Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
CHIȘINĂU, 2021
Notiunea de dobandire a aparut si s-a dezvoltat in dreptul roman in stransa legatura
cu aparitia si dezvoltarea dreptului de proprietate. Initial, juristii romani au privit
dreptul de proprietate ca un raport intre o persoana si un lucru. Totusi juristul
Gaius formuleaza si notiunea de dobandire a proprietatii fara insa a crea un sistem
unitar si complex cu privire la aceasta institutie. Un progres remarcabil se
realizeaza in vremea imparatului Iustinian care in institutiile sale ajunge sa
elaboreze notiunea juridica de mod de dobandire a proprietatii, folosind expresiile
de gen de dobandire (genus adquisitionis), mod civil de dobandire (modus civilis
adquisitionis) etc. Procesul de elaborare doctrinara se desavarseste in „parafraza”
juristului Teofil care largeste conceptia lui Iustinian, faurind pentru aceasta
institutie termenul abstract de mod de dobandire.
O prima clasificare imparte modurile de dobandire a proprietatii cu titlu particular
(per singulas res) si cu titlu universal (per universitatem). Aceasta clasificare nu
indeplineste conditiile unei clasificari logice, deoarece ii lipseste un criteriu de
distinctie corect. Intr-adevar, numai prima parte a clasificarii se refera la modul de
dobandire a proprietatii ca atare, caci cea de-a doua priveste transmiterea
patrimoniului.
O a doua clasificare imparte modurile de dobandire a proprietatii in moduri de
dobandire a bunurilor mancipi si a celor necmancipi. In afara de faptul ca exista
moduri comune de dobandire a proprietatii pentru ambele categorii de bunuri,
aceasta categorie apare anacronica chiar in dreptul roman, daca avem in vedere ca
Iustinian, conformandu-se unei situatii de fapt preexistente, a suprimat si
juridiceste distinctia dintre mancipi si necmancipi.
In iure cessio
Înaintea magistratului se infatisa proprietarul care vroia sa-si instraineze lucrul si
persoana care intentiona sa-l dobandeasca. Aceasta din urma inainta impotriva
proprietarului un proces prin procedura juramantului in materie reala
(sacramentum in rem) declarand in termeni sacramentali ca respectivul bun ii
apartine. Proprietarul nu se opunea actiunii introduse si achiesa la pretentia
reclamantului, intr-un cuvant ceda (in iure cessio). Daca era vorba de un imobil,
partile se deplasau impreuna cu magistratul la fata locului; in epoca clasica era
suficient sa se aduca la judecata un lucru care sa simbolizeze imobilul (o caramida,
o brazda de pamant etc.).
Magistratul luand act de atitudinea proprietarului, va da castig de cauza
reclamantului, caruia ii va atribui bunul (addicere ei rem). Astfel, printr-un proces
fictiv se transfera dreptul de proprietate de la o persoana la alta. Procesul fictiv nu
putea fi folosit drept mijloc de dobandire a proprietatii decat de catre cetatenii
romani si nu se aplica decat lucrurilor romane. Prezinta si unele inconveniente: pe
cand mancipatiunea avea loc inaintea a catorva martori, procesul fictiv trebuia sa
se desfasoare inaintea autoritatii (in fata magistrului la Roma si a guvernatorului in
provincie). Procedura in iure cessio a cazut in desuetudine inaintea mancipatiunii.
Ultima mentiune a ei dateaza intr-o constitutie din anul 293 e. n.
Părțile, pe baza unei înțelegeri prealabile, de conveniență cu magistratul, simulau
că se judecau, dar în realitate, transmiteau proprietatea asupra unui lucru.
Dobînditorul participă la proces în calitate de așa-zis reclamant, iar cel care
transmitea proprietatea avea calitatea procesuală de așa-zis pîrît.
În acest cadru, reclamantul afirma în cuvinte solemne că este proprietarul lucrului
așa-zis litigios, iar pîrîtul tăcea, nu-l contrazicea, încît, față de afirmațiile
reclamantului și față de tăcerea pîrîtului, magistratul pronunța cuvîntul ,,addico”,
ratificînd declarația reclamantului și acordîndu-i dreptul de proprietate. În acest
caz, magistratul distribuia jurisdicția grațioasă.
Această modalitate de transmitere a proprietăţii, in iure cessio avea o sferă de
aplicare mult mai mare decît mancipaţiunea, întrebuinţîndu-se ca mod de dobîndire
a proprietăţii şi la res manci şi nec mancipi, aplicîndu-se şi la strămutarea unor
drepturi (hereditas servituţi) cît şi pentru a întemeia unele raporturi de familie ca
adopţiunea, tutela legitimă asupra unei liberte.