Bajora Mărioara

FB 191
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea de Istorie şi Filosofie
Departamentul Istoria Română, Istoria Universală şi Arheologie

Aprob: Șef Departament dr. hab. prof. univ.

Ion Eremia

TEST 9
pentru examenul la disciplina
Istoria culturii și civilizației europene
Licență, anul II

Data: 20.01.2021

SUBIECTUL I. Cultura și civilizația Romei antice.

1.1. Prezentați personalitățile principale a literaturii Romei antice………………………………………3 p.
1.2. Caracterizații raporturile între filosofiile și literaturile greacă și romană ……..................................5 p.
1.3. Evaluați moștenirea literaturii și filosofiei romane în cultura europeană...........................................7 p.

SUBIECTUL II. Renașterea și Reforma europeană.

2.1. Explicați noțiunile: „protorenaştere”, „umanism”, „ reformă”, „luteranism”, „calvinism”............ 3 p.
2.2 Depistați legătura dintre vestigiile artei antice din Italia şi geneza Renașterii.....................................5 p.
2 3 Deduceți impactul Reformei asupra evoluției culturii renascentiste în Germania, Ţările de Jos şi
Anglia................................................................................................................................................................7 p.

Total 30 p.
BAREM
30 – 29  10
28 – 26  9
25 – 19  8
18 – 12  7
11 – 9  6
8–65

Examinatori: lect. univ. Igor Bercu

SUBIECTUL I. Cultura și civilizația Romei antice.

1.1Prezentați personalitățile principale a literaturii Romei antice

Zei importanți:Jupiter, Marte, Quirinus, Divus Julius, Divus Augustus, Iuno, Vesta, Minerva
Mercur, Vulcan, Ceres, Venus, Diana, Lares, Fortuna

1.2Caracterizații raporturile între filosofiile și literaturile greacă și romană

Filosofia clasică greacă s-a dezvoltat mai departe și în epoca elenistică. Astfel la Alexandria a luat
ființă "Școala din Alexandria", care a exercitat o puternică influență asupra gândirii filosofice în
perioadele următoare, până în epoca expansiunii romane. În Atena, "școala peripateticiană" continuă
activitatea inițiată de Aristotel, în timp ce Academia rămâne fidelă sistemului de gândire al lui
Platon. În perioada de trecere de la secolul al IV-lea către secolul al III-lea î.Chr. au apărut două
școli filosofice, Stoa și Epicureismul, care au marcat momente importante în filosofie și etică,
depășind cu mult locul și timpul lor de apariție. Influența lor, departe de a se epuiza cu trecerea
secolilor, se resimte până în timpurile moderne. În timp ce epicureismul recomandă aspirația spre
fericire prin satisfacția rațională a plăcerilor și stăpânirea de sine în viața de fiecare zi, stoicismul
combate dependența spiritului de satisfacția trebuințelor individuale, recomandă controlul
comportamentului prin rațiune și vede individul ca parte a unei comunități, determinat de propriul
destin în acord cu ordinea universală.
Propagate prin filosofii greci Panaitios din Rhodos și Poseidonios din Apameia, ideile de bază ale
stoicismului au pătruns și în elita romană, atât în epoca republicană, cât și mai târziu în timpul
imperiului. În perioada de declin al Republicei, prin Cicero, și în perioada imperială, prin Seneca și
împăratul Marc Aureliu, romanii preiau principiile stoice, împreună cu elemente ale altor școli
filosofice grecești, scrierile acestora caracterizându-se prin eclectism. Lucretius adoptă sistemul
filosofic al lui Epicur, adaptându-l la concepția sa despre viață și la realitățile romane. Filosofia
epicureică, concurând stoicismul și alte curente filosofice, a dobândit o largă circulație la romani,
care, sătui de războaie și de frământările politice, își doreau o viață mai liniștită. Ca și Cicero,
Lucretius are meritul de a fi contribuit la dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului filosofic în limba
latină, dând sensuri noi unor cuvinte mai vechi: ratio, corpora prima, prima
elementa, principia, primordia rerum etc.

