida. Călătoria de a doua
zi, un drum făcut pe îndelete, includea mai multe atracții turistice,
vizite la o fermă de crocodili și la alta de șerpi cu clopoței, o plimbare
într-o barcă cu fundul de sticlă pe un lac cu apa cristalină și un dejun
în tihnă, cu homari, la un restaurant pescăresc, situat la marginea
șoselei. O, ce zi plăcută! Dar amândoi se simțeau sfârșiți de oboseală
și când ajunseră la Tallahassee, se hotărâră să-și petreacă noaptea
acolo.
— Da, în Tallahassee, spuse Dick.
— Uluitor! zise Perry și parcurse din nou articolul. Știi ce nu m-ar
surprinde? Ca asasinatul să fie opera unui dement. A unui țicnit care a
citit ce s-a întâmplat în Kansas.
Fiindcă nu-i făcea plăcere să-l audă pe Perry „reluând acel subiect”,
Dick ridică indiferent din umeri, rânji și se îndreptă spre marginea
apei, unde se plimbă o vreme pe nisipul îmbibat de talazuri, oprindu-
se din când în când să culeagă o scoică. În copilărie, îl invidiase pe
fiul unui vecin care se dusese în vacanță pe coasta golfului și se
întorsese cu o cutie plină cu scoici: îl urâse atât de mult, încât îi furase
scoicile și le sfărâmase pe rând cu ciocanul. Invidia îl stăpânea tot
timpul. Ura pe oricine ajunsese ce-și dorise el sau care avea un lucru
după care tânjea.
De pildă, bărbatul pe care îl văzuse lângă piscina de la hotelul
Fontainebleau. La kilometri depărtare, învăluite în lințoliul de aburi ce
se ridica în caniculă din oceanul scânteietor, vedea turnurile hotelurilor
palide și scumpe, Fontainebleau, Eden Roc, Roney Plaza. A doua zi
de la sosirea lor la Miami, îi sugerase lui Perry să pătrundă în aceste
palate ale plăcerilor. „Poate agățăm niște femei bogate” spusese el.
Perry refuzase cu încăpățânare. Își dădea seama că oamenii s-ar fi
zgâit la ei din cauza pantalonilor și tricourilor lor kaki. De fapt, turul
prin incintele impunătoare ale hotelului Fontainebleau trecuse
neobservat, printre bărbații ce se vânturau în pantaloni scurți de plajă,
din mătase naturală cu dungi roz, și printre femeile în costume de baie
și etole de vizon. Intrușii hoinăriseră prin hol, se plimbaseră alene prin
grădină și leneviseră pe lângă piscină. Acolo îl văzuse Dick pe
bărbatul acela de aceeași vârstă cu el, de vreo douăzeci și opt sau
treizeci de ani. Ar fi putut fi un „jucător de cărți profesionist, un avocat
sau, poate, un gangster din Chicago”. Indiferent de profesiunea lui,
arăta ca și cum ar fi cunoscut din plin ce-nseamnă banii și puterea. O
blondă ce semăna cu Marilyn Monroe îl ungea cu ulei de plajă, iar
mâna lui lenevoasă și împodobită cu inele se întinsese după un pahar
de oranjadă cu gheață. Toate astea îi aparțineau lui, lui Dick, dar n-
avea să le aibă niciodată. De ce să aibă ticălosul ăla totul, iar el
nimic? De ce să se bucure „scârba aia cu bani” de tot norocul? Cu un
cuțit în mână, și el, Dick, era puternic. Ticăloșii ăștia cu bani ar trebui
să se păzească, Dick putea oricând „să-i spintece și să lase să se
scurgă pe jos puțin din norocul lor”. Dar Dick își stricase ziua. I-o
stricase blonda frumoasă care îl ungea pe tip cu ulei de plajă. Îi
spusese lui Perry: „Hai să ne cărăm dracului de aici”.
Acum, o fetiță de vreo doisprezece ani desena pe nisip siluete,
trasând cu o bucată de lemn adusă de valuri fețe mari și grosolane.
Dick, oprindu-se să-i admire opera, îi oferi scoicile adunate de el.
— Sunt bune să faci din ele ochi, îi spuse el.
Copilul primi darul, Dick îi zâmbi și îi făcu cu ochiul. Îi părea rău de
sentimentele lui pentru ea, căci interesul lui sexual față de fetițe
constituia una din slăbiciunile de care „se rușina sincer”, un secret
nemărturisit pe care spera că nimeni nu-l bănuia (deși avea motive să
creadă că Perry își dăduse seama), fiindcă alții ar fi putut să nu-l
considere „normal”. Asta, desigur, reprezenta un lucru de care el era
convins, și anume că e „normal”. Seducerea fetițelor pubere, operație
întreprinsă în decursul ultimilor ani de „opt sau nouă ori”, nu era o
probă contrarie, căci dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume, mai toți
bărbații adevărați aveau aceleași dorințe ca și el. Apucă fetița de
mână și spuse:
— Ești fetița mea. Fetița mea scumpă.
Dar copilul se opuse. Mâna ei, prinsă într-a lui, se smucea ca un pește
în undiță, iar el recunoscu expresia uimită din ochii ei din experiențele
similare ale carierei lui. Îi dădu drumul, râse ușor și spuse:
— Ne jucăm doar. Nu-ți place să te joci?
Perry, lungit încă sub umbrela albastră, urmărise scena, pricepuse
imediat țelul lui Dick și îl disprețuise. Nu avea „nici cel mai mic respect
pentru oamenii care nu se puteau stăpâni din punct de vedere
sexual”, mai ales când lipsa de stăpânire implica ceea ce el numea
„perversiune”, „hărțuirea copiilor”, „ciudățenii contra naturii” și viol. Se
gândi că-i spusese limpede lui Dick punctul lui de vedere. Într-adevăr,
n-ajunseseră ei aproape la bătaie când îl împiedicase de curând pe
Dick să violeze o fetiță îngrozită? Cu toate acestea, n-avea chef să
repete acea încercare a puterilor. Când văzu că fetița se îndepărtează
de Dick, se liniști.
În aer pluteau colinde de Crăciun. Se revărsau din aparatul de radio al
celor patru femei și se amestecau ciudat cu lumina soarelui din Miami
și cu țipetele pescărușilor, care nu închideau în veci pliscul. „O, veniți
să-L adorăm, o veniți să-L adorăm”, corul unei catedrale, o muzică
înălțătoare, îl mișcă pe Perry până la lacrimi – care nu încetară nici
când muzica se opri. Cum nu era un lucru neobișnuit să se
emoționeze astfel, reflectă la o posibilitate care exercita asupra lui „o
imensă fascinație”: sinuciderea. În copilărie se gândise deseori să se
sinucidă, dar erau reverii sentimentale născute din dorința de a-și
pedepsi tatăl, mama și alți dușmani. Începând din tinerețe, totuși,
perspectiva de a-și pune capăt vieții își pierduse tot mai mult din
caracterul fantastic. Nu trebuia să uite că sinuciderea fusese „soluția”
lui Jimmy, ca și a lui Fern. Iar în cele din urmă, ajunsese să i se pară
nu o simplă alternativă, ci o moarte semnificativă.
Oricum, nu vedea de ce-ar merita să mai trăiască. Insulele calde și
aurul îngropat, scufundarea în adâncurile albastre și sclipitoare ale
mării în căutarea comorilor, toate visurile acelea dispăruseră.
Dispăruse și „Perry O’Parsons”, numele inventat de el pentru
cântărețul senzațional de pe scenă și de pe ecran, cum sperase
aproape cu tot dinadinsul să ajungă într-o bună zi. Perry O’Parsons
murise fără să apuce să trăiască măcar. Ce-i mai rămânea? El și Dick
„alergau cot la cot într-o cursă fără finiș”, așa i se părea. Iar acum,
după mai puțin de o săptămână de când erau în Miami, trebuiau să
reia lunga călătorie. Dick, care lucrase o zi la compania de autoservire
ABC, pentru șaizeci și cinci de cenți pe oră, îi spusese: „Miami e mai
rău decât Mexicul. Șaizeci și cinci de cenți. Eu, unul, zic pas. Sunt
alb”. Așa că a doua zi, cu numai douăzeci și șapte de dolari rămași
din banii adunați în Kansas City, o porneau din nou spre vest, spre
Texas, spre Nevada, „fără o destinație anume”.
Dick, care se bălăcise în apă, se întoarse. Ud și cu răsuflarea tăiată,
căzu cu fața în jos pe nisipul lipicios.
— Cum a fost apa?
— Minunată.

Intervalul scurt dintre Crăciun și ziua de naștere a lui Nancy Clutter,

care era chiar după Anul Nou, pusese întotdeauna probleme
prietenului ei, Bobby Rupp. Își storsese mintea să găsească două
daruri potrivite pentru sărbătorile ce se succedau atât de repede. În
fiecare an, din banii câștigați lucrând vara la ferma de sfeclă a tatălui
său, cumpăra ce putea mai bun, iar în dimineața Crăciunului mergea
grăbit la casa familiei Clutter să ducă un pachet, pe care surorile lui îl
ajutau să-l învelească, sperând că darul o va surprinde și încânta pe
Nancy. Anul trecut îi dăduse un medalion de aur în formă de
inimioară. Anul acesta, prevăzător ca întotdeauna, ezitase între
parfumurile de import de la magazinul Norris și o pereche de cizme de
călărie. Apoi Nancy murise.
În dimineața de Crăciun, în loc să se grăbească la ferma River Valley,
rămase acasă, iar mai târziu, în cursul zilei, se înfruptă împreună cu
familia din masa splendidă, pentru care se spetise mama lui o
săptămână. Toți, părinții și fiecare din cei șase frați și surori, se
purtaseră grijuliu cu el din ziua tragediei. Cu toate acestea, la masă i
se repeta tot timpul că ar face bine să mănânce. Nimeni nu înțelegea
că, de fapt, el era bolnav, că durerea îl făcuse astfel, că durerea
trasase un cerc în jurul lui, din care nu reușea să scape și în care alții
nu puteau pătrunde, în afară, poate, de Sue. Până la moartea lui
Nancy nu o apreciase pe Sue, nu se simțise niciodată într-adevăr bine
lângă ea. Era atât de deosebită, lua în serios până și lucrurile pe care
nici fetele n-ar trebui să le ia în serios: tablourile, poeziile, muzica de
pian. Și, firește, era gelos pe ea. Locul ei în ochii lui Nancy, deși de un
alt ordin, fusese cel puțin egal cu al lui. Din această cauză însă era în
stare să-i înțeleagă pierderea. Fără Sue, fără prezența ei aproape
permanentă, cum ar fi putut el rezista la o astfel de avalanșă de șocuri
– crima în sine, discuțiile cu domnul Dewey, ironia tragică de a fi o
vreme suspectul principal?
Apoi, cam după o lună, prietenia lor se destrămă. Bobby mergea tot
mai rar în salonașul confortabil al familiei Kidwell, iar când o făcea,
Sue nu părea că-l mai primește cu dragă inimă. Nenorocirea e că
amândoi se străduiau să jelească și să-și amintească ceva ce de fapt
fiecare dorea să uite. Câteodată, Bobby reușea. Când juca baschet
sau gonea cu mașina pe drumurile de țară cu o sută douăzeci de
kilometri pe oră sau când, în cadrul programului de atletism pe care și-
l impusese (avea ambiția să ajungă instructor sportiv la liceu),
parcurgea lungi distanțe în fugă pe câmpiile galbene. Iar acum, după
ajută să strângă de pe masă farfuriile de sărbătoare, se hotărî să-și
pună un tricou și să alerge.
Vremea se menținea splendidă. Chiar și pentru vestul Kansasului,
renumit prin lungimea verilor indiene, părea exagerat, aerul uscat,
soarele puternic, cerul azuriu. Fermierii optimiști preziceau o „iarnă
dulce”, un anotimp atât de blând, încât vitele o să poată paște tot
timpul. Astfel de ierni sunt rare, dar Bobby își amintea de una, în anul
când începuse să-i facă curte lui Nancy. Aveau amândoi doisprezece
ani, iar la sfârșitul orelor, obișnuia să-i ducă ghiozdanul cu cărți de-a
lungul kilometrului care despărțea școala din Holcomb de ferma tatălui
ei. Deseori, dacă vremea era caldă și ardea soarele, se opreau pe
drum și se așezau pe malul râului, brațul șerpuitor, lent și cafeniu al
Arkansasului.
Nancy îi spusese odată: „Într-o vară, când ne aflam în Colorado, am
văzut de unde izvorăște râul Arkansas. Chiar locul cu pricina. Și totuși,
nu-ți venea să crezi că e într-adevăr râul nostru. Nu are aceeași
culoare. E limpede ca apa de băut. Și repede. Și plin de stânci. De
vârtejuri. Tata a prins un păstrăv”. Amintirea ei, povestea cu izvorul
râului îi rămăsese lui Bobby în minte și de la moartea ei… Ei bine, nu
știa cum să explice, dar de câte ori se uita la râul Arkansas, apa se
transforma o clipă și ceea ce vedea nu mai era o apă mâloasă
șerpuind printre câmpiile Kansasului, ci ceea ce îi descrisese Nancy,
un șuvoi din Colorado, un râu rece și cristalin, cu păstrăvi, coborând
vijelios pe o vale de munte. Așa fusese și Nancy: ca un râu tânăr plin
de energie și de veselie.
De obicei, totuși, iernile din vestul Kansasului sunt foarte aspre și
deseori chiciura de pe câmpuri și vântoasele schimbă vremea
dinaintea Crăciunului. Acum câțiva ani, ninsese în ajun și continuase
să ningă, iar când Bobby pornise a doua zi dimineață spre casa
familiei Clutter, cale de cinci kilometri, trebuise să răzbească prin
nămeții înalți. A meritat însă, căci, deși sosise înțepenit de frig și vânăt
la față, primirea care i se făcuse îl dezghețase în întregime. Nancy
fusese uimită și mândră, iar mama ei, de cele mai multe ori atât de
timidă și de distantă, îl îmbrățișase și-l sărutase, insistase să se
înfășoare într-o cuvertură și să stea lângă focul din salon. În timp ce
femeile găteau, el împreună cu Kenyon și cu domnul Clutter stătuseră
la foc spărgând nuci și castane, iar domnul Clutter spusese că-și
amintea de un alt Crăciun, când fusese de vârsta lui Kenyon: „Eram
șapte acasă. Mama, tata, două fete și noi, trei băieți. Locuiam la o
fermă destul de departe de oraș. Din cauza asta, aveam obiceiul să
facem odată toate cumpărăturile de Crăciun, un singur drum la oraș,
ca să luăm tot ce ne trebuie. În anul despre care vă spun, în dimineața
când trebuia să pornim, zăpada era mai mare ca azi, mult mai mare,
și ningea mereu cu fulgi cât cepele. Se părea c-o să ne înzăpezim de
Crăciun, fără să avem cadouri pentru pom. Mama și fetele erau foarte
amărâte. Atunci mi-a venit o idee”. A propus să înșeuze cel mai voinic
dintre caii de tracțiune, să călărească până la oraș și să se târguie
pentru toată lumea. Familia a fost de acord. I-au încredințat cu toții
economiile de Crăciun și o listă cu lucrurile pe care voiau să le
cumpere: patru metri de stambă înflorată, o minge de fotbal, o perniță
de ace, alice, comenzi atât de diverse încât se înnoptase până să le
ia. În drum spre casă, cu cumpărăturile vârâte bine într-un sac de
pânză impermeabilă, îi fusese recunoscător tatălui său că-l silise să ia
un felinar, și încântat că frâiele calului aveau clopoței, căci atât
clinchetul lor zglobiu, cât și lumina piezișă a felinarului cu gaz îl
îmbărbătau.
„Drumul înspre oraș fusese ușor, un fleac. Dar acum dispăruse, ca și
toate semnele de reper”. Pe pământ și în aer nu era decât zăpadă.
Calul, înotând până la șolduri prin ea, alunecă într-o parte. „Am scăpat
felinarul. Ne rătăciserăm în noapte. Nu mai era decât o chestiune de
timp până să adormim și să înghețăm. Da, mi-a fost frică. Dar m-am
rugat. Și l-am simțit pe Dumnezeu aproape… Niște câini urlau. M-am
luat după lătrăturile lor până ce-am văzut ferestrele unei ferme din
vecinătate. Ar fi trebuit să mă fi oprit acolo. Dar m-am gândit la ai
mei… mi-am închipuit-o pe mama în lacrimi, pe tata și pe băieți
sculându-se și pornind în căutarea mea, așa c-am mers mai departe.
Și, firește, n-am fost prea fericit când am ajuns acasă și-am văzut
ferestrele întunecate. Ușile încuiate. Am aflat că toată lumea se
culcase, pur și simplu mă uitaseră. Niciunul dintre ei nu pricepea de
ce eram așa scos din sărite. Tata mi-a spus: «Am fost siguri c-o să
rămâi peste noapte în oraș. Ce dracu’ băiete! Cine-ar fi crezut c-o să
fii atât de bleg să pleci spre casă pe un viscol atât de năprasnic?».”
Mirosul acru ca cidrul al merelor putrezite. Meri, peri, piersici și cireși:
livada domnului Clutter, prețiosul pâlc de pomi pe care îi plantase.
Alergând la voia întâmplării, Bobby nu intenționase să vină aici sau în
vreun alt loc al fermei River Valley. Era inexplicabil și se întoarse să
plece, dar reveni și o apucă spre casa albă, solidă și spațioasă.
Clădirea îl impresionase întotdeauna și-i făcea plăcere să-și închipuie
că prietena lui locuia acolo. Lipsită acum de întreținerea grijulie a
fostului proprietar, de jur împrejur începuseră să se țeasă primele
pânze de păianjen. O greblă ruginea părăsită pe alee. Pajiștea se
pârjolise și arăta jalnic. În duminica aceea fatală, ambulanțele
chemate de șerif să ia familia asasinată trecuseră pe iarbă chiar până
la ușa de la intrarea principală, iar urmele cauciucurilor se mai vedeau
încă.
Goală era și casa muncitorului angajat de domnul Clutter. Omul își
găsise o nouă locuință mai aproape de Holcomb și plecase cu familia
fără ca cineva să se mire de gestul lui, căci astăzi, deși vremea era
luminoasă, casa Clutter părea plină de umbre, tăcută, moartă. Dar în
timp ce Bobby trecea pe lângă hambar, apoi pe lângă un țarc de vite,
auzi șfichiuiala cozii unui cal. Era Babe, iapa lui Nancy, iapa cea
bătrână, ascultătoare și bălțată, cu coama ei cânepie și cu ochii ei
violet închis, ca două panseluțe. Bobby o apucă de coamă și-și frecă
obrazul de gâtul ei, așa cum făcea uneori Nancy. Babe necheză trist.
Duminica trecută, ultima dată când vizitase familia Kidwell, mama lui
Sue pomenise de Babe. Doamna Kidwell, o femeie ciudată, stătuse la
fereastră urmărind cum amurgul poleiește ușile de la stradă, ca și
preria întinsă. Și spusese așa, din senin: „Susan, știi pe cine văd tot
timpul? Pe Nancy. Călare pe Babe. Venind spre noi”.

Perry îi observă primul, doi autostopiști, un băiat și un bătrân, ducând

niște rucsacuri făcute de ei și îmbrăcați, în ciuda vântului ce bătea –
un vânt tăios, aducând nisip dinspre Texas –, doar în salopete și
cămăși subțiri de blugi.
— Hai să-i luăm, zise Perry.
Dick se opuse. Nu se împotrivea să ia oameni în mașină, cu condiția
s-arate că-și puteau plăti drumul, cel puțin „să achite vreo zece litri de
benzină”. Dar Perry, Perry cel mic, bun și inimos, îl agasa mereu pe
Dick să-i culeagă de pe șosea tocmai pe cei mai nenorociți și mai
jalnici inși. În cele din urmă, Dick se încumetă și opri mașina.
Băiatul, îndesat, cu ochii vioi, vorbăreț și cu o claie de păr cânepiu, își
manifestă zgomotos recunoștința, în timp ce bătrânul, tras și galben la
față, se strecură epuizat pe bancheta din spate și se prăbuși acolo
tăcut. Băiatul spuse:
— Chiar vă rămânem recunoscători. Johnny era gata să se
prăbușească. N-am mai mers cu mașina de la Galveston.
Perry și Dick părăsiseră acest oraș portuar de o oră, după ce-și
petrecură dimineața acolo, încercând pe la diverse birouri maritime să
găsească de lucru ca marinari. O companie le oferise un angajament
imediat pe un vas-cisternă cu destinația Brazilia și de fapt cei doi s-ar
fi aflat acum pe mare, dacă viitorul lor patron n-ar fi descoperit că
niciunul din ei nu avea diplomă de marinar sau pașaport. E straniu,
dar dezamăgirea lui Dick o întrecu pe cea a lui Perry. „Brazilia! Asta-i
țara unde construiesc o capitală nou-nouță! O ridică de la pământ.
Închipuie-ți ce-ar fi să fim acolo chiar de la începutul începutului! Și
dacă ești tâmpit, tot te îmbogățești.”
— Încotro mergeți? îl întrebă Perry pe băiat.
— La Sweetwater.
— Unde-i Sweetwater?
— E pe undeva în direcția asta. Pe undeva prin Texas. Johnny, din
spate, e bunicul meu. Are o soră care locuiește la Sweetwater.
Doamne, cel puțin așa trag nădejde. Am crezut că locuiește la Jasper,
în Texas. Dar când am ajuns la Jasper, oamenii ne-au spus că ea și
rudele ei s-au mutat la Galveston. Dar n-am găsit-o nici la Galveston,
o doamnă de-acolo ne-a spus c-au plecat la Sweetwater. Doamne, cel
puțin așa trag nădejde, să dăm de ea. Johnny, spuse el, frecând
mâinile bătrânului ca și cum ar fi vrut să i le dezghețe, mă auzi,
Johnny? Călătorim într-un Chevrolet model 1956, frumos și încălzit.
Bătrânul tuși, își clătină încet capul, închise și deschise ochii, apoi tuși
din nou.
— Hei, ascultă, ce-are? întrebă Dick.
— E din cauza căldurii din mașină, răspunse băiatul. Și a mersului pe
jos. Mergem pe jos dinainte de Crăciun. Am impresia c-am traversat
mai tot Texasul.
Cu vocea cea mai obișnuită și continuând să maseze mâinile
bătrânului, băiatul le declară că până la începutul acestei călătorii, el,
bunicul său și o mătușă locuiseră singuri la o fermă de lângă
Shreveport, statul Louisiana. Mătușa murise nu demult.
— Johnny e bolnav de aproape un an și toată munca trebuia s-o facă
mătușica. Avându-mă doar pe mine ca ajutor. Tăiam surcele pentru
foc. Tăiam surcele pe-o buturugă. Tocmai când ajunsesem la
jumătatea trebii, mătușa a zis că-i frântă de oboseală. Ați văzut
vreodată un cal cum se așeză jos și nu se mai ridică? Așa și cu
mătușica. Cu câteva zile înaintea Crăciunului omul de la care
închiriase bunicul ferma ne-a dat afară de acolo, continuă băiatul. Așa
am ajuns s-o luăm spre Texas. Căutând-o pe doamna Jackson. N-am
văzut-o niciodată, dar e soră bună cu Johnny. Cineva trebuie să ne
găzduiască. Cel puțin pe el. Nu mai poate să meargă. Noaptea trecută
ne-a plouat.
Mașina se opri. Perry îl întrebă pe Dick de ce oprise.
— Omul ăsta-i foarte bolnav, zise Dick.
— Ei și? Ce vrei să faci? Să-l dai jos?
— Gândește-te o clipă.
— Chiar ești un ticălos.
— Ce se întâmplă dacă moare?
— N-o să moară, răspunse băiatul. Dacă am răzbit până aici, o să
aștepte.
— Și ce se întâmplă dacă moare? insistă Dick. Gândește-te la urmări.
Ancheta.
— Sincer, nici nu-mi pasă. Vrei să-i dai jos din mașină? N-ai decât, fă-
o.
Perry se uită la invalidul încă somnolent, năucit, surd, și se uită și la
băiatul care îi întoarse o privire calmă, neimploratoare, „fără să-i ceară
nimic”, iar Perry își aminti cum fusese și el la aceeași vârstă,
vagabondările lui c-un bătrân.
— Hai, dă-i drumu’! Dă-i jos. Dar o să cobor și eu.
— Bine, bine, bine. Numai să nu uiți, zise Dick. Blestematule, doar tu
ești de vină.
Dick ambală motorul. Deodată, în timp ce mașina începuse iar să
înainteze, băiatul urlă:
— Stați!
Sări din mașină, o luă la fugă pe marginea drumului, se opri, se
aplecă și adună una, două, trei, patru sticle de Coca-Cola. Reveni
alergând, se urcă iar, fericit și zâmbitor.
— Cu sticlele astea faci o groază de bani, îi spuse el lui Dick. Ascultați
la mine, domnu’, zise el, dacă ați conduce încet am putea strânge o
mulțime de sticle. Din banii scoși pe ele am trăit eu și Johnny. Bani
gheață.
Dick se amuză, dar se simți de asemenea interesat și când băiatul îi
ceru să oprească din nou, îl ascultă. Comenzile de oprire veneau atât
de des, încât le luă o oră ca să parcurgă opt kilometri. Merita însă.
Copilul avea „un talent extraordinar” să descopere printre bolovanii și
pietrișul năpădit de iarbă de la marginea drumului, printre sticlele
vechi de bere, cu luciul lor cafeniu, etichetele verzui ale celor de 7-Up
sau Canada Dry. Curând și Perry își dezvoltă talentul de a descoperi
sticle. La început îi arăta doar băiatului locurile depistate de el. I se
părea lipsit de demnitate să le adune el însuși. Totul era „o mare
prostie”, doar „pentru puști”. Cu toate acestea, jocul îi trezise interesul
de odinioară pentru vânătoarea de comori și în curând se lăsă și el
antrenat în nebunia căutării sticlelor ce se puteau schimba pe bani. Se
implicase și Dick, dar o făcea cu mare seriozitate. Deși i se părea o
țicneală, putea totuși să fie o cale de-a face rost de ceva bani, în orice
caz, de câțiva dolari. Și Dumnezeu era martor că atât el, cât și Perry
aveau mare nevoie de bani. Averea amândurora se ridica în acel
moment la mai puțin de cinci dolari.
Acum toți trei, Dick, băiatul și Perry, coborau din mașină și, fără jenă,
deși cu amabilitate, își făceau concurență. Dick reuși să găsească la
un moment dat un maldăr de sticle de vin și whisky într-un șanț și se
amărî când auzi că descoperirea lui n-avea nicio valoare.
— Nici sticlele de bere nu sunt bune. Nu-mi pierd vremea cu ele de
obicei. Fii atent la sticlele pe care se plătește garantat, Dr. Pepper,
Pepsi, Coca-Cola, White Rock, Nehi.
— Cum te cheamă? îl întrebă Dick.
— Bill, răspunse băiatul.
— Ei bine, Bill, poți să-i înveți și pe alții.
Veni noaptea și cei trei se văzură siliți să renunțe la căutări, de altfel,
și din lipsă de spațiu, căci adunaseră atâtea sticle, încât abia mai
încăpeau în mașină. Portbagajul se umpluse, bancheta din spate
părea un maldăr de gunoaie strălucitoare. Pe nesimțite, ignorat de
nepotul său, care nici nu mai pomenea de el, bătrânul bolnav aproape
dispăruse sub mormanul lunecos ce se hurducăia primejdios.
— Ar fi nostim să ne ciocnim de vreo mașină, zise Dick.
Un mănunchi de lumini făcea reclamă la New Motel, care se dovedi,
când călătorii se apropiau de el, o așezare impresionantă, compusă
din bungalow-uri, un garaj, un restaurant și un bar cu cocktailuri.
Luând inițiativa, băiatul îi spuse lui Dick:
— Trageți aici. Poate că ne înțelegem cu ei. Atâta doar, lăsați-mă pe
mine să discut. Am experiență. Uneori încearcă să te înșele.
Perry nu-și putea închipui pe „nimeni destul de deștept ca să-l înșele
pe băiatul ăla”, cum a declarat mai târziu.
— Nu i-a fost deloc rușine să intre cu toate sticlele alea. Eu, unul, n-aș
fi putut, mi-ar fi fost tare rușine. Dar cei de la motel s-au dovedit
amabili. Au râs doar. Se părea că sticlele făceau doisprezece dolari și
șaizeci de cenți.
Băiatul a împărțit banii egal, luând jumătate, iar restul îl dădu
partenerilor lui și le spuse:
— Știți ce? Eu și Johnny facem cinste cu o masă bună. Vouă nu vă e
foame?
Ca întotdeauna, lui Dick îi era foame. După o activitate atât de
susținută, chiar și Perry era înfometat. Așa cum a declarat mai târziu:
— L-am instalat pe bătrân în restaurant, proptit la o masă. Arăta ca
înainte, tanatic. Și nu scotea un cuvânt. Dar ar fi trebuit să-l vedeți
cum mânca. Băiatul a comandat clătite. Spunea că îi plăceau cel mai
mult lui Johnny. Jur c-a mâncat cam treizeci. Cu un kil de unt și un
sfert de kil de sirop. Băiatul înfuleca și el de zor. Cartofi pai și
înghețată, atât voia, dar vă asigur că a mâncat pe rupte. Mă întreb
cum de nu i s-a aplecat.
În timpul mesei, Dick, care consultase o hartă, îi anunță că
Sweetwater se afla la vreo sută șaptezeci de kilometri la vest de
drumul lor, drum care avea să-i ducă prin New Mexico și Arizona în
Nevada, până la Las Vegas. Deși era adevărat, Perry își dădu seama
că Dick voia pur și simplu să scape de băiat și de bătrân. Scopul lui
Dick îi apăru clar și băiatului, dar fiind politicos, spuse:
— O, nu vă faceți griji din pricina noastră. Trec o mulțime de mașini pe
aici. Găsim noi pe cineva să ne ia.
Băiatul merse cu ei până la mașină, lăsându-l singur pe bătrân să
înghită un nou teanc de clătite. Dădu mâna cu Perry și cu Dick, le ură
un An Nou fericit și le făcu cu mâna în timp ce se pierdeau în
întuneric.

Seara de miercuri, 30 decembrie, a fost o dată memorabilă în căminul

agentului A.A. Dewey. Amintindu-și de ea mai târziu, soția sa a spus:
— Alvin cânta în baie „Trandafir galben din Texas”. Copiii se uitau la
televizor. Iar eu puneam masa în sufragerie. Să pregătesc un bufet.
Eu sunt din New Orleans. Îmi place să gătesc și să primesc musafiri,
iar mama tocmai îmi trimisese niște avocado și niște mazăre țucără,
ei, și multe alte bunătăți. Așa că mi-am zis: o să facem un bufet rece
și o să invităm câțiva prieteni, familia Murray, pe Cliff și pe Dodie
Hope. Alvin nu voia, dar l-am convins. Ce naiba! Cazul ăsta putea să
țină la infinit, iar el nu se odihnise o clipă de când începuse ancheta.
Ei bine, tocmai puneam masa când am auzit că sună telefonul și i-am
spus unuia din băieți, lui Paul, să răspundă. Paul a zis că-i pentru tata,
iar eu i-am zis: Spune-le că-i în baie. Dar Paul a zis că nu știe dacă-i
bine să răspundă așa, fiindcă la telefon era domnul Sanford care
telefona din Topeka. Șeful lui Alvin. Alvin a răspuns la telefon doar cu
prosopul pe el. M-a înfuriat foarte tare, lăsa băltoace peste tot. Dar
când m-am dus să aduc o cârpă, am văzut o nenorocire și mai mare,
cotoiul, caraghiosul de Pete, se suise pe masa din bucătărie și
înfuleca din salata de crabi. Salata preparată de mine, cu care voiam
să umplu avocadoul.
M-am pomenit după aceea că Alvin mă ia deodată în brațe și mă
strânge la piept, iar eu i-am zis: Alvin Dewey, ai înnebunit? Distracția
e distracție, dar era ud leoarcă și-mi strica rochia, iar eu, una, mă
îmbrac întotdeauna bine când am musafiri. Firește, când am înțeles
de ce mă strânge la piept, l-am strâns și eu și mai tare. Vă puteți
închipui ce însemna pentru Alvin să știe că acești oameni fuseseră
arestați. La Las Vegas. Mi-a spus că trebuie să plece imediat la Las
Vegas, iar eu l-am întrebat dacă n-ar trebui mai întâi să se îmbrace,
iar Alvin, care era nerăbdător foc, mi-a spus: „Vai, draga mea, mă tem
că ți-am stricat serata”. Nici nu mă puteam gândi la un fel mai fericit
de a o strica, dacă acest lucru însemna că în curând o să ne
întoarcem la normal. Alvin a râs, era o plăcere să-l auzi. Mă înțelegeți,
ultimele două săptămâni fuseseră cele mai rele. Pentru că în
săptămâna Crăciunului oamenii ăștia apăruseră la Kansas City,
veniseră și plecaseră fără să fie prinși și niciodată nu l-am văzut pe
Alvin mai deprimat, poate doar atunci când Alvin Junior se afla în
spital bolnav de encefalită și credeam c-o să-l pierdem. Dar nu despre
asta vreau să vă vorbesc.
I-am făcut în orice caz o cafea și i-am dus-o în dormitor, unde
credeam că se îmbracă. Dar el nu se îmbrăca. Stătea pe marginea
patului, cu capul în mâini, de parcă îl durea. Nu-și pusese nici măcar
ciorapii. Așa că i-am spus: Ce ai de gând, să faci pneumonie? Iar el
m-a privit și mi-a zis: Ascultă, Marie, trebuie ca tipii ăștia să fie
asasinii, neapărat, e singura soluție logică. Alvin e nostim. Ca atunci
când a candidat pentru prima dată la postul de șerif în ținutul Finney.
În noaptea alegerilor, când aproape fiecare vot fusese numărat și era
limpede că el ieșise, a zis – îmi venea să-l strâng de gât –, tot zicea
întruna: Nu știm până când nu e numărat ultimul buletin de vot.
I-am spus: Ascultă, Alvin, n-o lua de la capăt. Firește că ei sunt
ucigașii. El mi-a răspuns: Ce dovadă avem? Nici măcar nu putem
dovedi că vreunul din ei a călcat în casa Clutter. Mi se părea însă că
există ceva ce se putea dovedi: urmele de tălpi; oare nu lăsaseră
bestiile alea acest unic indiciu, urmele de tălpi? Alvin a zis: Da, dar nu
ne sunt de niciun folos, doar dacă băieții ăștia se întâmplă să poarte
ghetele cu care au lăsat urmele. Ele singure nu fac doi bani. I-am
spus: Foarte bine, dragă. Bea-ți cafeaua și te ajut să-ți faci bagajele.
Uneori nu te poți înțelege cu Alvin. Din cum vorbea aproape mă
convinsese că Hickock și Smith erau nevinovați, iar dacă nu erau
nevinovați n-o să mărturisească niciodată, iar dacă nu mărturiseau nu
puteau să fie condamnați în veci, dovezile fiind prea slabe. Cu toate
acestea, ce îl necăjea cel mai mult era teama că știrea ar putea să
răsufle, să se răspândească, oamenii aveau să afle adevărul mai
înainte ca agenții Biroului de Investigații din Kansas să poată porni
ancheta. Așa cum s-a și întâmplat, cei doi și-au închipuit că au fost
arestați pentru violarea condițiilor de eliberare. Și pentru că au plasat
cecuri false. Iar Alvin își dădea seama ce important era ca ei să
creadă tot timpul asta. A zis: Numele de Clutter trebuie să-i lovească
în cap ca un ciocan, să pice din senin.
Paul, trimis afară ca să ia de pe sfoară niște ciorapi de-ai lui Alvin, se
întorsese și mă urmărea cum fac bagajul. Voia să știe unde pleca
Alvin. Soțul meu l-a ridicat în brațe. A spus: Știi să ții un secret, Pauly?
Nici nu mai trebuia să-l întrebe. Amândoi băieții știu că nu trebuie să
discute despre activitatea tatălui lor, despre amănuntele pe care le
aud acasă. Așa că am zis: Pauly, îi ții minte pe cei doi oameni pe care
îi căutam? Ei bine, acum știm unde se găsesc, iar tata o să se ducă
să-i ia în primire și să-i aducă aici, la Garden City. Dar Paul l-a rugat:
Să nu faci asta, tăticule, să nu-i aduci aici. Era speriat, orice copil de
nouă ani s-ar speria. Alvin l-a sărutat. I-a spus: E în regulă, Pauly, n-o
să-i lăsăm să-i facă vreun rău nimănui. N-o să mai facă rău nimănui
de-acum înainte.

În după-amiaza aceea, la ora cinci, la vreo douăzeci de minute după

ce Chevroletul furat părăsise deșertul Nevada și intrase în Las Vegas,
lunga călătorie ajunse la capăt. Dar nu mai înainte ca Perry să fi mers
la oficiul poștal din Las Vegas, unde a cerut să i se elibereze un
pachet adresat pe numele lui la post-restant, o cutie mare de carton
expediată de el din Mexic și asigurată pentru o sută de dolari, o sumă
depășind în mod nerușinat valoarea conținutului, compus din
pantaloni scurți, blugi, cămăși uzate, lenjerie și două perechi de
bocanci cu catarame de oțel. În timp ce-l aștepta pe Perry în fața
oficiului poștal, Dick era într-o dispoziție excelentă. Ajunsese la o
hotărâre care avea să rezolve cu siguranță dificultățile de moment și
să-l îndrepte pe o cale nouă, condus de un nou ideal.
Hotărârea lui implica să se dea drept ofițer de aviație. Un proiect care
îl fascinase demult, iar Las Vegas era locul ideal pentru a-l pune în
aplicare. Alesese deja numele și gradul ofițerului, primul împrumutat
de la un fost cunoscut, pe atunci paznic la Penitenciarul de Stat din
Kansas: Tracy Hand. Dându-se drept căpitanul Tracy Hand, îmbrăcat
elegant într-o uniformă de comandă, Dick avea intenția să se plimbe
încet pe strada centrală din Las Vegas, cu cazinourile ei ce nu-și
închideau niciodată porțile. Și la cele mici, și la cele mari, și la Sands,
și la Stardust, plănuia să dea lovitura la toate, fără deosebire,
împărțind pe drum un teanc de cecuri false. Dând astfel de cecuri
douăzeci și patru de ore în șir, se aștepta să adune trei sau patru mii
de dolari într-o singură zi. Dar acesta nu era decât jumătate din planul
lui. Cea de-a doua jumătate era: Adio, Perry. Dick se săturase de el,
de muzicuța lui, de durerile și de bolile lui, de superstițiile lui, de ochii
lui plângăcioși și muieratici, de vocea lui cicălitoare și șoptită.
Bănuitor, foarte închipuit, răutăcios, era ca o nevastă de care trebuia
să scapi. Și nu era decât o singură cale: Să nu spună nimic, pur și
simplu s-o întindă.
Absorbit de planurile lui, Dick nu observă mașina poliției care îl depăși
și încetini, să-l examineze. Nici Perry, care cobora treptele oficiului
poștal ducând pe umăr cutia din Mexic, nu observă mașina
urmăritorilor și pe cei trei polițiști dinăuntru.
Ofițerii de poliție Ocie Pigford și Francis Macauley aveau permanent
în minte pagini întregi de date memorate, inclusiv descrierea unui
Chevrolet tip 1956, alb cu negru, cu placa de înmatriculare de Kansas
cu numărul Jo 16212. Nici Perry și nici Dick nu și-au dat seama că-i
urmărește mașina poliției nici când au pornit de la oficiul poștal și nici
când Dick conducea, iar Perry îi dădea instrucțiuni în privința direcției,
trecură de cinci cvartale spre nord, apoi o luară la stânga, apoi la
dreapta, mai merseră vreo patru sute de metri și opriră în fața unui
palmier aproape uscat și a unui anunț ale cărei litere se șterseseră, cu
excepția a trei dintre ele: „OOM”.
— Aici e? întrebă Dick.
În timp ce mașina poliției parcă alături, Perry dădu afirmativ din cap.

Divizia de detectivi de la închisoarea din Las Vegas are două camere

de interogatoriu – încăperi luminate fluorescent, de trei metri pe patru,
cu pereți și tavan din Celotex. În fiecare cameră, în afara unui
ventilator electric, a unei mese de metal și a unor scaune pliante de
metal există microfoane camuflate, magnetofoane ascunse și,
montată într-o ușă, o fereastră-oglindă de observație. Sâmbătă, în a
doua zi a anului 1960, amândouă camerele erau rezervate pentru ora
două după-amiază – ora aleasă de cei patru detectivi din Kansas
pentru prima lor confruntare cu Hickock și Smith.
Puțin înainte de clipa hotărâtă, cvartetul de agenți ai Biroului de
Investigații din Kansas, Harold Nye, Roy Church, Alvin Dewey și
Clarence Duntz, se adună pe un coridor de lângă camerele de
interogatoriu. Nye avea temperatură.
— Din cauza gripei. Dar mai ales a nervozității, i-a declarat el mai
târziu unui ziarist. Așteptam de două zile la Las Vegas, luasem primul
avion după ce vestea arestării lor ajunsese la cartierul nostru general
din Topeka. Restul echipei, Al, Roy și Clarence, au venit cu mașina,
avuseseră și ei o călătorie îngrozitoare. Fusese o vreme oribilă. Își
petrecuseră ajunul Anului Nou înzăpeziți într-un motel din
Albuquerque. Dumnezeule, când în sfârșit au ajuns la Las Vegas,
aveau nevoie de whisky bun și de vești bune. Îi așteptam cu
amândouă. Autoritățile semnaseră ordinele de extrădare. Mai mult
decât atât: aveam ghetele, ambele perechi, iar tălpile lor, cea ca o
labă de pisică și cea în formă de romburi se potriveau perfect cu
fotografiile în mărime naturală ale urmelor descoperite în casa Clutter.
Ghetele se găseau într-o cutie plină de diferite lucruri, ridicată de
băieți de la oficiul poștal înainte de căderea cortinei. Cum i-am spus
lui Al Dewey: ce s-ar fi întâmplat dacă mașina poliției ar fi ajuns cu
cinci minute mai devreme? Chiar și așa, dovezile noastre erau foarte
slabe, nimic care să nu poată fi dezmințit de făptași. Dar țin minte, în
timp ce așteptam pe coridor, țin minte că tremuram de febră și eram
îngrozitor de nervos, dar plin de încredere. Toți eram plini de
încredere. Simțeam că eram aproape de adevăr. Church și cu mine
primiserăm însărcinarea să smulgem adevărul de la Hickock. Smith
era pe mâna lui Al și a bătrânului Duntz. Pe atunci nu văzusem
suspecții, cercetasem doar obiectele lor și pregătisem ordinele de
extrădare. Nu-l văzusem niciodată pe Hickock până ce-a fost adus în
camera de interogatoriu. Mi-l închipuisem mai voinic. Mai musculos.
Nu ca pe un copil jigărit. Avea douăzeci și opt de ani, dar arăta ca un
copil. Era mort de foame. Purta o cămașă albastră, pantaloni kaki,
șosete albe și pantofi negri. Am dat mâna. Mâna îi era mai uscată ca
a mea. Curat, politicos, cu o voce plăcută și o dicție bună, un tip cu un
aer destul de decent și cu un zâmbet foarte dezarmant, iar la început
zâmbea tot timpul. „Domnule Hickock”, am spus, „mă numesc Harold
Nye, iar acesta e domnul Roy Church. Suntem agenți speciali ai
Biroului de Investigații din Kansas și am venit să discutăm despre
încălcarea condițiilor de eliberare. Firește, nu aveți obligația să
răspundeți la întrebările noastre și orice declarați poate fi folosit ca
probă împotriva dumneavoastră. Aveți dreptul să apelați la un avocat
oricând. Nu vom face uz de forță, nu venim cu amenințări, dar nici cu
promisiuni”. Era cât se poate de calm.

— Cunosc formalitățile, răspunse Dick. Am mai fost anchetat.

— Ei bine, domnule Hickock…
— Spuneți-mi Dick.
— Dick, vreau să ne vorbești despre ce-ai făcut de când ai fost
eliberat condiționat. Conform informațiilor noastre, ai întreprins cel
puțin două mari operații de plasare de cecuri false în Kansas City.
— Mda. Am împărțit destule.
— Poți să ne dai o listă?
Arestatul, mândru evident de singurul lui dar autentic, o memorie
minunată, recită numele și adresele a douăzeci de magazine,
restaurante și garaje din Kansas City, amintindu-și cu precizie
„cumpărăturile” făcute la fiecare și suma trecută pe cec.
— Sunt curios, Dick. Cum se face că primesc toți cecurile tale? Aș
vrea să știu și eu secretul.
— Iată secretul: oamenii sunt fraieri.
— Perfect, Dick, spuse Roy Church. Foarte amuzant. Hai să uităm o
clipă de cecurile astea.
Deși vorbește de parcă gâtlejul îi e căptușit cu peri aspri, iar mâinile îi
sunt atât de bătătorite încât ar fi putut să izbească cu pumnii în ziduri
de piatră (isprava lui preferată, de fapt), există oameni care s-au
înșelat asupra lui Church, luându-l drept un omuleț amabil, un fel de
unchi chel și rumen în obraji.
— Dick, zise el, ce-ar fi dacă ne-ai spune ceva despre trecutul familiei
tale?
Arestatul încercă să-și aducă aminte. Odinioară, când avea nouă sau
zece ani, tatăl lui se îmbolnăvise.
„Suferea de febră aftoasă”, iar boala ținuse luni întregi, în care timp
familia trăise din ajutorul bisericii și din mila vecinilor, „altminteri am fi
murit de foame”. Cu excepția acestei întâmplări, avusese o copilărie
normală.
— N-am înotat niciodată în bani, dar nici n-am ajuns vreodată la sapă
de lemn, zise Hickock. Am avut întotdeauna haine curate și ceva de
mâncare. Cu toate astea, tata era foarte sever. Nu se simțea fericit
dacă nu mă punea la treabă. Dar ne-am înțeles foarte bine, nu ne-am
certat niciodată rău. Pe de altă parte, nici părinții mei nu se certau.
Nu-mi amintesc nici măcar o singură ceartă. Mama e o ființă
minunată. Și tata e un om cumsecade. Aș zice c-au făcut tot ce-au
putut pentru mine.
Școala? Ei bine, Dick credea c-ar fi devenit mai mult decât un simplu
elev mediocru dacă ar fi dedicat cărților o parte din timpul „irosit” cu
sportul.
— Baseball. Fotbal. Am fost în toate echipele. După ce-am terminat
liceul aș fi putut să mă duc la colegiu cu o bursă de fotbalist. Voiam să
studiez ingineria, dar chiar cu o bursă, cursurile costă o groază. Nu
știu, mi s-a părut mai sigur să-mi găsesc o meserie.
Înainte de a împlini douăzeci și unu de ani, Hickock fusese și acar, și
șofer de ambulanță, și vopsitor de mașini, și mecanic auto. Se mai
căsătorise și cu o fată de șaisprezece ani.
— Carol. Tatăl ei era preot. Nu putea să mă sufere. Zicea că sunt o
nulitate. S-a împotrivit din răsputeri. Dar eu o iubeam nebunește pe
Carol, încă o mai iubesc. E o prințesă în toată regula. Dar, să vedeți,
am avut trei copii. Băieți. Și eram prea tineri ca să avem trei copii.
Poate că n-aș fi făcut datorii atât de mari dac-aș fi putut câștiga ceva
bani în plus. Am încercat.
Încercase la jocurile de noroc și începuse să falsifice cecuri,
experimentând și alte escrocherii. În 1958 un tribunal din ținutul
Johnson l-a condamnat pentru spargere la cinci ani detenție în
Penitenciarul de Stat din Kansas City. Tot pe atunci Carol îl părăsise,
iar el se căsătorise cu o altă fată de șaisprezece ani.
— Oribil de meschină. Și ea, și familia ei. A divorțat de mine când mă
aflam în închisoare. Nu mă plâng. În august, când am ieșit, mi-am
închipuit că am toate șansele să încep o viață nouă. Am găsit o slujbă
la Olathe, locuiam cu ai mei și îmi petreceam serile acasă. Îmi mergea
bine…
— Până la 12 noiembrie, zise Nye și Hickock nu păru să-l înțeleagă.
În ziua când te-ai lăsat de o meserie rentabilă și-ai început să plasezi
cecuri false. De ce-ai făcut-o?
— E o poveste întreagă, spuse Hickock și oftă.
Apoi, în timp ce fuma o țigară oferită de Nye și aprinsă de politicosul
Church, continuă:
— Perry, prietenul meu, Perry Smith, a fost eliberat condiționat în
primăvară. Mai încolo, când am ieșit și eu, mi-a trimis o scrisoare.
Expediată din Idaho, în scrisoare îmi amintea de planul pe care îl
discutaserăm. Despre Mexic. Ideea era să plecăm la Acapulco, într-o
stațiune, să cumpărăm un vas de pescuit, să-l conducem singuri și să
luăm cu noi turiști care voiau să pescuiască la adâncime.
— Vasul ăsta, zise Nye, cum intenționați să-l plătiți?
— Ajung și aici, zise Hickock. Să vedeți, Perry mi-a scris că are o soră
care locuiește la Fort Scott. Și că ea avea să-i dea o groază de bani.
Câteva mii de dolari. Bani pe care i-i datora tatăl său din vânzarea
unei proprietăți în Alaska. Mi-a scris că vine la Kansas să ridice banii.
— Și cu ăștia cumpărați un vas.
— Chiar așa.
— Numai că lucrurile au ieșit altfel.
— S-a întâmplat că Perry a venit cam peste o lună. L-am întâlnit la
autogara din Kansas City…
— Când? întrebă Church. În ce zi a săptămânii?
— Într-o marți.
— Și când ați plecat la Fort Scott?
— Sâmbătă.
— Pe paisprezece noiembrie.
Ochii lui Dick scăpărară de mirare. Îți puteai da seama că se întreba
cum de știa Church atât de sigur data. În grabă, căci era prea
devreme să-i stârnească bănuielile, detectivul zise:
— La ce oră ați plecat la Fort Scott?
— După-amiază. Am avut puțină treabă la mașina mea și am mâncat
o porție de chili la restaurantul West Side. Trebuie să fi fost ora trei.
— Pe la trei. Sora lui Smith vă aștepta?
— Nu, fiindcă, să vedeți, Perry i-a pierdut adresa. Și n-avea telefon.
— Atunci cum vă așteptați s-o găsiți?
— Întrebând la oficiul poștal.
— Ați întrebat?
— Perry a întrebat. I-au spus că s-a mutat. În Oregon, credeau ei. Dar
nu lăsase nicio adresă unde să i se trimită corespondența.
— Trebuie să fi fost o adevărată lovitură pentru voi. După ce v-ați
bizuit pe o sumă de bani atât de mare.
— Ei bine, ne hotărâserăm să plecăm neapărat în Mexic, recunoscu
Hickock. Altminteri, n-aș fi plasat niciodată cecurile alea. Dar am
sperat… Ascultați-mă, vă spun adevărul. Mi-am închipuit că de îndată
ce ajungem în Mexic și o să începem să câștigăm bani, o să pot să le
achit. Vreau să zic, cecurile.
— O clipă, Dick, interveni Nye.
Nye e un ins scund, foarte nerăbdător, care își stăpânește cu greu
vigoarea agresivă, ca și talentul pentru un limbaj aspru și fără
înconjur.
— Am vrea să mai auzim câte ceva despre călătoria la Fort Scott, zise
el, luând-o mai domol. Când ați descoperit că sora lui Smith nu se mai
află acolo, ce-ați făcut?
— Am dat o raită prin oraș. Am băut o bere. Ne-am întors.
— Vrei să spui că v-ați întors acasă?
— Nu. La Kansas City. Ne-am oprit la restaurantul Zesto. Am mâncat
hamburgeri. Ne-am încercat norocul la Cherry Row.
Nici Nye și nici Church nu știau ce-i Cherry Row.
— Glumiți? zise Hickock. Orice polițist din Kansas știe.
Când detectivii și-au mărturisit din nou ignoranța, Dick le explică pe
larg că Cherry Row era un parc unde întâlneai mai ales prostituate și
adăugă:
— Dar și destule amatoare. Surori medicale. Secretare. Am avut
întotdeauna un noroc chior acolo.
— Și în seara aceea ați avut noroc?
— Am avut ghinion. În cele din urmă, am dat peste niște dame.
— Cum le cheamă?
— Mildred. Pe cealaltă, amica lui Perry, cred c-o chema Joan.
— Descrie-mi-le.
— Poate că erau surori. Amândouă blonde. Plinuțe. Nu-mi amintesc
prea bine. Să vedeți, cumpărasem o sticlă de cocktail, Orange
Blossom, adică oranjadă cu vodcă, și mă cam amețisem. Le-am dat și
fetelor ceva de băut și-am plecat cu ele cu mașina la Fun Heaven.
Bănuiesc că dumneavoastră, domnilor, n-ați auzit niciodată de Fun
Heaven.
Nu auziseră.
Hickock rânji și dădu nepăsător din umeri.
— Se află pe șoseaua Blue Ridge. La treisprezece kilometri sud de
Kansas City. O combinație între local de noapte și motel. Plătești zece
dolari și ți se dă cheia de la o căsuță.
În continuare le descrise căsuța unde pretindea că-și petrecuseră
noaptea cei patru: paturi duble, un vechi calendar oferit de Coca-Cola,
un aparat de radio care nu mergea decât dacă plăteai douăzeci și
cinci de cenți. Siguranța lui Dick, explicațiile detaliate date de el,
prezentarea convingătoare a unor amănunte verificabile îl
impresionară pe Nye, deși, firește, băiatul mințea. Nu-i așa? Fie din
pricina gripei și a temperaturii, fie din pricina unei scăderi bruște a
încrederii în sine, pe Nye îl năpădise o sudoare rece.
— A doua zi dimineață, ne-am trezit că ne-au tras pe sfoară și c-au
întins-o cu banii noștri, zise Hickock. De la mine nu s-au ales cu cine
știe ce. Dar lui Perry i-au luat portofelul cu vreo patruzeci și cinci de
dolari înăuntru.
— Ce-ați făcut atunci?
— N-aveam ce face.
— Ați fi putut să anunțați poliția.
— Ei, asta-i acuma. Fiți serios. Auzi, să anunțăm poliția. Dacă vreți să
știți, un om eliberat condiționat n-are dreptul să bea. Sau să se înhaite
cu un alt fost deținut…
— Foarte bine, Dick. Asta a fost duminică. Pe 15 noiembrie. Spune-ne
ce-ați făcut în acea zi, din clipa când ați plecat din Fun Heaven.
— Ei bine, ne-am luat micul dejun la un restaurant de la șosea unde
opresc camioane, lângă Happy Hill. Apoi am mers la Olathe și l-am
lăsat pe Perry la hotelul unde locuia. Aș spune că asta s-a întâmplat
pe la unsprezece. După aceea m-am dus acasă și am cinat împreună
cu familia. Ca în fiecare duminică. M-am uitat la televizor, era un meci
de baschet sau poate de fotbal. Eram foarte obosit.
— Când l-ai văzut din nou pe Perry Smith?
— Luni. A venit la locul meu de muncă. Atelierul de reparații auto al lui
Bob Sands.
— Despre ce-ați discutat? Despre Mexic?
— Ideea ne atrăgea încă, chiar dacă nu aveam bani să facem tot ce
plănuiserăm – să ne apucăm de o combinație acolo. Doream însă să
plecăm și se părea că merită riscul.
— Merita să stai din nou la închisoarea din Lansing?
— Nu ne-am gândit la asta. Să vedeți, n-aveam intenția să ne mai
întoarcem în Statele Unite.
Nye, care lua notițe într-un carnet, spuse:
— A doua zi după ce-ați plasat cecurile false, adică pe data de 21, tu
și prietenul tău Smith ați dispărut. Ascultă, Dick, te rog să-mi explici
ce-ați făcut de atunci și până în momentul când ați fost arestați aici la
Las Vegas. În linii generale.
Hickock fluieră și-și dădu ochii peste cap. „Mamă!”, exclamă el, apoi,
apelând la memoria lui aproape perfectă, începu să descrie lunga
călătorie, cei aproximativ cinci mii de kilometri pe care el și Smith îi
parcurseseră în ultimele șase săptămâni. A vorbit timp de o oră și
douăzeci și cinci de minute – de la trei fără zece până la patru și un
sfert, și a povestit, în vreme ce Nye încerca să noteze, despre șosele,
hoteluri, moteluri, râuri, orașe și orășele, o avalanșă de nume
încurcate: Apache, El Paso, Corpus Christi, Santillo, San Luis Potosí,
Acapulco, San Diego, Dallas, Omaha, Sweetwater, Stiliwater, Tenville
Junction, Tallahassee, Needles, Miami, hotel Nuevo Waldorf, hotel
Somerset, hotel Simone, motelul Arrowhead, motelul Cherokee și
multe, multe altele. A dat numele celui căruia îi vânduse în Mexic
propria lui mașină, Chevroletul model 1949, și a mărturisit că furase
un alt model mai nou în Iowa. I-a descris pe cei întâlniți de el și de
complicele lui: o văduvă mexicană, bogată și ahtiată după dragoste;
Otto, „milionarul” neamț; un cuplu „colosal” de boxeri negri, la volanul
unui Cadillac mov, „colosal”, proprietarul orb al unei ferme de șerpi cu
clopoței din Florida; un bătrân pe moarte cu nepotul lui și mulți alții.
Când încheie, își încrucișă brațele pe piept și zâmbi satisfăcut, ca și
cum s-ar fi așteptat la laude pentru umorul, claritatea și candoarea
poveștii lui de aventuri.
Nye însă, urmărind relatarea, nota cu repeziciune, iar Church, bătând
alene cu pumnul în palma celeilalte mâini, tăcu. Și deodată zise:
— Cred că știi de ce-am venit aici.
Gura lui Hickock se contractă, ca de altfel întregul trup.
— Cred că-ți dai seama că n-am fi venit tocmai până în Nevada doar
ca să discutăm cu doi escroci oarecare, experți în cecuri false.
Nye închise carnetul. Și el își pironise privirea asupra arestatului.
Observă că îi apăruseră niște vinișoare pe tâmpla stângă.
— Nu-i așa, Dick?
— Ce anume?
— Că n-am venit până aici ca să discutăm despre cecuri.
— Nu văd niciun alt motiv.
Nye desena un pumnal pe coperta carnetului său. În același timp zise:
— Spune-mi, Dick, ai auzit vorbindu-se de asasinarea familiei Clutter?
Apoi, cum a scris mai târziu în raportul oficial al anchetei, notă:
„Suspectul a reacționat violent și vizibil. S-a făcut cenușiu la față. Au
început să-i zvâcnească pleoapele”.
— Ei, asta e. Ia stați așa, zise Hickock. Fiți serioși. Eu nu sunt
criminal, ce dracu’!
— Întrebarea, zise Nye, era dacă ai auzit de asasinarea familiei
Clutter.
— Se poate să fi citit undeva despre ea, spuse Hickock.
— O crimă oribilă. Oribilă. Lașă.
— Și aproape perfectă, zise Nye. Dar ai făcut două greșeli, Dick, ai
lăsat un martor. Un martor în viață. Care o să depună mărturie la
tribunal. Care o să stea în boxa martorilor și-o să povestească juriului
cum Richard Hickock și Perry Smith au legat la mâini, la picioare și la
gură patru oameni lipsiți de apărare și i-au omorât.
Dick se congestionă.
— Martori în viață! Nu se poate!
— Asta fiindcă îți închipui că i-ai curățat pe toți?
— Am spus să încetați. Nimeni n-o să poată stabili vreo legătură între
mine și crima asta blestemată. Cecurile sunt o găinărie. Eu nu sunt
criminal, ce dracu’!
— De ce ne-ai mințit, atunci? îl întrebă înfuriat Nye.
— Nu v-am spus decât adevărul, dă-o dracului.
— Uneori. Nu întotdeauna. De pildă, ce-i cu acea după-amiază de
sâmbăta, pe 14 noiembrie? Ai zis c-ați plecat cu mașina la Fort Scott.
— Da.
— Și că atunci când ați ajuns acolo v-ați dus la oficiul poștal.
— Da.
— Ca să luați adresa surorii lui Smith?
— Exact.
Nye se ridică. Se duse până-n dosul scaunului lui Hickock, își așeză
mâinile pe spătarul scaunului și se aplecă de parcă ar fi vrut să-i
șoptească prizonierului la ureche:
— Perry Smith n-are nicio soră la Fort Scott. Și nici n-a avut vreodată.
Iar sâmbătă după-amiază, oficiul poștal din Ford Scott s-a întâmplat
să fie închis.
Apoi adăugă:
— Gândește-te la ce ți-am spus, Dick. Deocamdată, asta-i tot. O să
discutăm mai târziu cu tine.
După plecarea lui Hickock, Nye și Church traversară coridorul și,
privind prin fereastra-oglindă din ușa camerei de interogatoriu,
urmăriră interogarea lui Perry Smith, o scenă vizibilă, dar nu și
audibilă. Nye, care-l vedea pe Smith pentru prima dată, era fascinat
de picioarele lui atât de scurte, încât tălpile, mici ca ale unui copil, nici
nu-i ajungeau la dușumea. Capul lui Smith, părul țeapăn de indian,
tenul brun de irlandezo-indian și trăsăturile obraznice, de spiriduș, îi
amintiră de sora suspectului, simpatica doamnă Johnson. Dar acest
bărbat-copil, îndesat și deformat, nu era drăguț. Vârful roz al limbii îi
tot ieșea printre dinți, jucând ca limba unei șopârle. Fuma o țigară și,
judecând după felul regulat în care scotea fumul, Nye deduse că era
încă „virgin”, cu alte cuvinte că nu fusese informat încă asupra
scopului real al interogatoriului.

Nye avea dreptate. Căci Dewey și Duntz, doi profesioniști plini de

răbdare, conduseseră treptat istoria vieții prizonierului lor la
evenimentele din ultimele șase săptămâni, apoi le concentraseră și pe
acestea într-o recapitulare a acelui sfârșit crucial de săptămână, de
sâmbătă la prânz până duminică la prânz, de pe 14 pe 15 noiembrie.
Acum, după ce petrecuseră trei ore pregătind terenul, se apropiau de
obiectiv.
— Perry, hai să recapitulăm situația, zise Dewey. Așadar, ai fost
eliberat cu condiția să nu te întorci în Kansas.
— Statul florii-soarelui. Am plâns de n-am mai putut.
— Dac-ai plâns atâta, de ce te-ai mai întors? Trebuie să fi avut un
motiv foarte puternic.
— V-am spus. Să-mi văd sora. Să-mi iau banii de la ea.
— A, da. Sora pe care tu și Hickock ați încercat s-o găsiți la Fort Scott.
Perry, la ce depărtare se află Fort Scott de Kansas City?
Smith clătină din cap. Nu știa.
— Ascultă, cât timp ți-a trebuit ca să ajungi acolo cu mașina?
Niciun răspuns.
— O oră? Două? Trei? Patru?
Prizonierul declară că nu-și amintește.
— Firește că nu poți. Fiindcă n-ai fost în viața ta la Fort Scott.
Până atunci niciunul din detectivi nu pusese la îndoială afirmațiile lui
Smith. Perry se suci pe scaun. Își umezi buzele cu vârful limbii.
— De fapt, nimic din ce ne-ai spus nu-i adevărat. N-ai călcat niciodată
la Fort Scott. N-ai agățat două fete și nici nu le-ai dus la vreun motel…
— Ba da. Nu glumesc.
— Cum le chema?
— Nu le-am întrebat.
— Tu și Hickock v-ați petrecut noaptea cu aceste femei și nu le-ați
întrebat cum le cheamă?
— Nu erau decât niște prostituate.
— Cum se chema motelul?
— Întrebați-l pe Dick. El știe. Nu țin niciodată minte prostii de-astea.
Dewey se adresă colegului său:
— Clarence, cred c-a venit vremea să-l lămurim pe Perry.
Duntz se aplecă înainte. E un boxer de categorie grea și are agilitatea
firească a unuia de categorie semimijlocie, deși ochii îi sunt leneși și
aproape acoperiți de pleoape. Vorbește tărăgănat. Fiecare cuvânt,
rostit anevoie, cu accentul crescătorilor de vite, iese tărăgănat dintre
buze.
— Da, dom’le, zise el, a cam venit timpul.
— Fii atent, Perry, domnul Duntz o să-ți spună unde ai fost cu
adevărat în acea sâmbătă noapte. Unde-ai fost și ce-ai făcut.
— Ai omorât familia Clutter, zise Duntz.
Smith înghiți în sec. Începu să-și frece genunchii.
— Ai fost la Holcomb, Kansas. În casa domnului Herbert W. Clutter. Și
înainte să pleci de-acolo, i-ai omorât pe toți.
— Niciodată. Niciodată.
— Ce niciodată?
— Niciodată n-am cunoscut pe cineva cu acest nume. Clutter.
Dewey îl făcu mincinos, apoi, scoțând la iveală atuul pe care cei patru
detectivi se hotărâseră să-l joace, îi spuse:
— Avem un martor în viață, Perry. Cineva pe care voi, băieți, l-ați
scăpat din vedere.
Se scurse un minut întreg, iar Dewey simți că triumfă din cauza tăcerii
lui Smith, căci un om nevinovat i-ar fi întrebat cine e acest martor și
cine sunt acești Clutteri, și de ce își închipuie că i-a omorât el sau, în
orice caz, ar spune ceva. Smith însă ședea tăcut și-și strângea
genunchii.
— Ei, Perry?
— Aveți o aspirină? Mi-au luat aspirinele.
— Te simți rău?
— Mă dor picioarele.
Era ora cinci și jumătate. Premeditat, Dewey întrerupse ancheta
brusc.
— O să reluăm discuția mâine, zise el. Apropo, știi ce e mâine? Ziua
de naștere a lui Nancy Clutter. Ar fi împlinit șaptesprezece ani.

„Ar fi împlinit șaptesprezece ani”. în zori, chinuit de insomnie, Perry se

întrebă (își aminti el mai târziu) dacă într-adevăr în ziua aceea era
aniversarea nașterii fetei și ajunse la concluzia că nu, că totul nu era
decât o manevră ca să-l intimideze, ca și povestea aiurită cu „un
martor în viață”. Cu neputință. Sau poate că se refereau la… Dac-ar
putea să discute cu Dick! Dar el și Dick fuseseră despărțiți. Pe Dick îl
închiseseră într-o celulă de la alt etaj. „Fii atent, Perry, domnul Duntz
o să-ți spună unde ai fost cu adevărat…” Pe la jumătatea
interogatoriului, când începuse să bage de seamă numărul aluziilor la
un anumit sfârșit de săptămână din noiembrie, se concentrase pentru
ceea ce știa că va urma, și totuși când a fost acuzat de crimă, când
cowboy-ul ăla voinic, cu vocea lui adormită, a spus: „Ai omorât familia
Clutter”, la dracu’, era să moară pe loc, asta-i. În două secunde parcă
slăbise cinci kile. Slavă Domnului că nu le-a dat ocazia să observe.
Sau spera că n-au observat. Iar Dick? Probabil c-au încercat și cu el
aceeași șmecherie. Dick era șiret, un artist capabil să-i convingă, dar
pe „curajul” lui nu te puteai bizui, intra prea repede în panică. Chiar și
așa, indiferent cât l-ar fi constrâns, Perry era sigur că Dick o să
reziste. Doar dacă voia să fie spânzurat. „Și înainte să pleci de-acolo,
i-ai omorât pe toți”. Nu l-ar mira dacă toți foștii delincvenți din Kansas
ar fi fost acuzați de asta. Cei doi detectivi trebuie să fi interogat sute
de persoane și, fără îndoială, să fi acuzat zeci dintre ele. El și Dick nu
erau decât doi în plus. Pe de altă parte, ei bine, ar fi trimis statul
Kansas patru agenți speciali la șase sute de kilometri doar ca să
aresteze doi fraieri care își încălcaseră condițiile de eliberare? Poate
c-au descoperit ceva din întâmplare, pe cineva – „un martor în viață”.
Da, era cu neputință. Doar dacă… Și-ar fi dat un braț, un picior să
poată vorbi cu Dick numai cinci minute.
Iar Dick, și el treaz în celula lui, cu un etaj mai jos, dorea și el la fel de
tare (cum și-a amintit mai târziu) să discute cu Perry – să afle ce le-a
spus fraierul. Dumnezeule, nu te puteai bizui pe Perry să-și
amintească oricât de vag alibiul cu Fun Heaven, cu toate că-l
discutaseră destul de des. Iar când ticăloșii ăștia îl amenințaseră cu
un martor! Paria zece contra unu că stârpitura de Perry își închipuise
că ei se refereau la un martor ocular. Pe când el, Dick, își dăduse
imediat seama cine putea fi acel așa-numit martor: Floyd Wells,
vechiul său prieten și tovarăș de celulă. În timpul ultimelor săptămâni
de închisoare, Dick plănuise să-l înjunghie pe Floyd, să-l înjunghie în
inimă cu un șiș făcut de el, și ce prost fusese că n-o făcuse. Cu
excepția lui Perry, Floyd Wells era singura ființă umană capabilă să
lege numele lui Hickock de cel al familiei Clutter. Floyd, cu umerii lui
gârboviți și cu bărbia căzută. Dick își închipuise c-o să-i fie prea frică.
Ticălosul aștepta probabil vreo răsplată grasă, eliberarea condiționată
sau bani, ori amândouă. Dar mai degrabă o să înghețe iadul decât să
capete Wells așa ceva. Căci trăncănelile unui deținut nu constituie
dovezi. Dovada o constituie amprentele, martorii, o mărturisire. La
dracu’, dacă toți țărănoii ăștia se bazau pe vreo istorie de-a lui Floyd
Wells, atunci n-avea de ce să se neliniștească. În fond, Floyd nu era
nici pe jumătate atât de primejdios ca Perry. Perry, dacă îl lăsau nervii
și mărturisea, putea să-i vâre pe amândoi la Colț. Și, deodată,
întrezări adevărul: pe Perry ar fi trebuit să-l omoare. Pe un drum de
munte din Mexic. Sau în timp ce parcurgeau pe jos deșertul Mojave.
De ce nu-i venise ideea până acum? Căci acum, acum era prea
târziu.
În cele din urmă, în după-amiaza aceea, la trei și cinci, Smith
recunoscu falsitatea poveștii cu Fort Scott.
— A fost o istorie spusă de Dick familiei lui. Ca să poată lipsi peste
noapte. Ca să bea. Să vedeți, tatăl lui Dick îl păzea cu strășnicie – se
temea c-o să încalce condițiile eliberării. Așa c-am inventat pretextul
cu soră-mea. Doar ca să-l liniștească pe domnul Hickock.
Altminteri, repetă aceeași poveste tot timpul, iar Duntz și Dewey, în
ciuda faptului că-l corectau deseori și-l acuzau că minte, nu reușiră
să-l facă să schimbe placa – ci doar să adauge noi amănunte. Numele
prostituatelor, își aminti el astăzi, erau Mildred și Jane (sau Joan).
— Ne-au tras pe sfoară, își aminti el acum. Au întins-o cu toți banii
noștri în timp ce dormeam.
Cu toate că și Duntz renunțase la calmul lui – lepădase odată cu
haina și cravata și demnitatea lui enigmatică și molcomă –, suspectul
părea mulțumit și senin. Refuza să cedeze. Nu auzise niciodată de
familia Clutter, de Holcomb sau măcar de Garden City.
În cealaltă parte a holului, în camera plină de fum unde Hickock era
supus unui al doilea interogatoriu, Church și Nye aplicau metodic o
strategie mai ocolită. În timpul acestui interogatoriu, care dura de
aproape trei ore, niciunul din ei nu pomenise de crimă – o omisiune
care îl ținea pe arestat nervos, în așteptare. Discutaseră de toate:
despre filosofia religioasă a lui Hickock („Cunosc eu iadul. Am fost
acolo. Poate că există și un rai. Așa își închipuie mulți oameni
bogați”), despre viața lui sexuală („Am fost întotdeauna perfect
normal”) și, din nou, despre istoria recentei trambalări prin țară („De
ce-am umblat atât de mult? Pentru că amândoi căutam de lucru. Dar
n-am putut găsi nimic ca lumea. Eu am lucrat o zi la săpat șanțuri…”).
Dar lucrurile nerostite erau centrul de interes – motivul, după cum
erau convinși detectivii, creșterii continue a agitației lui Hickock. În
curând, Dick închise ochii și își atinse pleoapele cu vârful tremurător al
degetelor. Church spuse:
— Ce-i cu tine?
— Mă doare capul. Mă mai iau uneori blestematele astea de dureri de
cap.
— Uită-te la mine, Dick, zise atunci Nye.
Hickock îl ascultă cu o expresie pe care detectivul o interpretă ca o
implorare de a vorbi, de a-l acuza și de a-l lăsa pe arestat să se
adăpostească în sanctuarul negării temeinice.
— Când am discutat ieri problema, poate îți amintești c-am spus că
asasinarea familiei Clutter a fost o crimă aproape perfectă. Asasinii au
făcut doar două greșeli. Prima a fost c-au lăsat un martor în viață. A
doua, ei bine, am să ți-o arăt.
Se sculă în picioare, luă din colț o cutie și o servietă, aduse de el în
cameră la începutul interogatoriului. Scoase din servietă o fotografie
mare.
— Aceasta, zise el, așezând-o pe masă, e o reproducere în mărime
naturală a unei anume urme de talpă, găsită lângă cadavrul domnului
Clutter. Iar aici, și deschise cutia, se află ghetele care le-au lăsat.
Ghetele tale, Dick.
Hickock se uită la ele și-și mută privirea. Își sprijini coatele pe
genunchi și-și îngropă capul în palme.
— Smith, spuse Nye, a fost și mai neglijent. Avem și ghetele lui, iar
ele se potrivesc perfect cu o altă pereche de urme. Tot pline de
sânge.
— Iată ce-ai să pățești, Hickock, interveni Church. Ai să fii dus îndărăt
la Kansas. Ai să fii acuzat de patru ori de crimă de gradul întâi. Prima
oară: Că în ziua, sau aproximativ în ziua de 15 noiembrie 1959,
Richard Eugene Hickock a ucis mișelește, deliberat și premeditat, în
timp ce comitea o nelegiuire, pe Herbert. W. Clutter. A doua oară: Că
în ziua de sau aproximativ 15 noiembrie 1959, același Richard
Eugene Hickock a asasinat…
— Perry Smith a ucis familia Clutter, zise Hickock.
Își înălță capul și-și îndreptă încet trupul pe scaun, ca un boxer ce
încearcă să se ridice în picioare.
— El i-a ucis pe toți.

Poștărița Clare, în timp ce bea într-o pauză o cafea la restaurantul

Hartman, se plânse de faptul că transmisia la radio era prea în
surdină.
— Mai tare, ceru ea.
Radioul era pe postul KIUL, din Garden City. Auzi cuvintele: „… după
ce a mărturisit dramatic, în hohote de plâns, Hickock a părăsit camera
de interogatoriu și a leșinat în hol. Agenții Biroului de Investigații din
Kansas City l-au prins în brațe când cădea. Agenții au citat afirmația
lui Hickock conform căreia el și Smith au pătruns în casa familiei
Clutter, așteptându-se să dea peste un seif cu cel puțin zece mii de
dolari înăuntru. Dar nu exista niciun seif, așa c-au legat familia și i-au
împușcat pe rând. Smith nici n-a negat participarea lui la crimă. Când
a fost anunțat că Hickock a semnat o mărturisire, Smith a spus: «Aș
dori să văd și eu declarația amicului meu». Dar cererea i-a fost
respinsă. Polițiștii au refuzat să dezvăluie care din cei doi i-a împușcat
de fapt pe membrii familiei. Au subliniat că declarația reprezenta doar
versiunea lui Hickock. Personalul Biroului de Investigații din Kansas a
părăsit deja orașul Las Vegas cu mașina, ducându-i cu ei înapoi în
Kansas pe cei doi criminali. Se așteaptă ca grupul să sosească la
Garden City miercuri seara. Între timp, procurorul districtual Duane
West…”
— Unul după altul, zise doamna Hartman. Închipuie-ți. Nu mă miră că
ticălosul a leșinat.
Ceilalți din restaurant, doamna Clare, Mabel Helm și un fermier tânăr
și voinic care se oprise să cumpere o bucată de tutun de mestecat
marca Brown’s Mule, bombăneau mereu. Doamna Helm se șterse la
ochi cu un șervețel de hârtie.
— Nu țin să aud, spuse ea. Nu trebuie. Nu vreau.
„… Știrile despre soluționarea crimei n-au stârnit o reacție prea
puternică în satul Holcomb, situat la mai puțin de un kilometru de casa
Clutter. În general, oamenii din sătucul de două sute șaptezeci de
suflete și-au exprimat ușurarea…”
Tânărul fermier urlă:
— Ușurarea! Aseară, după ce-am văzut știrile la televizor, știți ce-a
făcut nevastă-mea? S-a smiorcăit ca un țânc.
— Ssst! zise doamna Clare. Acuma zic de mine.
— „… iar diriginta poștei din Holcomb, doamna Myrtle Clare, a
declarat că localnicii sunt fericiți că a fost clarificată crima, deșii unii
dintre ei continuă să creadă că mai sunt și alții amestecați. A mai spus
că mulți își țin ușile încuiate și puștile la îndemână…”
— Vai, Myrt! râse doamna Hartman. Cui i-ai declarat astea?
— Unui reporter de la Telegram.
Mulți dintre bărbații care-o cunoșteau o tratau pe doamna Clare ca și
cum ar fi fost bărbat. Fermierul o bătu pe spate și zise:
— Ce dracu’ Myrt. Ce dracu’, omule. Cum poți să crezi că unul dintre
noi, că cineva de prin împrejurimi are vreo legătură cu crima?
Aceasta era însă, firește, părerea doamnei Clare și deși nimeni nu-i
împărtășea de obicei opiniile, acum nu era singura, deoarece
majoritatea populației din Holcomb, după ce trăise șapte săptămâni în
focarul unor știri morbide, a unei neîncrederi și bănuieli generale,
părea dezamăgită la știrea că ucigașul nu-i unul dintre ei. Într-adevăr,
un număr mare de cetățeni au refuzat să accepte faptul că doi
necunoscuți, doi hoți veniți din altă parte, purtau toată răspunderea.
Cum a remarcat și doamna Clare: „Poate că indivizii ăștia sunt
făptașii. Dar mai e ceva. Așteptați. Într-o zi o să-i dea de capăt afacerii
și-o să descopere cine a lucrat din umbră. Cel care a dorit să-l înlăture
pe Clutter. Creierul”.
Doamna Hartman suspină. Spera că Myrt să se înșele.
— Eu, una, sper, zise doamna Helm, sper c-o să-i țină bine păziți. N-o
să mă pot liniști știindu-i pe-aproape.
— Nu cred că trebuie să vă faceți gânduri negre, doamnă, zise tânărul
fermier. Băieții ăștia doi sunt în clipa de față mult mai speriați de noi
decât suntem noi de ei.

Pe o șosea din Arizona, un convoi compus din două mașini parcurge

ca o săgeată ținutul salviei – platoul arid și pustiu, imperiul șoimilor, al
șerpilor cu clopoței și al stâncilor înalte și roșii. Dewey e la volanul
primei mașini, avându-l alături pe Perry Smith, iar Duntz se află pe
bancheta din spate. Smith are cătușe la mâini, iar cătușele sunt legate
de o centură de siguranță printr-un lanț scurt, o combinație care îi
restrânge atât de mult mișcările, încă nu poate să fumeze neajutat.
Când vrea o țigară, trebuie să i-o aprindă Dewey și să i-o vâre între
buze, o sarcină pe care detectivul o găsește „dezgustătoare”, căci i se
pare un gest foarte intim, unul din gesturile de pe vremea când o
curtase pe soția lui.
În general, arestatul își ignoră paznicii, ca și încercările lor sporadice
de a-l îmboldi să mărturisească, repetându-i părți din declarația lui
Hickock, înregistrată pe bandă de magnetofon, care durase o oră:
— A declarat c-a încercat să te oprească, Perry. Dar zicea că n-a
reușit. Spune că s-a temut să nu-l împuști și pe el.
Sau:
— Da, dom’le Perry. E numai vina ta. Hickock, unul, zicea că n-ar face
rău nici unui purice de pe un câine.
Niciun cuvânt nu reușește să-l miște, cel puțin aparent, pe Smith. Se
uită mai departe la peisaj, citește versurile proaste ale reclamelor la
crema de ras Burma și numără stârvurile coioților împușcați, atârnate
ca podoabe pe gardurile fermelor de vite.
Fără să se aștepte la vreun răspuns excepțional, Dewey îi spune:
— Hickock ne-a comunicat că ești un criminal înnăscut. Zice că nu te
deranjează absolut deloc. Zice că o dată, când erai la Las Vegas, l-ai
atacat pe un tip de culoare, înarmat cu un lanț de bicicletă. L-ai
omorât în bătaie. Ca să te distrezi.
Spre surprinderea lui Dewey, arestatul scoate o exclamație. Se
sucește pe bancheta lui până ajunge să-i vadă prin geamul din spate
pe cei dinăuntrul celei de a doua mașini.
— I-auzi, durul! Apoi revine la poziția inițială și-și ațintește privirea
asupra dârei întunecate a șoselei din deșert. Am crezut că-i o
șmecherie de-a voastră. Nu v-am crezut. Că Dick m-a trădat. Băiat de
fier! „N-ar face rău nici unui purice de pe un câine”. El doar îi calcă.
Perry scuipă. N-am ucis niciun negrotei…
Duntz îi dă dreptate. Cercetând fișele omorurilor nesoluționate din Las
Vegas, știa că Perry e nevinovat de această faptă.
— N-am omorât niciun negrotei. Dar el așa și-a închipuit. Mi-am dat
seama întotdeauna că dac-o să fim prinși, dacă Dick o să trădeze cu
adevărat, dacă o să declare totul de frică, știam c-o să pomenească și
de negru. Scuipă din nou. Așadar, lui Dick i-a fost frică de mine? Știi
că-i nostim. Mă amuză teribil. Nu știe însă că era să-l împușc.
Dewey aprinde două țigări, una pentru el, cealaltă pentru prizonier.
— Vorbește-mi despre asta, Perry.
Smith fumează cu ochii închiși și explică:
— Mă gândesc. Vreau să-mi amintesc exact cum a fost. Tăcu o
vreme. Ei bine, totul a început cu o scrisoare pe care am primit-o când
mă aflam la Buhl, în Idaho. Asta a fost prin septembrie sau octombrie.
Scrisoarea era de la Dick și îmi comunica în ea că a dat de urma unei
combinații grozave. Un plan fără greș. Nu i-am răspuns, dar el mi-a
scris din nou, stăruind să mă întorc în Kansas și să mă bag în
combinație. N-a spus niciodată în ce consta planul. Doar că era o
combinație fără riscuri. S-a întâmplat să mai am un motiv să vreau să
merg în Kansas în acel moment. O chestiune personală, pe care aș
prefera s-o țin pentru mine – n-are nicio legătură, cu crima. Atât doar
că altfel nu m-aș fi întors acolo. Am făcut-o totuși. Iar Dick m-a
așteptat la autogara din Kansas City. Ne-am dus cu mașina până la
fermă, adică acasă la părinții lui. Dar ei nu voiau să stau acolo. Eu
sunt foarte perceptiv. Știu de obicei ce simt oamenii. Ce simți
dumneata, de pildă. Se referea la Dewey, dar nu-l privi. Nu-ți place să-
mi dai țigări. Treaba dumitale. Nu-ți găsesc nicio vină. Cum nu i-am
găsit nici mamei lui Dick. De fapt, era o femeie foarte drăguță. Știa
cine eram – un tovarăș de la pușcărie – și nu voia să mă vadă prin
casă. Dumnezeule, chiar am fost încântat să plec, să mă duc la hotel.
Dick m-a dus cu mașina la un hotel din Olathe. Am cumpărat bere și-
am luat-o cu noi în cameră, și atunci Dick mi-a dezvăluit planul lui. Mi-
a spus că după ce-am plecat de la Lansing, a stat în celulă cu un tip
care pe vremuri lucrase pentru un agricultor bogat din vestul
Kansasului, domnul Clutter. Dick mi-a desenat un plan al casei
Clutter. Știa unde se află totul, ușile, holurile, dormitoarele. A spus că
una din camerele de la parter era folosită ca birou și că acolo se
găsea un seif, un seif zidit în perete. A spus că domnul Clutter avea
nevoie de un seif pentru că ținea întotdeauna la îndemână mari sume
de bani. Niciodată mai puțin de zece mii de dolari. Planul era să jefuim
seiful, iar dacă ne vedea cineva, oricine ar fi fost, trebuia să moară.
Dick mi-a repetat de un milion de ori: „Fără martori”.
— Câți martori își închipuia el c-ar putea să fie? întreabă Dewey.
Vreau să spun, peste câte persoane se aștepta să dea în casa
Clutter?
— Asta voiam să știu și eu. Dar nu era sigur. Cel puțin patru. Probabil
șase. S-ar fi putut ca familia să aibă oaspeți. Credea c-ar trebui să fim
pregătiți să facem față la vreo doisprezece.
Dewey mârâie, Duntz fluieră, iar Smith adaugă zâmbind:
— Și mie mi s-a părut că e nițel cam exagerat, doisprezece oameni,
Dick însă mi-a spus că-i o ocazie unică. Mi-a zis: „O să intrăm în casă
și-o să le împroșcăm coafurile pe pereți”. În dispoziția mea, am
acceptat. Dar ca să fiu sincer, aveam și încredere în Dick. Mi-a lăsat
impresia că-i o fire foarte practică, un tip masculin, iar de bani aveam
tot atâta nevoie ca și el. Doream să facem rost de ei și să plecăm în
Mexic. Speram însă s-o scoatem la capăt fără violență. Mi se părea cu
putință, dacă am fi purtat măști. Ne-am certat pe chestia asta. În
drumul nostru, adică spre Holcomb, am vrut să ne oprim și să
cumpărăm niște ciorapi de mătase negri ca să-i tragem pe cap. Dar
Dick era sigur că va fi recunoscut chiar dacă va avea un ciorap pe
față. Din pricina ochiului său strâmb. Cu toate acestea, când am ajuns
la Emporia…
— Stai puțin, Perry, zice Duntz. Te grăbești prea tare. Să ne
întoarcem la Olathe. La ce oră ați plecat de acolo?
— La unu. Unu jumate. Am plecat imediat după masă și-am mers la
Emporia, unde am cumpărat niște mănuși de cauciuc și un colac de
frânghie. Cuțitul, arma, gloanțele, fuseseră toate aduse de Dick de-
acasă. Nu voia însă să căutăm ciorapi negri. Aproape ne-am certat.
Undeva, pe la marginea orașului Emporia, am trecut pe lângă un
spital catolic și l-am convins să oprească, să intre și să cumpere de la
călugărițe niște ciorapi negri. Știam că ele poartă așa ceva. Dar el
doar s-a prefăcut că s-a interesat. A ieșit din spital și-a zis că n-au vrut
să-i vândă. Eram sigur că nici măcar nu întrebase și a recunoscut. A
zis că era o idee tâmpită, călugărițele și-ar fi închipuit că-i țicnit. Așa
că n-am mai oprit până am ajuns la Great Bend. De-acolo am
cumpărat leucoplastul. Seara am luat acolo o cină copioasă, după
care am adormit. Când m-am trezit, tocmai intram în Garden City.
Părea un oraș mort. Ne-am oprit la o benzinărie, să facem plinul…
Dewey îl întrebă dacă își amintește la care.
— Cred că era o stație Phillips 66.
— Pe la ce oră?
— Pe la miezul nopții. Dick a zis că mai avem vreo zece kilometri
până la Holcomb. Tot restul drumului a vorbit singur, spunând că asta
ar trebui să fie aici, aia acolo, după indicațiile pe care le memorase.
Nici nu mi-am dat seama când am trecut prin Holcomb, atât era de
mic satul. Am traversat niște șine de cale ferată. Deodată, Dick a
spus: Asta-i, asta trebuie să fie. Era intrarea unui drum privat, străjuit
de copaci. Am încetinit și-am stins farurile. N-aveam nevoie de ele.
Din cauza lunii. Era lună plină. Parcă era în amiaza mare și când am
apucat-o pe drum, Dick a zis: Uită-te la toată așezarea asta.
Hambarele! Casa! Să nu-mi spui mie că tipul ăsta nu-i plin de bani.
Dar mie nu-mi plăcea cadrul, atmosfera. Era prea impresionantă. Am
parcat sub un copac. În timp ce stăteam acolo, s-a aprins o lumină, nu
în clădirea principală, ci într-o casă la vreo sută de metri mai la
stânga. Dick a zis că era casa angajatului domnului Clutter. O știa din
planul desenat. Dar a adăugat că se afla mult mai aproape de casa
Clutter decât bănuise. Apoi lumina s-a stins. Domnule Dewey,
martorul de care ați pomenit… La el vă refereați, la angajat?
— Nu. N-a auzit niciun zgomot. Deși soția lui îngrijea un copil bolnav.
Au spus că s-au agitat toată noaptea.
— Un copil bolnav. Mă miram eu. În timp ce stăteam încă acolo, se
aprindea și se stingea mereu lumina. Iar asta mi-a băgat frica în oase.
I-am spus lui Dick să mă scoată din combinație. Dacă ținea să
continue, treaba lui. A pornit motorul și mi-am zis: Slavă Domnului. M-
am bizuit întotdeauna pe intuițiile mele. Mi-au salvat viața de mai
multe ori. Dar pe la jumătatea drumului, Dick s-a oprit. Era groaznic de
furios. Îmi dădeam seama că gândește: Uite, am pus la cale afacerea
asta grozavă, am venit amândoi până aici, iar acum nenorocitul ăsta
vrea să mă lase baltă. A zis: Poate crezi că mi-e frică s-o fac singur. Îți
arăt eu cine are curaj. Aveam niște băutură în mașină. Am tras flecare
câte o înghițitură și i-am spus: Foarte bine, Dick. Te urmez. Așa că
ne-am întors. Am parcat în același loc de mai înainte. Lângă un
copac. Dick și-a pus mănușile. Eu mi le trăsesem între timp. Ducea
lanterna și cuțitul. Eu aveam pușca. În lumina lunii casa arăta
formidabil. Părea goală. Țin minte c-am sperat să nu fie nimeni
acasă…
— Ați văzut cumva un câine? îl întrebă Dewey.
— Nu.
— Familia avea un câine bătrân, sperios când vine vorba de armele
de foc. N-am înțeles de ce n-a lătrat. Doar dacă a văzut o armă și a
rupt-o la fugă.
— N-am văzut absolut nimic și pe nimeni. Din cauza asta n-am crezut.
N-am crezut povestea cu martorul ocular.
— Nu-i un martor ocular. Doar un martor. Cineva a cărui mărturisire a
stabilit legătura dintre tine și Hickock și acest caz.
— Ei! I-auzi. Așa deci. Iar Dick a spus întotdeauna c-o să-i fie prea
frică. Asta-i bună!
Ca să nu se îndepărteze de la subiect, Duntz îi amintește:
— Hickock avea cuțitul. Tu aveai pușca. Cum ați intrat în casă?
— Ușa nu era încuiată. O ușă laterală, prin care am pătruns în biroul
domnului Clutter. Apoi am așteptat pe întuneric, trăgând cu urechea.
Dar nu se auzea decât vântul. Sufla un vânt destul de puternic. Apleca
pomii, auzeai frunzele. Singura fereastră din odaie avea jaluzelele
trase, dar lumina lunii se strecura ușor prin ele. Eu le-am tras complet
și Dick a aprins lanterna. Am văzut biroul. Casa de bani ar fi trebuit să
se afle în peretele din spatele biroului, dar n-am găsit-o. Era un perete
lambrisat, cu rafturi de cărți, hărți înrămate, iar pe un raft am observat
un binoclu nemaipomenit. Am hotărât să-l iau cu mine la plecare.
— L-ați luat? îl întreabă Dewey, căci binoclul nu fusese dat lipsă.
— L-am vândut în Mexic, recunoaște Smith.
— Iartă-mă că te-am întrerupt. Continuă.
— Ei bine, nu reușeam să găsim seiful. Dick a stins lanterna și-am
ieșit pe întuneric din birou, am traversat o sufragerie, apoi un salon.
Dick mi-a șoptit să pășesc mai încet. Dar și el făcea la fel de mult
zgomot. Fiecare pas se auzea puternic. Am ajuns într-un hol, la o ușă,
iar Dick, amintindu-și planul, mi-a spus că-i un dormitor. A aprins
lanterna și-a deschis ușa. Un om a spus: „Ce-i, dragă?” Dormise,
acum clipea și a zis: „Tu ești, draga mea?”. Dick l-a întrebat: „Sunteți
domnul Clutter?”. Cel din pat s-a trezit de tot. S-a ridicat în capul
oaselor și a întrebat: „Cine sunteți? Ce doriți?”. Dick i-a spus foarte
politicos, ca și cum am fi fost doi comis-voiajori: „Vrem să discutăm cu
dumneavoastră, domnule. În biroul dumneavoastră, vă rugăm”. Iar
domnul Clutter, în picioarele goale, îmbrăcat doar în pijama, a mers cu
noi la biroul lui, iar noi am aprins lumina înăuntru.
Până atunci nu putuse să ne vadă prea bine. Cred că vederea noastră
i-a dat un șoc puternic. Dick a zis: „Ascultă, domnule, nu vreau decât
să ne arătați unde-i seiful”. Dar domnul Clutter a întrebat: „Care seif?”.
A spus că n-avea niciun seif în casă. Am știut de la început că-i
adevărat. Se citea pe chipul lui. Îți dădeai imediat seama că tot ce
spunea era adevărat. Dick însă strigă la el: „Să nu mă minți,
ticălosule! Știu eu bine că ai un seif!”. Am avut senzația că nimeni nu i
se adresase până atunci astfel domnului Clutter. Dar el l-a privit pe
Dick țintă în ochi și i-a spus foarte blând că-i pare rău, dar n-are niciun
seif. Dick i-a vârât cuțitul sub nas și-a zis: „Arată-ne unde e seiful sau
o să-ți pară foarte rău”. Dar domnul Clutter – îți puteai da seama că e
speriat, deși vocea îi rămăsese calmă și blândă – a continuat să nege
că are vreun seif.
Cam atunci am smuls și firele de la telefon. De la cel din biroul lui. L-
am întrebat pe domnul Clutter dacă mai există un alt telefon în casă.
Mi-a răspuns că da, mai era unul în bucătărie. Așa c-am luat lanterna
și m-am dus în bucătărie, era destul de departe de birou. Am găsit
telefonul, am scos receptorul din furcă și-am tăiat firul cu un clește
ascuțit. Apoi, întorcându-mă, am auzit un zgomot. Un trosnet
deasupra. M-am oprit la picioarele scărilor ce duceau la etaj. Era
întuneric și n-am avut curajul să aprind lanterna. Simțeam însă că-i
cineva acolo. În capătul scărilor, proiectată la fereastră. O siluetă.
Apoi a dispărut.
Dewey își închipuie că trebuie să fi fost Nancy, își formase o teorie –
pe baza ceasului de mână de aur găsit ascuns în vârful unui pantof
din dulapul ei din perete – că Nancy se trezise, auzise persoane în
casă, crezuse că sunt hoți și, prudentă, își ascunsese ceasul, obiectul
ei cel mai de preț.
— Era foarte posibil să fie cineva cu o armă. Dar Dick nici n-a vrut să
m-asculte. Era prea ocupat să facă pe bruta. Îi dădea ordine domnului
Clutter. Acum îl adusese înapoi în dormitor. Număra banii din
portofelul domnului Clutter. Vreo treizeci de dolari. A aruncat portofelul
pe pat și i-a spus: „Ai mai mulți bani în casă decât ăștia. Un om bogat
ca tine. Locuind la o fermă atât de întinsă…” Domnul Clutter i-a spus
că aceia erau toți banii gheață din casă și i-a explicat că făcea toate
tranzacțiile prin cecuri. S-a oferit să-i scrie un cec. Dick s-a înfuriat:
„Ce, ne crezi dobitoci?” și-am fost convins că Dick o să-l lovească,
așa ca i-am spus: „Dick, ascultă-mă. S-a trezit cineva sus”. Domnul
Clutter ne-a spus că singurele persoane de sus erau soția lui, fiica și
fiul lui. Dick a vrut să știe dacă soția avea ceva bani, iar domnul
Clutter i-a răspuns că dacă ar avea, n-ar fi decât o sumă foarte mică,
câțiva dolari, și ne-a rugat – de fapt, aproape că a izbucnit în lacrimi –,
ne-a rugat să n-o deranjăm, era invalidă și fusese grav bolnavă foarte
mult timp. Dar Dick a insistat să meargă sus. L-a silit pe domnul
Clutter să ne conducă.
La picioarele scărilor, domnul Clutter a aprins lumina din holul de
deasupra și în vreme ce urcam scara ne-a spus: „Nu știu de ce vreți
voi, băieți, să faceți așa ceva. Nu v-am făcut niciun rău. Nu v-am mai
văzut în viața mea”. Atunci Dick i-a spus: „Gura! Când vrem să
vorbești, o să-ți spunem noi!”. În holul de sus nu se afla nimeni și toate
ușile erau închise. Domnul Clutter ne-a arătat camerele unde se
presupunea că dorm fiul și fiica lui, apoi a deschis ușa de la camera
soției sale. A aprins o veioză de pe noptieră și a spus: „Stai liniștită,
draga mea. Nu te teme. Acești oameni nu vor decât niște bani”. Era o
femeie slabă și delicată, îmbrăcată într-o cămașă de noapte albă și
lungă. De cum a deschis ochii s-a pus pe bocit. A spus, adresându-se
soțului: „Dragul meu, n-am niciun ban”. El îi ținea mâna și i-o mângâia.
A zis: „Nu mai plânge, scumpo. N-are de ce să-ți fie teamă. Le-am dat
acestor oameni toți banii pe care i-am avut, dar ei vor alții. Își închipuie
c-avem un seif undeva în casă. Le-am spus că n-avem”. Dick a ridicat
mâna ca și cum ar fi vrut să-l lovească peste gură. A spus: „Nu ți-am
zis să taci?”. Doamna Clutter a zis: „Dar soțul meu vă spune adevărul
gol-goluț. Nu există niciun seif”. Iar Dick i-a răspuns: „Știu eu mai bine
că există. Și nu plec până nu-l găsesc. Nu vă faceți griji că n-o să-l
găsesc”. Apoi a întrebat-o unde își ține poșeta. Poșeta se afla într-un
sertar al biroului. Dick i-a întors-o pe dos. N-a găsit decât ceva
mărunțiș și doi-trei dolari. I-am făcut semn să mergem în hol. Voiam
să discutăm situația. Așa c-am ieșit și i-am spus…
Duntz îl întrerupe ca să-l întrebe dacă domnul și doamna Clutter
puteau auzi convorbirea.
— Nu. Stăteam chiar lângă ușă, de unde îi supravegheam. Dar
vorbeam în șoaptă. I-am spus lui Dick: „Oamenii ăștia spun adevărul.
Cel care ne-a mințit e amicul tău Floyd Wells. Nu există niciun seif,
așa că hai s-o-ntindem repede de aici”. Dar lui Dick îi era prea rușine
ca să plecăm. A zis că nu crede până nu cotrobăim prin toată casa. A
zis că nu ne rămâne decât să-i legăm pe toți și-apoi să coborâm în
liniște. Nu puteai discuta cu el, atât era de agitat. Îl însuflețea gândul
măreț că toată lumea depindea de mila lui. Alături de odaia lui Clutter
se găsea o cameră de baie. I-a venit ideea să-i încuie pe părinți în
camera de baie, să trezească copiii și să-i ducă și pe ei acolo, apoi
să-i scoată pe rând și să-i lege, lăsându-i în diferite părți ale casei. „Iar
apoi”, a zis Dick, „după ce-am găsit seiful, le tăiem beregata. Nu-i
putem împușca”, a zis el, „facem prea mult zgomot”.
Perry se încruntă și-și freacă genunchii cu mâinile încătușate.
— Lăsați-mă să mă gândesc o clipă. Pentru că, din punctul ăla,
lucrurile au început să se complice nițel, îmi amintesc. Da. Da. Am
luat un scaun din hol și l-am dus în baie. Ca să aibă doamna Clutter
pe ce sta. Pentru că era invalidă. Când i-am încuiat înăuntru, doamna
Clutter ne-a spus plângând: „Vă rog, nu faceți rău nimănui. Vă rog, nu-
mi răniți copiii”. Iar soțul ei o luase în brațe și-i spunea așa: „Draga
mea, acești oameni nu au intenția să facă rău nimănui. Nu vor decât
niște bani”.
Ne-am dus în camera băiatului. Se trezise. Stătea culcat de parcă era
prea speriat ca să se miște. Dick i-a spus să se scoale, dar el nu s-a
clintit sau nu s-a clintit destul de repede, așa că Dick l-a pocnit, l-a
împins jos din pat, iar eu am spus: „Nu-i nevoie să-l lovești, Dick”. Iar
băiatului i-am spus – n-avea pe el decât o cămașă – să-și pună
pantalonii. A îmbrăcat o pereche de blugi și tocmai ce-l încuiasem și
pe el în baie, că a apărut fata, a ieșit din odaia ei. Era gata îmbrăcată,
ca și cum ar fi fost trează demult. Vreau să spun că avea ciorapi și
papuci în picioare și un capot pe ea, iar părul era legat cu un batic.
Încerca să zâmbească. A zis: „Dumnezeule, ce înseamnă asta? E
cumva o glumă?”. Nu cred totuși că și-a închipuit că-i vreo glumă. Cel
puțin, după ce Dick a deschis ușa băii și a împins-o și pe ea
înăuntru…
Dewey își imaginează scena: familia captivă, timorată și îngrozită, dar
fără să presimtă soarta ce-o aștepta. Herb nici n-a bănuit, altfel s-ar fi
luptat. Era un om blând, dar vânjos și curajos. Alvin Dewey e convins
că prietenul lui, Herb, s-ar fi luptat până la moarte să apere viața lui
Bonnie și pe cea a copiilor lui.
— Dick a rămas de pază în fața ușii de la baie, iar eu am plecat în
recunoaștere. Am răscolit prin odaia fetei și-am dat peste o gentuță,
ca o gentuță de păpușă. Înăuntru era un dolar de argint. Nu știu cum
mi-a scăpat din mină și s-a rostogolit pe jos. A alunecat sub un scaun.
A trebuit să mă las în genunchi. Și în clipa aceea m-am simțit de
parcă m-aș fi dedublat. Ca și cum m-aș fi văzut într-un film trăsnit. Mi
s-a făcut scârbă. Am fost pur și simplu dezgustat. Dick și toată
trăncăneala lui despre seiful unui bogătaș, iar eu mă târam acolo pe
burtă ca să șterpelesc dolarul de argint al unui copil. Un dolar amărât.
Iar eu mă târam pe burtă ca să ajung la el.
Perry își strânge genunchii, le cere detectivilor o aspirină, îi
mulțumește lui Duntz, care îi dă una, o mestecă și reia povestea:
— Dar ce să-i faci? Iei ce găsești. Am răscolit prin camera băiatului.
Niciun sfanț. Mi-am amintit însă de binoclul văzut în biroul domnului
Clutter. Am coborât la parter să-l iau. Am dus binoclul și aparatul de
radio la mașină. Era frig, dar vântul și frigul îmi făceau bine. Luna
strălucea atât de puternic încât puteai vedea la kilometri depărtare. Și
mi-am zis: Ce-ar fi să plec? Să merg până la șosea și să fac
autostopul. La dracu’, nu mai aveam niciun chef să mă întorc în casă.
Și totuși, cum să vă explic? Parcă n-aș fi participat la cele întâmplate.
Mi se părea mai degrabă că citesc un roman. Și trebuia să știu ce-o
să se întâmple. Sfârșitul. Așa c-am urcat din nou la etaj. Iar acum, ia
să mă gândesc, mda, acum i-am legat. Întâi pe domnul Clutter. L-am
chemat afară din baie și i-am legat mâinile. Pe urmă l-am condus
până la subsol…
— Erai singur și neînarmat? îl întreabă Dewey.
— Țineam cuțitul.
— Iar Hickock a rămas de gardă sus? întreabă Dewey.
— Ca să-i facă să rămână liniștiți. Oricum, n-aveam nevoie de ajutor.
Am lucrat cu frânghii toată viața.
— Ai folosit lanterna sau ai aprins luminile de la subsol? spuse
Dewey.
— Am aprins luminile. Subsolul era împărțit în două. O parte părea o
cameră de joacă. L-am dus în cealaltă parte, cea cu cazanul. Am
văzut sprijinită de zid o mare cutie de carton. În ea fusese ambalată o
saltea. Ei bine, mi-am zis că nu se cade să-i cer să se întindă pe
pardoseala rece, așa c-am tras cutia de saltea, am netezit-o și i-am
spus să se întindă pe ea.
Prin oglinda retrovizoare, șoferul își privește colegul, îi caută privirea,
iar Duntz dă încet din cap, ca un compliment. Dewey a susținut tot
timpul că acea cutie de saltea fusese așezată jos pentru ca domnul
Clutter să stea confortabil și, urmărind indicii similare, diverse detalii
ce trădau o milă ironică și instabilă, detectivul a tras concluzia că cel
puțin unul din criminali nu era complet lipsit de sentimente caritabile.
— I-am legat picioarele, apoi i-am legat mâinile de picioare. L-am
întrebat dacă nu-i prea strâns și a spus că nu, dar m-a rugat să-i
lăsăm soția în pace. Nu era nevoie s-o legăm, n-o să urle sau să
încerce să fugă din casă… A zis că e bolnavă de mulți ani și că tocmai
începuse să se simtă ceva mai bine, dar că o astfel de întâmplare ar
putea să-i provoace revenirea bolii. Știu că nu-i nimic de râs, numai că
nu m-am putut stăpâni. Auzi, să vorbească de revenirea bolii.
Pe urmă am adus jos băiatul. Întâi l-am dus în aceeași parte cu tatăl
său. I-am legat mâinile de o conductă de aburi de deasupra. Apoi mi-
am zis că poate nu-i destul de sigur. Ar fi fost în stare să se dezlege și
să-l dezlege și pe bătrân sau invers. Așa c-am tăiat frânghia și l-am
dus în camera dejoacă, unde se afla o canapea care părea
confortabilă. I-am legat picioarele de picioarele canapelei, apoi
mâinile, apoi am ridicat frânghia și-am făcut un laț în jurul gâtului, ca
să se stranguleze dacă încerca să se zbată. O dată, în timp ce
lucram, am așezat cuțitul pe, mda, era un cufăr de cedru proaspăt dat
cu lac. Tot subsolul mirosea a lac, iar el mi-a cerut să nu pun cuțitul
acolo. Lada era un dar de nuntă, făcut de el pentru cineva. O soră,
cred c-a spus. Tocmai când plecam a început să tușească, așa că i-
am pus o pernă sub cap. Apoi am stins lumina…
— Dar nu i-ai astupat gura cu leucoplast? îl întreabă Dewey.
— Nu. Asta a avut loc mai târziu, după ce le-am legat pe cele două
femei în dormitoarele lor. Doamna Clutter plângea încă și mă întreba
despre Dick. Nu avea încredere în el, dar zicea că simte că eu sunt un
tânăr cumsecade. „Sunt convinsă că ești”, zicea ea și m-a silit să-i
promit că n-o să-l las pe Dick să facă rău nimănui. Cred că se gândea
de fapt la fiica ei. Și eu mă neliniștisem din pricina asta. Bănuiam că
Dick plănuiește ceva, ceva ce eu n-aș fi admis. Când am terminat s-o
leg pe doamna Clutter, am descoperit, firește, că dusese fata în
dormitorul ei. Fata stătea în pat, iar el stătea pe marginea patului și-i
vorbea. L-am oprit. I-am spus să se ducă să caute seiful cât leg fata.
După ce-a plecat, i-am legat fetei picioarele, apoi mâinile la spate. Pe
urmă am tras cuverturile, am învelit-o bine, lăsându-i afară doar capul.
Lângă pat era un scăunel și m-am gândit să mă odihnesc și eu o
clipă. Îmi ardeau picioarele, după cât tot urcasem și îngenuncheasem.
Am întrebat-o pe Nancy dacă are prieten. Mi-a răspuns că da, are.
Încerca din răsputeri să se poarte firesc, prietenește. Mi-a plăcut felul
ei de-a fi, vă spun drept. Era foarte simpatică. Era și o fată foarte
drăguță, nerăsfățată și mai știu eu ce. Mi-a spus multe lucruri despre
ea. Despre școală și cum o să se ducă la universitate să studieze
muzica și arta. Despre cai. A spus că după dans cel mai mult îi plăcea
să gonească pe cal, așa că i-am spus că mama fusese campioană de
călărie la rodeo.
Am vorbit și despre Dick. Eram curios, înțelegeți, să aflu ce-i spusese
el. Se pare că ea îl întrebase de ce face așa ceva. Adică să jefuiască
oamenii. Iar el, vai, ce poveste lacrimogenă îi turnase, îi povestise că
era orfan și crescuse într-un orfelinat, că nu-l iubise nimeni și că
singura lui rudă era o soră care trăia cu bărbați, fără să se mărite cu
ei. Tot timpul cât am discutat, l-am auzit pe dement agitându-se pe jos
și căutând seiful. Se uita în dosul tablourilor. Bătea în pereți. Poc, poc,
poc. Ca o ciocănitoare țicnită. Când s-a întors, l-am întrebat din pură
răutate dacă a găsit seiful. Firește că nu-l găsise, dar mi-a spus c-a
găsit încă o geantă în bucătărie. Cu șapte dolari.
— De cât timp erați în casă? îl întreabă Duntz.
— Poate de-o oră.
— Și când i-ați legat la gură cu leucoplast? spune Dunt.
— Chiar atunci. Am început cu doamna Clutter. I-am cerut lui Dick să
mă ajute, nu voiam să-l las singur cu fata. Am tăiat leucoplastul în fâșii
lungi, iar Dick le-a înfășurat în jurul capului doamnei Clutter, ca la o
mumie. A întrebat-o: „Ce tot plângi? Nimeni nu-ți face vreun rău”, apoi
a stins veioza de pe noptieră și i-a spus: „Noapte bună, doamnă
Clutter. Somn ușor”. Pe urmă, în timp ce treceam prin hol spre camera
lui Nancy, mi-a spus: „O s-o bulesc pe fată”. Iar eu i-am spus: „Nici
vorbă. Doar dacă mă omorî întâi pe mine”. M-a privit de parcă nu-i
venea să creadă. A zis: „Ce-ți pasă? Ce dracu’, n-ai decât s-o bulești
și tu”. Ei bine, mie mi-e scârbă de-așa ceva. De cei ce nu se pot
stăpâni din punct de vedere sexual. Dumnezeule, ce silă mi-e. I-am
spus pe șleau: „Las-o în pace. Altminteri va trebui să te lupți cu un
taur”. Asta l-a dezumflat, căci și-a dat seama că nu era momentul să
ne luăm la bătaie. Așa c-a zis: „Foarte bine, scumpule, dacă asta-i
părerea ta”. Până la urmă, pe ea n-am mai legat-o la gură. Am stins
lumina din hol și-am coborât la subsol.
Perry ezită. Are de pus o întrebare, dar o formulează ca pe o
declarație:
— Pun pariu că n-a pomenit niciodată c-a vrut s-o violeze pe fată.
Dewey recunoaște, dar adaugă că în afara unei versiuni cam sumare
a propriei sale purtări, relatarea lui Hickock o probează pe cea a lui
Smith. Amănuntele diferă, dialogul nu e identic, dar în fond cele două
istorii, cel puțin până aici, se susțin reciproc.
— Poate. Dar am știut că el n-a vorbit despre fată. Aș fi pariat și
cămașa de pe mine.
— Perry, spune Duntz, am ținut evidența luminilor. După calculele
mele, când ați stins lumina de sus, casa a rămas cufundată în
întuneric.
— E adevărat. Și nici n-am mai aprins din nou lumina. Doar lanterna.
Dick ținea lanterna când ne-am dus să-i legăm la gură pe domnul
Clutter și pe băiat. Chiar înainte să-l leg la gură, domnul Clutter m-a
întrebat – iar astea au fost ultimele lui cuvinte –, voia să știe cum se
simțea soția lui, dacă era bine, iar eu i-am spus că era bine, că era
gata să adoarmă, și i-am spus că nu mai e mult până se face
dimineață și că dimineață o să-i găsească cineva, iar atunci totul, eu,
Dick, toate câte s-au întâmplat o să li se pară un vis. Nu glumeam cu
ei. Nu voiam să-i fac niciun rău omului. Mi se păruse un domn foarte
drăguț. Cu o voce blândă. Așa am crezut până în clipa când i-am tăiat
beregata. Stați. Nu v-am spus exact cum s-a întâmplat.
Perry se strâmbă. Își freacă picioarele. Cătușele zăngăne.
— După, să vedeți, după ce i-am legat la gură, Dick și cu mine ne-am
retras într-un colț. Ca să discutăm situația. Țineți minte că tocmai ne
certaserăm. În clipa aceea mi se întorcea stomacul pe dos la gândul
că l-am admirat vreodată pe Dick, că i-am înghițit toate lăudăroșeniile.
Am zis: „Ei, Dick, ai scrupule?”. Nu mi-a răspuns. Am zis: „Dacă-i
lăsăm în viață, o să avem probleme serioase. Cel puțin zece ani de
închisoare”. A continuat să tacă. Ținea cuțitul. I l-am cerut și mi l-a dat
și i-am spus: Foarte bine, Dick, îi dăm drumul”. Dar nu vorbeam
serios. Voiam să-l fac să se trădeze, să mă convingă să renunț, să-l
fac să recunoască că era un farsor și un laș. Înțelegeți, între mine și
Dick problema trebuia lămurită. Am îngenuncheat lângă domnul
Clutter și când am simțit durerea din genunchi… m-am gândit la
blestematul ăla de dolar. Un dolar de argint. Rușinea. Dezgustul. Și
autoritățile îmi spuseseră doar să nu mă mai întorc în Kansas. Dar nu
mi-am dat seama ce-am făcut până n-am auzit zgomotul. Ca atunci
când se îneacă cineva. Când țipă sub apă. I-am întins cuțitul lui Dick.
I-am spus: „Termină tu cu el. O să te simți mai bine”. Dick a încercat
sau s-a prefăcut. Dar domnul Clutter avea forța a zece oameni.
Rupsese frânghiile și își eliberase mâinile. Dick a intrat în panică. Voia
s-o șteargă cât mai iute de-acolo. Dar nu l-am lăsat. Domnul Clutter ar
fi murit în orice caz, știu asta, dar nu-l puteam lăsa așa. I-am spus lui
Dick să țină lanterna fixată asupra lui. Apoi am ochit cu pușca.
Camera parc-a explodat. S-a făcut albastră. S-a luminat complet.
Dumnezeule, n-am să înțeleg niciodată de ce n-au auzit zgomotele
toți pe o rază de treizeci de kilometri.
În urechile lui Dewey zgomotul răsună încă, un zgomot care aproape
că acoperă curgerea în șoaptă a vocii molcome a lui Smith. Dar vocea
continuă, stârnind o descărcare de sunete și imagini: Hickock căutând
cartușul tras; grăbindu-se, și capul lui Kenyon într-un cerc de lumină,
murmurul înfundat al implorărilor, apoi Hickock căutând din nou
cartușul tras; camera lui Nancy, Nancy ascultând zgomotul ghetelor
pe scările de lemn dur, treptele ce trosnesc în timp ce ei urcă spre ea,
ochii lui Nancy. Nancy urmărind lumina lanternei ce-și caută ținta („A
spus: «O, nu! O, nu! O, nu! Vă rog! Nu! Nu! Nu! Nu! Vă rog! O, vă rog,
nu! Vă rog». I-am dat pușca lui Dick. I-am spus că eu am făcut tot ce-
am putut. A ochit, iar ea a întors capul spre perete.”); holul întunecat,
criminalii îndreptându-se grăbiți spre ultima ușă. Poate că după tot ce
auzise, Bonnie a primit fericită manevrele lor rapide.
— Ultimul cartuș a fost foarte greu de găsit, Dick s-a vârât sub pat ca
să-l scoată de acolo. Apoi am închis ușa camerei doamnei Clutter și-
am coborât la parter, în birou. Am așteptat acolo, ca atunci când am
intrat prima dată. Ne-am uitat prin jaluzele ca să vedem dacă nu
dădea târcoale argatul sau poate altcineva care a auzit împușcăturile.
Dar nu era nimic, niciun zgomot. Doar vântul și Dick gâfâind de parcă
l-ar fi urmărit lupii. Chiar atunci, în acele câteva secunde înainte de a
fugi la mașină și de a pleca de acolo, atunci m-am hotărât că n-ar
strica să-l împușc pe Dick. Tot îmi vârâse el în cap ideea: „Fără niciun
martor”. Și mi-am zis: El e un martor. Nu știu ce m-a oprit. Dumnezeu
știe, ar fi trebuit s-o fac. Să-l fi împușcat. Apoi să mă sui în mașină și
să conduc fără oprire până mă pierdeam în Mexic.
Tăcere. Pe ultimii douăzeci de kilometri nimeni nu scoate un cuvânt.
În tăcerea lui Dewey stăruie o tristețe și o adâncă oboseală. Avusese
ambiția să afle „exact ce se petrecuse în casă în noaptea aceea”. I se
spusese acum de două ori și cele două versiuni erau foarte
asemănătoare, singurele nepotriviri grave constând în faptul că
Hickock atribuia toate cele patru crime lui Smith, în timp ce Smith
pretindea că Hickock omorâse cele două femei. Mărturisirile însă, deși
lămureau cum și de ce fuseseră săvârșite asasinatele, nu reușeau să-
l convingă că a fost vorba de un plan premeditat. Crima se înfățișase
ca un accident psihologic, în fond un act aproape impersonal.
Victimele ar fi putut fi la fel de bine ucise de trăsnet. Cu o singură
excepție: trăiseră o groază prelungită, suferiseră. Și Dewey nu putea
uita suferințele lor. Cu toate acestea i se păru cu putință să-l privească
pe omul de alături fără mânie, ci mai degrabă cu un fel de simpatie,
căci viața lui Perry Smith nu fusese lapte și miere, ci o înaintare
jalnică, urâtă și singuratică când spre un miraj, când spre altul. Totuși,
simpatia lui Dewey nu era destul de adâncă pentru a îngădui iertarea
sau mila. Spera să-l vadă pe Perry și pe complicele lui spânzurați,
spânzurați spate în spate.
— În total, câți bani ați luat de la familia Clutter? îl treabă Duntz pe
Smith.
— Între patruzeci și cincizeci de dolari.

Printre animalele din Garden City se află doi cotoi cenușii,

nedespărțiți, vagabonzi, slabi, murdari, cu apucături ciudate și
inteligente. Activitatea lor cea mai importantă pe timpul zilei are loc în
amurg. Mai întâi parcurg Main Street, oprindu-se să scruteze gratiile
de la motoarele mașinilor parcate, în special ale acelora din fața celor
două hoteluri, Windsor și Warren, căci aceste mașini, de obicei
proprietatea unor călători veniți de departe, le oferă vânatul căutat de
aceste creaturi jigărite, dar metodice: păsări măcelărite – ciori, pițigoi
și vrăbii destul de proaste ca să fi zburat în calea șoferilor ce veneau
spre ele. Folosindu-se de gheare ca de niște instrumente chirurgicale,
pisicile extrag dintre grilaje orice fărâmă de pasăre. După ce-au
parcurs Main Street, cotesc invariabil la Grant colț cu Main, apoi o
apucă spre piața tribunalului, un alt teren de vânătoare, și încă unul
foarte promițător în după-amiaza aceea de miercuri, 6 ianuarie, căci
cartierul era ticsit de automobile din ținutul Finney care au adus în
oraș o parte din mulțimea ce umplea piața.
Masa de oameni a început să se strângă la ora patru, ora la care
procurorul anunțase că vor sosi probabil Hickock și Smith. Odată cu
vestea mărturiei lui Hickock duminică seară, tot felul de ziariști se
adunaseră în Garden City: reprezentanți ai celor mai importante
agenții de știri, fotografi, reporteri de știri și de pe la televiziuni,
reporteri din Missouri, Nebraska, Oklahoma, Texas, și, firește, de la
toate ziarele mari din Kansas, în total douăzeci sau douăzeci și cinci
de oameni. Mulți dintre ei așteptau de trei zile, fără să prea aibă ce
face, în afară de interviuri luate băiatului de la benzinărie, James
Spor, care, după ce văzuse fotografiile din ziare ale criminalilor
acuzați, îi identificase ca fiind clienții cărora le vânduse benzină de trei
dolari și șase cenți în noaptea tragediei de la Holcomb.
Acești spectatori profesioniști veniseră să consemneze întoarcerea lui
Hickock și a lui Smith, iar căpitanul Gerald Murray, din poliția rutieră,
le rezervase un spațiu larg pe trotuarul din fața treptelor tribunalului,
treptele pe care prizonierii trebuiau să le urce în drumul lor spre
închisoarea regională, o instituție ce ocupă ultimul etaj al unei clădiri
de piatră cu trei etaje. Richard Parr, un reporter de la ziarul Star din
Kansas City, făcuse rost de un exemplar al ediției de luni a ziarului
Sun din Las Vegas. Titlul principal al ziarului stârnise hohote de râs:
EXISTĂ TEMERI CĂ O MULȚIME AȘTEAPTĂ ÎNTOARCEREA
ASASINILOR PREZUMTIVI PENTRU A-I LINȘA.
Căpitanul Murray remarcă:
— N-am impresia că e o mulțime hotărâtă să le agațe ștreangurile de
gât.
Într-adevăr, cei adunați în piață ar fi putut să aștepte trecerea unei
parăzi sau să participe la un miting politic. Elevi de liceu, printre care
foști colegi de-ai lui Nancy și Kenyon Clutter, cântau sloganuri
sportive, mestecau gumă, înfulecau hotdogi și beau suc. Mamele
linișteau pruncii care urlau. Bărbații se fâțâiau ducând în cârcă copii
mici. Cercetașii erau și ei prezenți, o grupă întreagă. Iar membrele de
vârstă mijlocie ale unui club feminin de bridge sosiră în grup compact.
Domnul J.P. (Jap) Adams, președintele asociației locale a veteranilor,
apăru îmbrăcat într-un pardesiu de tweed așa de bizar croit, încât un
prieten îi strigă: „Hei, Jap! Ce faci îmbrăcat în haine de damă?, căci
domnul Adams, în graba de-a ajunge mai repede la fața locului,
pusese pe el fără să-și dea seama pardesiul secretarei sale. Un
reporter de la radio, agitându-se de colo-colo, le lua la întâmplare
interviuri unor cetățeni, întrebându-i care ar fi, după ei, pedeapsa
cuvenită unor „oameni care au înfăptuit acte atât de lașe”, și în timp ce
majoritatea celor solicitați răspundeau „Doamne, iartă-mă” sau
„măiculiță”, un elev răspunse: „Cred c-ar trebui închiși în aceeași
celulă pentru tot restul vieții. Să nu li se îngăduie să primească vizite.
Să stea doar și să se uite unul la altul până mor”. Iar un omuleț înfipt
și nemilos zise: „Eu cred în aplicarea pedepsei capitale. Ca în Biblie –
ochi pentru ochi. Și chiar și așa lipsesc două perechi de ochi!”.
Cât a fost soare, ziua fusese uscată și caldă, o vreme ca în octombrie.
Dar când a apus, când umbrele copacilor uriași din piață s-au unit și s-
au amestecat, atât frigul, cât și întunericul au amorțit mulțimea. Au
amorțit-o și au rărit-o. Pe la ora șase, rămăseseră mai puțin de trei
sute de persoane. Ziariștii, blestemând întârzierea neprevăzută,
tropăiau să-și dezghețe picioarele și-și frecau urechile înghețate cu
mâini neînmănunșate, înțepenite de ger. Deodată, se iscă un murmur
în partea de sud a pieței. Veneau mașinile.
Deși niciunul dintre ziariști nu prevăzuse scene de violență, mai mulți
anunțaseră că vor fi strigăte și înjurături. Dar când mulțimea a zărit
criminalii escortați de polițiști rutieri în uniforme albastre, se cufundă în
tăcere, uimită parcă să vadă că au o înfățișare umană. Oamenii cu
cătușe la mâini, albi la față și clipind orbiți, străluceau în lumina
blițurilor și a reflectoarelor. Operatorii de televiziune, urmărindu-i pe
arestați și pe polițiști în clădirea tribunalului și apoi urcând cu ei trei
etaje, au filmat cum se trântește și se încuie ușa închisorii districtuale.
Nimeni n-a mai rămas, nici grupul de ziariști și nici localnicii. Îi
rechemau camerele și cina calde și, în vreme ce se îndepărtau grăbiți,
abandonând piața înghețată celor două pisici cenușii, odată cu ei a
plecat și acea toamnă miraculoasă. A început să cadă prima zăpadă a
anului.
 IV.
LA COLȚ

Un aer de austeritate profesională și intimitate domestică veselă

coexistă la etajul trei al tribunalului din ținutul Finney. Prezența
închisorii regionale explică prima caracteristică, în vreme ce așa-
numita reședință a șerifului, un apartament plăcut, despărțit de
închisoarea propriu-zisă prin uși de oțel și printr-un scurt coridor, o
justifică pe cea din urmă.
În ianuarie 1960, reședința șerifului nu era, de fapt, ocupată de Earl
Robinson, ci de ajutorul lui și de soția acestuia: Wendl și Josephine
(„Josie”) Meier. Cei doi Meieri, căsătoriți de mai bine de douăzeci de
ani, semănau foarte mult: înalți, cu destulă energie și greutate de dat
și la alții, mâini și fețe late, calme și binevoitoare, ultimul adjectiv
aplicându-se mai ales doamnei Meier, o femeie hotărâtă și practică,
ce părea iluminată de o seninătate mistică. Ca soție a ajutorului de
șerif, are mult de muncă. De la cinci dimineața, când își începe ziua
cu un capitol din Biblie, și până la zece seara, ora de culcare, gătește
și coase pentru deținuți, le cârpește ciorapii, le spală rufele, se
îngrijește excepțional de soțul ei și de apartamentul compus din cinci
camere, cu o atmosferă gemütlich6
plin de perne îndesate, de fotolii moi și de perdele de dantelă crem.
Soții Meier au o fiică, singurul lor copil, căsătorită și stabilită la Kansas
City, astfel încât stau singuri sau, cum spune mai exact doamna
Meier:

— Singuri, cu excepția cui se întâmplă să fie în celula pentru femei.

Închisoarea are șase celule. A șasea, cea rezervată femeilor, e o
celulă izolată situată chiar în apartamentul șerifului, căci se
mărginește de fapt cu bucătăria familiei Meier.
— Dar, cum spune Josie Meier, vecinătatea nu mă supără. Îmi place
să am companie. Să am cu cine vorbi în timp ce gătesc la bucătărie.
Ți se face milă de cele mai multe dintre femeile astea. Au intrat în tot
felul de încurcături. Firește, Hickock și Smith erau cu totul altceva. Din
câte știu eu, Perry Smith a fost primul bărbat care a ocupat celula
femeilor. Fiindcă șeriful a voit să-l țină despărțit de Hickock până după
proces. În după-amiaza când au fost aduși, în vreme ce urmăream ce
se petrece jos în piață, am copt șase plăcinte cu mere și niște pâine.
Fereastra de la bucătărie dă în piață. Nici nu se poate vedere mai
bună. Nu mă pricep să număr cârdurile de oameni, dar cred că erau
câteva sute de persoane care așteptau să-i vadă pe băieții care-au
omorât familia Clutter. N-am cunoscut pe niciunul din membrii familiei
Clutter, dar, din ce-am auzit despre ei, trebuie să fi fost oameni foarte
cumsecade. E greu să ierți ce li s-a întâmplat și știu că Wendle era
neliniștit de cum o să reacționeze mulțimea când o să-i vadă pe
Hickock și pe Smith. Se temea să nu încerce cineva să-i atace. Așa c-
am stat cu sufletul la gură când am văzut că vin mașinile, când am
văzut reporterii și pe toți ziariștii ce alergau și se îmbulzeau. Dar între
timp se întunecase, era trecut de șase, se lăsase un ger crunt și mai
mult de jumătate din oameni renunțaseră și plecaseră acasă. Cei
rămași n-au huiduit. S-au mulțumit să privească.
Mai târziu, când cei doi bărbați au fost aduși sus, l-am văzut mai întâi
pe Hickock. Era îmbrăcat în niște pantaloni subțiri, de vară, și doar o
cămașă veche de pânză. Mă mir că n-a făcut pneumonie, pe frigul ăla.
Arăta însă destul de bolnav și așa. Alb la față ca o fantomă. Ei bine,
trebuie să fi trecut printr-o experiență îngrozitoare – să se zgâiască la
tine o hoardă de străini, să trebuiască să treci printre ei și ei să știe
cine ești și ce-ai făcut. Apoi l-au adus sus pe Smith. Pregătisem cina
ca să le-o duc în celule – supă fierbinte, cafea, niște sendvișuri și
plăcintă. De obicei, nu li se servesc decât două mese pe zi. Micul
dejun la șapte și jumătate, iar la patru și jumătate masa principală. Dar
n-am vrut să se culce cu stomacul gol, mi se părea că le e și așa
destul de rău. Dar când i-am dus lui Smith cina pe o tavă, mi-a spus
că nu-i e foame. Se uita pe fereastra celulei femeilor. Stătea cu
spatele la mine. Fereastra are aceeași perspectivă ca aceea de la
bucătărie: copaci, piața și acoperișurile caselor. I-am spus: „Gustă
măcar supa, e de legume, nu-i din conserve. Eu am pregătit-o. Ca și
plăcinta”. Cam peste o oră m-am întors să iau tava, dar el nici nu se
atinsese de mâncare. Era încă la fereastră. Ca și cum nici nu s-ar fi
mișcat. Ningea și țin minte că i-am spus că-i prima zăpada a anului și
că până atunci avusesem parte de o toamnă lungă și frumoasă. Iar
acum începuse să ningă. L-am întrebat apoi dacă vrea să-i gătesc
vreun fel anume. Dacă dorea, puteam să i-l pregătesc a doua zi. S-a
întors și s-a uitat la mine. Bănuitor, de parcă mi-aș fi bătut joc de el.
Apoi a zis ceva despre un film, avea un fel foarte liniștit de a vorbi,
aproape în șoaptă. Dorea să știe dacă văzusem un anume film. Nu țin
minte titlul și, oricum, nu-l văzusem. Niciodată nu m-am omorât după
filme. Mi-a spus că acțiunea filmului ăstuia se petrecea în vremurile
biblice și că avea o scenă în care un om era aruncat dintr-un balcon,
aruncat unei gloate de bărbați și de femei care îl rup în bucăți. Și mi-a
mărturisit că la asta se gândise când văzuse mulțimea din piață. La
omul ăla sfâșiat. Și că poate o să-i facă și lui la fel. Spunea că se
speriase așa de tare încât îl mai durea încă stomacul. Iată de ce nu
reușea să mănânce. Se înșela, firește, iar eu i-am spus că nimeni n-o
să-i facă niciun rău, indiferent ce făcuse. Că oamenii de pe aici nu
sunt așa.
Am vorbit o vreme, era foarte timid, dar mai încolo a zis: „O mâncare
care îmi place cu adevărat e pilaful spaniol”. Atunci i-am promis c-o
să-i fac și parcă mi-a zâmbit și-am ajuns la convingerea că, la urma
urmei, nu era cel mai rău om din câți întâlnisem. În seara aceea, după
ce m-am dus la culcare, i-am împărtășit soțului părerea mea. Wendle
însă a bombănit disprețuitor. Wendle a fost printre primii care s-au
aflat la fața locului când s-a descoperit crima. Mi-a spus c-ar fi vrut să
fiu și eu în casa Clutter când au găsit cadavrele. Atunci aș fi judecat
ce om blând era domnul Smith. El și prietenul lui, Hickock. Mi-a spus
că sunt în stare să-ți scoată și inima din piept fără măcar să clipească.
N-aveam cum să neg – mai ales că era vorba de patru persoane
omorâte. Am rămas trează în pat, întrebându-mă dacă îl chinuie
cumva pe vreunul din cei doi gândul la cele patru morminte.

A trecut o lună, apoi alta, și a nins mai tot timpul, aproape în fiecare zi.
Zăpada a înălbit ținutul acoperit de miriști roșietice, a troienit străzile
orașului și le-a cufundat în tăcere.
Crăcile de sus ale unui ulm încărcat de zăpadă se frecau de geamul
ferestrei de la celula femeilor. În copac se aflau veverițe și, după ce
săptămâni de-a rândul le momi cu resturile rămase de la micul dejun,
Perry o convinse pe una să sară de pe cracă pe pervazul ferestrei,
apoi să treacă printre gratii. Era un veverițoi cu blana castanie. Îl numi
Red, iar în curând Red se stabili în celulă, părând mulțumit să împartă
captivitatea prietenului său. Perry îl învăță mai multe șmecherii: să se
joace cu un ghemotoc de hârtie, să stea în două labe, să i se cocoațe
pe umăr. Cu asemenea îndeletniciri își trecea timpul, deși rămâneau
destule ore lungi pe care deținutul trebuia să le petreacă singur. Nu i
se îngăduia să citească ziarele, iar revistele pe care i le împrumuta
doamna Meier îl plictiseau: numere vechi din Good Housekeeping și
McCall. Dar găsi ce să facă: își pilea unghiile cu șmirghel, le lustruia
până căpătau o strălucire trandafirie și netedă; își pieptăna neîncetat
părul îmbibat și parfumat cu loțiune; se spăla pe dinți de trei sau patru
ori pe zi; se bărbierea și făcea duș cam tot atât de des. Și își ținea
celula, în care se aflau un closet, un duș, un pat pliant, un scaun și o
masă, la fel de curată ca și trupul. Se simțea mândru de un
compliment pe care i-l făcuse doamna Meier. „Uite!”, spusese ea
arătându-i patul. „Uită-te la pătura aia! Dacă arunci o monedă de zece
cenți pe ea, sare!”. Dar cea mai mare parte a vieții, când nu dormea,
și-o petrecea la masă: acolo mânca, tot acolo ședea când făcea
portretul lui Red, când desena flori, fața lui Iisus sau fețele și sânii
unor femei imaginare. Și, în fine, tot acolo, pe hârtie ieftină și liniată,
nota sub forma unui jurnal întâmplările zilnice.

Joi, 7 ianuarie. A venit Dewey. A adus un cartuș de țigări. De

asemenea, copii dactilografiate ale Declarației mele, la semnat.
Am refuzat.

„Declarația”, un document de șaptezeci și opt de pagini, dictat de el

stenografului de la tribunalul din Finney Country, cuprindea mărturiile
făcute lui Alvin Dewey și Clarence Duntz. Dewey, istorisind întâlnirea
lui cu Perry Smith din ziua aceea, își reamintea cât fusese de surprins
că Perry refuzase să semneze declarația.
— Nu era important. Puteam oricând să depun mărturie la tribunal
asupra declarației orale făcute de el în fața lui Duntz și a mea. Firește,
Hickock ne dăduse deja o declarație semnată când ne aflam încă în
Las Vegas – cea în care îl acuza pe Smith de a fi comis toate cele
patru crime. Dar eram curios. L-am întrebat pe Perry de ce s-a
răzgândit. Mi-a spus: „Totul e exact în declarația mea, cu excepția a
două amănunte. Dacă îmi îngăduiți să le corectez, atunci semnez”. Ei
bine, cred că știu care erau acele amănunte. Fiindcă singura
deosebire dintre relatarea lui și cea a lui Hickock consta în faptul că el
nega că ucisese familia Clutter de unul singur. Până acum jurase că
Hickock le omorâse pe Nancy și pe mama ei.
Câtă dreptate am avut! Tocmai asta și voia: să recunoască faptul că
Hickock spusese adevărul și că el, Perry Smith, împușcase și
omorâse întreaga familie. A zis că mințise pentru că, și îi citez propriile
cuvinte: „Am vrut să-l vâr la apă pe Dick pentru că a fost atât de laș.
Că turnase fără să stea pe gânduri”. Iar motivul pentru care se
hotărâse să îndrepte declarația nu se datora vreunui sentiment brusc
de prietenie față de Hickock. După cum mi-a mărturisit, o făcea doar
din considerație pentru părinții lui Hickock – spunea că-i pare rău de
mama lui Dick. A zis: „E o persoană foarte cumsecade. Ar consola-o,
poate, să știe că Dick n-a apăsat niciodată pe trăgaci. Tot ce s-a
întâmplat a fost doar din vina lui, era oarecum greșeala lui, dar
adevărul e că eu i-am ucis”. Nu știam dacă să cred sau nu. Nu eram
destul de sigur încât să-l las să-și schimbe declarația. După cum
spuneam, noi nu ne bizuiam pe o mărturie oficială din partea lui Smith
ca să dovedim vreun element al acestei afaceri. Cu sau fără ea,
dețineam destule date ca să-i spânzurăm pe amândoi de zece ori.
Printre elementele care au contribuit la încrederea lui Dewey se
număra și găsirea aparatului de radio și binoclului furate de asasini din
casa Clutter și vândute apoi la Mexico City. (Agentul Biroului de
Investigații din Kansas, Harold Nye, care plecase acolo cu avionul în
acest scop, le depistase la o casă de amanet.) În plus, în timp ce-și
dictase declarația Smith dezvăluise existența altor dovezi importante.
— Am ajuns la șosea și-am luat-o cu mașina spre est, declarase el pe
când descria ce făcuse împreună cu Hickock după fuga de la locul
crimei. Am condus nebunește, Dick la volan. Cred că eram foarte
nervoși. Eu cel puțin. Foarte nervoși și în același timp foarte ușurați.
Nu ne mai puteam opri niciunul din râs. Deodată, totul ni se părea
foarte comic, nu știu de ce, dar așa ni s-a părut. Dar de pe armă
picura sânge, iar hainele mi se pătaseră. Aveam sânge până și în păr.
Așa c-am apucat-o pe un drum de țară și-am mers poate vreo
doisprezece kilometri până am ajuns departe, în prerie. Se auzeau
coioții. Am fumat câte o țigară, iar Dick a continuat să glumească
despre cele întâmplate. M-am dat jos din mașină, am scos niște apă
din rezervor și-am spălat sângele de pe țeava armei. Pe urmă, am
săpat o groapă cu cuțitul de vânătoare al lui Dick, cu care l-am ucis pe
domnul Clutter, și-am îngropat cartușele folosite și restul din frânghia
de nailon și din leucoplast.
Apoi am condus până am ajuns la drumul național 83 și ne-am
îndreptat spre est, spre Kansas City și Olathe. Spre zori, Dick a oprit
la unul din locurile de luat masa la iarbă verde, unde se pot aprinde
focuri în aer liber. Am făcut focul și-am ars diverse lucruri: mănușile
purtate de noi și cămașa mea. Dick a zis c-ar fi vrut să aibă un bou să-
l pună la frigare. A zis că niciodată nu se mai simțise atât de flămând.
Se făcuse aproape amiază când am ajuns la Olathe. Dick m-a lăsat la
hotel, iar el a plecat acasă să ia masa duminica împreună cu familia.
Da, a luat cuțitul cu el. Și arma.
Agenții Biroului de Investigații din Kansas trimiși acasă la Hickock au
găsit cuțitul vârât într-o cutie pentru unelte de pescuit, iar pușca
proptită încă neglijent de peretele din bucătărie. (Tatăl lui Hickock,
care refuza să creadă că „băiatul” lui a putut să ia parte la o „crimă
atât de oribilă”, a insistat că pușca nu părăsise casa după prima
săptămână a lui noiembrie și, în consecință, nu putea constitui arma
crimei.) Cât privește cartușele goale, frânghia și leucoplastul, au fost
găsite cu ajutorul lui Virgil Pietz, un funcționar la serviciul rutier din
ținut, care a răscolit cu un escavator terenul indicat pe hartă de Perry
Smith, dând pământul la o parte centimetru cu centimetru, până au
apărut obiectele ascunse. Astfel au fost puse la punct ultimele
amănunte neclare. Biroul de Investigații din Kansas adunase acum
dovezi de nezdruncinat, testele stabilind că toate cartușele fuseseră
trase cu arma lui Hickock, iar resturile de frânghie și leucoplast
proveneau din aceeași bucată cu care victimele fuseseră legate la
mâini și li se astupase gura.

Luni, 11 ianuarie. Am un avocat. Pe domnul Fleming. Un bătrân cu

cravată roșie.

Informat că acuzații nu dispuneau de bani spre a-și angaja consilieri

legali, tribunalul, prin persoana judecătorului Roland H. Tate, le-a
desemnat ca apărători din oficiu doi avocați din localitate, pe domnul
Arthur Fleming și pe domnul Harrison Smith. Fleming, în vârstă de
șaizeci și unu de ani, fost primar la Garden City, un om scund, care își
înviora aspectul banal purtând cravate cam bătătoare la ochi, a
refuzat însărcinarea. „N-am deloc dorința să le fiu de ajutor”, i-a
declarat el judecătorului. „Dacă tribunalul găsește însă de cuviință să
mă numească, n-am ce face”. Avocatul lui Hickock, Harrison Smith, în
vârstă de patruzeci și cinci de ani și înalt de un metru optzeci, jucător
de golf și membru entuziast în Ordinul Elanului, a acceptat
însărcinarea cu o bunăvoință resemnată. „Trebuie s-o facă cineva. Am
să depun toate eforturile. Deși mă îndoiesc că astfel îmi voi atrage
simpatizanți”.

Vineri, 15 ianuarie. Doamna Meier a dat drumul radioului în

bucătărie și am auzit pe cineva spunând că procurorul ținutului va
cere Pedeapsa cu Moartea. „Bogătașii nu sunt niciodată
spânzurați. Doar cei săraci și fără prieteni.”

Procurorul ținutului, Duane West, un tânăr ambițios și corpolent de

douăzeci și opt de ani, care arată de patruzeci și uneori chiar de
cincizeci, le-a declarat ziariștilor:
— Dacă afacerea ajunge în fața tribunalului, am să le cer juraților,
dacă-i vor găsi vinovați, să-i condamne la pedeapsa cu moartea. Dacă
acuzații renunță să fie judecați de jurați și se declară vinovați în fața
judecătorului, am să-i cer judecătorului să aplice pedeapsa cu
moartea. Aceasta e o chestiune asupra căreia am știut că mi se va
cere să hotărăsc, iar hotărârea n-am luat-o pripit. Dată fiind violența
crimei și lipsa totală de milă față de victime, cred că singurul fel în
care oamenii pot fi apărați cu siguranță absolută este să se ceară
pedeapsa cu moartea pentru acuzați. Aceasta e cu atât mai adevărat,
cu cât în Kansas nu există închisoare pe viață, condamnații putând fi
eliberați condiționat. Cei condamnați pe viață ispășesc de fapt, în
medie, o pedeapsă mai mică de cincisprezece ani.

Miercuri, 20 ianuarie. Mi s-a cerut să trec proba detectorului de

 minciuni în legătură cu afacerea Walker.

Un caz asemănător cu cazul Clutter, o crimă de aceeași amploare, a

stârnit interesul juriștilor de pretutindeni, mai ales al anchetatorilor
care se confruntă cu crime similare, dar nerezolvate, căci e
întotdeauna posibil ca soluționarea unui mister să aducă și
soluționarea altuia. Printre nenumărații ofițeri de poliție intrigați de
evenimentele de la Garden City, se număra și șeriful ținutului
Sarasota, statul Florida, care cuprinde și Osprey, o așezare
pescărească nu departe de Tampa, unde la aproape o lună de la
tragedia Clutter, a avut loc, la o fermă de vite izolată, crima cvadruplă
despre care citise Smith de Crăciun în ziarul din Miami. Victimele erau
tot patru membri ai unei familii: un tânăr cuplu, domnul și doamna
Clifford Walker, și cei doi copii ai lor, un băiat și o fată, toți împușcați în
cap cu o pușcă de vânătoare. Întrucât asasinii familiei Clutter își
petrecuseră noaptea de 19 decembrie, data crimei, într-un hotel din
Tallahassee, șeriful din Osprey, lipsit complet de alte indicii, era,
firește, nerăbdător ca cei doi suspecți să fie interogați și supuși unui
detector de minciuni. Hickock a consimțit să se supună testului, ca și
Smith de altfel, care a declarat autorităților din Kansas:
— I-am atras atenția pe vremea aceea, i-am spus lui Dick: „Sunt sigur
că făptașul trebuie să fi citit în ziare despre ce s-a petrecut aici în
Kansas. Un țicnit”. Rezultatele testului, spre dezamăgirea șerifului din
Osprey, ca și a lui Alvin Dewey, care nu credea în coincidențe
extraordinare, au fost hotărât negative. Asasinii familiei Walker au
rămas neidentificați.

Duminică, 31 ianuarie. A venit tatăl lui Dick să-l vadă. I-am dat
bună ziua când l-am văzut trecând [pe lângă ușa celulei mele], dar
și-a văzut de drum. Poate că nu m-a auzit. Am înțeles de la
doamna M. [Meier] că doamna H. [Hickock] n-a venit fiindcă s-a
simțit prea rău. Ninge groaznic. Azi-noapte am visat că eram în
Alaska cu tata. M-am trezit într-o baltă de urină rece!!!

Domnul Hickock și-a petrecut trei ore cu fiul său. După aceea, a mers
pe jos prin zăpadă până la gara din Garden City – un bătrân zdrobit
de muncă, încovoiat și uscat de cancerul care avea să-l doboare
peste câteva luni. În gară, în timp ce aștepta trenul ce urma să-l ducă
acasă, i-a declarat unui reporter:
— Mda, l-am văzut pe Dick. Am avut o lungă discuție cu el. Și pot să
vă încredințez că nu e așa cum spun oamenii. Sau cum scrie în ziare.
Băieții ăștia n-au intrat în casa aceea cu gândul să înfăptuiască
violențe. Băiatul meu n-a săvârșit niciuna. Poate că are unele
apucături rele, dar nu-i nici pe departe atât de ticălos. Capul răutăților
e Smith. Dick mi-a spus că el nici măcar n-a știut când l-a atacat [pe
domnul Clutter] și i-a tăiat beregata. Dick nici n-a fost în aceeași
cameră. A intrat doar în goană când i-a auzit luptându-se. Dick ținea
arma și uite cum mi-a descris scena: „Smitty mi-a luat pușca și i-a
zburat creierii omului”. Și a mai zis: „Tată, ar fi trebuit să-i smulg arma
și să-l împușc pe Smitty. Să-l ucid înainte să omoare restul familiei.
Dacă aș fi făcut-o acum mi-ar fi mai bine”. Și eu cred. Așa cum stau
lucrurile și ținând seama de sentimentele oamenilor, n-are nicio
șansă. O să-i spânzure pe amândoi. Și, adăugă el cu ochii stinși de
oboseală și de înfrângere, când îți spânzură copilul, când știi că va fi
executat, e cel mai îngrozitor lucru din lume.
Nici tatăl lui Perry Smith și nici sora lui nu i-au scris și nici n-au venit
să-l vadă. Se bănuia că Tex John Smith prospectează aur undeva prin
Alaska, deși avocații, cu toate că au făcut toate eforturile, au fost
incapabili să-l descopere. Sora lui le-a declarat anchetatorilor că se
teme de fratele ei și i-a rugat insistent să nu-i comunice adresa ei
prezentă. (Când a fost informat, Smith a zâmbit ușor și a zis: „Aș vrea
să fi fost și ea în casă în seara aia. Ce scenă strașnică!”.)
Cu excepția veveriței, a soților Meier și a unei consultări ocazionale cu
avocatul său, domnul Fleming, Perry era foarte singur. Îi simțea lipsa
lui Dick. „Mă gândesc mult la Dick”, scrise el într-o zi în jurnalul lui
temporar. De la arestare nu li se mai îngăduise să comunice și, în
afara libertății, dorința lui cea mai vie era să discute cu Dick, să fie din
nou împreună. Dick nu era „o stâncă de neclintit”, cum își închipuise el
odinioară: „pragmatic”, „viril”, „un băiat de fier”. Se dovedise o ființă
„foarte slabă și superficială”, „un laș”. Și totuși, dintre toți oamenii de
pe lume, el era persoana de care se simțea cel mai legat în clipa
aceea, căci, cel puțin, făceau parte din aceeași specie, frați din stirpea
lui Cain. Despărțit de el, Perry se simțea „cu totul singur. Ca un om
plin de bube cu puroi. Cu care n-ar fi vrut să aibă de-a face decât un
țicnit”.
Apoi într-o dimineață de la jumătatea lui februarie, Perry a primit o
scrisoare. Era expediată din Reading, Massachusetts, și avea
următorul conținut:

Dragă Perry,

Îmi pare rău să aflu de necazul în care ai intrat și m-am hotărât să-
ți scriu și să-ți spun că-mi amintesc de tine și c-aș vrea să te ajut
pe cât îmi stă în putință. În cazul când nu mă mai ții minte, eu sunt
Don Cullivan și-am pus în scrisoare o fotografie de pe vremea
când ne-am întâlnit. Când am citit prima dată despre tine în ziare,
de curând, am fost surprins și-am început să mă gândesc la zilele
când te-am cunoscut. Deși n-am fost niciodată prieteni prea
apropiați, îmi amintesc de tine mult mai limpede decât de
majoritatea celor pe care i-am întâlnit în armată. Trebuie să fi fost
prin toamna lui 1951, când erai detașat la Compania 761 de geniu
la Fort Lewis, statul Washington. Erai scund (nici eu nu sunt mult
mai înalt), bine-făcut, brunet, cu o claie de păr negru și aproape tot
timpul cu zâmbetul pe față. Întrucât locuiseși în Alaska, unii dintre
băieți aveau obiceiul să-ți spună „Eschimosul”. Una din primele
mele amintiri despre tine e legată de o inspecție a companiei, când
s-au deschis la control toate dulăpioarele cu încălțăminte. Din câte
țin eu minte, toate dulăpioarele erau în ordine, până și al tău, atât
că pe partea dinăuntru a capacului dulăpiorului tău erau prinse
fotografii cu fete frumoase. Noi, ceilalți, am fost siguri c-ai să dai
de dracu’. Dar ofițerul de control a trecut mai departe și când totul
s-a terminat și n-a făcut caz, cred că ne-am dat seama cu toții că
ai tupeu. Țin minte că jucai destul de bine biliard și te revăd foarte
limpede în camera de zi a companiei, la masa de biliard. Erai unul
dintre cei mai buni șoferi de camion din unitate. Ții minte
manevrele de teren la care am participat? Una dintre deplasări a
avut loc iarna și țin minte că fiecare conducea un camion în timpul
manevrei. În unitatea noastră, camioanele militare n-aveau
încălzire și se făcea foarte frig în mașinile alea. Țin minte cum ai
tăiat o gaură în dușumeaua camionului ca să intre căldura de la
motor. Îmi amintesc toate astea atât de bine din pricina impresiei
pe care mi-ai lăsat-o, căci „mutilarea” unui obiect aparținând
armatei constituia un delict pentru care puteai fi pedepsit sever.
Firește, eu eram boboc și probabil mă temeam să nu încalc cumva
regulamentul, dar îmi amintesc cum ai rânjit din această cauză
(stând la căldură) în timp ce eu îmi făceam griji (și înghețam). Țin
minte că ți-ai cumpărat o motocicletă și-mi amintesc vag că ai avut
niște încurcături cu ea – te-a urmărit poliția? Te-ai accidentat?
Indiferent ce s-a întâmplat atunci, mi-am dat seama pentru prima
oară că în tine există ceva sălbatic. Unele din amintirile mele sunt,
poate, greșite. Lucrurile astea s-au petrecut acum mai bine de opt
ani și nu te-am cunoscut decât opt luni. Din câte mi-aduc aminte,
ne-am înțeles totuși foarte bine și-am ținut la tine. Păreai
întotdeauna vesel și obraznic, te pricepeai la instrucție, deși nu
prea te plângeai de nimic. Firește, erai tare nestăpânit, dar n-am
știut niciodată prea multe despre asta. Dar acum ai intrat într-o
încurcătură serioasă. Încerc să-mi închipui cum arăți. La ce te
 gândești. Când am citit prima dată despre tine în ziar, am fost uluit.
Zău așa. Apoi am pus ziarul jos și m-am apucat de altceva. Dar
gândul îmi revenea la tine. Nu mă mulțumeam să te dau uitării. Eu
sunt, sau încerc să fiu, destul de credincios [catolic]. N-am fost la
fel întotdeauna. Pe vremuri trăiam la întâmplare, fără să-mi bat
mult capul cu singurul lucru important pe lume. Nu m-a preocupat
niciodată moartea sau posibilitatea vieții de apoi. Trăiam prea
intens: mașina, universitatea, întâlniri cu fetele etc. Fratele meu
mai mic a murit de leucemie când avea doar șaptesprezece ani.
Știa că moare și după aceea m-am întrebat la ce s-o fi gândit.
Acum mă gândesc la tine și mă întreb la ce te gândești tu. N-am
știut ce să-i spun fratelui meu în ultimele lui săptămâni de viață.
Dar știu ce i-aș spune acum. Și din cauza asta îți scriu: fiindcă
Dumnezeu te-a făcut ca și pe mine și te iubește cum mă iubește și
pe mine și, din puținul pe care îl cunoaștem despre voința
Domnului, ceea ce ți s-a întâmplat ție putea să mi se întâmple la
fel de bine și mie.
Prietenul tău,
Don Cullivan

Numele nu-i spunea nimic lui Perry, dar recunoscu imediat din
fotografie fața unui tânăr soldat cu părul tuns scurt și cu ochi rotunzi și
foarte serioși. Citi scrisoarea de mai multe ori și deși găsi că aluziile
religioase nu-l pot convinge („Am încercat să cred, dar nu am reușit,
nu pot, n-are sens să mă prefac”), scrisoarea îl fascina. Iată cineva
care se oferea să-l ajute, un om echilibrat și demn de respect, care îl
cunoscuse odinioară și ținuse la el, un om care semna singur „un
prieten”. Plin de recunoștință, își începu în mare grabă scrisoarea de
răspuns: „Dragă Don, îmi amintesc într-adevăr de un Don Cullivan…”

Celula lui Hickock nu avea fereastră. Dick putea să vadă doar un

coridor larg și gratiile altor celule. Dar nu era izolat, avea oameni cu
care să vorbească, o grămadă de bețivani, de falsificatori de bani, de
escroci, de tipi care-și bătuseră nevestele și de vagabonzi mexicani.
Iar Dick, cu trăncăneala lui veselă de om care vrea să inspire
încredere, cu anecdotele lui porcoase și cu glumele lui triviale,
câștigase simpatia deținuților (deși printre ei se afla unul care nu-l
aprecia deloc, un bătrân ce-i spusese printre dinți: „Asasinule!
Asasinule!” și care odată aruncase asupra lui o găleată cu zoaiele
strânse de pe dușumea).
La exterior, Hickock li se părea tuturor un tânăr neobișnuit de calm.
Când nu ducea discuții sau dormea, zăcea pe patul lui pliant, fuma,
mesteca gumă și citea reviste sportive și romane polițiste în ediții
ieftine. Deseori, stătea lungit și fluiera vechi melodii preferate („Cred
că ai fost o copilă frumoasă”, „Cară-te la Buffalo”) sau se zgâia la
becul fără abajur care ardea zi și noapte în tavanul celulei. Ura
supravegherea monotonă a becului. Îi deranja somnul și, mai clar,
punea în primejdie reușita unui plan personal – evadarea. Căci
deținutul nu era așa de calm sau de resemnat cum părea. Intenționa
să ia toate măsurile cu putință pentru a evita „să atârne în ștreang”.
Convins că o astfel de ceremonie va fi rezultatul oricărei judecăți –
desigur, a oricărei judecăți ținute în statul Kansas –, se hotărâse „s-o
întindă din închisoare. Să fure o mașină și s-o șteargă cât mai iute”.
Dar mai întâi trebuia să-și procure o armă. Câteva săptămâni lucrase
la una: un șiș, un instrument foarte asemănător unui drug de spart
gheața, o armă care s-ar fi înfipt frumos și mortal între umerii domnului
Meier, ajutorul șerifului. Componentele armei, o bucată de lemn și
niște sârmă tare, au făcut inițial parte dintr-o perie de sârmă pentru
closet pe care o luase, o desfăcuse și o ascunsese sub saltea.
Noaptea târziu, când nu se mai auzeau decât sforăituri, tuse sau
fluieratul trist al trenurilor spre Santa Fe, ce treceau huruind prin
orașul cufundat în beznă, Dick pilea sârma de podeaua de ciment a
celulei. Și, cât lucra, făcea planuri.
Odinioară, în prima iarnă după terminarea liceului, Hickock călătorise
cu autostopul prin Kansas și Colorado.
— Asta era pe vremea când căutam o slujbă. Ei bine, mergeam într-
un camion, iar șoferul, fără niciun motiv, s-a luat la ceartă cu mine și
m-a bătut măr. M-a aruncat jos din camion. M-a lăsat pur și simplu pe
drum. Undeva sus, la dracu-n praznic, prin Munții Stâncoși. Cădea
măzăriche, iar eu am mers o groază de kilometri pe jos și-mi curgea
sânge din nas cât din cinșpe porci.
Pe urmă, am ajuns la un grup de cabane de pe o pantă împădurită.
Cabane de vară, încuiate și goale pe vremea aia. Am intrat cu forța
într-una. Am găsit înăuntru lemne de foc, conserve și chiar puțin
whisky. Am rămas acolo mai bine de o săptămână și-a fost una din
cele mai frumoase perioade din viața mea. Deși mă durea foarte tare
nasul, iar ochii mi se învinețiseră. Când a încetat să mai ningă, a ieșit
soarele. Un cer cum nu s-a mai văzut. Ca în Mexic. Dacă Mexicul s-ar
fi aflat într-un ținut cu climă rece. Am răscolit și prin celelalte cabane
și-am dat de niște șuncă afumată, de un radio și de o pușcă. A fost
grozav. Eram toată ziua plecat la vânătoare cu pușca. Cu soarele în
față. Doamne, ce grozav m-am simțit. Ca Tarzan. Și în fiecare noapte
mâncam fasole și șuncă friptă, mă înfășuram într-o pătură și
adormeam ascultând muzică la radio. Nimeni nu s-a apropiat de
cabană. Sunt sigur că aș fi putut să stau până în primăvară.
Dacă reușea să evadeze, iată planul la care se oprise Dick: să
pornească spre munții din Colorado și să găsească acolo o cabană
unde să se poată ascunde până în primăvară (singur, evident. Viitorul
lui Perry nu-l interesa). Imaginea unui provizorat atât de idilic,
contopită cu felul furiș și inspirat în care își ascuțea sârma, produse un
pumnal cu mâner de lemn și cu o lamă foarte fină.

Joi, 10 martie. Șeriful a venit în control. A percheziționat toate

celulele și a găsit un șiș ascuns sub salteaua lui D. Mă întreb ce
plănuia (am zâmbit).

Lui Perry nu i se părea deloc ceva de râs, căci Dick, înarmat cu un

obiect primejdios, ar fi putut juca un rol decisiv în planurile pe care le
nutrea și el. Pe măsură ce treceau săptămânile, se familiariza tot mai
mult cu viața din piața tribunalului, cu obișnuiții ei și obiceiurile lor.
Pisicile, de pildă: doi motani slabi și cenușii care apăreau zilnic, odată
cu asfințitul, și se plimbau prin piață, oprindu-se să cerceteze mașinile
parcate la margine, o purtare care îl intrigă, până când doamna Meier
îl lămuri că cele două pisici căutau păsările moarte prinse în grilajul
motoarelor. După aceea făcea rău urmărindu-le manevrele: „Fiindcă
mai toată viața mea am făcut ce fac ele acum. Cam același lucru”.
Mai exista un om de care Perry devenise deosebit de conștient, un
domn robust și țeapăn, cu părul ca o tichie gri cu argintiu. Fața lui
plină, cu bărbia lată, avea, în momentele de destindere, o expresie
oarecum răutăcioasă, cu buzele arcuite în jos, cu ochii lăsați ca într-o
reverie tristă – un tablou al severității nemiloase. Și totuși, impresia
era, cel puțin parțial, falsă, căci uneori, deținutul îl zărea oprindu-se să
discute cu alți bărbați, să glumească cu ei și să râdă, și atunci părea
fără nicio grijă, jovial și generos. „Genul de om care ar putea să vadă
și latura umană” – un atribut important, căci bărbatul era Ronald H.
Tate, judecătorul celui de-al 32-lea district juridic și cel care avea să
prezideze procesul pe care statul Kansas li-l intenta lui Smith și
Hickock. Tate, așa cum a aflat în curând Perry, era un nume vechi și
foarte respectat în vestul Kansasului. Judecătorul era bogat, creștea
cai, avea mult pământ, iar despre soția lui se spunea că e foarte
frumoasă. Avusese a doi băieți, dar cel mai mic din ei murise, o
tragedie care îi îndurerase mult pe părinți și îi determinase să adopte
un băiețaș care apăruse în fața tribunalului – un copil părăsit și fără
adăpost. „Mi se pare că are o inimă bună”, i-a spus Perry odată
doamnei Meier. „Poate că ne lasă o portiță de scăpare.”
Perry nu credea de fapt acest lucru. Credea ce îi scrisese lui Don
Cullivan, cu care intrase acum într-un schimb regulat de
corespondență: crima lui era de „neiertat” și se aștepta „să urce cele
treisprezece trepte”. Cu toate acestea, nu renunțase la orice speranță,
căci și el plănuia o evadare. Depindea de doi tineri pe care îi
observase deseori că-l urmăresc la fereastră. Unul era brunet, celălalt
roșcovan. Uneori, când stăteau în piață sub copacul ce atingea
fereastra celulei, îi zâmbeau și-i făceau semne sau așa își închipuia
el. N-au spus niciodată nimic și întotdeauna, cam după un minut,
plecau. Prizonierul era însă convins că tinerii, probabil din dorința de
aventură, voiau să-l ajute să evadeze. În consecință, desenă o hartă a
pieței, indicând cele mai avantajoase puncte unde putea aștepta
„mașina de evadare”. Sub hartă scrise: Am nevoie de o lamă de
bomfaier numărul 5. De nimic altceva. Vă dați însă seama de
consecințe dacă veți fi prinși (clătinați din cap dacă vă dați seama)? S-
ar putea să vă aștepte o lungă osândă la închisoare. Sau ați putea fi
omorâți. Doar pentru un necunoscut. MAI BINE REFLECTAȚI!!
Vorbesc serios! În afară de asta, de unde să știu dacă pot să am
încredere în voi? De unde să știu eu că nu-i decât o șmecherie ca să
mă scoateți și să mă împușcați? Ce se întâmplă cu Hickock? Toate
pregătirile trebuie să-l includă și pe el.
Perry își ținea documentul pe birou, împăturit, gata să-l arunce pe
fereastră de îndată ce apăreau din nou tinerii. Dar ei n-au mai apărut.
Nu i-a mai văzut niciodată, în cele din urmă, se întrebă dacă nu
cumva îi inventase (ideea că „ar putea să fie anormal, poate chiar
nebun” îl tulburase „și când eram mic și surorile mele râdeau de mine
fiindcă îmi plăcea lumina lunii. Mă ascundeam în umbră și urmăream
luna”). Fie că erau sau nu plăsmuiri, Perry încetă să se mai
gândească la cei doi tineri. Un alt mod de evadare, sinuciderea, îi luă
locul în reflecțiile lui. Și, în ciuda precauțiilor paznicului (fără oglindă,
curea, șireturi sau cravată), inventă o cale de a-și duce planul la
îndeplinire. Căci și în celula lui ardea permanent un bec în tavan, dar,
spre deosebire de Hickock, el avea la îndemână o mătură și, apăsând
cu mătura pe bec, îl putea deșuruba. Într-o noapte visă că îl
deșurubase, îl spărsese și-și tăiase cu cioburile încheieturile de la
mâini și de la glezne
— Am simțit cum mă părăsește toată suflarea și lumina! a spus el,
descriindu-și mai târziu senzațiile. Pereții celulei s-au prăbușit, cerul a
coborât, și-am văzut pasărea mare și galbenă.
În toată viața lui – copil sărac și chinuit, tânăr fără căpătâi, deținut –
pasărea galbenă, imensă și cu cap de papagal îi bântuise visurile,
asemenea unui înger răzbunător care îi masacra dușmanii ori, ca
acum, îl salva din primejdii de moarte.
— M-a ridicat de parcă aș fi fost ușor ca un șoarece, ne-am înălțat sus
de tot, vedeam piața de dedesubt, oameni alergând, urlând, șeriful
trăgând cu pușca după noi, toți groaznic de furioși că eram liber, că
zburam, că mă înălțăm deasupra tuturor.

Judecata fusese fixată la 22 martie 1960. În săptămânile

premergătoare, avocații apărării se consultaseră adeseori cu acuzații.
Se discutase și oportunitatea de a cere o schimbare a orașului în care
avea să aibă loc procesul, dar, așa cum își preveni bătrânul domn
Fleming clientul: „Nu contează unde se va ține judecata în Kansas.
Opiniile sunt aceleași în tot statul. Ne-ar conveni poate la Garden City.
E o comunitate religioasă. Are o populație de unsprezece mii de
locuitori și douăzeci și două de biserici. Iar cei mai mulți preoți se opun
pedepsei cu moartea, spun că e imorală, necreștinească. Până și
reverendul Cowan, preotul familiei Clutter și un bun prieten al lor,
predică împotriva pedepsei cu moartea chiar și în acest caz. Ține
minte, nu putem spera decât să scăpați cu viață. Cred că aici avem
aceleași șanse ca oriunde”.
Curând, după trimiterea oficială în fața tribunalului a lui Smith și
Hickock, avocații lor au compărut înaintea judecătorului Tate, cerând
printr-o moțiune o examinare amănunțită a acuzaților din punct de
vedere psihiatric. Cu alte cuvinte, s-a cerut curții să solicite
permisiunea ca spitalul de stat din Larned, statul Kansas, o instituție
pentru boli nervoase, dotată cu cele mai sigure mijloace de pază, să ia
prizonierii în primire cu scopul de a certifica dacă vreunul din ei, sau
amândoi, sunt „nebuni, imbecili sau idioți, incapabili să-și înțeleagă
situația și să se ajute în apărarea lor”.
Larned se găsește la o sută șaizeci de kilometri est de Garden City.
Avocatul lui Hickock, Harrison Smith, a informat curtea că în ziua
precedentă fusese cu mașina la Larned și se consultase cu mai mulți
dintre medicii spitalului:
— Nu avem psihiatri calificați în comunitatea noastră. De fapt, Larned
e singura localitate pe o rază de trei sute șaizeci de kilometri unde veți
găsi astfel de oameni – doctori pregătiți să întreprindă cercetări
psihiatrice serioase. Dar asta cere timp. De la patru la opt săptămâni.
Medicii cu care am discutat chestiunea au spus însă că sunt dispuși
să înceapă de îndată. Și, firește, fiind un spital de stat, n-o să coste
ținutul niciun sfanț.
Proiectului i s-a opus ajutorul special al procurorului, Logan Green,
care, fiind sigur că „nebunia de moment” reprezenta apărarea pe care
adversarii lui aveau să încerce s-o susțină la procesul ce se apropia,
se temea că rezultatul final al propunerii va fi, așa cum a prezis într-o
conversație particulară, apariția la bara martorilor a unui „cârd de
doctori de cap” favorabili acuzaților. („Tipii ăștia îi plâng întotdeauna
pe criminali. Niciodată nu se gândesc la victime.”) Scund, bătăios,
născut în Kentucky, Green a început prin a arăta curții că în ce
privește starea mintală, Kansasul aderă la Legea M’Naghten, veche
dispoziție legală preluată din Anglia care susține că dacă acuzatul e
conștient de natura actului său și își dă seama că a greșit, atunci e
sănătos din punct de vedere mintal și răspunde de faptele lui. În afară
de asta, a spus Green, nu există nimic în legislația din Kansas care să
prevadă că doctorii aleși să cerceteze starea mintală a unui acuzat
trebuie să aibă o calificare anume:
— Doctori obișnuiți. Doctori care practică medicina generală. Atât cere
legea. Avem consulturi medicale anuale în acest ținut pentru
internarea oamenilor în instituția aceea. Nu apelăm niciodată la cineva
de la Larned sau de la o altă instituție psihiatrică. Cade în sarcina
doctorilor noștri din localitate. Nu-i mare scofală să-ți dai seama dacă
un om e nebun, idiot sau imbecil… E complet inutil, ar fi o pierdere de
timp să trimitem acuzații la Larned.
În replica sa, avocatul Smith a sugerat că prezenta situație era „mult
mai gravă decât un simplu consult medical pentru a stabili starea
mintală a unui acuzat în fața unui tribunal. Se află în joc două vieți.
Indiferent de crima săvârșită de ei, acești oameni au dreptul să fie
examinați de persoane calificate și cu experiență. Psihiatria”, a
adăugat el adresându-se direct judecătorului, „a progresat cu pași
rapizi în ultimii douăzeci de ani. Tribunalele federale încep să se
mențină la zi cu această știință când e vorba de oameni acuzați de
delicte criminale. Mi se pare pur și simplu că avem un prilej
extraordinar să ne familiarizăm cu noile concepții din acest domeniu.”
Era un prilej pe care judecătorul prefera să-l evite, căci așa cum a
remarcat odată un coleg jurist: „Tate e un fel de jurist tipicar, care se
ține strict de litera legii, nu încearcă niciodată noi experiențe”. Dar
același critic mai spusese despre el: „Dacă aș fi nevinovat, e primul
om pe care l-aș dori ca judecător. Dacă aș fi vinovat, ar fi ultimul”.
Judecătorul Tate nu a respins în întregime moțiunea avocaților. Mai
degrabă, a procedat exact așa cum cerea legea, numind o comisie
compusă din trei doctori din Garden City, cărora le-a cerut să se
pronunțe asupra capacităților mintale ale deținuților. (La vremea
cuvenită, trioul medical i-a vizitat pe acuzați și cam după o oră de
investigații psihologice, după ce a discutat cu criminalii, a declarat că
niciunul din ei nu suferă de vreo tulburare mintală. Când a fost
înștiințat de diagnostic, Perry Smith a declarat:
— De unde știu ei? N-au vrut decât să se distreze. Să audă toate
amănuntele morbide chiar de pe buzele înfricoșătoare ale criminalilor.
O, cum le mai sticleau ochii.
Avocatul lui Hickock s-a înfuriat și el. S-a deplasat din nou până la
Spitalul de Stat din Larned, unde a apelat la serviciile neretribuite ale
unui psihiatru amator, care să vină la Garden City și să discute cu
acuzații. Cel care s-a oferit voluntar, doctorul W. Mitchell Jones, avea
o competență excepțională. Deși nu împlinise încă treizeci de ani, era
un specialist rafinat în psihologia criminală, lucrase și studiase în
Europa și în Statele Unite și acceptă să-i examineze pe Smith și pe
Hickock, iar dacă va fi cazul, să depună mărturie la tribunal.
În dimineața de 14 martie, avocații lor au compărut din nou în fața
judecătorului Tate, pentru a pleda de astă dată în vederea unei
amânări a judecății, care urma să aibă loc peste opt zile. Din două
motive invocate, primul era că „un martor foarte important”, tatăl lui
Hickock, era prea bolnav în momentul acela pentru a depune
mărturie. Al doilea motiv era de o natură mai subtilă. În ultima
săptămână începuse să apară prin vitrinele orașului, în bănci,
restaurante și la gară, un anunț scris cu litere mari. Iată cuprinsul lui:
SE VA VINDE LA LICITAȚIE DOMENIUL H.W. CLUTTER, LA 21
MARTIE 1960, ÎN CASA CLUTTER.
— Ei bine, spuse Harrison Smith, adresându-se curții, știu că-i
aproape cu neputință să dovedești că-i vorba de un gest premeditat
care să prejudicieze clientului meu. Dar această scoatere la licitație a
domeniului victimelor are loc de azi într-o săptămână, cu alte cuvinte,
chiar în ajunul judecății. Nu afirm că asta va prejudicia acuzaților. Dar
aceste afișe, împreună cu anunțurile din ziare și cele de la radio, vor
constitui un memento pentru fiecare cetățean din comunitate, dintre
care o sută și cincizeci au fost chemați pentru ca dintre ei să fie aleși
jurații.
Judecătorul Tate nu s-a lăsat impresionat. A respins propunerea fără
niciun comentariu.

În același an, ceva mai înainte, vecinul japonez al domnului Clutter,

Hideo Ashida, își vânduse la licitație echipamentul agricol și plecase
în Nebraska. Licitația Ashida, considerată un succes, a atras cam o
sută de clienți. La licitația Clutter au participat ceva mai mult de cinci
mii de oameni. Cetățenii din Holcomb se așteptau la un public uriaș –
Cercul Enoriașelor din Holcomb transformase unul din hambarele de
pe domeniul Clutter în restaurant, aprovizionat cu două sute de
plăcinte preparate acasă, o sută douăzeci și cinci de kilograme de
carne pentru cârnați și treizeci de kilograme de felii de șuncă – nimeni
însă nu se pregătise pentru cea mai largă participare la o licitație
ținută vreodată în Kansasul de vest. Spre Holcomb s-au îndreptat
mașini din jumătate din ținuturile statului, precum și din Oklahoma,
Colorado, Texas și Nebraska. Au înaintat în masă pe aleea ce ducea
la ferma River Valley.
Pentru prima oară de la descoperirea crimelor s-a îngăduit publicului
să viziteze casa Clutter, împrejurare care a explicat prezența a cel
puțin o treime din imensa adunare – vizitatorii veniți din curiozitate.
Firește, a contribuit și vremea la această participare, căci pe la
jumătatea lui martie, nămeții se topiseră, iar pământul, complet
dezghețat, s-a acoperit pe mari suprafețe cu un noroi adânc până la
glezne. Până nu se usucă suprafața, fermierii nu prea au ce face.
— Pământul e atât de umed și de urât, a declarat doamna Bill
Ramsey, soția unui fermier. N-avem cum să-l lucrăm. Ne-am gândit c-
o să putem merge și noi cu mașina la licitație.
Într-adevăr, a fost o zi splendidă. Primăvară. Deși înotau în noroi,
soarele, atâta timp ascuns de ninsoare și de noroi, părea nou-nouț, iar
copacii – livada domnului Clutter cu meri și peri, cât și ulmii ce
străjuiau aleea – se învăluiseră discret într-o aură de verde pur.
Pajiștea superbă din jurul casei Clutter căpătase și ea nuanțe de
verde proaspăt, iar cei ce călcau pe iarbă, femei curioase să
privească mai de aproape casa nelocuită, se strecurau și trăgeau cu
ochiul pe geamuri, sperând, dar și temându-se să nu zărească, în
bezna din dosul frumoaselor perdele din creton înflorat, apariții
înspăimântătoare.
Conducătorul licitației lăuda în gura mare mărfurile – tractoare,
camioane, roabe, butoaie cu cuie, baroase, cherestea nefolosită,
găleți de lapte, drugi de însemnat vitele, cai, potcoave – tot ce era
necesar pentru a conduce o fermă de vite – de la frânghii și
harnașamente până la dezinfectant pentru ovine și vase de tinichea
pentru rufe. Perspectiva de a cumpăra mărfurile la prețuri de ocazie
atrăsese cea mai mare parte din mulțime. Dar mâinile ofertanților se
ridicau cu ezitare, mâini înăsprite de muncă ce se despărțeau timid de
banii câștigați din greu. Și totuși, n-a rămas nimic nevândut, s-a găsit
până și un pasionat după o legătură de chei ruginite, iar un cowboy
tânăr, cu cizme galbene, a achiziționat „camioneta-coiot” a lui Kenyon,
vehiculul rablagit cu care băiatul acum mort avusese obiceiul să
sperie coioții și să-i vâneze în nopțile cu lună. Ajutoarele, cei care
transportau obiectele mai mici pe podium și apoi le luau de acolo,
erau Paul Helm, Vic Irsik și Alfred Stoecklein; toți fuseseră angajați ai
răposatului Herbert W. Clutter, pe care-l slujiseră cu credință. Ajutând
la desfacerea obiectelor sale, își făceau datoria de pe urmă; astăzi era
ultima lor zi la ferma River Valley. Proprietatea fusese dată în arendă
unui fermier din Oklahoma și de acum înainte aici aveau să locuiască
și să lucreze străini. În timp ce licitația continua și bunurile pământești
ale domnului Clutter se răreau și dispăreau treptat, Paul Helm,
amintindu-și de înmormântarea familiei asasinate, a spus: „Parcă-i a
doua înmormântare”.
Ultimele bunuri care s-au vândut au fost vitele din țarc, mai ales caii,
printre care și iapa lui Nancy, Babe cea mare și dolofană, trecută de
mult de prima tinerețe. Se făcuse târziu după-amiază, școala se
terminase și printre spectatori se aflau mai mulți colegi de-ai lui Nancy
când a început licitația iepei. Susan Kidwell era și ea acolo. Sue, care
îl adoptase pe unul dintre preferații lui Nancy, acum orfani, o pisică, ar
fi dorit s-o poată lua pe Babe acasă, căci ținea la bătrâna iapă și știa
cât de mult o iubise Nancy. Cele două fete călăriseră deseori
împreună pe spinarea lată a lui Babe, tropăind pe ogoare, în serile
fierbinți de vară, pentru ca, ajunse la râu, să intre în apă și iapa să se
bălăcească în contra curentului, până când, așa cum spusese Sue
odată, „ne răcoream toate trei ca niște pești”. Dar Sue n-avea unde să
țină iapa.
— Se oferă cincizeci… șaizeci și cinci… șaptezeci…
Licitația mergea șchiopătând, nimeni nu părea amator s-o ia pe Babe,
iar cel căruia i-a revenit, un fermier din Mennonite care a zis c-o poate
folosi la plug, a plătit șaptezeci și cinci de dolari. În timp ce-o scotea
din țarc, Sue Kidwell a fugit ca să-i iasă în cale și a ridicat mâna ca și
cum ar fi vrut să-și ia rămas-bun de la ea, dar a renunțat și și-a dus
mâna la gură.

Ziarul Telegram din Garden City a publicat în ajunul procesului

următorul articol de fond: „Unii își închipuie, poate, că ochii întregii
națiunii sunt ațintiți asupra Garden City-ului în timpul procesului
acestei crime senzaționale. Dar nu este adevărat. Chiar la o sută
cincizeci de kilometri vest de aici, în Colorado, puțini au aflat despre
caz – alții își amintesc doar vag că mai mulți membri ai unei familii de
vază au fost asasinați. E un trist comentariu asupra stadiului crimei în
țara noastră. De când au fost uciși cei patru membri ai familiei Clutter
toamna trecută, au mai avut loc multe crime multiple în diferite părți
ale țării. Chiar cu câteva zile înaintea acestui proces, știri despre cel
puțin alte trei asasinate în masă au fost publicate în pagina întâi a
ziarelor. În consecință, această crimă, cât și procesul sunt unul din
numeroasele cazuri asemănătoare despre care oamenii citesc și
uită…”
Deși ochii națiunii nu erau ațintiți asupra lor, în dimineața deschiderii
primelor dezbateri, comportarea principalilor participanți la această
întâmplare, de la grefierul tribunalului și până la judecător, trăda
evident faptul că erau conștienți de rolul ce le revenea. Toți cei patru
avocați se îmbrăcaseră în costume noi. Pantofii noi din picioarele
imense ale procurorului districtual scârțâiau și trosneau la fiecare pas.
Și Hickock era îmbrăcat elegant, în haine trimise de părinții lui:
pantaloni de serj albastru, bine croiți, o cămașă albă, o cravată
bleumarin îngustă. Doar Perry Smith, care nu avea nici haine și nici
cravată, nu se potrivea deloc acolo. Îmbrăcat cu o cămașă deschisă la
gât (împrumutată de la domnul Meier) și blugi suflecați jos, părea la fel
de stingher și de nelalocul lui ca un pescăruș într-un lan de grâu.
Sala de judecată, o încăpere nepretențioasă, situată la etajul doi al
tribunalului din ținutul Finney, are pereții zugrăviți într-un alb trist și un
mobilier de lemn dat cu baiț închis. Pe băncile publicului pot lua loc
vreo sută șaizeci de persoane. În dimineața de marți, 22 martie,
băncile fuseseră ocupate în întregime de cei aduși prin mandat
judecătoresc, bărbați domiciliați în ținutul Finney, dintre ei urmând să
fie aleși jurații. Puțini dintre cetățenii chemați ardeau de nerăbdare să
fie aleși (un potențial jurat i-a declarat unui coleg: „Nu se pot folosi de
mine. N-aud destul de bine”. La care prietenul său, după un scurt
moment de gândire, i-a răspuns viclean: „Dacă stau să mă gândesc,
nici eu nu aud prea bine”). Se bănuia, în general, că alegerea juraților
o să țină mai multe zile. De fapt însă n-au trebuit decât patru ore. Pe
de altă parte, jurații, având și doi membri alternativi printre ei, au fost
selecționați dintre primii cincizeci și patru de candidați. Șapte au fost
respinși pe baza unor motive invocate imediat de apărare, iar trei au
fost înlăturați la cererea procurorului. Alți douăzeci au fost înlăturați fie
pentru că se opuneau pedepsei capitale, fie pentru că recunoscuseră
că și-au format între timp o părere fermă în privința vinovăției
acuzaților.
Cei paisprezece bărbați aleși în cele din urmă erau șase fermieri, un
farmacist, un director de creșă, un funcționar la aeroport, un săpător
de puțuri, doi vânzători, un mașinist și administratorul galeriei de
popice Ray. Toți familiști (unii cu câte cinci copii sau chiar mai mulți) și
afiliați uneia sau alteia din bisericile din localitate. În timpul examinării,
patru dintre jurați au declarat curții că l-au cunoscut personal, deși nu
intim, pe domnul Clutter. Chestionați mai amănunțit, au declarat că nu
cred că acest lucru le va influența capacitatea de a da un verdict
imparțial. Funcționarul de la aeroport, un om de vârstă mijlocie pe
nume N.L. Dunnan, a declarat când i s-a cerut părerea asupra
pedepsei capitale: „De obicei, sunt împotriva ei. Dar în acest caz nu
sunt…”, o afirmație care a părut să indice limpede unora o
prejudecată față de acuzați. Cu toate acestea, Dunnan a fost acceptat
în juriu.
Acuzații nu urmăreau cu atenție examinarea juraților. Cu o zi mai
înainte, doctorul Jones, psihiatrul care se oferise să-i examineze,
discutase cu ei separat, aproximativ două ore. La sfârșitul discuțiilor,
le propusese să-și scrie fiecare câte o autobiografie, iar această
operație a ocupat timpul acuzaților în orele de constituire a juriului.
Așezați la capetele opuse ale mesei avocaților, Hickock a scris cu un
stilou, iar Smith cu un creion.
Iată ce a scris Smith:

M-am născut cu numele de Perry Edward Smith la 27 octombrie

1928, la Huntington, ținutul Elko, statul Nevada, un orășel așezat,
ca să zic așa, la dracu-n praznic. Țin minte că în 1929, familia
noastră s-a aventurat la Juneau, statul Alaska. Familia îi cuprindea
pe fratele meu, Tex junior (mai târziu și-a schimbat numele în
James din cauza ridicolului nume „Tex” și pentru că-l ura pe tata
de mic – era opera mamei), pe sora mea Fern (și ea și-a schimbat
numele în Joy), pe sora mea Barbara și pe mine. La Juneau, tata
distila ilegal alcool. Cred că pe atunci a început mama să se
familiarizeze cu alcoolul. Tata și mama au început să se certe. Țin
minte că mama îi „distra” pe unii marinari în lipsa tatei. La
întoarcerea lui izbucneau bătăi, iar tata, după o luptă violentă,
arunca marinarii afară din casă și o bătea pe mama. Eu eram
îngrozitor de speriat, de fapt, toți copiii eram înspăimântați.
Plângeam. Mă temeam să nu mă bată și pe mine dacă o bătea pe
mama. Nu înțelegeam deloc de ce-o bătea, dar îmi dădeam
seama că trebuie să fi făcut ceva groaznic.
…Mai departe îmi aduc vag aminte c-am locuit la Fort Bragg, statul
California. Fratele meu primise în dar un pistol cu alice cu care a
împușcat un colibri, dar după ce l-a împușcat i-a părut rău. L-am
rugat să mă lase și pe mine să trag cu pistolul. M-a îmbrâncit,
spunând că sunt un țânc. M-am înfuriat așa de tare c-am început
să plâng. După ce-am terminat cu plânsul, furia mi-a crescut din
nou și seara, când pistolul se afla în spatele scaunului pe care
ședea fratele meu, l-am luat, i-am dus țeava la ureche și-am
strigat: „Poc!”. Tata (sau mama) m-a bătut și m-a obligat să-i cer
iertare. Fratele meu avea obiceiul să tragă într-un cal mare și alb,
călărit de un vecin care trecea pe lângă casa noastră în drum spre
oraș. Vecinul ne-a prins pe fratele meu și pe mine, ascunși într-un
tufiș, și ne-a dus la tata, unde am mâncat bătaie, iar fratelui meu i-
a luat pistolul și eu am fost fericit că i l-a luat! Asta-i tot ce-mi
amintesc de pe vremea când locuiam la Fort Bragg. (A, noi, copiii,
săream de pe o claie de fân pe un maldăr de fân jos, ținând în
mână o umbrelă deschisă.) Amintirea următoare e de peste câțiva
ani, când locuiam în Calif.? Nevada? Țin minte o întâmplare foarte
urâtă dintre mama și un negru. Noi, copiii, dormeam vara pe o
verandă. Unul din paturi se afla chiar sub camera tatei și a mamei.
Ne-am uitat cu toții printre perdelele trase pe jumătate și-am văzut
 ce se petrece înăuntru. Tata angajase un negru (Sam) pentru
treburile de la fermă, în timp ce el lucra undeva mai departe pe
șosea. Se întorcea de obicei acasă seara târziu cu camioneta. Nu
țin minte desfășurarea evenimentelor, dar presupun că tata a știut
sau a bănuit ce se întâmplă. S-a încheiat cu despărțirea dintre tata
și mama, iar mama ne-a luat pe noi, copiii, la San Francisco.
Mama a fugit cu camioneta tatei și cu numeroasele amintiri aduse
de el din Alaska. Cred că asta s-a întâmplat prin 1935 (?)… La
San Francisco am intrat în tot felul de încurcături. Începusem să
mă înhait cu o bandă în care toți erau mai mari ca mine. Mama era
veșnic beată, nu mai reușea să se îngrijească de noi. Zburdam pe
unde voiam, ca un coiot. Nu știam de reguli sau disciplină, nu era
nimeni care să-mi arate diferența dintre rău și bine. Am trăit de
capul meu – pân-am intrat prima oară în bucluc. Am fost trimis
deseori la Căminul de Delincvenți Minori fiindcă fugeam de acasă
și furam. Îmi amintesc un loc unde am fost trimis. Aveam rinichii
slabi și făceam pipi în pat în fiecare noapte. Era foarte umilitor
pentru mine, dar nu mă puteam stăpâni. Am fost bătut crunt de
supraveghetoare, care m-a înjurat și-a râs de mine în fața băieților.
Avea obiceiul să vină la orice oră din noapte să vadă dac-am udat
patul. Trăgea cuverturile de pe mine și mă lovea furioasă cu o
curea mare de piele neagră, mă smucea din pat, ținându-mă de
păr, mă târa până la baie, mă zvârlea în cadă, dădea drumul la
apă rece și-mi spunea să mă spăl singur și să spăl și
cearceafurile. Fiecare noapte era un coșmar. Mai încolo, i-a venit
ideea că ar fi foarte nostim să-mi ungă penisul cu o alifie. O durere
aproape insuportabilă. Mă ardea îngrozitor. Mai târziu a fost dată
afară. Dar asta nu mi-a schimbat părerea despre ea și despre ce-
aș fi dorit să-i fac atât ei, cât și tuturor celor care și-au bătut joc de
mine.

Apoi, deoarece doctorul Jones i-a spus că trebuie să-și termine

declarația chiar în acea după-amiază, Smith a sărit la adolescență și
la anii când a trăit împreună cu tatăl său, hoinărind prin Vest și Vestul
îndepărtat, prospectând, vânând și muncind pe apucate.
 L-am iubit pe tata, dar au fost unele momente când dragostea și
afecțiunea mi s-au scurs din inimă ca apa care prisosește. Și asta
se întâmpla ori de câte ori refuza să-mi înțeleagă problemele. Să-
mi acorde puțină considerație, libertate de exprimare și să-mi
insufle sentimentul răspunderii. A trebuit să-l părăsesc. La
șaisprezece ani m-am înrolat în Marina Comercială. În 1948 m-am
încorporat în armată. Ofițerul de la recrutare m-a lăsat în pace și
mi-a dat calificative mari. De atunci am început să-mi dau seama
de importanța educației. Asta n-a făcut decât să-mi sporească ura
și amărăciunea față de alții. Am început să mă iau la bătaie. Am
aruncat de pe un pod în apă un polițist japonez. Am fost trimis în
fața Curții Marțiale fiindcă am distrus o cafenea japoneză. Am fost
trimis iarăși în fața Curții Marțiale la Kyoto, în Japonia, deoarece
am furat un taxi japonez. Am rămas în armată aproape patru ani.
Am avut multe ieșiri în timpul stagiului din Japonia și Coreea. Am
rămas în Coreea cincisprezece luni, apoi mi-a venit rândul și m-au
trimis înapoi în Statele Unite, unde mi s-a făcut o primire specială,
fiind primul veteran din Coreea care se întorcea în Alaska. Articole
grozave în ziare, cu fotografia mea, drumul gratuit cu avionul până
în Alaska, toate onorurile… Mi-am terminat serviciul militar la Fort
Lewis, statul Washington.

Creionul lui Smith alerga pe hârtie aproape indescifrabil, grăbindu-se

să ajungă la evenimentele mai recente: accidentul de motocicletă care
îl schilodise și spargerea din Phillipsburg, statul Kansas, de pe urma
căreia fusese condamnat pentru prima oară la închisoare.

…Am fost condamnat de la cinci la zece ani pentru spargere, jaf și

evadare. Am avut sentimentul că mi s-a făcut o foarte mare
nedreptate. Cât am stat la închisoare m-am amărât mult. La
eliberare se așteptau să plec în Alaska, împreună cu tata, ceea ce
n-am făcut, am lucrat o vreme în Nevada și Idaho, m-am dus la
Las Vegas, apoi în Kansas, unde am intrat în buclucul ăsta. N-o să
mai am timp să relatez altele.

Se semnă și adăugă un post-scriptum:

 Aș vrea să vorbesc din nou. Sunt multe lucruri pe care nu le-am
spus și care v-ar putea interesa. M-am bucurat întotdeauna imens
să mă aflu printre oameni cu un scop în viață și cu simțul jertfei
pentru îndeplinirea acelui scop. Am simțit acest lucru și despre
dumneavoastră când v-am întâlnit.

Hickock nu a scris cu intensitatea complicelui său. S-a oprit deseori să

asculte întrebările puse vreunui jurat sau să se zgâiască la fețele din
jurul lui, în special și cu vădită antipatie la figura musculoasă a
procurorului districtual, Duane West, de aceeași vârstă cu el, douăzeci
și opt de ani. Dar declarația lui, scrisă cu litere stilizate, semănând cu
ploaia ce cade pieziș, s-a încheiat mai înainte ca tribunalul să-și
întrerupă lucrările în ziua aceea.

Am să încerc să vă povestesc tot ce știu despre mine, deși cea

mai mare parte a copilăriei, cam până la vârstă de zece ani, mi-e
neclară. Anii de școală s-au scurs la fel ca ai celor mai mulți băieți
de vârstă mea. Am avut partea mea de bătăi, întâlniri cu fete și
alte lucruri obișnuite pentru un băiat în creștere. Viața acasă s-a
scurs de asemenea normal, dar după cum v-am mai spus, rar mi
se îngăduia să ies din curte și să-mi văd tovarășii de joacă. Tatăl
meu era foarte strict cu noi, băieții [cu fratele lui și cu el], în
această privință. Trebuia să-l ajut pe tata la multe din treburile
casei… Nu-mi amintesc decât o singură ceartă mai importantă
între tata și mama. Nu mai știu despre ce s-au certat… Tata mi-a
cumpărat o bicicletă și cred c-am fost cel mai mândru băiat din
oraș. Era o bicicletă de fată și-a schimbat-o cu una de băiat. A
vopsit-o toată și-arăta ca nouă. Când eram mic am avut o groază
de jucării dacă ținem seama de posibilitățile bănești ale familiei
mele. Am fost întotdeauna, cum s-ar zice, pe jumătate săraci.
Niciodată ruinați, dar de multe ori în pragul sărăciei. Tata muncea
din greu și-a făcut tot ce-a putut ca să avem ce ne trebuie. Și
mama muncea din greu. Casa era întotdeauna curată, iar noi
aveam o mulțime de haine curate. Țin minte că tata obișnuia să
poarte șepci din acelea turtite și demodate și mă silea și pe mine
 să le port, deși nu-mi plăceau… La liceu am învățat într-adevăr
bine, în primul sau în primii doi ani am luat note peste medie. Pe
urmă însă am început să mă cam las pe tânjală. Aveam o
prietenă. Era o fată drăguță și doar o sărutam, nu încercam s-o
pipăi. Mă mulțumeam să-i fac curte… La liceu am practicat toate
sporturile și-am primit în total nouă titluri onorifice. La baschet,
fotbal, alergări și baseball. Cel mai bun an al meu a fost ultimul an
de școală. N-avusesem niciodată o relație serioasă, ci doar
aventuri. Atunci am avut prima mea legătură. Firește, le-am spus
băieților c-am cunoscut o groază de fete… Am primit oferte de la
două universități să joc pentru ele, dar nu m-am dus la niciuna.
După ce-am terminat liceul m-am angajat la Căile Ferate Santa Fe
și-am rămas acolo până în iarna următoare, când am fost
concediat. În primăvară am găsi o slujbă la Compania Auto Roark.
Am lucrat acolo cam vreo patru luni, când am suferit un accident
grav cu o mașină a companiei. Am stat în spital mai multe zile, cu
numeroase răni la cap. În această stare, n-am putut să-mi găsesc
altă slujbă, așa că mai toată iarna am șomat. Între timp, am
cunoscut o fată și m-am îndrăgostit de ea. Tatăl ei era predicator
baptist și se împotrivea legăturii noastre. În iulie ne-am căsătorit.
Tatăl ei a făcut un scandal groaznic până când a aflat că e
însărcinată. Nu mi-a dorit totuși noroc, iar norocul m-a ocolit
întotdeauna. După ce ne-am căsătorit, am lucrat la o benzinărie de
lângă Kansas City. Munceam de la opt seara la opt dimineața.
Uneori, nevastă-mea stătea cu mine toată noaptea, se temea că n-
o să pot rămâne treaz, așa că venea să mă ajute. Pe urmă am
primit o ofertă să mă angajez la Perry Pontiac, pe care am
acceptat-o cu bucurie. Eram foarte mulțumit de slujba mea, deși
nu câștigam prea mulți bani – șaptezeci și cinci de dolari pe
săptămână. Mă înțelegeam bine cu ceilalți angajați și patronul
ținea la mine. Am lucrat acolo cinci ani… în timpul ăsta am început
să fac unele din cele mai josnice lucruri din viața mea…

Hickock își dezvăluie aici tendințele pedofile și după ce descrie câteva

experiențe, continuă:
Știu că e rău. Dar pe atunci nu mă gândeam dacă e bine sau rău.
Ca și furatul. Mi se părea o simplă pornire. Iată un amănunt pe
care nu vi l-am spus niciodată despre afacerea Clutter: înainte de-
a mă duce la ei acasă, știam c-o să fie o fată acolo. Cred că
motivul principal pentru care m-am dus n-a fost jaful, ci violul, la
care m-am gândit îndelung. E unul din motivele pentru care n-am
vrut să renunț când am pornit amândoi… Chiar când am văzut că
nu-i niciun seif. I-am făcut unele avansuri tinerei Clutter când eram
în casă. Dar Perry nu m-a slăbit o clipă. Sper că n-o să afle nimeni
cu excepția dumneavoastră, fiindcă nu i-am spus nici măcar
avocatului meu. Mai sunt și alte lucruri pe care ar fi trebuit să vi le
spun, dar mă tem că o să le afle familia mea. Fiindcă mă rușinez
mai mult de ele (de lucrurile pe care le-am săvârșit) decât de
spânzurătoare. Am fost bolnav. Cred că din cauza accidentului de
mașină. Crize de leșin, iar uneori îmi curgea sânge din nas și din
urechea stângă. Am avut o astfel de criză în casa unor oameni
numiți Crist – locuiesc mai la sud de părinții mei. Nu de mult mi-am
scos din cap un ciob de sticlă. Îmi ieșea prin colțul ochiului. M-a
ajutat tata să-l scot… Bănuiesc c-ar trebui să vă povestesc ce
anume a contribuit la divorțul meu și cum am ajuns la închisoare.
A început în primăvara anului 1957. Soția mea și cu mine locuiam
într-un apartament la Kansas City. Am renunțat la slujba de la
compania auto și-am deschis un garaj. Am închiriat garajul de la o
femeie cu o noră pe nume Margaret. Am întâlnit-o pe fată într-o zi
pe când lucram și ne-am dus să bem o cafea. Soțul ei era
concentrat la Corpul de Infanterie. Pe scurt, am început să ne
vedem. Nevastă-mea a cerut divorțul. Am început să mă gândesc
că nu-mi iubisem, în fond, niciodată soția. Pentru că, dac-aș fi
iubit-o, n-aș fi făcut toate lucrurile pe care le-am făcut. Așa că nu
m-am opus divorțului. Am început să beau și-am fost beat aproape
o lună. Mi-am neglijat treburile, am cheltuit mai mult decât
câștigam, am plasat cecuri false și până la urmă m-am făcut hoț.
Din acest ultim motiv am fost trimis la penitenciar… Avocatul meu
mi-a spus c-ar trebui să fiu sincer cu dumneavoastră, fiindcă mă
puteți ajuta. Și, cum știți, am nevoie de ajutor.
A doua zi, miercuri, s-a deschis în fine procesul. Pentru prima dată au
fost admiși în sală și spectatorii obișnuiți – o încăpere destul de mică,
unde nu încăpeau decât un număr modest dintre cei ce solicitaseră la
ușă să intre. Locurile cele mai bune fuseseră rezervate celor douăzeci
de membri ai presei, ca și unor persoane deosebite, cum ar fi părinții
lui Hickock și ai lui Donald Cullivan (care, la cererea avocatului lui
Perry Smith, venise din Massachusetts să depună mărturie în
favoarea fostului său prieten din armată). Se zvonise că cele două
supraviețuitoare din familia Clutter au să fie și ele prezente. Nu au
venit și nici n-au luat parte la vreuna din ședințele următoare. Familia
a fost reprezentată de fratele mai mic al domnului Clutter, Arthur, care
parcursese o sută șaizeci de kilometri cu mașina. El a declarat
ziariștilor: „Vreau doar să mă uit bine la ei [la Smith și la Hickock].
Vreau să văd ce fel de animale sunt. Dac-ar fi după mine, i-aș rupe în
bucăți”. A luat loc chiar în spatele acuzaților și i-a fixat cu o intensitate
unică, de parcă ar fi voit să le zugrăvească portretele din memorie. În
curând, de parcă Arthur Clutter l-ar fi forțat cu voința lui, Perry Smith s-
a întors și l-a privit și a recunoscut o figură foarte asemănătoare celui
pe care îl ucisese: aceiași ochi blânzi, aceleași buze subțiri și bărbie
fermă. Perry, care mesteca gumă, s-a oprit din mestecat. Și-a coborât
privirea – a trecut un minut – apoi, încet, fălcile și-au reluat mișcarea.
Cu excepția acestui moment, Smith și Hickock au adoptat la tribunal o
atitudine dezinteresată și indiferentă. Când judecătorul l-a chemat pe
primul martor, au continuat să mestece gumă și au bătut din picioare
cu o nerăbdare indolentă.
Nancy Ewalt. Iar după Nancy, Susan Kidwell. Tinerele au descris ce-
au văzut în ziua de duminică, 15 noiembrie, când au intrat în casa
Clutter: odăile liniștite, poșeta goală de pe dușumeaua din bucătărie,
lumina soarelui într-un dormitor și colega lor Nancy Clutter, într-o baltă
de sânge. Apărătorii au renunțat la contrainterogatoriu, procedând
aplicat și față de următorii trei martori (tatăl lui Nancy Ewalt, Clarence,
șeriful Earl Robinson și procurorul districtual, dr. Robert Fenton),
fiecare adăugând câte ceva despre evenimentele din acea dimineață
însorită de noiembrie: descoperirea, în cele din urmă, a celor patru
victime și descrierea felului cum arătau, iar din partea doctorului
Fenton un diagnostic clinic al cauzelor: „Traume serioase la creier și
deformări vitale ale craniului, produse de gloanțe”.
Apoi a venit la bară Richard G. Rohleder.
Rohleder e anchetator-șef în poliția din Garden City. Are mania
fotografiilor și se pricepe bine. Rohleder a scos fotografiile, care,
odată developate, au dezvăluit urma tălpii prăfuite a lui Hickock în
pivnița casei Clutter, urme pe care aparatul le-a detectat, deși erau
invizibile ochiului omenesc. Tot el fotografiase cadavrele, surprinsese
imaginile acelor scene ale morții, asupra cărora meditase necontenit
Alvin Dewey pe vremea când crimele nu se lămuriseră încă. Mărturia
lui Rohleder intenționa să stabilească faptul că el făcuse fotografiile pe
care procurorul voia să le folosească în fața tribunalului. Dar avocatul
lui Hickock se opuse:
— Singurul motiv pentru care au fost aduse fotografiile e de a crea
prejudecăți în mintea juraților.
Judecătorul Tate înlătură obiecția și admise fotografiile ca dovezi,
ceea ce însemna că trebuiau prezentate juraților.
În timp ce erau arătate, tatăl lui Hickock se adresă unui ziarist din
preajma sa:
— Judecătorul ăla! N-am văzut în viața mea om mai răuvoitor. N-are
niciun sens să se judece procesul. Locul lui nu e acolo. Păi, omul ăsta
a fost unul din cei care au dus pe umeri sicriul la înmormântare. (De
fapt, Tate nu cunoștea decât vag victimele și nu asistase la
înmormântarea lor.)
Dar domnul Hickock a fost singurul care și-a ridicat vocea în fața
instanței de judecată, în sala cufundată în cea mai adâncă liniște. În
total erau șaptesprezece fotografii și în timp ce treceau din mână în
mână, expresia juraților reflecta efectul puternic lăsat de fotografii:
obrajii unuia se înroșiră, ca și cum ar fi fost pălmuit, iar câțiva, după ce
aruncară o singură privire îngrozită, arătau limpede că sarcina nu-i
încânta. Se părea că fotografiile le deschiseseră violent ochii, silindu-i
să vadă în sfârșit clar ce lucru adevărat și jalnic li se întâmplase unui
vecin, soției și copiilor lui. Îi uimi, îi înfurie, iar cei mai mulți dintre ei,
printre care și farmacistul și administratorul galeriei de popice, se
holbară la acuzați cu un dispreț total.
Bătrânul domn Hickock clătina trist din cap, murmurând necontenit:
— N-are sens. N-are absolut niciun sens să-i judece.
Ultimul martor al zilei a fost acel „om misterios” pe care-l anunțase
acuzarea. Insul care dăduse informația ce dusese la arestarea
acuzaților: Floyd Wells, fostul tovarăș de celulă al lui Hickock.
Deoarece ispășea încă o condamnare la Penitenciarul de Stat din
Kansas și se afla de aceea în pericol să devină ținta răzbunării
celorlalți deținuți, Wells nu fusese niciodată declarat informator. Acum,
pentru a putea depune în siguranță mărturie la judecată, fusese scos
din închisoare și ținut într-o mică temniță dintr-un ținut alăturat. Cu
toate acestea, trecerea lui Wells prin sala de judecată spre bara
martorilor avu loc cu mișcări ciudat de furișe, ca și cum s-ar fi așteptat
să întâlnească un asasin pe drum, iar când trecu de Hickock, acesta
strâmbă din buze strecurându-i câteva cuvinte urâte. Wells se prefăcu
că nu bagă de seamă. Dar, întocmai ca un cal care aude șuieratul
șarpelui cu clopoței, se feri de apropierea otrăvită a omului trădat.
Așezându-se la bară, se uită fix înainte – tipul pălmașului de fermă,
scund și cu bărbia cam teșită, îmbrăcat într-un costum albastru închis,
foarte decent, cumpărat pentru această ocazie de statul Kansas,
interesat ca cel mai important martor al lui să arate respectabil și, în
consecință, demn de crezare.
Mărturia lui Wells, pusă la punct prin repetiții înainte de proces, era la
fel de decentă ca și exteriorul lui. Susținut de încurajările pline de
simpatie ale lui Logan Green, martorul recunoscu pe loc că mai
demult lucrase cam un an ca muncitor la ferma River Valley. Continuă
prin a spune că zece ani mai târziu, ispășindu-și o condamnare pentru
jaf, se împrietenise cu un alt spărgător condamnat, Richard Hickock,
căruia îi descrisese familia și ferma Clutter.
— Ascultă, întrebă Green, în timpul discuțiilor dumitale cu domnul
Hickock s-a pomenit între voi ceva despre domnul Clutter?
— Da, am vorbit destul de mult despre domnul Clutter. Hickock mi-a
spus c-o să fie în curând eliberat condiționat și c-o să plece în Vest să
caute o slujbă. Că s-ar opri din drum să vadă dacă domnul Clutter nu-l
putea angaja. I-am spus cât de bogat era domnul Clutter.
— Asta a părut să-l intereseze pe domnul Hickock?
— Da, dorea să știe dacă domnul Clutter n-avea un seif pe-acolo.
— Domnule Wells, credeai pe atunci că există un seif casa Clutter?
— Ei bine, e atât de mult de când am lucrat la el. Am crezut că au un
seif. Știam că exista un fel de dulăpior… M-am pomenit după aceea
că [Hickock] spune că are de gând să-l jefuiască pe domnul Clutter.
— Ți-a spus ceva despre modul cum avea să comită jaful?
— Mi-a spus că dacă o să dea lovitura, n-o să lase martori.
— A declarat într-adevăr ce avea de gând să le facă martorilor?
— Da, mi-a spus că probabil o să-i lege, o să-i jefuiască și o să-i
ucidă.
După ce stabili vădita premeditare de gradul întâi, Green lăsă martorul
pe seama apărării. Bătrânul domn Fleming, un avocat clasic de țară,
mai familiarizat cu procesele de terenuri decât cu actele criminale,
deschise contrainterogatoriul. Scopul întrebărilor lui, așa cum reieși în
curând, era de a introduce un subiect evitat până atunci cu prudență
de acuzare: rolul jucat de Wells în planul asasinatului, ca și propria lui
responsabilitate morală.
— Nu i-ai spus nimic, îi spuse Fleming, grăbit să ajungă la fondul
problemei, domnului Hickock pentru a-l descuraja să vină aici, să-i
jefuiască și să-i ucidă pe cei din familia Clutter?
— Nu. Toți de-acolo [de la Penitenciarul de Stat din Kansas]
trăncănesc verzi și uscate, nu le dai nicio atenție, pentru că-ți închipui
că-s doar vorbe goale.
— Vrei să spui c-ați trăncănit doar și că n-ați vorbit serios? Nu i-ai dat
dumneata [lui Hickock] ideea că domnul Clutter avea un seif? Ai vrut
ca domnul Hickock să te creadă, nu?
În felul său calm, Fleming își chinuia martorul. Wells se apucă de
cravată, ca și cum brusc nodul ar fi fost prea strâns.
— Și-ai vrut să-l convingi pe domnul Hickock că domnul Clutter are o
groază de bani, nu?
— Da, i-am spus că domnul Clutter avea o groază de bani.
Fleming ceru să i se povestească de-a fir a păr, încă o dată, cum îl
informase Hickock pe Wells de planurile lui violente în privința familiei
Clutter. Apoi, cuprins parcă de o durere, avocatul spuse trist:
— Și nici atunci n-ai încercat să-l descurajezi?
— N-am crezut că vorbește serios.
— Nu l-ai crezut. Atunci de ce, când ai auzit c-a avut loc crima aceea,
de ce-ai crezut că el e vinovatul?
— Fiindcă fusese săvârșită exact cum spusese el, replică Wells
țanțoș.
Harrison Smith, cel mai tânăr din cei doi avocați ai apărării, porni
ofensiva. Luând un aer agresiv și batjocoritor ce părea forțat, căci era,
de fapt, un om blând și binevoitor, îl întrebă pe martor dacă n-are vreo
poreclă.
— Nu. Mi se spune doar „Floyd”.
— Nu ți se spune „Turnătorul”? îi răspunse disprețuitor avocatul.
„Juristul?”
— Mi se spune doar „Floyd”, repetă el cam mâhnit.
— De câte ori ai fost la închisoare?
— Cam de trei ori.
— Ai fost condamnat și pentru sperjur, nu?
Martorul negă și spuse că prima dată fusese condamnat fiindcă ar fi
condus o mașină fără să aibă permis, că o spargere constituise
motivul celei de a doua condamnări, iar a treia, nouăzeci de zile la
penitenciarul militar, se datorase unei întâmplări de pe vremea când
era soldat.
— Eram de pază la un tren. Ne-am cam îmbătat în tren și-am tras cu
arma în niște ferestre și în niște becuri.
A râs toată lumea. Toată lumea, mai puțin acuzații (Hickock a scuipat
pe jos) și Harrison Smith, care îl întrebă pe Wells de ce așteptase
câteva săptămâni după ce aflase de tragedia de la Holcomb până să
anunțe autoritățile.
— Nu așteptai, zise el, să apară cumva ceva? De pildă, o
recompensă?
— Nu.
— N-ai auzit nimic de-o răsplată?
Avocatul se referea la recompensa de o mie de dolari oferită de ziarul
News Hutchinson pentru informații ce-ar fi dus la arestarea și
condamnarea asasinilor familiei Clutter.
— Am citit despre ea în ziare.
— Asta s-a întâmplat înainte de-a te duce la autorități, nu?
Iar când martorul recunoscu, Smith continuă triumfător:
— Ce fel de imunitate ți-a oferit procurorul ținutului să vii aici și să
depui mărturie?
Logan Green protestă:
— Obiecție la formularea întrebării, onorată instanță. Nu există nicio
dovadă despre o imunitate oferită cuiva.
Obiecția a fost admisă și martorul a fost scutit de alte întrebări. În timp
ce părăsea bara, Hickock îi anunță pe cei din jur:
— Ticălosul. Dacă cineva ar trebui spânzurat, el e ăla. Uitați-vă la el.
O să plece de-aici, o să-și ia răsplata și n-o să pățească nimic.
Prevederea lui se dovedi corectă, căci nu mult după aceea, Floyd
obținu atât eliberarea condiționată, cât și recompensa. Dar norocul nu
l-a ținut mult. A intrat din nou în încurcături și în anii următori a trecut
prin mari necazuri. În prezent e clientul închisorii de Stat din
Parchman, statul Mississippi, unde ispășește o condamnare de
treizeci de ani pentru spargeri cu mâna armată.

Vineri, când curtea și-a întrerupt dezbaterile pentru weekend,

parchetul își completase probele, folosindu-se de patru agenți speciali
ai Biroului Federal de Investigații din Washington. Aceștia, tehnicieni
de laborator, specializați în diverse categorii de detectare științifică a
crimei, studiaseră dovezile fizice ce stabileau o legătură între acuzați
și asasinate (analiza sângelui, urmele pașilor, cartușele goale,
frânghia și leucoplastul) și fiecare certificase valabilitatea probelor. În
cele din urmă, cei patru agenți ai Biroului de Investigații din Kansas au
pus la dispoziție relatări ale interviurilor cu prizonierii și ale mărturiilor
făcute de ei la sfârșit.
În contrainterogatoriul luat agenților de la Biroul de Investigații din
Kansas, avocații apărării, prinși la strâmtoare, au susținut că
recunoașterea vinovăției fusese obținută prin căi inadmisibile –
interogarea brutală în camere închise, luminate violent și strâmte ca
un dulap. Afirmația, lipsită de adevăr, i-a iritat pe detectivi, care au
dezvăluit amănunte convingătoare. (Mai târziu, răspunzând unui
reporter care l-a întrebat de ce a folosit atât de insistent aceste
metode false, avocatul lui Hickock a răspuns sec: „Ce v-ați fi așteptat
să fac? Ce dracu’, n-aveam niciun atu. Doar nu puteam să stau cu
mâinile în sân. Trebuia să mă vâr și eu pe fir din când în când”.)
Martorul acuzării a cărui declarație a fost cea mai dezastruoasă pentru
acuzați s-a dovedit Alvin Dewey. Mărturia lui, prima relatare publică a
evenimentelor descrise amănunțit în mărturisirea lui Perry Smith, a
apărut cu titluri mari în ziare (DEZVĂLUIREA ORORII UNEI CRIME
MAI PRESUS DE CUVINTE – S-AU POVESTIT FAPTE CRUDE ȘI
ÎNFRICOȘĂTOARE) și i-a uluit pe ascultători, deși pe niciunul atât de
mult ca pe Richard Hickock, care a tresărit, devenind atent și
supărându-se când, în decursul explicațiilor, Dewey a spus:
— Există o întâmplare pe care mi-a relatat-o Smith și de care n-am
pomenit încă. Și anume că după ce membrii familiei Clutter au fost
legați, Hickock i-a spus că Nancy Clutter i s-a părut o fată bine și c-
avea de gând s-o violeze. Smith i-a răspuns lui Hickock că se va
împotrivi. Smith mi-a declarat că n-are nici cel mai mic respect pentru
un om care nu-și poate stăpâni pornirile sexuale și c-ar fi fost gata să
se lupte cu Hickock înainte ca acesta s-o siluiască pe Nancy Clutter.
Până atunci, Hickock nu știuse că partenerul lui informase poliția
asupra violului plănuit. Nu știa, pe de altă parte, nici că Perry, într-o
dispoziție mai amicală, schimbase declarația originală, pretinzând că
împușcase singur cele patru victime – fapt dezvăluit de Dewey pe
când se apropia de sfârșitul relatării sale:
— Perry Smith mi-a comunicat că dorește să schimbe două lucruri din
declarația pe care mi-a dat-o. A spus că tot restul faptelor sunt
adevărate și corecte. Cu excepția a două amănunte: și anume, a vrut
să-mi spună că tot el le-a ucis pe doamna Clutter și pe Nancy Clutter,
și nu Hickock. Mi-a spus că Hickock… că nu voia să moară cu gândul
că mama lui Dick îl crede pe fiul ei responsabil pentru uciderea
vreunui membru al familiei Clutter. Și a mai spus că soții Hickock sunt
oameni cumsecade. Așa că de ce să n-o recunoască.
La aceste cuvinte, doamna Hickock a început să plângă. Tot timpul
procesului stătuse tăcută lângă soțul ei, mototolind în mâini o batistă.
Încerca să surprindă de câte ori putea privirea fiului ei, îi făcea semn
cu capul și schița un zâmbet, care, deși superficial, îl asigura de
loialitatea ei. Era limpede însă că nu se mai putea stăpâni. Izbucni în
lacrimi. Câțiva spectatori se uitară la ea și își mutară jenați privirea.
Ceilalți rămaseră nepăsători la bocetele ce însoțeau lunga relatare a
lui Dewey. Până și soțul ei, poate tocmai fiindcă plânsul nu i se părea
un fapt bărbătesc, rămase oarecum nepăsător. În cele din urmă, o
reporteră, singura prezentă, o scoase pe doamna Hickock din sala de
judecată și o duse la toaleta doamnelor.
Când durerea i se mai potoli, doamna Hickock simți nevoia să i se
destăinuie:
— Nu prea am cu cine să vorbesc, îi spuse ea însoțitoarei. Nu vreau
să spun că oamenii n-au fost binevoitori, vecinii și toți ceilalți. Până și
străinii, străini care mi-au trimis scrisori, spunându-mi că-și dau seama
ce greu trebuie să-mi fie și că le pare rău. Nimeni nu mi-a spus un
cuvânt urât, nici mie, nici lui Walter. Nici chiar aici, unde te-ai fi putut
aștepta să se întâmple așa ceva. Au făcut tot posibilul ca să fie
prietenoși. Chelnerița de la localul unde mâncăm pune înghețată pe
plăcinte și nu o trece în nota de plată. Îi spun să n-o facă, nu pot s-o
mănânc. Eram obișnuită să mănânc orice, doar să nu fiu eu mâncată
mai întâi. Dar ea pune înghețata ca să fie drăguță cu noi. Sheila, așa
o cheamă, zice că n-avem nicio vină pentru ce s-a întâmplat. Dar mie
mi se pare că oamenii se uită urât la mine și rămân pe gânduri. Își
spun în sinea lor că eu trebuie să fiu într-un fel vinovată. Că nu l-am
crescut cum trebuie pe Dick. Poate c-am greșit. Numai că nu-mi dau
seama unde am greșit. Mă apucă durerea de cap când încerc să-mi
amintesc. Suntem oameni simpli, de la țară, și ne vedem de-ale
noastre ca toată lumea. Petreceam câteodată acasă. L-am învățat pe
Dick să danseze foxtrot. Mi-a plăcut întotdeauna să dansez, era
idealul meu în copilărie. Cunoșteam un băiat, Dumnezeule, dansa
nemaipomenit, am câștigat o cupă de argint valsând împreună. Mult
timp ne-am gândit să fugim de acasă și să ne facem actori de vodevil.
A fost doar un vis. Un vis de copii. Băiatul a plecat din oraș, iar eu m-
am căsătorit într-o bună zi cu Walter, iar Walter Hickock nu era în
stare să facă un pas de dans. Zicea că dacă voiam să tropăi cu
cineva, trebuia să mă fi măritat cu un cal. Nimeni n-a mai dansat cu
mine până l-am învățat pe Dick, dar el nu prea avea talent, era însă
drăguț, Dick era un copilaș cu suflet bun, un copilaș cu sentimente
alese.
Doamna Hickock își scoase ochelarii, curăță lentilele murdare și îi
așeză la loc pe fața ei simpatică și plinuță.
— Dick mai are multe calități decât s-a spus aici în sala de judecată.
Avocații turuie mereu ce îngrozitor e Dick, că nu-i bun de nimic. Nu-i
pot găsi nicio scuză pentru ce-a făcut, pentru rolul jucat. Nu uit familia
aia. Mă rog pentru ei în fiecare noapte. Dar mă rog și pentru Dick. Și
pentru băiatul ăsta, Perry. Am greșit când l-am urât. Mi-e doar milă de
el. Și să știți, cred că și doamnei Clutter i-ar fi fost milă, dacă era o
femeie precum se spune.
Curtea se ridicase. Pe coridor, dincolo de ușa toaletei, răsuna
tropăiala spectatorilor care părăseau sala. Doamna Hickock spuse că
trebuie să plece să-l vadă pe soțul ei.
— E pe moarte. Cred că nu-i mai pasă lui așa de mult!

Mulți observatori ai procesului au fost nedumeriți de Donald Cullivan,

vizitatorul din Boston. Nu puteau înțelege prea bine de ce acest tânăr
catolic cumpătat, un inginer talentat, absolvent al Universității Harvard,
căsătorit și tată a trei copii, a ales prietenia unui asasin needucat, a
unei corcituri cu apucături criminale, pe care nu-l cunoștea decât vag
și pe care nu-l văzuse de nouă ani. Cullivan a declarat chiar el:
— Nici soția mea nu înțelege. Venirea mea aici a fost un lucru pe care
nu mi-l puteam permite, să-mi pierd, cu alte cuvinte, o săptămână din
concediu și să cheltuiesc bani de care aveam de fapt nevoie pentru
altele. Și totuși, nu puteam să nu vin. Avocatul lui Perry mi-a scris și
m-a întrebat dacă nu doream să fiu martor al apărării. În clipa când
am citit scrisoarea am înțeles că n-aveam de ales. Fiindcă i-am oferit
prietenia mea. Și fiindcă… ei bine, fiindcă eu cred în viața veșnică.
Toate sufletele se pot mântui întru Domnul.
Mântuirea unui suflet, și anume cel al lui Perry Smith, era o încercare
la care doreau foarte mult să ia parte și ajutorul de șerif împreună cu
soția lui, catolici înfocați, deși Perry o refuzase categoric pe doamna
Meier când ea îi sugerase o întrevedere cu părintele Goubeaux, un
preot din localitate. (Perry spusese: „Popii și călugărițele au avut
ocazia să-mi mântuie sufletul. Mai am încă cicatricele de-atunci”.)
Astfel că în weekend, soții Meier l-au invitat pe Cullivan să ia masa de
duminică cu prizonierul, în celula lui.
Ocazia oferită, de a-l pofti la masă pe amic, adică de a face pe gazda,
îl încântă pe Perry, iar alcătuirea meniului – gâscă sălbatică umplută,
cu garnitură de sos, cartofi piure, fasole țucără, salată în aspic, biscuiți
calzi, lapte rece, tartă cu vișine, proaspăt coaptă, brânză și cafea –
părea să-l preocupe mai mult decât rezultatul procesului, pe care, fără
îndoială, nu-l considera o problemă îndoielnică:
— Jurații ăștia din prerie o să voteze cât ai spune pește să fim
spânzurați. Uitați-vă la ochii lor. Să fiu al dracului dacă sunt eu
singurul criminal din sala de judecată.
Toată dimineața de duminică a făcut pregătiri pentru primirea
oaspetelui. Era o zi caldă, cu nițel vânt și umbrele frunzelor, ca niște
spectre emanate de crengile ce se frecau de fereastra cu gratii a
celulei, au stârnit interesul veveriței îmblânzite de Perry. Red fugărea
umbrele mișcătoare, în vreme ce stăpânul lui mătura și ștergea praful,
freca podeaua, ștergea closetul și aduna de pe pupitru paginile
strânse între timp. Pupitrul urma să slujească de masă, iar când Perry
termină cu aranjatul, arăta foarte primitor, căci doamna Meier îi
pusese la dispoziție o față de masă de olandă, șervete apretate, cele
mai bune tacâmuri de argint și farfuriile ei de porțelan.
Cullivan a fost impresionat și a fluierat admirativ când cina, servită pe
tăvi, a fost așezată pe masă și mai înainte de a lua loc, a cerut voie
gazdei să spună o rugăciune. Gazda, fără să-și plece capul, și-a
trosnit degetele în timp ce Cullivan, cu fruntea aplecată și cu palmele
strânse, a intonat:
— Binecuvântează-ne, Doamne, ca și aceste daruri ale Tale pe care
le vom primi datorită mărinimiei Tale, prin mila lui Hristos, Domnul
nostru. Amin.
Perry a remarcat în șoaptă că tot meritul aparținea doamnei Meier.
— Ea a făcut toată treaba. Mă bucur că te văd, Don, zise el umplând
farfuria oaspetelui. Arăți exact la fel. Nu te-ai schimbat deloc.
Cullivan, cu aerul lui de funcționar de bancă prudent, cu părul rărit și
cu o figură greu de reținut, a recunoscut că exterior nu se schimbase
prea mult. Dar sufletul său, ființa invizibilă, era altă problemă.
— Mergeam pe alături. N-am știut că Dumnezeu e singura realitate.
Din clipa când înțelegi asta, totul capătă sens. Viața înseamnă ceva…
ca și moartea. Băiete, întotdeauna mănânci așa?
— Doamna Meier e o bucătăreasă formidabilă, spuse el râzând. Ar
trebui să guști din orezul gătit de ea. De când am venit aici, am pus
șapte kile pe mine. Sigur, eram cam slab. Am pierdut mult din greutate
când călătoream cu Dick pe șosea ca nebunii, fără să apucăm
vreodată să mâncăm ca lumea, morți de foame aproape tot timpul. De
obicei trăiam ca animalele. Dick fura mereu conserve din magazine.
Fasole fiartă și spaghete la conservă. Le deschideam în mașină și le
înfulecam reci. Ca animalele. Lui Dick îi plăcea să fure. La el e o
apucătură, o boală. Și eu sunt hoț, dar numai când n-am bani. Dick
chiar dacă-ar avea o sută de dolari în buzunar tot fură un baton de
gumă de mestecat.
Mai târziu, la țigări și cafea, Perry a revenit la subiectul hoțiilor.
— Prietenul meu Willie-Jay discuta des despre furturi. Repeta că toate
crimele sunt „variante ale furtului”. Inclusiv omorul. Când omori un om,
îi furi viața. Cred că sunt așadar un hoț în stil mare. Ascultă, Don… eu
i-am omorât. Acolo, la tribunal, bătrânul Dewey a făcut să pară ca și
cum aș fi mințit din cauza mamei lui Dick. Ei bine, n-am mințit. Dick m-
a ajutat, el a ținut lanterna și a cules de pe jos cartușele goale. Asta a
fost tot ideea lui. Dar nu i-a împușcat Dick, n-ar fi fost niciodată în
stare, deși e al dracului de îndemânatic când e vorba să calce cu
mașina un biet câine. M-am întrebat de ce-am făcut-o.
Se strâmbă, de parcă problema era ceva nou pentru el, o piatră recent
dezgropată, cu o culoare surprinzătoare și necunoscută.
— Nu știu de ce, zise el, ca și cum ar fi ținut piatra la lumină, mișcând-
o într-o parte și într-alta. Am fost supărat pe Dick. Un băiat înfipt și
obraznic. Dar nu depindea de el. Sau de teama de-a fi identificat.
Eram gata să-mi asum riscurile. Și nu din cauza familiei Clutter. Nu
mi-au făcut vreun rău. Ca alții. Cum m-au maltratat unii oameni toată
viața. Atât doar că cei din familia Clutter au trebuit să plătească.
Cullivan a tatonat terenul, încercând să-și dea seama de adâncimea
presupusei căințe a lui Perry. Îl chinuiau, fără îndoială oare, remușcări
destul de profunde pentru a stârni în el dorința de-a cere mila și
iertarea Domnului? Perry i-a răspuns:
— Dacă-mi pare rău? Dacă la asta te referi, ei bine, nu-mi pare rău.
N-am niciun fel de remușcări. Aș vrea să am. Dar fapta mea nu mă
chinuie deloc. La o jumătate de oră după crimă, Dick glumea și eu
râdeam de glumele lui. Poate că nu suntem ființe umane. Sunt însă
destul de uman ca să-mi pară rău de mine. Regret că nu pot să ies de
aici odată cu tine. Atâta tot.
Cullivan a tolerat cu greu o atitudine atât de detașată. Perry era
amețit, greșea, nu era cu putință ca un om să fie atât de lipsit de
conștiință și de milă. Perry a spus:
— De ce? Soldații nu-și pierd somnul. Omoară și sunt decorați.
Oamenii buni din Kansas vor să mă asasineze și un călău oarecare o
să fie încântat să-mi atârne ștreangul de gât. E ușor să ucizi, mult mai
ușor decât să semnezi un cec fals. Amintește-ți doar: îi cunoșteam pe
cei din familia Clutter abia de vreo oră. Dacă i-aș fi cunoscut bine,
cred c-aș avea alte sentimente. Nu cred c-aș putea trăi împăcat cu
mine. Dar așa cum s-au petrecut lucrurile, parc-aș fi tras la țintă într-o
sală.
Cullivan a tăcut, iar tăcerea lui l-a tulburat pe Perry, care păru s-o ia
drept dezaprobare.
— Ce dracu’, Don, nu mă sili să fac pe ipocritul cu tine. Să-ți spun
prostii, că-mi pare rău sau că acum îmi vine să mă târăsc în genunchi
și să mă rog la Dumnezeu. Aiurelile astea nu-s de mine. Nu pot să
recunosc peste noapte ce-am negat întotdeauna. De fapt, tu ai făcut
mai multe pentru mine decât a făcut vreodată Dumnezeu ăsta de care
zici tu. Sau o să facă vreodată. Mi-ai scris și ai semnat „un prieten”.
Atunci când n-aveam niciun prieten. În afară de Joe James.
Joe James, i-a explicat el lui Cullivan, era un tânăr tăietor de lemne,
un indian cu care locuise împreună odinioară, într-o pădure de lângă
Bellingham, statul Washington. Departe de Garden City. La mai bine
de trei mii de kilometri.
— I-am trimis vorbă lui Joe de încurcăturile în care am intrat. Joe e un
tip sărac, are de hrănit șapte copii, dar mi-a promis c-o să vină aici,
chiar de-ar fi să facă drumul pe jos. N-a apărut încă și poate că n-o să
apară, deși eu cred c-o s-o facă. Joe a ținut întotdeauna la mine. Tu ții
la mine, Don?
— Da, țin la tine.
Răspunsul de o blândețe emfatică al lui Cullivan l-a încântat și măgulit
pe Perry. I-a zâmbit și i-a spus:
— Atunci trebuie să fii într-o ureche.
S-a ridicat brusc, a traversat celula și a luat de jos o mătură.
— Nu știu de ce trebuie să mor printre străini. Să las haita asta de
vagabonzi de prin prerie să stea în jurul meu și să urmărească cum
mă spânzură. Ce porcărie. Mai bine m-aș omorî cu mâna mea.
Înălță mătura și apăsă cu firele ei becul aprins din tavan.
— Ajunge să-l deșurubez, să-l sparg și să-mi tai venele de la mână.
Asta ar trebui să fac. Cât timp ești tu aici. Cât timp mai e cineva care
ține la mine cât de puțin.

Procesul a reînceput luni dimineața la ora zece. După nouăzeci de

minute curtea s-a retras, pledoariile apărării terminându-se în această
scurtă perioadă. Acuzații au refuzat să se apere și, prin urmare, nu s-a
mai ridicat problema dacă Hickock sau Smith i-au asasinat cu
adevărat pe membrii familiei Clutter.
Dintre cei cinci martori, primul a fost domnul Hickock, cu o privire
înspăimântată. Deși a vorbit cu o claritate plină de demnitate și cu
tristețe, el n-a adus decât un singur element care ar fi îndreptățit o
contestație, și anume că fiul său ar fi acționat pradă unei nebunii de
moment. Dick, a spus el, suferise răni la cap într-un accident de
mașină în luna iulie 1950. Înainte de accident, Dick fusese „un băiat
fără griji”, învățase bine la școală, se dovedise prietenos cu colegii și
respectuos față de părinți.
— N-a dat nimănui nicio bătaie de cap.
Harrison Smith, conducând cu blândețe declarațiile martorului, a spus:
— Am să te întreb dacă după luna iulie 1950 ați observat vreo
schimbare în personalitatea, obiceiurile și faptele fiului dumitale,
Richard.
— Nu s-a mai comportat ca înainte.
— Ce schimbări ați observat?
Șovăitor, îngândurat, domnul Hickock a enumerat câteva schimbări:
Dick devenise morocănos și agitat, se înhăitase cu oameni mai în
vârstă, începuse să bea și să joace jocuri de noroc.
— Pur și simplu, nu mai era același om.
Ultima afirmație a fost imediat combătută de Logan Green, care a
condus contrainterogatoriul.
— Domnule Hickock, ați declarat că n-ați avut niciun fel de necazuri
cu fiul dumneavoastră decât după 1950?
— …Cred c-a fost arestat prin 1949.
Un zâmbet sarcastic strâmbă buzele subțiri ale lui Green.
— Vă amintiți de ce-a fost arestat?
— A fost acuzat c-a intrat prin efracție într-un magazin.
— Acuzat? El n-a recunoscut c-a intrat prin efracție?
— Ba da, a recunoscut.
— Asta s-a întâmplat în 1949. Și totuși ne spuneți acum că
schimbările în atitudinea și purtarea fiului dumneavoastră s-au
petrecut după 1950?
— Da, cam așa.
— Vreți să spuneți că după 1950 s-a făcut om de treabă?
Bătrânul fu scuturat de un acces puternic de tuse. Scuipă în batistă.
— Nu, spuse el, uitându-se la ce scuipase. N-aș spune asta.
— Atunci ce fel de schimbare a avut loc?
— Ei bine, e destul de greu de explicat. Pur și simplu nu s-a mai
comportat ca înainte.
— Vreți să spuneți că și-a pierdut apucăturile criminale?
Spiritul avocatului stârni chicote, o rumoare printre jurați în sala
judecății, repede înăbușită de privirea severă a judecătorului Tate.
Domnul Hickock, scăpat de interogatoriu, a cedat locul la bară
doctorului W. Mitchell Jones.
Doctorul Jones s-a recomandat curții ca „medic specializat în
psihiatrie” și a adăugat în sprijinul calificării sale că a îngrijit peste o
mie cinci sute de pacienți din anul când s-a angajat la secția de
psihiatrie a Spitalului de Stat din Topeka, statul Kansas. În ultimii doi
ani, lucrase la Spitalul de Stat din Larned, unde avea în răspundere
pavilionul Dillon, o secție rezervată demenților cu porniri criminale.
Harrison Smith l-a întrebat pe martor:
— Aproximativ cu câți criminali ați avut de-a face?
— Cu vreo douăzeci și cinci.
— Domnule doctor, aș vrea să vă întreb dacă-l cunoașteți pe clientul
meu, Richard Eugene Hickock.
— Da, îl cunosc.
— Ați avut prilejul să-l examinați din punct de vedere profesional?
— Da, domnule… Am făcut o analiză psihiatrică a domnului Hickock.
— Pe baza analizei dumneavoastră, ați ajuns cumva la o opinie dacă
Richard Eugene Hickock putea să deosebească binele de rău la
vremea când a înfăptuit crimele?
Martorul, un om grăsun de douăzeci și opt de ani, cu o față rotundă,
dar inteligentă, și de o delicatețe subtilă, a respirat adânc, ca și când
s-ar fi pregătit să dea un răspuns, lucru pe care judecătorul l-a
prevenit să nu-l facă.
— Puteți să răspundeți la această întrebare prin da sau nu, domnule
doctor. Limitați-vă răspunsul la da sau nu.
— Da.
— Și care e părerea dumneavoastră?
— Cred că în cadrul definițiilor obișnuite, domnul Hickock putea să
deosebească într-adevăr binele de rău.
Silit de legea M’Naghten („a definițiilor obișnuite”), o formulă complet
opacă la gradațiile dintre alb și negru, doctorul Jones a fost incapabil
să răspundă altfel. Răspunsul lui a constituit firește o decepție pentru
avocatul lui Hickock care, în disperare de cauză, l-a întrebat:
— Puteți să ne explicați răspunsul dumneavoastră?
Era inutil, căci, deși doctorul Jones a acceptat să dea explicații,
procurorul avea dreptul să se opună, ceea ce a și făcut, citind faptul
că la o întrebare justificată legea din Kansas nu îngăduia decât un
răspuns limitat la da sau nu. Obiecția a fost admisă și martorul a
plecat. Dacă doctorului Jones i s-ar fi îngăduit, totuși, să continue să
vorbească, iată ce-ar fi declarat: „Richard Hickock are o inteligență
peste medie, înțelege ușor ideile noi și posedă un fond larg de
informații. E atent la ce se petrece în jur și nu trădează niciun semn de
confuzie sau de dezorientare mintală. Are o gândire bine organizată,
logică și aparent cu priză la realitate. Deși n-am găsit urmele obișnuite
ale unor leziuni organice la creier – pierderea memoriei, formarea
unor idei fixe, deteriorarea intelectului –, accidentul nu poate fi scos cu
totul din discuție. A suferit răni serioase la cap, care au provocat un
șoc cerebral și pierderea cunoștinței timp de mai multe ore în 1950,
fapt constatat de mine prin verificarea registrelor spitalului. Afirmă că a
avut crize de pierdere a cunoștinței, perioade de amnezie și migrene,
iar o mare parte din atitudinea lui antisocială s-a manifestat de atunci.
N-a fost supus niciodată vreunor analize medicale care să confirme
sau să infirme sigur existența unor resturi de leziuni pe creier. Sunt
indicate analize medicale clare mai înainte de a se putea afirma că
există o apreciere completă… Hickock dădea într-adevăr semne de
anomalie afectivă. Faptul că știa ce face, și totuși a continuat
reprezintă probabil cea mai limpede demonstrație a acestei anomalii.
E o persoană impulsivă în acțiuni, capabilă să săvârșească lucruri fără
să se gândească la consecințele sau neplăcerile viitoare pentru el sau
alții. Nu pare în stare să învețe din experiență și vădește o alternanță
neobișnuită de perioade de activitate productivă și acțiuni complet
iresponsabile. Nu suportă sentimentele de frustrare ca o persoană
normală și nu reușește să se lepede de aceste sentimente decât
printr-o continuă activitate antisocială… Are o părere foarte proastă
despre sine și în secret se simte inferior altora și deficient din punct de
vedere sexual.
Aceste sentimente par compensate din plin de himerele de a fi bogat
și puternic, de tendința de-a se lăuda cu faptele lui, de-a cheltui banii,
când îi are, pe petreceri, ca și de nemulțumirea că la serviciu a
avansat, desigur, lent, nu cum se aștepta… Îl jenează relațiile cu alte
persoane, dovedind o incapacitate patologică de a forma și menține
legături de prietenie mai statornice. Deși susține că respectă normele
morale curente, pare evident neinfluențat de ele în acțiunile lui. Pe
scurt, denotă caracteristicile destul de tipice a ceea ce din punct de
vedere psihiatric se numește un dezechilibru grav de caracter. E
important să se ia măsuri pentru a se înlătura posibilitatea unor leziuni
organice pe creier, căci, dacă ele există, ar fi putut influența în mare
măsură purtarea lui în timpul ultimilor ani și la momentul crimei”.
Dar, în afara pledoariei oficiale în fața juriului, care nu avea să aibă loc
decât a doua zi, declarația psihiatrului a pus capăt planului de apărare
în favoarea lui Hickock. Venea acum rândul lui Arthur Fleming,
avocatul mai în vârstă al lui Smith. El a prezentat patru martori: pe
reverendul James E. Post, duhovnicul protestant al închisorii de Stat
din Kansas, pe Joe James, prietenul indian al lui Perry, care reușise
să sosească în acea dimineață cu autobuzul, după ce călătorise o zi și
două nopți de la căminul lui din pustiul din nord-vestul îndepărtat; pe
Donald Cullivan și din nou pe doctorul Jones. Cu excepția ultimului,
restul veneau ca „martori în ce privea caracterul acuzatului”, persoane
de la care se aștepta să-i atribuie acestuia câteva virtuți omenești. Dar
n-au spus cine știe ce, deși fiecare a apucat să formuleze observații
vag favorabile, mai înainte să se opună procurorul, susținând că astfel
de aprecieri personale erau „incompetente, lipsite de interes și
nefondate”, reducându-i astfel la tăcere.
Joe James, de pildă, cu părul lui negru și cu pielea și mai întunecată
ca a lui Perry, o siluetă agilă, într-o cămașă de vânătoare decolorată
și încălțat în mocasini, părea să fi apărut chiar atunci în mod misterios
din umbrele pădurilor. El a declarat tribunalului că acuzatul a locuit la
el din când în când, mai mult de doi ani.
— Perry era un băiat de treabă, toți vecinii țineau la el, din câte știu
eu, n-a făcut niciodată ceva urât.
Procurorul l-a oprit imediat. Și l-a oprit și pe Cullivan când a declarat:
„Când l-am cunoscut eu pe Perry în armată, era un tip foarte de
treabă”.
Reverendul Post a rezistat mai mult, căci n-a încercat să facă
complimente directe acuzatului, ci a descris cu afecțiune o întâlnire cu
el la închisoarea din Lansing.
— L-am cunoscut pe Perry Smith când a venit la biroul meu de lângă
capela închisorii cu un tablou pictat de el, un portret în pastel al lui
Iisus Hristos. Dorea să mi-l dea să-l atârn în capelă. A rămas de
atunci atârnat pe peretele din biroul meu.
— Aveți o fotografie a acestui tablou? întrebă Fleming.
Preotul avea un plic de fotografii. Dar atunci când le scoase, evident
cu intenția de-a le împărți printre jurați, Logan Green, ieșindu-și din
fire, sări în picioare:
— Dacă domnul președinte îmi îngăduie, e cu totul exagerat…
Domnul președinte se îngriji ca lucrurile să se oprească aici.
Fu rechemat doctorul Jones și după formalitățile prin care trebuie și la
prima înfățișare, Fleming îi puse întrebarea crucială:
— Din conversația și cercetarea lui Perry Edward Smith, v-ați format o
părere dacă deosebea binele de rău în momentul când a avut loc
crima care se judecă în acest proces?
Din nou, tribunalul atrase atenția martorului:
— Răspundeți prin da sau nu dacă v-ați format o părere.
— Nu.
În mijlocul murmurelor de surprindere, Fleming, mirat și el, spuse:
— Puteți declara juriului de ce n-aveți nicio părere?
— Acest om n-are nicio părere, asta-i tot, spuse Green.
Și, din punct de vedere legal, aici s-a oprit totul.
Dar dacă i s-ar fi îngăduit doctorului Jones să discute motivele ezitării
sale, iată ce-ar fi declarat: „Perry Smith denotă trăsături ferme ale mai
multor boli mintale grave. Copilăria lui, așa cum mi-a fost povestită și
am verificat-o prin fragmente din registrele închisorii, a fost marcată
de brutalitate și de lipsa de interes a ambilor părinți. Se pare că a
crescut fără nicio îndrumare, lipsit de dragoste și fără să fi absorbit
vreun sens exact al valorilor morale… E interesat și extrem de atent la
ce se petrece în jur și nu arată niciun semn de confuzie. Are o
inteligență peste medie și posedă informații bogate, dacă ținem
seama de educația lui rudimentară… Dintre trăsăturile structurale ale
personalității sale, două se detașează ca fiind în mod deosebit
patologice. Prima o constituie orientarea lui «paranoică» în fața lumii.
E bănuitor și neîncrezător în ceilalți, are tendința să creadă că se
acționează împotriva lui și se simte tratat nedrept și neînțeles. E
exagerat de sensibil la criticile altora și nu suportă să râdă cineva de
el. Simte imediat disprețul sau insultele în vorbele altora și e deseori
în stare să interpreteze greșit sfaturile bine intenționate. Simte că are
mare nevoie de prietenie și înțelegere, dar refuză să se încredințeze
cuiva, iar când o face, se așteaptă să fie greșit înțeles sau chiar
trădat. În evaluarea intențiilor și sentimentelor altora, capacitatea lui
de a deosebi situația reală de proiecțiile propriei minți e foarte slabă.
Grupează în mod obișnuit toți oamenii la un loc, ca fiind ipocriți, ostili
lui și meritând să sufere tot ce ar fi în stare să le facă. Asemănătoare
cu prima trăsătură este și o a doua, o furie mereu prezentă, slab
controlată, ușor declanșabilă dacă apare cel mai mic sentiment că e
înșelat, disprețuit sau considerat inferior de către alții. În cea mai mare
parte, furiile lui din trecut s-au îndreptat spre persoane ce reprezentau
o autoritate – tatăl, fratele lui, un sergent din armată, funcționarul de
care depindea eliberarea lui – și l-au condus de mai multe ori la o
purtare foarte agresivă.
Atât el, cât și cunoscuții lui erau conștienți de aceste accese de furie,
care, cu cuvintele lui, «se stârnesc în el», ca și de slabul control pe
care-l are asupra lor. Când furia era îndreptată împotriva lui însuși, ea
îi provoacă idei de sinucidere. Forța deplasată a furiei sale, ca și lipsa
capacității de a o ține în frâu sau de a o dirija reflectă o slăbiciune
fundamentală în structura personalității sale… În afara acestor
trăsături, pacientul trădează semne ușoare și premature de dezordine
în procesul de gândire. Dispune de slabe posibilități de a-și organiza
gândirea, pare incapabil să-și supravegheze sau să-și rezume modul
de-a gândi, încurcându-se și uneori pierzându-se în amănunte, iar
unele din gândurile lui reflectă o calitate «magică», un fel de dispreț
față de realitate… A avut puține legături emotive cu alte persoane, iar
aceste relații se destrămau la cea mai mică criză. Nu-i prea pasă de
ceilalți, în afara unui foarte mic cerc de prieteni, și acordă o valoare
redusă vieții omenești. Această detașare emoțională și blândețea lui
în unele prilejuri reprezintă o altă dovadă evidentă a anomaliilor lui
mintale. Pentru a formula un diagnostic psihiatric mai exact ar fi
necesar să se întreprindă o cercetare mai largă, dar structura actuală
a personalității sale e foarte apropiată de cea a unei reacții paranoic-
schizofrenice.”
E semnificativ faptul că un veteran foarte respectat în domeniul
psihiatriei legale, doctorul Joseph Satten, de la clinica Menninger din
Topeka, statul Kansas, s-a consultat cu doctorul Jones și a confirmat
aprecierile acestuia asupra lui Hickock și Smith. Doctorul Satten, care
a acordat apoi cazului o deosebită atenție, sugerează că, deși crima
nu ar fi avut loc fără un oarecare conflict între făptași, ea a reprezentat
în esență un act al lui Perry Smith care, după părerea doctorului,
constituie tipul criminalului descris de el într-un articol: „Crima fără un
motiv aparent. O cercetare asupra destrămării personalității”.
Articolul, publicat în The American Journal of Psychiatry (iulie 1960) și
scris în colaborare cu trei colegi, Karl Menninger, Irwin Rosen și
Martin Mayman, își declară obiectivul de la bun început: „În încercările
de a stabili răspunderea penală a criminalilor, legea încearcă să-i
împartă (așa cum împarte toți delincvenții) în două grupe, cei «cu
mintea limpede” și cei «cu mintea rătăcită». Se crede că asasinul cu
«mintea limpede» a acționat din motive raționale ce pot fi înțelese,
deși sunt condamnabile, iar că cei «cu mintea rătăcită» au fost
conduși de motive iraționale și fără sens. Când motivele raționale sunt
evidente (de pildă, un om omoară pentru un câștig) sau când motivele
iraționale sunt întovărășite de concepții false și halucinații (de pildă, un
pacient paranoic îl ucide pe cel care își închipuie el că-l persecută),
situația prezintă puține probleme pentru un psihiatru.
Dar asasinii care par raționali, coerenți și stăpâni pe ei și ale căror
acte criminale au totuși un caracter bizar și aparent fără sens ridică o
problemă dificilă dacă se ține seama de faptul că tribunalul nu cade de
acord, iar rapoartele despre acuzat sunt evident contradictorii. Teza
noastră susține că psihopatologia unor astfel de criminali dă naștere
cel puțin unui sindrom specific, pe care îl vom descrie. În general,
acești indivizi sunt predispuși să-și piardă aproape complet
autocontrolul, ceea ce face posibilă exprimarea deschisă a unei
violențe primitive, născută din șocuri traumatice anterioare și devenite
acum inconștiente”.
Autorii, în cadrul unui proces de recurs, examinaseră patru oameni
condamnați pentru crime aparent nemotivate. Toți fuseseră examinați
înaintea procesului lor și diagnosticați: „fără psihoze” și „cu mintea
limpede”. Trei dintre ei așteptau să fie executați, în timp ce al patrulea
ispășea o condamnare pe viață. În fiecare din aceste cazuri, se
ceruse o examinare psihiatrică suplimentară, fiindcă cineva – fie
avocatul, fie o rudă sau un prieten – fusese nemulțumit de explicațiile
psihiatrice date mai înainte și ridicase următoarea întrebare: „Cum e
cu putință ca o persoană cu o minte atât de limpede cum pare acest
om să comită un act atât de dement ca acela pentru care a fost
judecat?”.
După ce i-au descris pe cei patru criminali și crimele lor (un soldat
negru care a mutilat și tăiat în bucăți o prostituată, un muncitor care a
strangulat un băiat de paisprezece ani când acesta i-a refuzat
avansurile sexuale, un caporal care a omorât cu lovituri de bâtă un alt
băiat, închipuindu-și că victima își bate joc de el, și un funcționar de la
un spital care a înecat o fetiță de nouă ani, ținându-i capul sub apă),
autorii au cercetat aspectele asemănătoare. Bărbații au fost ei înșiși,
au scris autorii, uimiți de motivele pentru care au ucis victimele,
persoane relativ necunoscute lor, iar în fiecare caz criminalul pare să
se fi scufundat într-o transă disociativă, asemănătoare visului, din care
s-a trezit „având brusc revelația” că își atacă victima. „Descoperirea
cea mai uniformă și poate cea mai semnificativă a constituit-o o lungă
perioadă de pierdere a controlului asupra impulsurilor agresive. De
pildă, trei dintre oameni, în cursul vieții lor, luaseră deseori parte la
bătăi care nu fuseseră simple certuri și care s-ar fi transformat în
atacuri criminale dacă n-ar fi fost împiedicați de alții”. Iată, pe scurt,
alte câteva observații cuprinse în studiu: „În ciuda violenței din viața
lor, toți oamenii își creaseră imagini de sine în rolul unor ființe
inferioare, slabe și dezadaptate. Trecutul lor a dezvăluit în cazul
fiecăruia un înalt grad de inhibiție sexuală. Pentru ei toți, femeile
adulte reprezintă creaturi amenințătoare, iar în două cazuri, s-au
manifestat chiar perversiuni sexuale evidente. Toți au avut de
asemenea sentimentul, în anii de tinerețe, că erau considerați
«fătălăi», decrepiți din punct de vedere fizic sau bolnăvicioși… În toate
patru cazurile, a existat o dovadă în trecut a unor stări anormale de
conștiință, legate deseori de izbucniri de violență. Doi dintre bărbați au
declarat că au avut stări grave de disociere, de tipul transelor, în
timpul cărora s-a observat o purtare violentă și bizară, în timp ce
ceilalți doi au declarat crize de amnezie mai puțin grave și poate mai
puțin organizate.
În timpul momentelor de violență reală, s-au simțit deseori izolați de ei
înșiși, ca și cum ar fi privit totul din exterior… S-a remarcat totodată, în
perspectiva trecută a tuturor cazurilor, apariția unor violențe extreme
din partea părinților în timpul copilăriei… Un om a declarat: «Mă
biciuia de câte ori mă întorceam cu spatele». Un altul a suferit multe
bătăi violente pentru a fi «vindecat» de bâlbâiala și de «crizele» lui, ca
și pentru a-l pedepsi pentru purtarea lui presupus «rea»… Actele de
violență extremă, fie și fantasmatică, observată în realitate sau trăită
cu adevărat de copil se integrează în ipoteza psihanalitică după care
expunerea copilului la stimuli excesiv de puternici înainte ca el să-i
poată domina e strâns legată de defectele timpurii în formarea imaginii
de sine și de gravele tulburări interioare în controlul impulsurilor. În
toate aceste cazuri a existat dovada unor frustrări în etapa timpurie a
vieții. Frustrarea e posibil să fi implicat o absență prelungită sau
repetată a unuia sau ambilor părinți, o viață de familie haotică, în care
părinții erau necunoscuți, sau o respingere fățișă a copilului de către
unul sau ambii părinți, astfel încât copilul a fost crescut de alții… S-a
remarcat prezența tulburărilor în organizarea afectelor. E foarte
semnificativ că acești oameni manifestau tendința să simtă ură sau
mânie în legătură cu acțiuni violente. Niciunul nu a mărturisit vreun
sentiment de furie în legătură cu crima și nici n-a manifestat o mânie
puternică sau pronunțată, deși fiecare era capabil de agresiuni
enorme și brutale… Legăturile lor cu ceilalți erau de natură
superficială și reci, ceea ce le dădea acestor bărbați o notă de
singurătate și izolare. Pentru ei, oamenii nu aveau o existență reală,
astfel că reacțiile lor erau lipsite de căldură ori de alte manifestări
pozitive (fie chiar și de mânie)… Cei trei condamnați la moarte
resimțeau emoții foarte slabe în privința sorții lor și a victimelor.
Vinovăția, deznădejdea și căința lipseau în mod izbitor… Astfel de
indivizi pot fi considerați predispuși la asasinate, în sensul că fie
posedă o energie agresivă exagerată, fie au un sistem instabil de
autoapărare care permite izbucniri periodice ale acestei energii în
forma sa pură și arhaică. Potențialul criminal poate fi activat mai ales
dacă există între timp un dezechilibru, atunci când viitoarea victimă e
intuită inconștient ca fiind o personalitate cheie într-o viziune
traumatică din trecut. Comportamentul sau chiar simpla prezență a
acestei personalități înclină balanța instabilă a forțelor, rezultând într-o
descărcare subită și extrem de violentă, asemănătoare exploziei care
are loc când dispozitivul de aprindere declanșează o încărcătură de
dinamită… Ipoteza unei motivări inconștiente explică de ce asasinii
vedeau victimele nevinovate și relativ necunoscute lor ca pe niște ținte
de tip provocator și deci meritând agresiunea lor. Dar de ce să ucidă?
Din fericire, cei mai mulți oameni nu manifestă impulsuri criminale nici
la cele mai extreme provocări. Pe de altă parte, cazurile descrise erau
predispuse la mari lacune în contactul cu realitatea și la o slăbiciune
extremă a controlului impulsurilor în perioadele de dezorganizare și
încordare sporită. În astfel de momente, o persoană întâlnită
întâmplător sau chiar un străin putea să-și piardă cu ușurință
caracterul «real», asumând o altă identitate în configurația traumatică
inconștientă. «Vechiul» conflict se reactiva, iar instinctul agresiv lua
rapid proporții criminale… Când au loc astfel de crime nemotivate, ele
par rezultatul unei perioade de încordare și de dezorganizare
crescânde în inima criminalului, declanșate înainte de a intra în
contact cu victima, care, antrenată în conflictele inconștiente ale
asasinului, pune în mișcare fără să vrea potențialul lui ucigaș.”
Din cauza numeroaselor paralele dintre trecutul și personalitatea lui
Perry Smith și subiecții studiului său, doctorul Satten se crede
îndreptățit să-l plaseze în rândurile lor. Mai mult încă, împrejurările în
care a fost comisă crima par să se încadreze perfect în concepția lui
despre „o crimă aparent fără motiv”. Evident, trei dintre crimele comise
de Smith au fost motivate din punct de vedere logic – Nancy, Kenyon
și mama lor au trebuit să fie uciși deoarece fusese ucis domnul
Clutter. Dar doctorul Satten susține că doar prima crimă are
importanță din punct de vedere psihologic; când l-a atacat pe domnul
Clutter, Smith se afla într-o eclipsă mintală, era adânc cufundat într-o
beznă schizofrenică; „nu realizase din senin că distruge” un om în
carne și oase, ci o „figură cheie, aparținând unei configurații
traumatice din trecut”. Tatăl lui? Călugărițele de la orfelinat care îl
ridiculizaseră și-l bătuseră? Sergentul din armată pe care îl ura?
Funcționarul căruia îi datora eliberarea și care îi ordonase „să nu mai
calce prin Kansas”? Unul dintre ei sau toți la un loc.
În mărturisirea lui, Smith a declarat: „N-am vrut să-i fac niciun rău
acelui om. Mi-am închipuit că-i un domn foarte de treabă. Cu o voce
blândă. Mi-am închipuit așa până în clipa când i-am tăiat beregata”. În
timpul discuțiilor cu Donald Cullivan, Smith a spus: „Ei [familia Clutter]
nu mi-au făcut niciun rău. Cum mi-au făcut atâția alții. Atât doar că
membrii familiei Clutter au trebuit să plătească”.
Ar reieși astfel că atât psihiatrul profesionist, cât și cel amator au
ajuns, pe căi deosebite, la concluzii similare.

Aristocrația din ținutul Finney a ignorat procesul. „Nu se cade”, a

declarat soția unui bogat fermier, „să te arăți curios față de așa ceva”.
Cu toate acestea, ultima ședință a procesului a adus o bună parte din
lumea înstărită pe băncile tribunalului, alături de cetățeni mai simpli.
Prezența lor avea semnificația unui gest de respect față de judecătorul
Tate și față de Logan Green, considerați membri ai cercului lor. Mai
multe bănci se umpluseră cu un apreciabil număr de avocați străini,
majoritatea veniți de la distanțe mari. Mai exact, se deplasaseră ca să
asculte rechizitoriul final al lui Green înaintea curții. Green, un
septuagenar de o duritate suavă, se bucură de o reputație
considerabilă printre egalii săi, care îi admiră arta scenică – un
repertoriu de calități actoricești, inclusiv simțul acut al momentului
oportun, exact ca un comediant pe scena unui club de noapte. Având
multă experiență în domeniul criminalistic, de obicei prelua rolul de
apărător, însă în acest caz statul îl desemnase ca ajutor special al lui
Duane West, deoarece se bănuia că tânărul avocat districtual era
prea neexperimentat ca să joace rolul procurorului în acest proces
fără susținerea unui om cu experiență.
Asemenea performanței unei vedete, intervenția lui Green a figurat pe
program ultima. L-au precedat recomandările cumpătate făcute
juraților de judecătorul Tate, ca și pledoaria procurorului districtual:
— Mai poate exista vreo îndoială în mințile dumneavoastră în privința
vinovăției acestor acuzați? Nu! Indiferent cine a apăsat pe trăgaciul
puștii lui Richard Eugene Hickock, ambii sunt la fel de vinovați. Există
o singură cale de a ne asigura că acești oameni nu vor mai umbla
liberi prin orașele mici și mari ale acestei țări. Cerem pedeapsa
maximă – moartea. Cererea nu e făcută în spiritul răzbunării, ci al unei
depline umilințe…
Au trebuit să asculte apoi expunerea apărării. Pledoaria lui Fleming,
descrisă de un ziarist ca „moale”, s-a rezumat la o predică blândă:
— Omul nu e un simplu animal. Are nu numai trup, ci și suflet
nemuritor. Nu cred că omul are dreptul să distrugă această casă,
templul, lăcașul sufletului.
Harrison Smith, deși a făcut de asemenea apel la sentimentele
presupus creștine ale juraților, a luat ca temă principală răul produs de
pedeapsa cu moartea.
— E o rămășiță a barbariei cu chip uman. Legea ne învață că e rău să
luăm viața cuiva. Apoi legea își continuă acțiunea și dă un exemplu.
Care e aproape la fel de mârșav ca și crima pe care o pedepsește.
Statul n-are dreptul să aplice pedeapsa cu moartea. Nu duce la niciun
rezultat. Nu împiedică nicio crimă, ci doar degradează sensul vieții
omenești și provoacă alte crime. Nu cerem decât milă. Desigur,
acordarea condamnării pe viață e un gest minim de milă…
Nu îl asculta toată lumea. Unul dintre jurați, contaminat parcă de
numeroasele căscaturi ce pluteau în aer datorită asteniei de
primăvară, stătea cu ochii adormiți și cu fălcile atât de căscate, încât
ar fi putut să-i intre și să-i iasă din gură o albină ce bâzâie.
Green îi trezi:
— Domnilor, spuse el, vorbind fără note, ați ascultat două pledoarii
energice cerând să vă fie milă de acuzați. Este o întâmplare fericită că
acești admirabili avocați, domnul Fleming și domnul Smith, n-au fost
în casa Clutter în acea noapte fatidică, o întâmplare foarte fericită că
n-au fost prezenți ca să implore mila pentru familia condamnată de
soartă. Dacă ar fi fost acolo, ei bine, a doua zi dimineața am fi avut de
numărat mai mult de patru cadavre.
În copilăria petrecută în statul său natal, Kentucky, Green fusese
poreclit „Rozaliul” din cauza tenului său pistruiat. Acum, în timp ce
pășea solemn în fața juriului, ardoarea cu care-și îndeplinea misiunea
îi încinse fața și i-o acoperi cu pete trandafirii.
— Nu intenționez să mă angajez într-o dezbatere teologică. Dar am
prevăzut că apărarea va folosi Biblia ca argument împotriva pedepsei
cu moartea. Ați auzit citate din Biblie. Dar și eu pot să citez din ea.
Deschise cu o mișcare bruscă un exemplar din Vechiul Testament.
Iată câteva lucruri pe care ni le spune Biblia asupra acestui subiect. În
Ieșirea, capitolul 20, versetul 13, avem una din cele zece porunci: „Să
nu ucizi”. Asta se referă la uciderea ilegală. Firește, fiindcă în capitolul
următor, versetul 12, iată care e pedeapsa pentru încălcarea acestei
porunci: „De va lovi cineva un om și acela va muri, să fie dat morții”.
Domnul Fleming însă ar vrea să vă facă să credeți că toate acestea s-
au schimbat odată cu venirea lui Iisus Hristos. Nu-i așa. Căci Iisus
spune: „Să nu socotiți c-am venit să stric legea și prorocii; n-am venit
să stric, ci să împlinesc”. Iar în sfârșit… Green se împotmoli, părând
să închidă fără să vrea Biblia, la care demnitarii veniți în vizită
începură să mustăcească și să-și dea coate, căci aceasta era o
manevră învechită în fața tribunalului – avocatul care în timp ce citește
din Sfânta Scriptură se preface că pierde șirul și apoi remarcă, așa
cum a făcut Green acum: Nu contează. Cred că pot să citez din
memorie: Facerea, capitolul 9, versetul 6: „De va vărsa cineva sânge
omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa…” Dar,
continuă Green, nu văd la ce folosește să discutăm în contradictoriu
pe marginea Bibliei. Statul nostru prevede că pedeapsa pentru crimă
de gradul întâi închisoarea pe viață sau moartea prin spânzurătoare.
Aceasta e legea. Dumneavoastră, domnilor, sunteți aici pentru a o
pune în aplicare. Și dacă a existat vreodată un caz în care pedeapsa
maximă să fie justificată, acesta e. Avem de-a face cu niște crime
neobișnuit de feroce. Patru dintre concetățenii voștri au fost măcelăriți
ca porcii la abator. Și de ce? Nu din răzbunare sau ură. Ci pentru
bani. Bani. A fost o faptă rece și calculată, atâtea grame de argint
pentru atâtea grame de sânge. Și ce ieftin au fost cumpărate aceste
vieți! Pentru un jaf în valoare de patruzeci de dolari! Zece dolari o
viață de om! Se răsuci brusc și-și plimbă degetul arătător între
Hickock și Smith. S-au dus înarmați cu o pușcă și cu un pumnal. S-au
dus să jefuiască și să ucidă…
Vocea îi tremură, ezită, se stinse, ca și cum ar fi fost sugrumată de
intensitatea propriei sale un față de acuzații binedispuși, care
mestecau gumă. Se întoarse din nou către juriu și întrebă cu o voce
răgușită:
— Ce-aveți de gând să faceți? Ce-aveți de gând să faceți cu acești
indivizi care au legat un om de mâini și de picioare, care i-au tăiat
beregata și l-au împușcat în cap? Să le dați pedeapsa minimă? Da, și
ăsta nu-i decât unul din cele patru cazuri. Ce se întâmplă cu Kenyon
Clutter, băiatul care avea toată viața înainte, legat și neputincios,
asistând la lupta cu moartea a tatălui său? Sau cu tânăra Nancy
Clutter, care a auzit împușcăturile și știa că-i vine și ei rândul? Nancy,
care i-a implorat să-i cruțe viața: „Nu. Vă rog, nu. Vă rog. Vă rog”. Ce
chin! Ce tortură de nedescris! Și mai rămâne mama, legată și cu gura
astupată, nevoită să asculte cum îi mor rând pe rând soțul și copiii
iubiți. Să asculte, până ce, în sfârșit, criminalii, acuzații din fața
dumneavoastră, au intrat în camera ei, i-au pus lanterna în ochi și cu
un glonț de armă au lichidat ultimul membru al familiei.
Green se opri și își pipăi cu grijă un furuncul de pe gât, o inflamație
coaptă, ce părea, întocmai ca purtătorul ei mânios, gata să
plesnească.
— Așa că, domnilor, ce-aveți de gând să faceți? Să le dați pedeapsa
minimă? Să-i trimiteți înapoi la penitenciar și să riscați să vă scape
sau să fie eliberați condiționat? Data viitoare când o să măcelărească
pe altcineva, s-ar putea să fie chiar familia dumneavoastră. Vă spun,
rosti solemn, cu privirea ațintită asupra juraților, într-un gest care îi
cuprindea și îi provoca pe toți, unele din crimele îngrozitoare din țara
noastră au avut loc fiindcă odinioară un grup de jurați fricoși au refuzat
să-și facă datoria. Acum, domnilor, vă las să reflectați cum vă dictează
conștiința.
Se așeză. West îi șopti:
— Ați fost magistral, domnule.
Dar câțiva dintre auditorii lui Green erau mai puțin entuziasmați și
după ce juriul se retrase ca să delibereze asupra verdictului, unul
dintre sceptici, un tânăr reporter din Oklahoma, avu o altercație cu un
alt ziarist, Richard Parr, de la ziarul Star din Kansas City. Jurnalistul
din Oklahoma apreciase cuvântarea lui Green drept un îndemn
agitator brutal.
— N-a spus decât adevărul, zise Parr. Adevărul poate fi brutal. Ca să
zic așa.
— N-ar fi trebuit să lovească atât de tare. E nedrept.
— Ce e nedrept?
— Întreg procesul. Tipii ăștia n-au nicio șansă.
— Grozavă șansă i-au mai dat lui Nancy Clutter.
— Perry Smith. Dumnezeule. A avut o viață atât de oribilă…
— Mulți îl pot întrece la povești lacrimogene pe ticălosul ăsta. Chiar și
eu. Poate că beau eu prea mult, dar te asigur că n-am omorât
niciodată patru oameni cu sânge rece.
— Mda, și ce se rezolvă dacă îl spânzură pe ticălos? Și ăsta-i un act
săvârșit cu al dracului de mult sânge rece.
Reverendul Post, care a auzit discuția, și-a spus și el cuvântul.
— Ei bine, zise el, făcând să treacă din mână în mână o fotografie a
tabloului lui Iisus pictat de Perry Smith, omul care a putut să picteze
acest tablou nu poate fi sută la sută rău. Cu toate acestea, e greu să
știi ce-i de făcut. Pedeapsa capitală nu e o soluție: nu-i lasă destul
timp păcătosului ca să se întoarcă la Domnul. Câteodată mă apucă
disperarea.
Un om jovial, cu dinții îmbrăcați cu aur și cu o șuviță argintie de păr pe
frunte, repetă jovial:
— Câteodată mă apucă disperarea. Câteodată îmi vine să cred că
bătrânul doctor Savage avea dreptate.
Doctorul Savage la care se referea el era un personaj de roman,
popular printre cititorii adolescenți ai revistelor ieftine din generația
trecută.
— Dacă vă amintiți, băieți, doctorul Savage era un fel de supraom.
Devenise expert în toate domeniile – medicină, știință, filosofie, artă.
Nu existau multe lucruri pe care bătrânul doctor să nu le știe sau să
nu le poată face. Unul din proiectele lui urmărea să scape lumea de
criminali. Mai întâi și-a cumpărat o mare insulă departe pe ocean.
Apoi, împreună cu ajutoarele lui – avea o hoardă de ajutoare calificate
– au răpit toți criminalii din lume și i-au adus pe insulă. Apoi doctorul
Savage i-a operat pe creier. Le-a extirpat partea care conține gânduri
rele. Și când pacienții și-au revenit, erau cu toții cetățeni cumsecade.
Nu mai puteau să comită crime, fiindcă le scosese partea aia a
creierului. Ei bine, mi se pare că o astfel de chirurgie ar putea să
constituie într-adevăr răspunsul la…
Îl întrerupse un clopoțel, semnalul care vestea înapoierea juraților.
Deliberarea acestora ținuse patruzeci de minute. Mulți spectatori,
anticipând o decizie rapidă, nu-și părăsiseră nicio clipă locurile.
Judecătorul Tate a trebuit să fie totuși adus de la ferma lui, unde
plecase să dea de mâncare cailor. În sfârșit, atunci când a sosit, o
robă neagră, îmbrăcată în grabă, flutura pe el. A întrebat totuși cu un
calm și o demnitate impresionante:
— Domnilor, ați ajuns la un verdict?
Președintele juriului a răspuns:
— Da, domnule judecător.
Un funcționar al șerifului a înmânat apoi tribunalului verdictul sigilat.
În sala de judecată au pătruns fluierăturile trenului, larma ce anunța
apropierea expresului de Santa Fe. Vocea de bas a lui Tate s-a
amestecat cu șuieratul locomotivei în timp ce citea.
— Primul cap de acuzare. Noi, jurații, îl găsim pe acuzatul Richard
Eugene Hickock vinovat de crimă de gradul întâi, acordându-i
pedeapsa cu moartea.
Apoi, părând interesat de reacția lor, își coborî privirea asupra
deținuților, care stăteau în picioare în fața lui, legați cu cătușe de
gardienii lor. Și ei își pironiră impasibili privirea asupra lui, până când
judecătorul își reluă lectura și citi cele șapte capete de acuzare care
urmau: alte trei condamnări pentru Hickock și alte patru pentru Smith.
— …acordându-i pedeapsa cu moartea.
De fiecare dată când ajungea la această frază, Tate o pronunța cu o
voce goală și sumbră, ce părea ecoul fluierului jalnic și tot mai
estompat al trenului. Apoi dizolvă juriul („V-ați făcut datoria cu mult
curaj”), iar condamnații au fost scoși din sală. Ajuns la ușă, Smith i-a
spus lui Hickock:
— Jurații ăștia măcar n-au făcut pe ei de frică!
Au râs tare amândoi, iar un fotoreporter i-a fotografiat. Fotografia,
apărută într-un ziar din Kansas, avea deasupra următorul titlu: Cine
râde la urmă?

Peste o săptămână, doamna Meier ședea în sufrageria ei și vorbea cu

o prietenă:
— Da, acum lumea s-a liniștit. Cred c-ar trebui să fim recunoscători că
s-au calmat lucrurile. Eu însă mă simt prost față de cele întâmplate. N-
am avut niciodată de-a face cu Dick, dar Perry și cu mine am ajuns să
ne cunoaștem într-adevăr bine. În după-amiaza aceea, după ce-au
auzit verdictul și l-au adus înapoi aici sus… m-am închis în bucătărie
ca să nu fiu silită să-l văd. Am stat la fereastra bucătăriei și-am urmărit
cum pleacă mulțimea de la tribunal. Domnul Cullivan și-a ridicat
privirea, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna. Domnul și doamna Hickock.
Toți plecau. Chiar azi-dimineață am primit o scrisoare frumoasă de la
doamna Hickock. M-a vizitat de câteva ori în timpul procesului și aș fi
vrut s-o ajut, dar ce poți să-i spui omului într-o astfel de situație? Dar
după ce-a plecat toată lumea și-am început să spăl niște farfurii, l-am
auzit plângând. Am dat drumul la radio. Ca să nu-l aud. Dar l-am
auzit. Plângea ca un copil. Niciodată n-a fost atât de distrus, n-a
arătat-o niciodată. Ei bine, m-am dus să-l văd. Până la ușa celulei. Și-
a întins mâna, voia să i-o țin și i-am ținut-o, i-am ținut mâna și el n-a
spus decât: „M-a cuprins rușinea”. Am voit să trimit după părintele
Goubeaux – i-am spus că mai înainte de orice, mâine o să-i fac pilaf
–, dar el s-a mulțumit să-mi țină mâna și să mi-o strângă și mai tare.
Și noaptea aceea, noaptea fatidică, a trebuit să-l lăsăm singur.
Wendle și cu mine plecăm foarte rar de acasă, dar eram poftiți de mult
timp și Wendle n-a găsit de cuviință să ne călcăm promisiunea. Dar o
să-mi pară întotdeauna rău că l-am lăsat singur. A doua zi i-am
pregătit pilaful. N-a vrut să se atingă de el. Abia îmi mai vorbea. Ura
pe toată lumea. Dar în dimineața când au venit oamenii să-l ducă la
penitenciar, mi-a mulțumit și mi-a dat o fotografie de-a lui. O mică
fotografie Kodak, făcută când avea șaisprezece ani. Mi-a spus că așa
voia să-mi amintesc de el, ca de băiatul din fotografie. Partea cea mai
grea a fost când ne-am luat rămas-bun. Când știai unde pleca și ce
avea să i se întâmple. Veverița asta a lui o să-i simtă cu siguranță
lipsa. Vine mereu în celulă și-l caută. Am încercat să-i dau de
mâncare, dar nu vrea să aibă de-a face cu mine. Nu i-a plăcut decât
Perry.