1.3 Evaluați moștenirea literaturii și filosofiei romane în cultura europeană

Filosofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, de unde derivă și numele: "iubire"
(philia) de "înțelepciune" (sophia) = φιλοσοφια. Leagănul filosofiei antice se situează în
regiunea ionică pe coasta orientală a mării Egee în Asia Mică și în teritoriile numite Grecia
Mare din Sicilia și sudul peninsulei Italice. Aici își are originea, începând cu secolul al VII-lea î.
Chr., filosofia ionică a naturii a gânditorilor presocratici. Ea are legături cu alte culturi ale
antichității
Supremația politică a Atenei după războaiele victorioase împotriva perșilor prin crearea ligii delio-
atică a dus în secolul al V-lea î.Chr. și la dezvoltarea culturală a Atenei, inclusiv a filosofiei, Atena
devenind astfel centrul politic și cultural al Greciei. La atenieni, filosofia era simbolizată prin
bufnița zeiței Pallas-Athena. În acest timp au început dezbateri cu privire la probleme esențiale ale
existenței, asupra ordinei cosmice, naturii omului și asupra modului ideal de comportare în societate.
Gânditorii au început să-și pună întrebări: De unde derivă totul? Când și cum a fost începutul
(arché) omenirii? Care este cauza primară a existenței? Ce este adevărul (aletheia)? Ce este binele
sau fericirea?
Atena a devenit centrul de întâlnire al sofiștilor și a fost orașul lui Socrate, a cărui filosofie a dăinuit,
prin intermediul operelor lui Platon, dealungul istoriei până în zilele noastre. La rândul său, Platon a
creat o școală filosofică în cadrul "Academiei", în timp ce Aristotel și-a dezvoltat sistemul său
filosofic, politic și moral în cadrul peripateticilor. Scurt timp după aceea au apărut la Atena
școala epicureică și cea stoică. La Roma, împăratul și filosoful Marc Aureliu precum și
filosoful Seneca erau impregnați în special de stoicism. Propagarea creștinismului în lumea romană
a marcat sfârșitul elenismului și a făcut trecerea către epoca medievală.

SUBIECTUL II. Renașterea și Reforma europeană.

2.1. Explicați noțiunile: „protorenaştere”, „umanism”, „ reformă”, „luteranism”, „calvinism”.

După cum se menționează în Istoria artei 101: Renașterea , putem să vedem începutul perioadei
Renașterii până în jurul anului 1150 în nordul Italiei. Unele texte, mai ales arta lui Gardner prin
veacuri , se referă la anii de la 1200 la începutul secolului al XV-lea ca la "Proto-renascentist"

Umanism- este Mișcare spirituală care stă la baza Renașterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea
și care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată
de reîntoarcerea la textele antichității greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viață, de
gândire și de creație artistică. Umanismul renascentist sublinia superioritatea literaturii latine și
grecești și în special valorile ei în materie de morală personală și publică

Luteranismul reprezintă o teologie creștină de tip protestant, elaborată de preotul german Martin

Luther.

Teologia calvinistă este deseori identificată în mod popular cu așa-zisele cinci puncte ale

calvinismului (reținut în lumea vorbitoare de limbă engleză sub acronimul mnemotehnic TULIP),
un rezumat al judecăților (sau canoanelor) stabilite de Sinodul din Dort și publicate în Controversa
quinquarticulară ca un răspuns punctual la cele cinci puncte ale remonstranților arminieni

2.2 Depistați legătura dintre vestigiile artei antice din Italia şi geneza Renașterii.

Arta etruscă a fost produsă de civilizația etruscă în Italia Centrală între secolele al IX-lea și al II-lea
î.Hr.. Din jurul anilor 600 î.Hr., a fost puternic influențată de arta greacă, care a fost importată de
etrusci, dar și-a păstrat întotdeauna caracteristici distincte. Deosebit de puternice în această tradiție
au fost sculpturile figurative de teracotă (în special mărimi naturale pe sarcofage sau temple), pictura
pe perete și prelucrarea metalelor, în special a bronzului. Au fost produse bijuterii și pietre gravate
de înaltă calitate.[25]
Sculptura etruscă din bronz turnat a fost renumită și exportată pe scară largă, dar relativ puține
exemplare au supraviețuit (materialul era prea valoros și a fost reciclat ulterior). Spre deosebire de
teracotă și bronz, au existat relativ puține sculpturi etrusce din piatră, în ciuda faptului că etruscii
controlau surse fine de marmură, inclusiv marmură de Carrara, care pare să nu fi fost exploatată
până la romani.
Majoritatea operelor care au supraviețuit provin din morminte, fiind de obicei înghesuite cu
sarcofage și lucruri de morminte, sau fragmente de teracotă de la sculpturi arhitecturale, mai ales în
jurul templelor. Pentru morminte au fost produse toate frescele, care prezintă scene de sărbătoare și
unele subiecte mitologice narative.