Închisorile joacă un rol important în economia ținutului Leavenworth

din Kansas. Cele două penitenciare de stat, unul pentru fiecare sex,
se găsesc aici, ca și Leavenworth, cea mai mare închisoare federală,
iar la Fort Leavenworth se află principala închisoare militară a țării,
tristele barăci disciplinare ale armatei și ale Forțelor Aeriene ale
Statelor Unite. Dacă ar fi eliberați toți deținuții din aceste instituții, ar
popula un orășel întreg.
Cea mai veche dintre închisori e Penitenciarul de Stat pentru bărbați
din Kansas, un palat alb și negru cu turnulețe, care face să se
remarce cel puțin din punct de vedere vizual Lansingul, de altfel un
orășel fără importanță. Construit în timpul Războiului Civil,
penitenciarul și-a primit primul condamnat în 1864. Astăzi, numărul
deținuților se ridică la vreo două mii. Directorul actual, Sherman H.
Grouse, ține o statistică care arată zilnic totalul deținuților, după rasă
(de pildă, albi: 1405, de culoare: 360, mexicani: 12, indieni: 6).
Indiferent de rasă, fiecare deținut e cetățeanul unui sătuc de piatră
care se află în incinta abruptă și păzită de mitraliere a zidurilor
închisorii – douăsprezece pogoane cenușii de străzi cimentate, de
blocuri, de celule și de ateliere.
În sectorul de sud al închisorii se găsește o clădire mică și ciudată: o
clădire cu etaj, în formă de sicriu. Acest stabiliment, denumit oficial
Clădirea Segregației și Izolării, constituie închisoarea din sânul
închisorii. Printre deținuți, parterul e cunoscut sub numele de Groapa,
locul unde sunt închiși din când în când prizonierii dificili, scandalagii
înrăiți. La primul etaj se ajunge urcând o scară de fier în spirală. La
capătul ei se află Coridorul Condamnaților la Moarte.
Asasinii familiei Clutter au urcat pentru prima oară scara târziu, într-o
după-amiază ploioasă din aprilie. Ajunși la Lansing după un drum de
la Garden City care ținuse opt ore, parcurgând șase sute treizeci de
kilometri, nou-veniții au fost dezbrăcați la piele, li s-a făcut duș, au fost
tunși scurt, li s-a dat o uniformă aspră de doc și târlici moi (în
majoritatea închisorilor americane astfel de târlici sunt încălțămintea
obișnuită a condamnaților). După aceea, o escortă înarmată i-a
condus prin amurgul umed spre edificiul în formă de coșciug,
grăbindu-i să urce scările în spirală și să intre în două din cele
douăsprezece celule alăturate care constituie la Lansing Coridorul
Condamnaților la Moarte.
Celulele sunt identice. Măsoară doi metri pe trei și drept mobilier au
doar un pat, toaleta, o chiuvetă și un bec din tavan care arde zi și
noapte. Ferestrele celulei sunt foarte strâmte, cu gratii, și sunt
acoperite cu o plasă de sârmă neagră ca un voal de văduvă. Astfel
fețele condamnaților la spânzurătoare nu pot fi zărite decât vag de
trecători. Condamnații însă pot vedea destul de bine afară.
Spectacolul care li se oferă ochilor e un maidan care slujește vara
drept teren de baseball; dincolo de el se vede o porțiune din zidul
închisorii, iar deasupra o fâșie de cer.
Zidul e din piatră aspră. În crăpăturile lui și-au făcut cuiburi porumbeii.
O ușă de fier ruginită, prinsă în partea din zid vizibilă celor ce ocupă
celulele condamnaților la moarte, trezește porumbeii, de câte ori se
deschide, făcându-i să-și ia zborul, căci balamalele scârțâie și gem.
Ușa dă într-o magazie cavernoasă, unde până și în zilele cele mai
calde aerul e umed și rece. Se țin aici bucăți de metal, folosite de
condamnați ca să facă din ele plăci de înmatriculare pentru
automobile, cherestea, mașini vechi, un talmeș-balmeș de articole
sportive pentru baseball – ca și o spânzurătoare din lemn nevopsit,
mirosind ușor a pin. Căci aici e camera de execuție a statului. Când
cineva e adus aici să fie spânzurat, prizonierii spun că „s-a dus la
Colț”, sau că „s-a dus în vizită la magazie”.
În conformitate cu sentința tribunalului, Smith și Hickock au fost
programați să viziteze „magazia” la șase săptămâni de la
condamnare: la un minut după miezul nopții, vineri 13 mai, 1960.

Statul Kansas a abolit pedeapsa cu moartea în 1907. În 1935, datorită

apariției bruște în Vestul Mijlociu a unei serii de criminali de profesie
(Alvin Karpis, „Moșul Criminal”, Charles Floyd „Frumosul”, Clyde
Barrow și Bonnie Parker, iubita lui cu porniri asasine), legiuitorii
statului au votat restabilirea legii. Cu toate acestea, abia în 1944
călăului i s-a ivit prilejul să-și exercite meseria. În următorii zece ani i
s-au mai oferit alte nouă ocazii. Iar de șase ani, adică din 1954, călăul
din Texas n-a primit niciun sfanț pentru spânzurarea cuiva (cu
excepția Barăcilor Disciplinare ale Armatei și Forțelor Aeriene, unde
mai exista o spânzurătoare). George Docking, fostul guvernator al
Kansasului din 1957 și până în 1960, era răspunzător de această
pauză, căci s-a opus fățiș pedepsei cu moartea („Pur și simplu nu-mi
place să omor oamenii”).
Acum, în acest aprilie 1960, în închisorile din Statele Unite se aflau o
sută nouăzeci de persoane care așteptau să fie executate de
autoritățile civile. Cinci dintre ei, printre care și asasinii familiei Clutter,
se numărau printre cei închiși la Lansing.
Uneori, vizitatorii importanți ai închisorii sunt invitați la ceea ce un înalt
funcționar a numit „o scurtă vizită pe Coridorul Condamnaților la
Moarte”. Amatorii sunt conduși de un gardian de-a lungul coridorului
de fier din fața celulelor morții și li se comunică uneori numele
condamnaților, pe un ton comic de oficial.
— Iar acesta, i-a declarat el unui vizitator în e domnul Perry Edward
Smith. Apoi, alături, iată-l pe amicul domnului Smith, domnul Richard
Eugene Hickock. Iar aici îl avem pe domnul Earl Wilson. Și după
domnul Wilson vi-l prezint pe domnul Bobby Joe Spencer. În persoana
acestui ultim domn, sunt convins că l-ați recunoscut pe faimosul
Lowell Lee Andrews.
Earl Wilson, un negru voinic, care cântă imnuri bisericești, a fost
condamnat la moarte pentru răpirea, violarea și torturarea unei tinere
albe. Victima, deși a supraviețuit, a rămas cu grave infirmități. Bobby
Joe Spencer, alb, un tânăr efeminat, a mărturisit c-a omorât o bătrână
din Kansas City, proprietara pensiunii unde locuia.
Înainte de a-și părăsi înaltul post, în ianuarie, guvernatorul Docking,
care fusese înfrânt în noile alegeri (în mare măsură din pricina
atitudinii lui în privința pedepsei capitale), a comutat condamnările
acestor doi oameni în închisoare pe viață, ceea ce înseamnă că pot
să ceară peste șapte ani eliberarea condiționată.
Cu toate acestea, Bobby Joe Spencer a ucis din nou. A înjunghiat cu
un șiș un alt tânăr deținut, rivalul lui la afecțiunea unui condamnat mai
în vârstă (sau cum a spus un gardian: „Doi golani ce se ceartă pentru
un tartor”). Această faptă i-a adus lui Spencer o a doua condamnare
pe viață. Dar publicul nu îi cunoștea prea bine nici pe Wilson, nici pe
Spencer. Comparativ cu Smith și Hickock sau cu cel de-al cincilea om
de pe Coridorul Condamnaților la Moarte, Lowell Lee Andrews, presa
îi cam ignorase.
Cu doi ani în urmă, Lowell Lee Andrews, un tânăr de optsprezece ani
cu o statură enormă și ochelari cu rame de baga, cântărind aproape o
sută treizeci de kilograme, era student în anul doi la Universitatea din
Kansas, un student premiat, specializat în Biologie. Deși era o ființă
solitară, retrasă și rar comunicativă, cunoscuții lui, atât la universitate,
cât și în orașul natal, Wolcott, statul Kansas, îl considerau excepțional
de amabil și „bun la suflet” (mai târziu un ziar din Kansas a publicat un
articol despre el intitulat: „Cel mai bun băiat din Wolcott”). Dar în acest
tânăr studios și liniștit exista o a doua personalitate, nebănuită, cu
sentimente refulate și o minte dezechilibrată, crudă. Ai lui – părinții și o
soră mai mare ca vârstă, Jennie Marie – ar fi fost uluiți dac-ar fi știut la
ce visa în plină zi Lowell Lee în tot timpul verii și al toamnei anului
1958. Fiu atât de talentat, frate adorat, el plănuia să-i otrăvească pe
toți.
Bătrânul Andrews era un fermier prosper. Nu avea mulți bani la
bancă, dar poseda pământ în valoare aproximativă de două sute de
mii de dolari. Dorința de a moșteni averea a constituit evident
justificarea planului lui Lowell Lee de a-și distruge familia. Căci Lowell
Lee cel secret, ascuns în persoana timidului și cucernicului student de
la Biologie, se considera un criminal de mare clasă, cu inima rece ca
gheața: dorea să poarte cămăși de mătase ca ale gangsterilor și să
conducă mașini sport roșii. Dorea să fie recunoscut nu ca un simplu
student cu ochelari, amator de lecturi, virgin și gras.
Deși nu avea nimic împotriva vreunui membru al familiei sale, cel puțin
nu conștient, asasinarea lor i se părea calea cea mai rapidă și mai
inteligentă de a-și realiza fanteziile care îl obsedau. Se hotărâse să
folosească arsenicul. După otrăvirea victimelor, intenționa să le vâre
în patul lor și să dea foc la casă, cu speranța că anchetatorii vor crede
că-i vorba de-o moarte accidentală. Cu toate acestea, îl neliniștea un
amănunt: ce se întâmpla dacă la autopsie se găseau urme de
arsenic? Și să presupunem că se descoperea că el cumpărase
otrava? Pe la sfârșitul verii puse la cale un alt plan. Își petrecu trei luni
definitivându-l. În cele din urmă, într-o noapte de noiembrie, la
aproape zero grade, a fost gata să treacă la acțiune.
Era înainte de Ziua Recunoștinței și Lowell Lee sosise acasă în
vacanță, ca și Jennie Marie, o fată inteligentă, dar cam anostă,
studentă la un colegiu din Oklahoma. În seara zilei de 28 noiembrie, în
jurul orei șapte, Jennie Marie stătea împreună cu părinții ei în salon și
se uitau la televizor. Lowell Lee se încuiase în dormitorul lui și citea
ultimul capitol din Frații Karamazov. Când își încheie lectura, se
bărbieri, se îmbrăcă în hainele lui cele mai bune și începu să încarce
atât o pușcă semiautomată, calibrul 22, cât și un revolver Ruger,
calibrul 22. Vârî revolverul în tocul de la șold, luă pușca pe umăr și
coborî tacticos în salonul cufundat în întuneric, cu excepția imaginilor
tremurătoare ale televizorului.
Aprinse lumina, ochi cu pușca, apăsă pe trăgaci și își nimeri sora între
ochi, omorând-o pe loc. Apoi o împușcă de trei ori pe mama lui, iar pe
tatăl lui de două ori. Mama, cu ochii ieșiți din orbite și cu brațele
întinse, veni împleticindu-se spre el. Încercă să vorbească, deschise
gura, o închise, dar Lowell Lee îi spuse „Taci!” Și ca să fie sigur că-l
ascultă, o mai împușcă de trei ori. Domnul Andrews rămăsese totuși
în viață. Hohotind, gemând, se târî pe jos spre bucătărie, dar când
ajunse în prag, fiul său scoase revolverul din teacă și descărcă toate
gloanțele în trupul lui, apoi încărcă arma la loc și o descărcă din nou
în tatăl său. În total, acesta a fost împușcat de șaptesprezece ori.
Potrivit declarației sale, Andrews spusese:
„N-am avut niciun fel de emoții. Bătuse ceasul și îndeplinisem ce
trebuia îndeplinit. Asta-i tot”.
După ce a terminat cu împușcăturile a ridicat o fereastră din dormitorul
lui, a scos plasa, apoi a dat o raită prin casă, răscolind sertarele
scrinurilor și împrăștiindu-le conținutul: avea intenția să pună masacrul
pe seama hoților. După aceea a parcurs la volanul mașinii tatălui său
șaizeci de kilometri pe drumuri alunecoase din cauza zăpezii, până la
Lawrence, orașul unde se găsește Universitatea din Kansas. Pe drum,
a oprit pe un pod, și-a demontat armamentul mortal și s-a debarasat
de el aruncându-l bucată cu bucată în râul Kansas.
Firește însă, adevăratul scop al călătoriei era să-și aranjeze un alibi.
Mai întâi, s-a oprit la casa unde locuia, pe terenul din jurul universității.
A discutat cu gazda, i-a spus că a venit să-și ia mașina de scris, și că
din pricina vremii urâte drumul de la Wolcott la Lawrence ținuse două
ore. La plecare, a intrat la un cinematograf unde, în mod cu totul
neobișnuit, a discutat cu controlorul de bilete de la intrare și cu un
vânzător de dulciuri. La ora unsprezece, când s-a terminat filmul, s-a
întors la Wolcott. Câinele familiei aștepta pe veranda din față.
Chelălăia de foame, așa că Lowell Lee, după ce a pătruns în casă și a
trecut peste cadavrul tatălui său, i-a pregătit o farfurie cu lapte cald,
înmuindu-i în el niște fulgi de ovăz. Apoi, în timp ce câinele lipăia
mâncarea, a telefonat la biroul șerifului și a spus: „Mă numesc Lowell
Lee Andrews. Locuiesc pe Wolcott Drive, la numărul 6040 și vreau să
vă anunț o spargere…”
Patru polițiști din patrula șerifului din ținutul Wyandotte au răspuns la
apel. Unul din ei, agentul Meyers, a descris după cum urmează scena:
— Ei bine, se făcuse unu noaptea când am ajuns acolo. Toate
luminile din casă erau aprinse. Iar băiatul ăsta mare și brunet, Lowell
Lee, stătea pe verandă și se juca cu câinele. Îl mângâia pe cap.
Locotenentul Athey l-a întrebat ce s-a întâmplat, iar el a arătat
indiferent cu mâna spre ușă și a spus: „Uitați-vă înăuntru”.
După ce s-au uitat, agenții uluiți au chemat procurorul districtului, un
om care a fost și el impresionat de indiferența tânărului Andrews, căci
când procurorul l-a întrebat ce dispoziții vrea să dea în privința
înmormântării, Andrews a răspuns ridicând indiferent din umeri: „Nu
mă interesează ce faceți cu ei”.
În curând și-au făcut apariția doi detectivi-șefi care au început să-l
interogheze pe singurul supraviețuitor al familiei. Deși erau convinși că
minte, detectivii i-au ascultat plini de respect relatarea, cum se dusese
cu automobilul la Lawrence să-și ia mașina de scris și cum
întorcându-se acasă după miezul nopții găsise dormitoarele răscolite,
iar familia ucisă. S-ar fi ținut de povestea lui și poate că n-ar fi
modificat-o niciodată dacă, după ce l-au arestat și l-au dus la
închisoarea ținutului, autoritățile n-ar fi obținut ajutorul reverendului
Virto C. Dameron.
Reverendul Dameron, un personaj dickensian, orator onctuos,
amenințând voios cu prăpădul iadului, era pastorul bisericii baptiste
Grandview din Kansas City, statul Kansas, frecventată de familia
Andrews.
Trezit din somn de un telefon urgent dat de procurorul districtual,
Dameron a venit la închisoare în jurul orei trei dimineața. Detectivii,
care se chinuiseră zadarnic să interogheze suspectul, s-au retras într-
o altă odaie, lăsând pastorul să discute între patru ochi cu enoriașul
său. Întrevederea s-a dovedit fatală pentru acesta din urmă, care a
relatat-o unui prieten peste câteva luni.
— Domnul Dameron a zis: „Ascultă, Lee, te cunosc de-o viață. De
când erai mic. Și l-am cunoscut și pe tatăl tău de-o viață, am crescut
împreună, am fost prieteni în copilărie. De-asta am venit, nu fiindcă
sunt pastorul tău, ci pentru că te consider un membru al familiei mele.
Și fiindcă ai nevoie de un prieten cu care să vorbești și pe care să te
bizui și mă înfior de această întâmplare îngrozitoare, sunt la fel de
nerăbdător ca și tine să mă asigur că vinovații sunt prinși și pedepsiți”.
Voia să știe dacă mi-era sete și mi-era, așa că mi-a dat să beau o
Coca-Cola, iar apoi a continuat să vorbească despre vacanța de Ziua
Recunoștinței și să mă întrebe dacă îmi plăcea la universitate și
deodată m-a întrebat: „Ascultă, Lee, se pare că acești oameni au
unele îndoieli în privința nevinovăției tale. Sunt convins c-o să fii de
acord să-ți facă un test cu poligraful și să-i convingi de nevinovăția ta,
ca să se grăbească să prindă pe vinovați”. Pe urmă a zis: „Lee, n-ai
făcut tu această faptă îngrozitoare, nu-i așa? Dacă tu ești făptașul, a
venit clipa să-ți cureți sufletul”. Apoi m-am gândit că nu are nicio
importanță și i-am spus adevărul, aproape tot. Clătina tot timpul din
cap, își rostogolea ochii și-și frângea mâinile, a zis că-i îngrozitor și că
va trebui să răspund în fața Atotputernicului, va trebui să-mi curăț
sufletul, declarându-le agenților ce i-am spus și lui, nu?
Primind un răspuns afirmativ printr-o mișcare a capului, duhovnicul
spiritual al arestatului a pășit în camera alăturată, plină de polițiști ce
așteptau cu încordare, și i-a invitat triumfător:
— Poftim, intrați. Băiatul e gata să dea o declarație.
Cazul Andrews a devenit baza unei cruciade legale și medicale.
Înaintea procesului, la care Andrews s-a declarat nevinovat pe motive
de dezechilibru mintal, personalul psihiatric al clinicii Menninger a
întreprins o examinare exhaustivă a acuzatului. Cercetarea a dat
diagnosticul de „schizofrenie de tip simplu”. Prin „simplu”, cei care au
stabilit diagnosticul înțelegeau că Andrews nu suferea de idei fixe, de
percepții false sau de halucinații, ci de o maladie primară care-l făcea
să separe cu totul gândirea de sentimente. Băiatul înțelegea natura
actelor sale, că erau nepermise, și că era pasibil de pedeapsă. „Dar”,
ca să-l cităm pe doctorul Joseph Satten, unul din cercetători, „Lowell
Lee Andrews nu simțea niciun fel de emoție. Se considera singura
persoană importantă și semnificativă de pe lume. Și în lumea lui
izolată, i se părea că-i totuna să-și omoare mama, ca și un animal sau
o muscă”.
După părerea doctorului Satten și a colegilor săi, crima lui Andrews
constituia exemplul zdrobitor al unei răspunderi diminuate, așa încât
cazul oferea un prilej ideal pentru a ataca legea M’Naghten la
tribunalele din Kansas. Legea M’Naghten, așa cum s-a spus anterior,
nu recunoaște nicio formă de dezechilibru mintal dacă acuzatul are
capacitatea să distingă între bine și rău – din punct de vedere legal,
nu moral. Spre marea nemulțumire a psihiatrilor și a juriștilor cu
concepții liberale, legea are aplicare în tribunalele din Commonwealth-
ul britanic, ca și din Statele Unite, în toate tribunalele statale, cu
excepția a vreo șase și a districtului Columbia, care se bizuie pe legea
Durham – mai indulgentă, dar în ochii unora nepractică, întrucât
prevede doar că un acuzat nu e răspunzător din punct de vedere legal
dacă actul lui nelegiuit e urmarea unei boli sau a unei tulburări
mintale.
Pe scurt, apărătorii lui Andrews, o echipă compusă din psihiatri de la
clinica Menninger și din doi avocați de prima mână, au sperat să
realizeze o victorie în jurisprudență. Sarcina esențială consta în a
convinge tribunalul să aplice în locul legii M’Naghten legea Durham.
Dacă reușeau, atunci Andrews, din cauza dovezilor abundente asupra
stării sale schizofrenice, nu avea să fie condamnat, desigur, la
spânzurătoare și nici măcar la închisoare, ci la internarea în Spitalul
de Stat pentru Criminalii Bolnavi Mintal.
Apărarea nu a ținut totuși seama de duhovnicul acuzatului, neobositul
reverend Dameron, care și-a făcut apariția la proces ca martor
principal al acuzării și care, în stilul încărcat și rococo al unui animator
de serbări religioase aproape isteric a relatat curții cum își prevenise
deseori fostul elev de la școala de duminică asupra mâniei
amenințătoare a lui Dumnezeu:
— Ți-am spus că nu există nimic pe lumea aceasta mai de preț decât
sufletul tău, iar tu mi-ai mărturisit de mai multe ori în discuțiile noastre
că ai o credință firavă, că nu crezi în Domnul. Știi că toate păcatele
sunt păcate împotriva Domnului, iar Domnul e judecătorul tău din
urmă, și Lui îi vei răspunde. Iată ce i-am spus, ca să-l fac să simtă
oroarea faptei lui, că-i va răspunde Atotputernicului pentru crima lui.
Se pare că reverendul Dameron hotărâse ca tânărul Andrews să
răspundă nu numai în fața Atotputernicului, dar și a puterilor
pământești, căci depoziția lui, adăugată mărturisirilor acuzatului, a pus
capăt discuțiilor. Președintele tribunalului a susținut legea M’Naghten,
iar juriul a acordat procurorului pedeapsa cu moartea cerută de lege.

Vineri, 13 mai, prima dată stabilită pentru executarea lui Perry și Dick
a trecut fără nicio primejdie pentru ei, deoarece Curtea Supremă din
Kansas le-a acordat o amânare, ca urmare a apelurilor pentru un nou
proces introduse de avocați. În acel moment, Curtea studia verdictul
Andrews.
Celula lui Perry era alături de a lui Dick. Deși nu se vedeau, puteau
vorbi cu ușurință. Cu toate acestea, Perry i se adresa rareori lui Dick
și nu din cauza unei animozități declarate (după ce schimbaseră
câteva reproșuri fade, relațiile dintre ei căpătaseră aspectul unei
îngăduințe reciproce: se acceptaseră ca niște frați siamezi care nu se
suportă, dar n-au ce face). Motivul era că lui Perry, prudent ca
întotdeauna, ascuns și bănuitor, nu-i plăcea ca gardienii și ceilalți
deținuți să audă „discuțiile lui personale” – mai ales Andrews or Andy,
cum i se spunea pe Coridorul Condamnaților la Moarte. Accentul
elegant al lui Andrews, ca și instrucția lui superioară îl scoteau din
sărite pe Perry care, deși nu trecuse decât trei clase primare, se
considera mai instruit decât majoritatea cunoștințelor sale, făcându-i
plăcere să le corecteze îndeosebi gramatica și pronunția. Dar iată că
aici se afla cineva – „doar un puștan!” – care mereu îl corecta pe el.
Mai era de mirare că nu deschidea niciodată gura? Mai bine să și-o
țină închisă decât să riște să audă una din observațiile impertinente
ale băiatului de la colegiu, cum ar fi: „Nu spune dezinteresat când vrei
să exprimi faptul că ești neinteresat”. Andrews avea intenții bune și nu
i-o spunea cu răutate, dar Perry l-ar fi fiert de viu în ulei, deși nu
recunoștea, nu lăsa pe nimeni să ghicească de ce. În urma unei astfel
de întâmplări umilitoare, se așeza într-un colț, se posomora și nu se
mai atingea de mesele care i se aduceau de trei ori pe zi. La începutul
lui iunie, încetă cu desăvârșire să mai mănânce și-i spuse lui Dick:
— Tu poți să aștepți aici să te spânzure. Eu nu.
Și din clipa aceea refuză să se mai atingă de mâncare sau de apă sau
să mai spună cuiva vreun cuvânt.
Până să-l ia directorul închisorii în serios, postul a ținut cinci zile. În a
șasea zi, a dat ordin ca Smith să fie transferat la spitalul închisorii,
deși măsura nu a slăbit hotărârea lui Perry. Când au încercat să-l
hrănească cu forța, s-a opus din răsputeri, a zvârlit din cap și și-a
încleștat fălcile până au devenit țepene ca niște potcoave. În sfârșit, a
trebuit să-l lege de mâini și de picioare și să-l hrănească intravenos
sau printr-un tub introdus într-o nară. Chiar și așa, în următoarele
nouă săptămâni a slăbit de la șaptezeci și cinci de kilograme la
șaizeci, iar directorul a fost prevenit că hrana dată cu forța nu era de
ajuns să țină în viață pacientul pe termen lung.
Deși impresionat de voința lui Perry, Dick n-a vrut să recunoască
deloc că scopul urmărit de Perry ar fi fost sinuciderea. Chiar și atunci
când i s-a comunicat că era în comă, Dick i-a spus lui Andrews, cu
care se împrietenise, că fostul său complice se preface.
— Pur și simplu vrea să creadă toată lumea că-i nebun.
Andrews, foarte lacom la mâncare (umpluse un album cu feluri de
mâncare, desenate de el, de la prăjituri cu căpșuni până la friptură de
porc la tavă), îi spuse:
— Poate chiar e scrântit. Să se înfometeze așa.
— Nu vrea decât să scape de aici. Joacă teatru. Ca să-l creadă
țăcănit și să-l ducă la balamuc.
Mai târziu, Dick repeta cu plăcere răspunsul lui Andrews, căci i se
părea o identificare splendidă a „gândirii lui trăsnite”, a placidității lui
aeriene.
— Ei bine, se zice c-ar fi răspuns Andrews, mi se pare o metodă cam
dificilă. Să se înfometeze. Fiindcă mai devreme sau mai târziu o să
ieșim cu toții de aici. Fie pe jos, fie în sicriu. La urma urmei, e totuna.
Mie mi-e indiferent dacă ies pe picioarele mele sau pe sus.
— Nenorocirea cu tine, Andy, e că n-ai niciun fel de respect pentru
viața omenească. Inclusiv propria ta viață, i-a spus Dick.
Andrews a fost de acord.
— Și, a spus el, îți mai spun ceva. Dacă ies vreodată de aici în viață,
vreau să zic, dacă trec de zidurile astea și scap, poate că nimeni n-o
să știe unde s-a dus Andy, dar o să știe sigur unde a trăit Andy.
Toată vara Perry a oscilat între o stare de inconștiență, de semitrezie
și somn nesănătos, scăldat în sudoare. Prin minte îi urlau voci. Una
din ele, mai ales, îl întreba mereu: „Unde-i Iisus? Unde-i? Iar o dată s-
a trezit strigând: „Pasărea e Iisus. Pasărea e Iisus!”. Fantezia lui
preferată, cea în care se vedea ca „Perry O’Parsons, Omul-simfonie”,
reveni sub forma unui vis ce se tot repeta. Centrul geografic al visului
era un club de noapte din Las Vegas, unde, îmbrăcat într-un smoking
alb și cu joben alb pe cap, se plimba trufaș pe o scenă inundată de
reflectoare cântând rând pe rând la muzicuță, la chitară, la banjo, la
tobă și din gură „Ești soarele meu”, executând pași de step pe o
scăriță aurită. Ajuns în vârful ei, pe o platformă, făcea o plecăciune.
Nu se auzeau aplauze și totuși mii de clienți se îngrămădeau în
imensa sală puternic luminată – un public straniu, compus mai ales
din bărbați și mai ales din negri, își pironea privirea asupra lor, iar
comediantul asudat le înțelegea în cele din urmă tăcerea, căci își
dădea seama brusc cine sunt aceste fantome – spiritele celor uciși de
lege, spânzurații, gazații, electrocutații – și în aceeași clipă înțelegea
că se afla acolo ca să le îngroașe rândurile, că treptele aurite îl
conduseseră la spânzurătoare, că platforma pe care stătea acum se
deschidea sub el. Jobenul îi cădea de pe cap. Urinând și defecând,
Perry O’Parsons intra în eternitate.
Într-o după-amiază, evadă dintr-un vis și se trezi cu directorul
închisorii la căpătâiul patului. Directorul îi spuse:
— Mi se pare c-ai avut un mic coșmar?
Perry însă nu voi să-i răspundă, iar directorul, care vizitase spitalul în
mai multe rânduri și încercase să-l convingă pe deținut să-și înceteze
postul, spuse:
— Am primit ceva. De la tatăl tău. Mi-am închipuit c-o să vrei să vezi.
Perry cu ochii sticlindu-i pe fața aproape fosforescent de palidă, se
uita la tavan. În curând, după ce lăsă o carte poștală ilustrată pe
noptiera pacientului, vizitatorul nedorit plecă.
În noaptea aceea, Perry se uită la cartea poștală. Era adresată
directorului și expediată din Blue Lake, statul California. Mesajul, scris
pe ea cu litere stângace, cunoscute lui, spunea: „Stimate domn, am
aflat că-l aveți iar în supravegherea dumneavoastră pe băiatul meu,
Perry. Puteți să-mi scrieți cu ce a greșit și dacă pot să vin să-l văd? Eu
sunt bine, ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Tex. J. Smithw”.
Perry rupse cartea poștală, dar îi reținu conținutul, căci cele câteva
cuvinte banale îi treziseră sensibilitatea, îi reanimaseră dragostea și
ura, reamintindu-i că încă era ceea ce încercase să nu fie – un om în
viață.
— Și m-am hotărât, cum a informat el mai târziu pe un prieten, așa să
și rămân. Oricine îmi voia viața n-avea să primească niciun ajutor de
la mine. Trebuia să se lupte din răsputeri ca să mi-o ia.
A doua zi dimineață ceru un pahar cu lapte, primul aliment pe care îl
acceptase voluntar de paisprezece săptămâni. Treptat, bând șodou și
suc de portocale, câștigă în greutate. Prin octombrie, medicul
închisorii, doctorul Robert Moore, îl socoti destul de voinic pentru a
reveni pe Coridorul Condamnaților la Moarte. Când sosi acolo, Dick
râse și-i spuse:
— Bun venit acasă, scumpule!

Au trecut doi ani.

Plecarea lui Wilson și a lui Spencer i-a lăsat pe Smith, pe Hickock și
pe Andrews singuri pe Coridorul Condamnaților la Moarte, cu luminile
veșnic aprinse și cu ferestrele camuflate. Avantajele acordate
deținuților obișnuiți le erau refuzate: nici radio, nici jocuri de cărți, nici
măcar nu puteau să se plimbe prin curte. De fapt, nu li se îngăduia să-
și părăsească celulele decât sâmbăta, când erau trimiși la duș și li se
înmânau schimburile, o dată pe săptămână. Nu-și părăseau celulele
decât în rarele vizite ale avocaților sau rudelor. Doamna Hickock
venea o dată pe lună. Soțul ei murise, ea pierduse ferma și după cum
i-a spus lui Dick, locuia acum când la o rudă, când la alta.
Lui Perry i se părea că trăiește „pe fundul unei ape” – poate fiindcă
Coridorul Condamnaților la Moarte era de obicei la fel de cenușiu și de
liniștit ca adâncurile oceanului, tăcut cu excepția sforăiturilor, tusei,
târșâitului cipicilor și bătăii din aripi a porumbeilor care își făcuseră
cuib în pereții închisorii. Dar nu întotdeauna. „Câteodată”, îi scrise
Dick mamei sale, „nici nu te mai poți auzi gândind. Vâră oameni în
celulele de jos, în Groapă, și mulți dintre ei se luptă ca nebunii. Înjură
și urlă tot timpul. E insuportabil, așa că încep toți să țipe: «Gura!». Aș
vrea să-mi trimiți niște dopuri de urechi. Mă tem însă că n-o să mi le
dea. Păcătoșii n-au dreptul la liniște, cum se spune”.
Micuța clădire avea peste o sută de ani, iar schimbările anotimpurilor
o schimbaseră, trădându-i vechimea: frigul iernii se îmbibase în
încheieturile de fier și de piatră, iar vara, când temperatura depășea
40°, bătrânele celule se transformau în etuve rău-mirositoare. „E așa
de cald, că mă înțeapă pielea”, a scris Dick într-o scrisoare datată 5
iunie 1961. „Încerc să nu mă mișc. Mă mulțumesc să stau întins pe
jos. Patul e prea ud de sudoare ca să stau în el, iar mirosul mă
îngrețoșează, nu ne îmbăiem decât o dată pe săptămână și purtăm tot
timpul aceleași haine. Niciun fel de aerisire, iar becurile încălzesc și
mai mult aerul. Pe ziduri urcă mereu ploșnițe.”
Spre deosebire de deținuții obișnuiți, cei condamnați la moarte nu sunt
supuși muncilor zilnice. Pot să dispună cum vor de timpul lor – să
doarmă toată ziua, cum făcea deseori Perry („Îmi închipui că sunt un
copilaș mititel de tot, care nu-și poate ține ochii deschiși”) sau, cum
avea obiceiul Andrews, să citească toată noaptea. Andrews termina
între cincisprezece și douăzeci de cărți pe săptămână. Preferințele lui
mergeau atât spre romane de consum, cât și spre literatura înaltă,
plăcându-i și poezia, mai ales Robert Frost, deși îi admira pe Whitman
și pe Emily Dickinson, ca și poemele comice ale lui Ogden Nash.
Datorită setei lui nestinse de lectură, epuiză în curând volumele de pe
rafturile bibliotecii închisorii. Pastorul, ca și alte persoane binevoitoare,
îl aprovizionau cu pachete de cărți de la Biblioteca Publică din Kansas
City.
Lui Dick îi plăcea să citească. Interesul lui se restrângea însă la două
teme – sexul, așa cum era reprezentat în romanele lui Harold Robbins
și Irving Wallace (Perry, căruia Dick i-a împrumutat una din aceste
cărți, i-a înapoiat-o cu o însemnare indignată: „Murdării de degenerați,
pentru minți degenerate!”.) și volume de drept. Își petrecea zilnic ore
întregi răsfoind cărți de drept, adunând material care, spera el, va fi
util la anularea condamnării sale. De asemenea, în același scop,
dezlănțui un potop de scrisori asupra unor organizații ca Uniunea
Libertăților Civile Americane și Asociația Baroului de Stat din Kansas
– scrisori care atacau procesul lui, care era doar „o parodie de
proces”, cerând insistent forurilor solicitate să-l ajute în cererea lui de
rejudecare. Perry a fost și el convins să compună astfel de pledoarii,
dar când Dick i-a sugerat lui Andy să le urmeze exemplul, trimițând
proteste pe contul lui propriu, Andrews i-a răspuns: „Vezi-ți de ceafa
ta, eu îmi văd de-a mea”. (De fapt, ceafa lui Dick nu era partea
anatomiei lui care-l neliniștea în acel moment. „Îmi cade părul în
smocuri”, i-a mărturisit el într-o altă scrisoare mamei lui. „Sunt
disperat. Din câte țin minte, nimeni din familia noastră n-a fost chel și
mă înnebunește ideea că o să ajung chel, bătrân și urât.” )
Cei doi gardieni de pe Coridorul Condamnaților la Moarte, veniți la
serviciu într-o seară de toamnă a anului 1961, le-au adus știri:
— Ei bine, i-a anunțat unul din ei, mi se pare că voi, băieții, vă puteți
aștepta la un tovarăș nou.
Sensul cuvintelor lui era limpede celor care îl ascultau: însemna că doi
tineri soldați judecați pentru omorârea unui muncitor feroviar din
Kansas fuseseră condamnați la pedeapsa capitală.
— Da, dom’le, a continuat gardianul, confirmându-le bănuiala, au fost
condamnați la moarte.
— Desigur, răspunse Dick. Asta e ceva foarte obișnuit în Kansas.
Jurații dau sentințele de condamnare la moarte de parcă ar da
bomboane la copii.
Unul din soldați, George Ronald York, avea optsprezece ani.
Tovarășul lui, James Douglas Latham, era cu un an mai mare.
Amândoi erau excepțional de prezentabili, fapt care explică poate de
ce cârduri de adolescente asistaseră la procesul lor. Deși condamnați
pentru o singură crimă, cuplul asasinase șapte persoane în decursul
unei călătorii criminale prin țară.
Ronnie York, blond și cu ochii albaștri, se născuse și crescuse în
Florida, unde tatăl său era un bine-cunoscut și bine plătit plonjor la
mare adâncime. Familia York ducea o viață plăcută și comodă, iar
Ronnie, iubit și lăudat excesiv de părinții lui și de o soră mai tânără
care îl adora, fusese idolul lor. Trecutul lui Latham se caracteriza prin
elemente complet opuse, fiind în întregime la fel de sumbru ca al lui
Perry Smith. Născut în Texas, era fiul cel mai mic al unor părinți cu
mulți copii, prea fertili, săraci lipiți și înrăiți, care după un timp s-au
despărțit lăsându-și odraslele de capul lor, să colinde de colo-colo fără
căpătâi și nedoriți de nimeni, ca un mănunchi de scaieți purtat de vânt.
Simțind nevoia unui adăpost, Latham s-a înrolat la șaptesprezece ani
în armată. Peste doi ani, a fost găsit vinovat de dezertare și închis la
Fort Wood, statul Texas. Acolo l-a întâlnit Ronnie York, care ispășea
și el o condamnare pentru dezertare. Deși nu semănau deloc, nici
măcar fizic, York fiind înalt și impasibil, în timp ce texanul era un tânăr
scund, cu ochi căprui și șireți, ce-i însuflețeau chipul, cu expresia lor
hotărâtă și șmecheră, împărtășeau cel puțin o părere fermă: lumea
era dezgustătoare și toți oamenii meritau să moară.
— E o lume putredă, zise Latham. Nu i se poate răspunde decât cu
răutate. Numai de-așa ceva știe lumea – de răutate. Dă foc
hambarului cuiva și o să priceapă. Otrăvește-i câinele. Omoară-l.
Ronnie a declarat că Latham avea „toată dreptatea” și a adăugat:
— În orice caz, dacă omori pe cineva, îi faci de fapt un serviciu.
Primele persoane cărora s-au hotărât să le facă un astfel de serviciu
au fost două femei din Georgia, gospodine cumsecade, care au avut
ghinionul să-i întâlnească pe York și pe Latham la puțin timp după ce
cei doi criminali au evadat de la închisoarea de la Fort Wood, au furat
un camion și au plecat la Jacksonville, statul Florida, orașul natal al lui
York. Locul întâlnirii a fost o benzinărie Esso, la periferiile întunecoase
ale orașului Jacksonville. Data: noaptea de 29 mai 1961. La început,
cei doi soldați fugari călătoriseră până în acest oraș din Florida cu
intenția de a vizita familia lui York.
Odată ajunși acolo, York hotărî totuși c-ar fi fost necugetat să ia
legătura cu părinții săi, căci tatăl său se înfuria groaznic uneori.
Discutase împreună cu Latham situația și se îndreptau spre New
Orleans când s-au oprit la benzinăria Esso ca să umple rezervorul.
Alături de ei se afla o altă mașină care lua benzină. Înăuntru erau
două doamne, viitoarele victime, care după ce petrecuseră o zi la
Jacksonville făcând cumpărături și distrându-se, se întorceau acasă,
într-un orășel de lângă frontiera dintre Florida și Georgia. Din păcate,
se rătăciseră. York, căruia îi cerură îndrumări, se dovedi foarte amabil:
— Țineți-vă după noi. O să vă conducem pe drumul cel bun.
Dar drumul pe care le-a condus el era cu totul greșit: o șosea ce
pornea din drumul principal și se înfunda într-o mlaștină. Cu toate
acestea, cele două doamne îl urmară cu fidelitate până când mașina
din față se opri, iar ele văzură la lumina farurilor pe cei doi tineri
binevoitori apropiindu-se de ele pe jos și mai văzură, dar prea târziu,
că fiecare din ei era înarmat cu câte un bici negru pentru tauri.
Biciurile aparținuseră proprietarului de drept al camionului, un
crescător de vite. Latham avusese ideea să le folosească drept mijloc
de strangulare, lucru pe care, după ce jefuiră femeile, îl și puseră în
practică. La New Orleans, băieții cumpărară un pistol și făcură două
crestături pe mâner.
În următoarele zece zile, au adăugat alte crestături la Tulahoma, statul
Tennessee, unde puseră mâna pe un Dodge decapotabil, după ce îl
împușcară pe proprietarul ei, un comis-voiajor. Iar în statul Illinois, într-
o suburbie a orașului St. Louis, mai omorâră doi oameni. Victima din
Kansas care a urmat celorlalte cinci era un bunic. Se numea Otto
Ziegler, avea șaizeci și doi de ani, un ins robust și prietenos, genul de
om care n-ar fi fost în stare să treacă fără să oprească pe lângă doi
oameni a căror mașină se stricase.
În timp ce înainta pe o șosea din Kansas într-o frumoasă dimineață de
iunie, domnul Ziegler observă o mașină roșie decapotabilă, cu capota
ridicată și doi tineri simpatici moșmondind la motor. Cum putea să știe
domnul Ziegler, cu inima lui bună, că motorul n-avea nimic, că nu era
decât o șmecherie ca să-l jefuiască și să-l ucidă pe viitorul
samaritean? Ultimele lui cuvinte au fost: „Pot să vă ajut cu ceva? De
la o depărtare de șapte metri, York îl împușcă pe bătrân în cap, apoi
se întoarse spre Latham și spuse:
— N-am tras deloc rău, așa-i?
Ultima victimă a fost și cea mai jalnică. O fată de numai optsprezece
ani. Lucra ca servitoare la un motel din Colorado, unde violentul duo
și-a petrecut o noapte, în timpul căreia fata le-a îngăduit să facă
dragoste cu ea. Cei doi i-au spus apoi că erau în drum spre California
și-au invitat-o să meargă cu ei.
— Hai, a îmboldit-o Latham, poate ajungem cu toții vedete de cinema.
Atât fata, cât și geamantanul de carton în care își împachetase grăbită
lucrurile au ajuns o epavă însângerată în fundul unei ravine de lângă
Craig, statul Colorado. La câteva ore după ce o împușcaseră și o
aruncaseră acolo, asasinii ei ajunseseră într-adevăr în fața aparatelor
de filmat.
Semnalmentele ocupanților mașinii roșii, oferite de martorii care îi
observaseră dând târcoale în regiunea unde fusese descoperit
cadavrul lui Otto Ziegler, au fost trimise prin statele din Vestul Mijlociu
și din Vest. S-au ridicat bariere rutiere, iar deasupra șoselelor au
patrulat elicoptere. Un baraj din Utah a dus la prinderea lui York și
Latham. Mai târziu, la cartierul general al poliției din Salt Lake City, s-a
permis unei companii de televiziune locale să le ia un interviu.
Rezultatul, dacă e vizionat fără sonor, ar părea că se referă la doi
atleți veseli, hrăniți cu lapte, care discută despre hochei sau baseball,
despre orice mai puțin despre crime sau rolul jucat de ei și recunoscut
cu îngâmfare în asasinarea a șapte persoane.
— De ce ați făcut-o? i-a întrebat reporterul.
Iar York, cu un rânjet plin de satisfacție, a răspuns:
— Urâm lumea.
Toate cele cinci state care au luptat pentru a obține dreptul de a-i
judeca pe York și pe Latham aplică pedeapsa cu moartea: Florida
(scaunul electric), Tennessee (scaunul electric), Illinois (scaunul
electric), Kansas (spânzurare) și Colorado (gazare). Dar fiind că
deținea dovezile cele mai ferme, statul Kansas a ieșit victorios.
Oamenii de pe Coridor i-au cunoscut pentru prima oară pe noii lor
tovarăși la 2 noiembrie 1961. Un gardian care i-a escortat pe nou-
veniți în celulele lor i-a prezentat:
— Domnule York, domnule Latham, permiteți-mi să vi-l prezint pe
domnul Smith. Și pe domnul Hickock. Și pe domnul Lowell Lee
Andrews, „cel mai bun băiat din Wolcott”!
Când s-a încheiat parada, Hickock l-a auzit pe Andrews chicotind.
— Ce găsești așa de nostim la ticălosul ăsta? l-a întrebat el.
— Nimic, a răspuns Andrews. Dar mă gândeam: dacă pui la socoteală
cele trei crime ale mele, cele patru ale voastre și cele șapte ale lor, fac
în total paisprezece, iar noi suntem cinci. Dacă facem media, cinci
oameni și paisprezece crime ar fi…
— Patru oameni, îl corectă scurt Hickock. Sunt patru criminali aici și o
victimă a unei erori judiciare. Eu nu sunt criminal, ce dracu’! Nu m-am
atins nici măcar de un fir de păr din capul cuiva.

Hickock continuă să scrie scrisori, protestând împotriva condamnării

sale, iar una dintre ele își atinse, în sfârșit, scopul. Destinatarul,
Everatt Steerman, președintele Comitetului de Ajutor Legal al
Asociației Baroului de Stat din Kansas, a fost tulburat de afirmațiile
expeditorului, care susținea că atât el, cât și celălalt acuzat nu
avuseseră un proces echitabil. După Hickock, „atmosfera ostilă” de la
Garden City făcuse cu neputință alegerea unui juriu imparțial și, în
consecință, ar fi trebuit ca procesul să aibă loc în altă parte. Cât
privește jurații, cel puțin doi dintre ei își exprimaseră limpede impresia
că cei doi sunt vinovați, încă din timpul cercetării competenței și
obiectivității lor. („Când i s-a cerut să-și spună părerea asupra
pedepsei capitale, unul dintre jurați a declarat că de obicei era
împotriva ei, dar nu și în acest caz”). Din nenorocire, cercetarea
competenței și obiectivității juraților nu fusese înregistrată în acte,
deoarece legea din Kansas nu o cere decât în cazul unei solicitări
speciale. Mulți dintre jurați erau, în plus, „cunoștințe bune ale
defunctului. Ca și judecătorul. Judecătorul Tate era prieten intim cu
domnul Clutter”.
Dar atacul principal dezlănțuit de Hickock se îndrepta împotriva celor
doi avocați ai apărării, Arthur Fleming și Harrison Smith, a căror
„incompetență și incapacitate” reprezentau motivul principal al stării
disperate în care se afla expeditorul, întrucât aceștia nu pregătiseră și
nici nu expuseseră înaintea Curții o pledoarie adevărată, iar lipsa lor
de efort, lăsa Hickock să se înțeleagă, fusese premeditată – un act de
complicitate între apărătorii lor și procuror.
Erau acuzații grave, punând sub semnul întrebării integritatea a doi
avocați respectați și a unui distins judecător districtual, acuzații care,
chiar dacă ar fi fost doar în parte adevărate, însemnau că drepturile
constituționale ale acuzaților fuseseră încălcate. La îndemnul
domnului Steerman, Asociația Membrilor Baroului întreprinse o
acțiune fără precedent în istoria legală a statului Kansas. Numi pe un
tânăr avocat din Wichita, Russell Shultz, să ancheteze acuzațiile și în
cazul când dovezile obținute ar cere-o, să conteste validitatea
condamnării, aducând înaintea Tribunalului Suprem al Statului
Kansas, care cu puțin timp în urmă aprobase verdictul, acțiuni legale
cu privire la dreptul de habeas corpus7

Se pare că cercetările lui Shultz au fost cam unilaterale, întrucât ele

au constat doar într-o întrevedere cu Smith și Hickock, de la care
avocatul a ieșit cu fraze mari, destinate jurnaliștilor:
— Iată care e întrebarea: oare acuzații săraci și evident vinovați au
dreptul să fie apărați cum trebuie? Nu cred că statul Kansas o să
sufere grav sau pentru mult timp după moartea acestor solicitanți. Dar
nu cred că-și va reveni vreodată de pe urma morții unui recurs absolut
necesar.
Shultz a completat o cerere de habeas corpus, iar Curtea Supremă
din Kansas l-a numit pe unul dintre judecătorii ei ieșiți la pensie, pe
judecătorul Walter G. Thiele, să întreprindă o audiere pe scară mare.
Și așa s-a făcut că la aproape doi ani de la proces, toți cei care au
participat la el s-au strâns iar în sala tribunalului din Garden City.
Singurii participanți importanți care lipseau erau cei doi acuzați inițial.
În locul lor, se găseau de fapt judecătorul Tate, bătrânul domn
Fleming și Harrison Smith, ale căror cariere erau în primejdie, nu atât
din cauza afirmațiilor în sine ale acuzatului, cât din pricina părerii
proaste pe care, din câte se părea, o avea despre ei Asociația
Membrilor Baroului.
Audierea, care la un moment dat s-a mutat la Lansing, unde
judecătorul Thiele i-a ascultat pe Smith și pe Hickock depunând
mărturie, a ținut șase zile pentru a fi dusă la bun sfârșit. În cele din
urmă, fiecare aspect a fost studiat. Opt dintre membrii completului de
judecată au jurat că n-au cunoscut niciodată pe vreun membru al
familiei ucise. Patru au recunoscut că-l cunoșteau vag pe domnul
Clutter, dar fiecare dintre ei, inclusiv N.L. Dunnan, funcționarul de la
aeroport care făcuse declarația controversată în timpul cercetării
competenței și obiectivității juriului, a mărturisit că luase parte la juriu
fără nicio prejudecată în minte. Shultz l-a contrazis pe Dunnan:
— Ați dori, domnule, să fiți judecat la un proces de către un jurat cu
aceeași concepție ca a dumneavoastră?
Dunnan a răspuns că da. Atunci Shultz l-a întrebat:
— Vă amintiți c-ați fost întrebat dacă vă opuneți sau nu pedepsei
capitale?
Martorul a dat din cap afirmativ și a răspuns:
— Le-am spus că în condiții normale m-aș opune, probabil. Dar că,
ținând seama de amploarea acestei crime, am să votez probabil în
favoarea aplicării ei.
Duelul cu Tate a fost mai greu: Shultz a înțeles repede că a apucat un
tigru de coadă. Răspunzând întrebărilor cu privire la presupusa lui
prietenie cu domnul Clutter, judecătorul a spus:
— Dânsul [Clutter] a fost odinioară într-un litigiu la acest tribunal, un
caz prezidat de mine, o acțiune de despăgubire intentată ca urmare a
prăbușirii unui avion pe proprietatea lui. Cerea despăgubiri, cred că
pentru niște pomi. N-am mai avut alt prilej să intru în legătură cu el.
Absolut niciun alt prilej. Îl întâlneam poate o dată sau de două ori pe
an…
Shultz a bătut în retragere și a schimbat subiectul:
— Cunoașteți, îl întrebă el, care a fost atitudinea oamenilor din
această comunitate după arestarea acuzaților?
— Cred că da, i-a răspuns judecătorul cu o siguranță usturătoare.
Părerea mea e că atitudinea față de ei a fost aceeași ca în cazul
oricărui om acuzat de crimă – să fie judecați cum prevede legea. Dacă
sunt vinovați să fie condamnați. Să fie tratați echitabil, ca oricare altă
persoană. Nu a existat nicio prejudecată împotriva lor fiindcă au fost
acuzați de crimă.
— Vreți să spuneți, cu alte cuvinte, a zis Shultz insinuant, că nu ați
găsit niciun motiv pentru care tribunalul să hotărască de la sine
schimbarea locului unde se va desfășura procesul?
Buzele lui Tate se lăsară în jos, iar privirea îi aruncă flăcări.
— Domnule Shultz, a spus el ca și cum numele ar fi fost un șuierat
prelung, tribunalul nu poate să hotărască de la sine schimbarea
locului unde să se desfășoare procesul. Ar fi contrar legilor din
Kansas. N-am putut să acord nicio schimbare cât timp n-a fost
solicitată legal.
Dar de ce nu se efectuase de către avocații acuzaților o astfel de
solicitare? Shultz urmări acum problema chiar cu avocații, pentru că
scopul principal al audierii era să-i discrediteze și să dovedească
faptul că nu-și apăraseră câtuși de puțin clienții, din punctul de vedere
al avocatului din Wichita. Fleming și Smith au rezistat atacului cât se
poate de bine, mai ales Fleming, care avea la gât o cravată de un
roșu bătător la ochi și zâmbea tot timpul. Îl suportă pe Shultz cu o
resemnare de gentleman. Explicând de ce nu ceruse să se judece
procesul în altă parte, a declarat:
— Am înțeles că reverendul Cowan de la biserica metodistă și un om
cu greutate aici, un om ce se bucură de o înaltă stimă, se exprimase,
ca mulți alți preoți din localitate, împotriva pedepsei capitale, că exista
cel puțin în această regiune un curent de opinie și deci și alți oameni
înclinați probabil să fie mai blânzi în ce privește pedeapsa, decât ar fi
fost poate în alte părți ale statului. Apoi, am impresia că un frate al
doamnei Clutter a făcut o declarație apărută în presă, arătând că n-ar
fi de acord ca acuzații să fie condamnați la moarte.
Shultz a făcut o suită de acuzații care implicau toate presiunea
exercitată de comunitate, care îi determinase pe Fleming şi Smith să-
și neglijeze dinadins îndatoririle. Shultz susținea că amândoi își
trădaseră clienții, deoarece nu se consultaseră suficient cu ei (Domnul
Fleming i-a replicat: „M-am dedicat acestui caz cu toate capacitățile
mele, sacrificând pentru el mai mult timp decât pentru cele mai multe
cazuri ale mele”); că renunțaseră la dreptul unei audieri preliminare
(Smith a răspuns: „Pe atunci, nici domnul Fleming și nici eu nu
fusesem desemnați ca apărători ai acuzaților”); că au făcut declarații
ziariștilor cu scopul de a aduce prejudicii acuzaților (Shultz i s-a
adresat lui Smith: „Sunteți conștient că un reporter, Ron Kull, de la
ziarul Daily Capital din Topeka, v-a citat în a doua zi a procesului,
zicând că ați declarat că nu există nicio îndoială în privință vinovăției
domnului Hickock și că nu vă interesa decât să obțineți o condamnare
pe viață în locul pedepsei cu moartea?”. Smith i-a răspuns lui Shultz:
„Nu, Domnule. Dacă am fost citat declarând așa ceva, atunci e fals”);
și că au omis să pregătească o apărare convenabilă.
Pe această ultimă declarație a insistat cel mai mult Shultz. E de aceea
semnificativ să reproducem opinia pe care au emis-o trei judecători
federali, în urma întâmpinării făcute la Curtea de Apel a Statelor Unite,
în Circuitul Zece: „Considerăm totuși că cei care judecă situația
retrospectiv au pierdut din vedere problemele care li s-au ridicat
avocaților Smith și Fleming atunci când au preluat apărarea
petiționarilor. Când avocații au acceptat însărcinarea, petiționarii
făcuseră mărturisiri complete și n-au contestat niciodată în mod serios
la Tribunalul de Stat că aceste mărturii n-au fost voluntare. A fost găsit
un aparat de radio luat din casa Clutter și vândut de petiționari în
Mexico City, iar avocații aveau cunoștință și de alte dovezi ale
vinovăției lor, pe atunci în posesia procurorului.
Când au fost chemați să răspundă acuzațiilor ce li se aduceau, au
rămas muți și a trebuit ca tribunalul să introducă în numele lor
declarația că sunt nevinovați. Pe vremea aceea nu exista nicio dovadă
serioasă și nici n-a apărut vreuna de la proces ca să justifice apărarea
lor pe motiv că ar fi iresponsabili. Încercarea de a stabili
iresponsabilitatea ca apărare, din pricina gravelor răni suferite în
accidente cu ani înainte, ca și durerile de cap și crizele ocazionale de
leșin ale lui Hickock, însemna să te agăți de proverbialul fir de pai.
Avocații au fost puși în fața unei situații când crime strigătoare la cer,
comise asupra unor persoane nevinovate, fuseseră deja admise. În
aceste împrejurări ei ar fi găsit justificări să-și sfătuiască clienții să-și
recunoască vinovăția și să apeleze doar la mila tribunalului. Singura
lor speranță era ca printr-o întorsătură a destinului viețile acestor
indivizi care au apucat pe căi greșite să le fie cruțate”.
În raportul înaintat Tribunalului Suprem din Kansas, judecătorul Thiele
a considerat că petiționarii au fost judecați echitabil din punct de
vedere constituțional. În consecință, tribunalul a refuzat actul de
anulare a verdictului și a stabilit o nouă dată pentru execuție – 25
octombrie 1962. S-a întâmplat ca Lowell Lee Andrews, al cărui caz
trecuse de două ori la Tribunalul Suprem al Statelor Unite, era
programat să fie spânzurat o lună mai târziu.
Asasinii familiei Clutter, primind o amânare din partea unui judecător
federal, au evitat data fatală, Andrews și-a respectat-o.

În executarea pedepsei capitale în Statele Unite, timpul mediu scurs

între sentință și executarea ei e de aproximativ șaptesprezece luni. De
curând, în Texas, un spărgător înarmat a fost executat pe scaunul
electric la o lună de la condamnare. În Louisiana însă, în clipa când
scriu aceste rânduri, doi violatori așteaptă de un timp record:
doisprezece ani. Variațiile depind oarecum de noroc și în cea mai
mare măsură de capacitatea de a contesta. Majoritatea avocaților
care se ocupă cu astfel de cazuri sunt numiți de tribunal și muncesc
fără să primească retribuiții. De cele mai dese ori însă tribunalele, în
scopul de a evita apeluri ulterioare, bazate pe plângeri că acuzații nu
au fost apărați cum trebuie, numesc avocați de primă mână care-i
apără cu o energie lăudabilă. Cu toate acestea, până și un avocat cu
un talent modest poate amâna data execuției an după an, căci
sistemul de apeluri, așa cum există în jurisprudența americană, se
reduce la o roată legală a norocului, la un joc al șansei, uneori aranjat
în favoarea criminalului, jucat la nesfârșit de participanți, mai întâi la
tribunalele de stat, apoi la tribunalele federale, până ce se ajunge la
ultimul tribunal, Curtea Supremă a Statelor Unite. Dar până și o
înfrângere acolo nu înseamnă că apărătorul petiționarului nu poate
descoperi sau inventa noi motive de apel. De obicei, reușesc, iar roata
începe din nou să se învârtă și se învârtește până când, poate peste
câțiva ani, prizonierul se întoarce la curtea cea mai înaltă a nației,
probabil doar pentru a începe din nou o luptă înceată și crudă. Uneori
însă roata se oprește ca să anunțe un învingător – sau, deși din ce în
ce mai rar, pe unul care a pierdut: avocații lui Andrews au luptat până
în ultima clipă, dar clientul lor s-a dus la spânzurătoare vineri, 30
noiembrie 1962.

— A fost o noapte rece, a zis Hickock, adresându-se unui ziarist cu

care se afla în corespondență și căruia i se îngăduia periodic să-l
viziteze. Rece și umedă. Plouase îngrozitor și pe terenul de baseball
noroiul îți ajungea la cojones. Așa că, atunci când l-au dus pe Andy la
magazie, au trebuit să-l conducă pe potecă. Îi urmăream toți de la
ferestre – Perry și cu mine, Ronnie York, Jimmy Latham. Tocmai
trecuse de miezul nopții și magazia era luminată ca un dovleac la
Halloween. Ușile erau larg deschise. Vedeam martorii, o mulțime de
paznici, pe doctor și pe director – o groază de porcării, numai
spânzurătoarea n-o vedeam. Era ascunsă într-un colț, dar îi vedeam
umbra. O umbră pe zid, ca umbra unui ring de box. Preotul și patru
gardieni îl țineau pe Andy și când au ajuns la ușă, s-au oprit o clipă.
Andy se uita la spânzurătoare – îți dădeai seama că se uita. Avea
brațele legate în față. Deodată preotul a întins mâna și i-a scos
ochelarii lui Andy. Arăta jalnic Andy, fără ochelarii lui. L-au dus
înăuntru și m-am întrebat dacă avea destulă lumină ca să nimerească
treptele. Se lăsase o liniște adâncă, nu se auzea decât un câine care
urla în depărtare. Un câine din oraș. Apoi am auzit zgomotul și Jimmy
Latham a spus: „Ce-i asta?”. I-am spus că e trapa. Din nou se făcu o
liniște deplină, în afară de câine. Amicul Andy a jucat în aer mult timp.
Cred c-au avut o groază de mizerie de curățat. De câteva ori doctorul
s-a apropiat de ușă și a ieșit, rămânând acolo cu stetoscopul în mână.
N-aș spune că sarcina îi făcea plăcere – respira greu, de parcă abia-și
putea trage răsuflarea și plângea și el. Jimmy a spus: „Uită-te la el, ce
fătălău!”. Cred c-a ieșit ca să nu bage ceilalți de seamă că plânge.
Apoi se întorcea din nou să vadă dacă s-a oprit inima lui Andy. Părea
că n-o să se mai oprească în veci. De fapt, inima a continuat să-i bată
nouăsprezece minute. Andy era un băiat ciudat, a zis Hickock
zâmbind strâmb și vârându-și o țigară între buze. Era cum i-am spus:
n-avea nici cel mai mic respect pentru viața omenească, nici pentru a
lui. Exact înainte să-l spânzure, s-a așezat la masă și a mâncat doi pui
fripți. Iar în ultima după-amiază, a fumat țigări de foi, a băut Coca-Cola
și a scris versuri. Când au venit după el și ne-am luat rămas-bun, i-am
spus: Ne vedem în curând, Andy. Fiindcă sunt sigur că avem cu toții
aceeași destinație. Așa că uită-te bine împrejur și vezi dacă nu găsești
un loc umbrit și răcoros pentru noi. Acolo jos. A râs și a spus că nu
crede în rai și nici în iad, ci doar în țărână din țărână. Și a mai zis c-au
venit să-l vadă un unchi și o mătușă, care i-au spus c-au adus un
sicriu ca să-l transporte la un mic cimitir din Missouri de Nord. În
același loc unde se aflau îngropate cele trei victime ale sale.
Intenționau să-l așeze pe Andy alături. Mi-a spus că de-abia se putuse
abține să nu râdă când i-a auzit. I-am răspuns: Ce noroc pe tine să ai
un mormânt. Pe mine și pe Perry sigur o să ne dea pe mâna
studenților de la chirurgie. Am glumit așa până i-a venit vremea de
plecare și tocmai când ieșea mi-a dat o foaie de hârtie cu un poem
scris pe ea. Nu știu dacă fusese compus de el sau copiat dintr-o carte.
Impresia mea e că l-a scris el. Dacă vă interesează pot să vi-l trimit.
L-a trimes mai târziu, iar mesajul de adio al lui Andrews s-a dovedit a
fi strofa a noua a poeziei lui Gray, „Elegie scrisă într-un cimitir de la
țară”.

Fala blazonului și splendoarea puterii

Și tot ce frumusețea, ce bogăția ți-au adus
vreodată
Așteaptă la fel ceasul de neînlăturat:
Căile gloriei duc toate în mormânt.

— Am ținut mult la Andy. Era nebun, nu nebun de legat, cum tot

făceau ei gură tot timpul; știți, era doar cam sărit. Zicea mereu cum o
să evadeze de aici și o să-și câștige existența ca ucigaș plătit. Îi
plăcea să-și închipuie c-o să bântuie pe la Chicago sau Los Angeles,
cu o mitralieră ascunsă într-o cutie de vioară. Să lichideze tipi. Zicea
c-o să ceară o mie de dolari de cadavru.
Hickock râse, probabil de absurditatea ambițiilor amicului său, apoi
suspină și clătină din cap:
— Dar pentru un tânăr de vârsta lui, era cel mai deștept om pe care l-
am întâlnit vreodată. O bibliotecă ambulantă. Când băiatul ăsta citea o
carte, o ținea minte. Sigur, habar n-avea ce înseamnă viața
adevărată. Eu, unul, sunt un ignorant, dar nu când e vorba de viață.
Am văzut destule lucruri urâte la viața mea. Am văzut cum e biciuit un
alb. M-am uitat cum s-au născut prunci. Am văzut o fată, și n-avea
mai mult de paisprezece ani, făcând dragoste cu trei tipi deodată,
mulțumindu-i pe toți. Am căzut mai demult de pe un vapor la opt
kilometri de țărm. Am înotat opt kilometri și la fiecare aruncătură de
braț îmi treceau prin fața ochilor scene din viață. Odată am dat mâna
cu președintele Truman în holul hotelului Muehlebach. Cu Harry S.
Truman. Pe vremea când lucram la un spital și conduceam o
ambulanță, am văzut viața cu tot ce-ți oferă – lucruri care ar face și un
câine să-și verse mațele. Andy însă… Nu cunoștea absolut nimic, nu
știa decât ce citise în cărți. Era nevinovat ca un copil mic, ca un
copilaș cu o cutie de biscuiți. Nu făcuse niciodată dragoste cu o
femeie. Mi-a spus chiar el. Poate că asta mi-a plăcut cel mai mult la
el. Că nu mințea. Noi, ceilalți de aici, de pe Coridor, nu suntem decât
o șleahtă de lăudăroși. Iar eu sunt unul din cei mai răi. Ce dracu’,
trebuie să vorbești despre ceva. Să te lauzi. Altfel ești zero barat, un
tip care lâncezește într-o celulă infernală de doi pe trei. Andy însă n-a
vrut niciodată să ne mintă. Zicea că-i inutil să povestească întâmplări
care nu s-au petrecut cu adevărat.
Amicului Perry însă, lui nu-i părea rău c-a scăpat de Andy. Andy era
tot ce voia el să fie pe lumea asta – un tip cu educație. Iar Perry nu-l
putea ierta pentru asta. Știți cum îi place lui Perry să se exprime în
cuvinte neobișnuite și complicate, al căror sens nu-l prea știe nici el.
Parc-ar fi un negrotei de la o universitate. Credeți-mă, era disperat
când Andy îl corecta și-i tăia prostiile. Sigur, Andy încerca să-i ofere
ce voia, să-l educe. Adevărul e că nimeni nu se poate înțelege cu
Perry. N-are pe-aici niciun prieten. Cum ar veni, cine dracu’ își
închipuie că-i el? Își bate joc de toți. Le zice că sunt perverși și
degenerați. Îl bate la cap că sunt toți săraci cu duhul. Ce păcat ca nu
putem fi cu toții suflete atât de delicate ca tânărul Perry. Of,
Dumnezeule. Știu însă câțiva duri care s-ar duce bucuroși la Colț dacă
l-ar prinde singur doar un minut la duș. În ce hal îi ia de sus pe York și
pe Latham! Ronnie zice c-ar da orice să pună mâna pe un bici pentru
vite. Cică i-ar place să-l îmblânzească nițel pe Perry. N-am ce să-i
reproșez. La urma urmei, suntem toți în aceeași oală, iar ei sunt băieți
foarte de treabă.
Hickock chicoti amar, dădu din umeri și spuse:
— Știți despre ce vorbesc. „De treabă” e un fel de-a spune. Mama lui
Ronnie York a venit aici de mai multe ori ca să-l viziteze. Într-o zi, în
camera de așteptare, s-a întâlnit cu mama mea, iar acum au ajuns
prietene la cataramă. Doamna York vrea ca mama să vină s-o vadă la
ea acasă, în Florida, poate chiar să locuiască acolo. Dumnezeule, aș
dori să se ducă. Atunci n-ar mai trebui să îndure tot calvarul ăsta. Să
vină o dată pe lună până aici cu autobuzul să mă vadă. Zâmbindu-mi
și încercând să găsească ceva să-mi spună, să mă facă să mă simt
bine. Sărmana femeie. Nu știu cum rezistă. Mă mir că n-a înnebunit.
Ochii strâmbi ai lui Hickock se îndreptară spre o fereastră din camera
de vizite. Fața lui buhăită, palidă ca un crin de înmormântare lucea în
lumina slabă a soarelui de iarnă ce se strecura prin geamul cu gratii.
— Sărmana femeie. I-a scris directorului și l-a întrebat dacă poate
vorbi cu Perry când vine aici data viitoare. Dorea să audă chiar din
gura lui cum i-a omorât pe oamenii ăia și că eu n-am tras niciun glonț.
Nu-mi rămâne decât să sper că într-o zi o să mi se facă un nou
proces, iar Perry o să mărturisească și o să spună adevărul. Dar mă
îndoiesc. E absolut decis, dacă moare el, să mor și eu. Spate în
spate. Nu-i drept. Mulți oameni au comis crime și n-au ajuns niciodată
în celula condamnaților la moarte. Iar eu, unul, n-am omorât pe
nimeni. Dacă ai cincizeci de mii de dolari de cheltuială, poți să omori
jumătate din Kansas și să râzi, ha, ha. Un rânjet brusc puse capăt
indignării lui disperate. Vai! Iar încep. Plâng ca un copil mic. Ați putea
crede c-am tras unele învățăminte. Dar, pe cuvântul meu, am făcut tot
ce-am putut ca să mă înțeleg cu Perry. Numai că-i atât de pretențios.
Om cu două fețe. E invidios pe orice. Pe fiecare scrisoare pe care o
primesc, pe fiecare vizită. Pe el nu vine să-l vadă nimeni în afară de
dumneavoastră, zise el dând din cap către ziarist, care îl cunoștea pe
Smith la fel de bine ca și pe Hickock. Și de avocatul lui. Țineți minte
când era la spital? Când se apucase să joace farsa cu greva foamei?
Și când tatăl lui i-a trimis cartea aia poștală directorului? Ei bine,
directorul i-a scris tatălui lui Perry și i-a spus că e oricând bine-venit
aici. Dar el n-a sosit niciodată. Nu știu de ce. Câteodată îți pare rău de
Perry. Trebuie să fie unul din cei mai singuratici oameni de pe lume.
Dar… Dă-l dracului. Totul s-a întâmplat mai mult din vina lui.
Hickock scoase o altă țigară dintr-un pachet de Pall Mall, strâmbă din
nas și zise:
— Am încercat să mă las de fumat. Apoi m-am gândit că nu mai are
nicio importanță în situația asta. Cu nițel noroc, poate mă îmbolnăvesc
de cancer și păcălesc statul care vrea să mă spânzure. Un timp am
fumat țigări de foi. Pe ale lui Andy. A doua zi dimineață, după ce l-au
spânzurat, m-am trezit și l-am strigat: „Andy?” ca de obicei. Atunci mi-
am amintit că era în drum spre Missouri. Cu mătușa și cu unchiul său.
M-am uitat pe coridor. I se dereticase prin celulă și se făcuse un
maldăr din gunoaiele rămase. Salteaua scoasă de pe pat, papucii și
carnetul cu desene de mâncăruri – îi zicea frigiderul lui. Și cutia asta
de țigări de foi Macbeth. I-am spus gardianului că Andy voia să le iau
eu, că mi le lăsase în testament. De fapt, nu le-am fumat pe toate.
Poate fiindcă mă gândeam la Andy, dar mie mi-au dat oarecum
indigestie. Ei bine, ce s-ar mai putea spune despre pedeapsa cu
moartea? Nu sunt împotriva ei. Nu-i decât o răzbunare, dar de ce e
rău să te răzbuni? E un lucru foarte important. Dacă aș fi rudă cu
familia Clutter sau cu vreunul din cei pe care i-au curățat York și
Latham, n-aș putea să-mi găsesc liniștea până când nu i-aș vedea pe
cei răspunzători de moartea lor atârnând în ștreang. Oamenii ăștia
care trimit scrisori la ziare. Acum câteva zile erau două într-un ziar din
Topeka, una de la un preot. Spunea, cum ar veni, ce înseamnă
această farsă legală, de ce n-au fost încă spânzurați ticăloșii de Smith
și Hickock, cum e cu putință ca ticăloșii ăia să mai toace încă banii
contribuabililor? Ei bine, le înțeleg punctul de vedere. Sunt furioși că
nu primesc ceea ce așteaptă – răzbunarea. Și n-o s-o primească dacă
am și eu un cuvânt de zis. Cred că e drept să spânzuri un criminal.
Numai să nu fiu eu tipul pe care-l spânzură.

Dar la urmă tot a atârnat în ștreang.

Au trecut alți trei ani, iar în acest timp doi avocați de excepție din
Kansas City, Joseph P. Jenkins și Robert Bingham, au luat locul lui
Shultz, acesta renunțând să se mai ocupe de caz. Numiți de un
judecător federal și muncind fără să primească vreo plată (dar motivați
de părerea bine susținută că acuzații au fost victimele unui „proces
atât de nedrept încât e mai rău decât un coșmar”), Jenkins și Bingham
au introdus numeroase apeluri în cadrul sistemului Tribunalului
Federal, reușind în consecință să amâne trei date de execuție: 25
octombrie 1962, 8 august 1963 și 18 februarie 1985. Avocații au
afirmat că ambii clienți au fost condamnați pe nedrept, întrucât nu li s-
a pus la dispoziție un avocat decât după ce-au mărturisit și au
renunțat la audierile preliminare. Și datorită faptului că n-au fost
apărați cu competență la proces, au fost condamnați pe baza unor
dovezi obținute fără mandat de percheziție (pușca și cuțitul au fost
luate din casa familiei Hickock), nu li s-a acordat o strămutare a
procesului, deși atmosfera era „saturată” de o publicitate dăunătoare
acuzaților.
Cu aceste argumente, Jenkins și Bingham au reușit să aducă acest
caz de trei ori în fața Tribunalului Suprem al Statelor Unite – Mahărul,
cum îl numeau mulți dintre deținuții ce depun reclamații –, dar de
fiecare dată tribunalul, care niciodată nu își explică deciziile în astfel
de cazuri, a respins apelurile, refuzând să acorde ordinele de
certiorari care ar fi dat dreptul solicitanților să fie audiați amănunțit de
către tribunal. În martie 1965, când Smith și Hickock erau închiși în
celulele de pe Coridorul Condamnaților la Moarte de aproape două mii
de zile, Tribunalul Suprem din Kansas a hotărât că viețile lor trebuie
să se sfârșească între miezul nopții și ora două dimineața, miercuri,
14 aprilie 1965. În consecință, a fost prezentat un apel la clemență
guvernatorului proaspăt ales al Kansasului, William Avery. Dar Avery,
un fermier bogat, sensibil la opinia publică, a refuzat să intervină –
fiind de părere că hotărârea sa trebuie să fie în „cel mai înalt grad în
interesul oamenilor din Kansas”. (Două luni mai târziu, Avery a refuzat
de asemenea apelurile la clemență ale lui York și Latham, care au fost
spânzurați la 22 iunie 1965.)
Și așa s-a întâmplat că în zorii acelei dimineți de miercuri, Alvin
Dewey, în timp ce-și lua micul dejun la cafeneaua unui hotel din
Topeka, a citit pe prima pagină a ziarului Star din Kansas City un titlu
pe care îl aștepta de mult: AU FOST SPÂNZURAȚI PENTRU O
CRIMĂ SÂNGEROASĂ. Reportajul, scris de un reporter al agenției
Associated Press, începea astfel: „Richard Eugene Hickock și Perry
Edward Smith, complici la crimă, au murit spânzurați în închisoarea de
stat azi-noapte, ca urmare a uneia dintre cele mai sângeroase
omucideri din analele criminale ale Kansasului. Hickock, în vârstă de
33 de ani, a murit primul, la ora 12:41. Smith, în vârstă de 36 de ani, a
murit la ora 1:19…”

Dewey îi privise cum mor, căci s-a aflat printre cei vreo douăzeci de
martori invitați la ceremonie. Nu participase până atunci niciodată la o
execuție și când, după miezul nopții, a intrat în magazia rece, scena îl
surprinse: se așteptase la un decor care să se ridice la înălțimea
ocaziei, și nu la această cavernă luminată sinistru, plină de cherestea
și de alte resturi. Spânzurătoarea însă, cu cele două lațuri palide
prinse de o grindă, era destul de impunătoare. La fel de neașteptat se
arăta și călăul, care, cocoțat pe platforma de lemn cu treisprezece
trepte, arunca o umbră prelungă. Călăul, un domn necunoscut și
uscățiv, adus din Missouri pentru acest eveniment, retribuit cu șase
sute de dolari, era îmbrăcat într-un vechi costum la două rânduri, în
dungulițe, izbitor de larg pentru trupul mărunțel dinăuntru – haina îi
atârna până aproape de genunchi și pe cap avea o pălărie de cowboy,
care, nouă, fusese probabil de un verde aprins, dar ajunsese o
zdreanță decolorată de intemperii și pătată de transpirație.
Lui Dewey îi stârniseră de asemenea nedumerirea și discuțiile forțat
degajate ale celorlalți martori, în timp ce așteptau începerea a ceea ce
unul dintre ei numise „festivitățile”.
— Am auzit c-o să-i pună să tragă paiul pentru a se stabili care din ei
să fie spânzurat primul. Sau să dea cu banul. Smith se întreba de ce
nu se respectă ordinea alfabetică. Asta pentru că S vine după H. Ha,
ha!
— Ați citit în ziar, în ziarul de după-masă, ce-au comandat la ultima lor
masă? Au comandat același meniu. Creveți. Cartofi pai. Pâine cu
usturoi, înghețată, căpșuni și frișcă. Am auzit că Smith nu s-a prea
atins de mâncare.
— Hickock ăsta are simțul umorului. Am auzit că acum vreo oră unul
dintre gardieni i-a zis: „Asta trebuie să fie cea mai lungă noapte din
viața ta”. La care Hickock a râs și i-a răspuns: „Nu. Cea mai scurtă”.
— Ați auzit ce se va întâmpla cu ochii lui Hickock? I-a lăsat unui
oculist. De cum taie frânghia, doctorul o să-i scoată ochii și o să-i
pună altcuiva. N-aș vrea să fiu eu ăla. M-aș simți bizar cu ochii lui în
capul meu.
— Dumnezeule! A început să plouă? Lăsați imediat geamurile!
Chevroletul meu nou! Dumnezeule!
O ploaie stârnită dintr-odată răpăi pe acoperișul înalt al magaziei.
Sunetul ei, asemenea răpăitului unei tobe de paradă, anunța sosirea
lui Hickock. Întovărășit de șase paznici și de un preot care murmura
rugăciuni, a venit la execuție cu mâinile încătușate și un harnașament
urât de piele, care îi ținea brațele legate de trup. La poalele
spânzurătorii, directorul închisorii îi citi ordinul oficial de execuție, un
document de două pagini. Și, în timp ce directorul citea, ochii lui
Hickock, slăbiți de cinci ani de stat într-o celulă plină de umbre, se
plimbară asupra celor prezenți, până când, negăsind ce căuta, întrebă
în șoaptă pe paznicul cel mai apropiat dacă e de față vreun membru al
familiei Clutter. Când i s-a spus că nu, prizonierul a părut dezamăgit,
ca și cum protocolul datorat acestui ritual al răzbunării nu fusese
îndeplinit cum trebuie.
Așa cum e obiceiul, directorul, după ce-a terminat de citit, l-a întrebat
pe condamnat dacă are de făcut vreo ultimă declarație. Hickock a dat
afirmativ din cap.
— Vreau să spun doar că nu vă port pică. Vouă, celor care mă trimiteți
într-o lume mai bună decât a fost asta vreodată.
Apoi, cu intenția parcă de a sublinia cele afirmate, dădu mâna cu cei
patru oameni ce purtau mai ales răspunderea prinderii și condamnării
lui și care ceruseră permisiunea să asiste la execuție: agenții Biroului
de Investigații din Kansas City: Roy Church, Clarence Duntz, Harold
Nye și Dewey în persoană.
— Îmi pare bine să vă văd, a spus Hickock, zâmbindu-le cât se poate
de încântător, ca și cum ar fi salutat invitații la propria lui
înmormântare.
Călăul tuși – își ridică nerăbdător pălăria de cowboy, o puse la loc pe
cap, un gest care amintea un vultur înfuriat ce-și umflă aripile și își
netezește penele de la gât, iar Hickock, împins de un ajutor al
călăului, urcă treptele spânzurătorii.
— „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”,
intonă preotul; în vreme ce zgomotul ploii creștea, lațul era potrivit pe
gâtul prizonierului, iar o fâșie neagră și subțire îi era legată la ochi.
Domnul să-ți miluiască sufletul.
Trapa se deschise și Hickock atârnă în văzul tuturor douăzeci de
minute încheiate, până ce doctorul închisorii spuse în cele din urmă:
— Declar acest om mort.
Un dric, cu farurile lui orbitoare umezite de picături de ploaie, intră în
magazie, iar trupul, așezat pe o targă și acoperit cu o pătură, a fost
transportat în dricul care s-a pierdut în noapte.
Uitându-se lung după dric, Roy Church clătină din cap:
— N-aș fi crezut în veci c-o să aibă curajul să moară așa. L-am
considerat un laș.
Cel căruia i se adresa, un alt detectiv, răspunse:
— Lasă, Roy. Tipul era o secătură. Un ticălos rău până în măduva
oaselor. A meritat-o.
Church, cu o privire gânditoare, continua să clatine din cap.
În timp ce aștepta cea de-a doua execuție, un reporter și un paznic
discutau între ei.
— E prima execuție la care asiști? întrebă reporterul.
— L-am văzut și pe Lee Andrews.
— Pentru mine e prima.
— Mda. Și cum te simți?
Reporterul strânse din buze.
— Nimeni de la ziar n-a vrut să vină. Nici eu n-am vrut. Dar n-a fost
chiar așa de rău cum mi-am închipuit. Ca și cum ar sări de pe o
trambulină. Atât doar că are un laț de gât.
— Nu simte nimic. Cade, se rupe coloana vertebrală și asta-i totul. Nu
simte nimic.
— Ești sigur? Am stat foarte aproape. L-am auzit cum horcăia.
— Ah, dar nu a simțit nimic. N-ar fi prea omenos din partea noastră
dacă ar simți.
— Bine. Presupun că le-au dat o groază de pilule calmante.
— La dracu’! Nu-i voie. E împotriva regulamentului. Uite-l pe Smith.
— Ia uite, n-am știut că-i așa un țâști-bâști.
— Mda. E mic. Dar și tarantula e mică.
În timp ce era adus în magazie, Smith își recunoscu dușmanul de
moarte, pe Dewey. Încetă să mai mestece gumă cu mentă, rânji
dezinvolt și răutăcios și îi făcu semn cu ochiul lui Dewey. Dar după ce
directorul îl întrebă dacă are ceva de spus, expresia lui Smith deveni
serioasă. Ochii lui expresivi priviră grav la fețele din jur, urcară spre
călăul ascuns în umbră, apoi coborâră spre mâinile-i încătușate. Se
uită la degete, murdare de vopsea și cerneală, căci își petrecuse
ultimii trei ani pe Coridorul Condamnaților la Moarte pictându-și
autoportretul și portrete de copii, de obicei ale copiilor deținuților, care
îl aprovizionau cu fotografiile odraslelor rareori văzute.
— Socotesc, zise el, că-i un lucru îngrozitor să iei astfel viața cuiva.
Nu cred în pedeapsa capitală, nici din punct de vedere legal, nici
moral. Poate că am adus și eu o contribuție, ceva…
Siguranța de sine îl părăsi, glasul i se topi, stingherit, și coborî la un
nivel abia audibil.
— N-ar avea nici un sens să cer iertare pentru ce-am făcut. Ar fi
deplasat. Dar o fac totuși. Cer iertare.
Treptele, lanțul, fâșia legată la ochi. Dar mai înainte de a fi legat,
prizonierul își scuipă guma de mestecat în palma întinsă a preotului.
Dewey închise ochii. Îi ținu astfel până auzi sunetul înfundat care
anunță că frânghia i-a rupt gâtul. Întocmai ca majoritatea oficialilor
americani care aplică legea, Dewey e convins că pedeapsa capitală
exercită un efect preventiv asupra crimelor violente și simțea că
niciodată nu fusese mai meritată ca în cazul de față. Execuția dinainte
nu-l tulburase, niciodată n-avusese o părere prea bună despre
Hickock, care i se păruse „un găinar care mersese prea departe,
găunos și neisprăvit”. Smith însă, deși el era adevăratul criminal,
trezea în sufletul lui alte sentimente, căci Perry avea o calitate, aura
unui animal alungat, o făptură ce merge rănită, trăsături pe care
detectivul nu le putea ignora. Își amintea prima lui întâlnire cu Perry în
camera de interogatoriu de la poliția din Las Vegas – piticul,
bărbățelul, așezat pe un scaun de metal, fără să ajungă la podea cu
piciorușele vârâte în ghete. Și când Dewey își redeschise acum ochii,
iată ce văzu: aceleași piciorușe de copil, legănându-se, bălăbănindu-
se.
Dewey își închipuise că odată cu moartea lui Smith și a lui Hickock o
să încerce un sentiment de destindere, de relaxare, de a fi îndeplinit o
sarcină dreaptă. În schimb, se trezi că-și amintește o întâmplare de
aproape un an în urmă, o întâlnire accidentală la cimitirul Valley View,
eveniment care, în perspectivă, încheiase pentru el mai mult sau mai
puțin cazul Clutter.
Pionierii care au întemeiat Garden City au fost siliți de împrejurări să
ducă un trai spartan, dar când a venit vremea să înființeze un cimitir
mai măreț, s-au hotărât, în ciuda solului arid și a dificultăților de a
aduce apa, să creeze un contrast puternic cu străzile pline de praf și
cu câmpiile austere. Rezultatul, căruia i-au dat numele de Valley View,
e situat deasupra orașului, pe un platou, la mică înălțime. Văzut
astăzi, pare o insulă întunecată, linsă de valurile mișcătoare ale
lanurilor înconjurătoare – un refugiu potrivit pentru o zi caniculară, căci
acolo se află multe cărări răcoroase, umbrite neîntrerupt de copacii
sădiți cu generații în urmă.
Într-o după-amiază din luna mai trecută, lună când câmpiile ard de
focul verde-auriu al grâului crescut pe jumătate, Dewey petrecuse mai
multe ore la Valley View, curățind de buruieni mormântul tatălui său, o
obligație neglijată de prea mult timp. Dewey avea cincizeci și unu de
ani, cu patru ani mai mult decât atunci când începuse anchetarea
cazului Clutter. Rămăsese însă subțirel la trup și agil și ocupă și azi
postul de agent principal al Biroului de Investigații din Kansasul de
vest. Doar cu o săptămână mai înainte prinsese doi hoți de vite. Visul
de a se stabili la propria lui fermă nu se realizase, căci teama soției
sale de-a trăi într-o astfel de izolare nu se potolise niciodată. În
schimb, perechea Dewey își construise o nouă casă în oraș. Erau
mândri de ea și mândri de asemenea de cei doi fii ai lor, cărora li se
îngroșase vocea acum și ajunseseră la fel de înalți ca tatăl lor. Băiatul
mai mare urma să meargă la toamnă la universitate.
După ce termină cu plivitul buruienilor, Dewey o luă agale pe cărările
liniștite. Se opri la un mormânt marcat cu un nume recent săpat în
marmură: Tate. Judecătorul Tate murise de pneumonie în noiembrie
trecut, iar pe pământul proaspăt încă zăceau coroane, trandafiri ofiliți
și panglici decolorate de ploaie. În apropiere, petale mai proaspete
stăteau risipite pe o ridicătură și mai nouă – mormântul lui Bonnie
Jean Ashida, fiica cea mai mare a perechii Ashida, care murise într-un
accident de mașină, în Garden City. Morți, nașteri, căsătorii – mai ieri
parcă auzise că prietenul lui Nancy Clutter, tânărul Bobby Rupp, se
căsătorise.
Mormintele familiei Clutter, patru morminte adunate sub o singură
piatră cenușie, se aflau într-un colț îndepărtat al cimitirului, dincolo de
copaci, la soare, aproape de marginea strălucitoare a lanului. În timp
ce Dewey se apropia de ele, văzu că acolo se mai găsea un vizitator:
o fată plăpândă, cu mănuși albe în mână, cu părul lins, de culoarea
mierii și cu picioarele lungi și elegante. Fata îi zâmbi, iar el se întrebă
cine o fi.
— M-ați uitat, domnule Dewey? Sunt Susan Kidwell.
Dewey râse. Fata râse și ea.
— Sue Kidwell. Ei drăcie!
N-o mai văzuse de la proces. Pe atunci fusese doar un copil.
— Ce faci? Ce mai face mama ta?
— Mulțumesc, bine. Predă încă muzică la școala din Holcomb.
— N-am mai fost pe-acolo în ultima vreme. E vreo schimbare?
— O, se vorbește c-o să se paveze străzile. Dar știți cum e în
Holcomb. De fapt, nu-mi mai petrec mult timp pe acolo. Sunt în primul
an la universitate. Am venit acasă doar pentru câteva zile.
— E grozav, Sue. Și ce studiezi?
— Totul. Mai ales artele. Îmi place. Sunt chiar fericită. Aruncă o privire
lungă peste prerie. Nancy și cu mine plănuiserăm să mergem
împreună la universitate. Urma să fim colege de cameră. Mă gândesc
uneori la asta. Deodată, când sunt foarte fericită, mă gândesc la toate
planurile pe care le-am făcut.
Dewey se uită la piatra cenușie gravată cu patru nume și la data morții
lor: 15 noiembrie 1959.
— Vii deseori aici?
— Din când în când. Dumnezeule, ce tare arde soarele. Își puse
ochelarii de soare. Îl țineți minte pe Bobby Rupp? S-a însurat cu o fată
frumoasă.
— Așa am auzit și eu.
— Colleen Whitehurst. E într-adevăr frumoasă. Și foarte drăguță.
— Îmi pare bine de Bobby.
Și ca s-o necăjească, Dewey adăugă:
— Tu ce-ai de gând? Trebuie să ai o mulțime de admiratori.
— Nimic serios. Dar bine că mi-am amintit. Știți cât e ceasul? O! strigă
ea, când îi spuse că trecuse de patru, trebuie să fug. Mi-a părut bine
să vă văd, domnule Dewey.
— Și mie mi-a părut bine, Sue. Noroc! strigă el după ea, în timp ce
fata dispărea pe cărare, o fată drăguță și grăbită, cu părul ei lins
răsfirat de vânt și strălucitor – o fată timidă, exact așa cum ar fi putut fi
și Nancy.
Apoi, pornind spre casă, se îndreptă spre copaci și merse la umbra
lor, lăsând în urmă cerul imens și șoaptele lanurilor de grâu unduite de
vânt.

SFÂRȘIT
 CUPRINS

I. ULTIMII OAMENI PE CARE I-AU GĂSIT ÎN VIAȚĂ

II. PERSOANE NECUNOSCUTE
III. RĂSPUNSUL
IV. LA COLȚ
 Observații
[←1]
_ François Villon – Balade și alte poeme, traducere de Dan Botta, Editura pentru Literatură, 1956.
 [←2]
_ Cap, Inimă, Mâini, Sănătate (engl.) (n. t.).
 [←3]
_ Autor american de romane poliţiste (n. t.).
 [←4]
_ R(oom)s, camere. Asociat cu doom – blestem, nenorocire (engl.) (n. t.).
 [←5]
_ Bucurie (engl.) (n. t.).
 [←6]
_ Confortabilă (germ.) (n. t.).
 [←7]
_ Drept care garantează libertatea individuală și protejează împotriva arestării arbitrare, permițând arestatului
să ceară prin avocatul său să compară în fața unui magistrat care urmează să decidă asupra legalității arestării.