Renașterea italiană a fost cea mai veche manifestare a Renașterii europene generale, perioadă de
schimbări și realizări culturale majore care a început în Italia în secolul al XIV-lea și a durat până în
secolul al XVII-lea marcând tranziția între perioada Medievală și Modernitate. Cuvântul
francez renaissance (Rinascimento în italiană) înseamnă "renaștere" și definește perioada ca fiind o
manifestare de interes pentru cultura antichității clasice de către umaniștii
Renașterii, precum și o epocă de renaștere economică după epidemia de ciumă din 1348. Autorul
renascentist Giorgio Vasari a folosit termenul "Renaștere" în cartea sa " Viețile celor mai excelenți
pictori, sculptori și arhitecti" , dar conceptul a devenit larg rǎspândit abia în secolul al XIX-lea,
după lucrǎrile unor oameni de științǎ precum Jules Michelet și Jacob Burckhardt.
Renașterea europeană a început în Toscana (centrul Italiei) și s-a centrat în orașul Florența.
[1]
 Florența, unul dintre cele câteva orașe-state ale peninsulei, a prosperat la preeminență economică
prin acordarea de credite monarhilor europeni și prin stabilirea bazelor pentru capitalism și mediul
bancar.[2] Renașterea s-a răspândit mai târziu în Veneția, inima unui imperiu mediteranean, având
control asupra rutelor comerciale cu Orientul dupǎ sfârșitul cruciadelor și călătoriile lui Marco Polo,
unde au fost regǎsite rămășițele culturii antice grecești și au oferit învățătorilor umaniști noi texte. În
cele din urmă, Renașterea a avut un efect semnificativ asupra Statelor Papale și a Romei,
reconstruite în mare parte de papi umaniști și renascentiși (precum Alexandru al VI-lea și Iulius al
II-lea), care erau frecvent implicați în politica italiană, arbitrând disputele dintre puterile coloniale
concurente și opunându-se Reformei Protestante.

2.3 Deduceți impactul Reformei asupra evoluției culturii renascentiste în Germania, Ţările de
Jos şi Anglia
Germania
Arta germană era orientată în special spre tradițiile stilului gotic. Konrad Witz (ca.1400-1445)
pictează peisaje sub influența artei flamande. Cu opera lui Albrecht Dürer (1471-1528), pictor,
desenator și gravor, se realizează legătura cu arta Renașterii, după modelul celei italiene. Ciclurile
sale de gravuri în lemn "Patimile" și "Viața Mariei" sunt cunoscute în întreaga Europă. În special
compoziția sa "Cei patru Apostoli" (1526) arată atașamentul la eleganța picturii italiene și forța sa de
exprimare. Dürer întreprinde călătorii în Italia și în Țările de Jos și întreține strânse legături cu
artiștii epocii. Contemporanul său Matthias Grünewald (1480-1528) pictează încă în stilul evului
mediu

Țările de Jos
Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-1441) este considerat întemeietorul picturii RenașterIi
în Flandra și în Olanda. Rogier van der Weyden (1400-1464) călătorește în Italia, unde este foarte
prețuit, influențând prin lucrările sale școala de pictură din Ferrara. În tripticul "Grădina
plăcerilor", Hieronymus Bosch (1450-1516) prezintă de o manieră fantastică păcatele omenești,
într-o lume imaginară, supranaturală. Alți pictori din această perioadă sunt: Hans Memling (1433-
1494), Dirk Bouts (1415-1475), Hugo van der Goes (1440-1482). Printre manieriști se
numără Bernard van Orley (1488-1541) și Jan van Scorel (1495-1562).
Erasmus din Rotterdam (1466-1536), cel mai important reprezentant al umanismului de anvergură
europeană, își redactează majoritatea scrierilor în limba latină.

Anglia
Încă înainte de epoca Renașterii, Anglia a cunoscut o literatură înfloritoare, reprezentată prin:
 Geoffrey Chaucer (ca.1340-1400), considerat "părintele poeziei engleze"; (John Dryden),
autor, printre altele, al "Povestirilor din Canterbury" (The Canterbury Tales).
 William Langland (ca.1330-1400), autor al poemului alegoric "Piers Plowman".
 Thomas Malory (1395-1471), autorul primului roman în proză din literatura engleză, bazat
pe legenda regelui Arthur și a "Cavalerilor Mesei Rotunde".
Sub denumirea, de altfel controversată, de "Renaștere engleză" se înțelege mișcarea culturală și
artistică din Anglia de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul celui de al XVII-lea,
perioadă pașnică de dezvoltare după sfârșitul Războiului de 100 de ani și al Războiului celor două
roze. Această perioadă include lunga domnie a reginei Elisabeta I, de aceea mai este
denumită "Epoca Elisabetană". Reprezentanți de seamă ai "Renașterii engleze" sunt: