Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PRIVAT ROMAN


REFERAT
„MANCIPAȚIUNEA CA MOD DE DOBÎNDIRE A PROPRIETĂȚII ȘI DIFERENȚA EI
DE IN IURRE CESSIO”

STUDENTUL ANUL I: POSTOVAN MARINA


GRUPA: 2108

CHIȘINĂU, 2021
Notiunea de dobandire a aparut si s-a dezvoltat in dreptul roman in stransa legatura
cu aparitia si dezvoltarea dreptului de proprietate. Initial, juristii romani au privit
dreptul de proprietate ca un raport intre o persoana si un lucru. Totusi juristul
Gaius formuleaza si notiunea de dobandire a proprietatii fara insa a crea un sistem
unitar si complex cu privire la aceasta institutie. Un progres remarcabil se
realizeaza in vremea imparatului Iustinian care in institutiile sale ajunge sa
elaboreze notiunea juridica de mod de dobandire a proprietatii, folosind expresiile
de gen de dobandire (genus adquisitionis), mod civil de dobandire (modus civilis
adquisitionis) etc. Procesul de elaborare doctrinara se desavarseste in „parafraza”
juristului Teofil care largeste conceptia lui Iustinian, faurind pentru aceasta
institutie termenul abstract de mod de dobandire.
O prima clasificare imparte modurile de dobandire a proprietatii cu titlu particular
(per singulas res) si cu titlu universal (per universitatem). Aceasta clasificare nu
indeplineste conditiile unei clasificari logice, deoarece ii lipseste un criteriu de
distinctie corect. Intr-adevar, numai prima parte a clasificarii se refera la modul de
dobandire a proprietatii ca atare, caci cea de-a doua priveste transmiterea
patrimoniului.
O a doua clasificare imparte modurile de dobandire a proprietatii in moduri de
dobandire a bunurilor mancipi si a celor necmancipi. In afara de faptul ca exista
moduri comune de dobandire a proprietatii pentru ambele categorii de bunuri,
aceasta categorie apare anacronica chiar in dreptul roman, daca avem in vedere ca
Iustinian, conformandu-se unei situatii de fapt preexistente, a suprimat si
juridiceste distinctia dintre mancipi si necmancipi.

A treia clasificare aparuta in perioada clasica a dreptului roman si consacrata


posterior, este aceea care imparte modurile de dobandire a proprietatii in moduri
dupa dreptul natural sau al gintilor si dupa dreptul civil. Expusa pentru prima data
de Gaius – sus-mentionata clasificare a fost acceptata si de juristii clasici, iar
imparatul Iustinian, consacrand-o oficial spune: „dobandind proprietatea unor
lucruri dupa dreptul natural care precum am spus se numeste dreptul gintilor, a
altor lucruri, dupa dreptul civil”.
In epoca cea mai veche mancipatiunea a insemnat procedura prin care un cap de
familie (pater familias) transfera altui cap de familie puterea numita mancipium pe
care cel dintai o avea asupra persoanelor sau lucrurilor de sub stapanirea sa
(manus). Cu alte cuvinte la origini mancipatiunea a insemnat transferul catre un
tert al unei puteri sau autoritati pe care pater familias o avea asupra unei persoane
(femei, copii etc.) Sau lucruri (sclavi, animale etc.). Transferul se facea in schimbul
unui pret, materializat intr-o anumita cantitate de metal, care la origine juca rolul
de moneda si se cantarea.
Mancipatiunea a fost la origine modul de creare a proprietatii puterii. Mai tarziu,
mancipatiunea a fost considerata de romani un mod de transmitere a proprietatii
asupra lucrurilor mancipii, desi in realitate mancipatiunea a fost primul act juridic
prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii, care consta in transmiterea
unui lucru in schimbul unui pret. Mancipatiunea presupunea respectarea unor
conditii de forma. Cel ce trasnmitea proprietatea era denumit mancipant iar
dobanditorul era denumit accipiens. Totodata era necesaraaducerea lucrului in fata
a cel putin 5 martori cetateni romani, de unde rezulta ca intial proprietatea privata
se exercita numai asupra lucrurilor mobile. Mai era necesara si prezenta lui
libritens, un cantaragiu care avea rolul de a cantari metalul pret cu o balanta de
arama. Intrucat la origine moneda romana consta in bare de arama care se
cantareau intrucat asul cantarea 327 de grame de arama. Incepand din secolul 3
i.Hr a aparut moneda in sens modern.
Formula solemna a mancipatiunii este compusa din doua parti care sunt
contradictorii deoarece prin prima parte a formulei accipiens afirma ca este
proprietar iar prin partea a doua afirma contrariul, afirma ca este cumparator.
Fizionomia contradictorie a acestei formule oglindeste evolutia conceptiei romane
cu privire la transmiterea proprietatii caci prima parte aformulei oglindeste vechea
conceptie conform careia proprietatea nu se trasnmite, ci se creeaza.
Partea a doua a formulei solemne a fost adaugata mai tarziu, in dreptul evoluat,
cand romanii au admis ca proprietatea poate fi transmisa. Dar, intrucat erau
conservatori, nu au renuntat la prima parte a formulei, care nu mai era de
actualitate
Insa, ori de cate ori mancipatiunea era utilizata in alt scop decat cel al realizarii
operatiei juridice a vanzarii, nu se plateste un pret real, ci un pret fictiv, simulat,
constand intr-un singur ban, simbolic. De aceea, asemenea utilizari ale
mancipatiunii au fost denumite mancipatio numo uno sau mancipatie cu un singur
ban.
Dupa aparitia monedei in sens modern, mancipatiunea a dobandit o utilizare
generala in sensul ca prin mancipatiune se puteau realiza mai multe operatiuni
juridice.
Uzucapiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi prin
îndelungata folosinţă, care a avut iniţial funcţia de a asigura utilizarea acestor
bunuri conform destinaţiei lor economice, funcţie căreia i s-a adăugat pe parcurs
aceea de a elimina incertitudinile privind proprietatea. In iure cessio era un mod
derivat convenţional de dobândire a proprie¬tăţii, care presupunea organizarea
unui proces simulat în cadrul unei jurisdicţii graţioase. Spre deosebire de modurile
complicate de drept civil, tradiţiunea – act de drept al ginţilor – asigura
transmiterea proprietăţii, posesiunii sau a detenţiunii asupra lucrurilor corporale
nec mancipi într-un mod eficient şi fără a fi necesare forme solemne.
Specificaţiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii, presupunea
confecţionarea de către o persoană a unui lucru nou cu materialul aparţinând altei
persoane. Accesiunea se realiza prin absor¬birea juridică a lucrului accesor de
către cel principal. Alte moduri de dobândire a proprietăţii mai erau adiudicatio,
legea şi înstrăinarea realizată de statul roman.
Mancipio accipiens punea mana pe obiectul mancipatiei si rostea formula: „declar
solemn ca acesta este lucrul meu, pe care l-am cumparat cu aceasta arama si
balanta.” Dupa ce preciza cauza manicpatiunii, care putea fi o vanzare, o donatie,
dobanditorul inmana balanta si bucata de arama, in chip de pret, instrainatorului.
Dupa eliberarea bunului de sub puterea sa, instrainatorul avea un rol pasiv,
exprimandu-si consimtamantul prin tacere.
Asadar, la epoca veche, instrainarea se facea prin doua acte independente: un
abandon al lucrului, respectiv o luare in putere unilaterala din partea
dobanditorului.
In stravechiul drept roman, agnatii colaterali (fratii de obicei) ar fi trebuit sa-si dea
consimtamantul pentru ca actul sa fie valabil. Abia Legea celor 12 Table a inlaturat
necesitatea consimtamantului, simpla declaratie a lui accipiens fiind suficienta
pentru validitatea actului.
Ulterior, arama a fost inlocuita cu un banut fara valoare, mancipatiunea devenind
o vanzare fictiva. In sec. II d.H., mancipatiunea devine un act scris si este
aplicabila diverselor ipoteze de acte juridice cum ar fi:
 contractele de vanzare-cumparare
 contractele de donatie
 constituirea dotelor
 constituirea servitutilor prediale rustice
 constituirea de garantii reale

Mancipatiunea avea urmatoarele efecte:


 prin acest mod, se transmitea imediat si absolut dreptul de proprietate
quiritara asupra bunurilor mancipi.

Mancipatiunea ii conferea dobanditorului dreptul de a promova o actiune in


revendicare, in cazul pierderii posesiunii bunului transmis.
Actul dadea nastere la o obligatie de garantie din partea instrainatorului pentru
evictiune. Se numeste evictiune, pierderea proprietatii lucrului sau tulburarea
cumparatorului in exercitarea prerogativelor de proprietar. Dobanditorul, amenintat
cu evictiunea facea apel la instrainator sa ia parte la proces si sa-l apere. Daca
instrainatorul nu izbutea sa-l mentina in posesie, atunci dobanditorul avea
impotriva lui o actiune penala numita auctoritas, prin care il obliga sa plateasca de
doua ori valoarea lucrului evins.
Mancipatia mai dadea loc la o actiune numita „de modo agri”, relativa la marimea
ogorului vandut. Actiunea permitea dobanditorului sa obtina o reducere a pretului,
proportionala cu ceea ce lipsea din pamantul vandut.
Actul mai dadea efect unor declaratii care se numeau leges mancipii si care se
refereau la calitatile lucrului, la suprafata terenului, la constituirea unor servituti
sau la orice alte intelegeri

In iure cessio
Înaintea magistratului se infatisa proprietarul care vroia sa-si instraineze lucrul si
persoana care intentiona sa-l dobandeasca. Aceasta din urma inainta impotriva
proprietarului un proces prin procedura juramantului in materie reala
(sacramentum in rem) declarand in termeni sacramentali ca respectivul bun ii
apartine. Proprietarul nu se opunea actiunii introduse si achiesa la pretentia
reclamantului, intr-un cuvant ceda (in iure cessio). Daca era vorba de un imobil,
partile se deplasau impreuna cu magistratul la fata locului; in epoca clasica era
suficient sa se aduca la judecata un lucru care sa simbolizeze imobilul (o caramida,
o brazda de pamant etc.).
Magistratul luand act de atitudinea proprietarului, va da castig de cauza
reclamantului, caruia ii va atribui bunul (addicere ei rem). Astfel, printr-un proces
fictiv se transfera dreptul de proprietate de la o persoana la alta. Procesul fictiv nu
putea fi folosit drept mijloc de dobandire a proprietatii decat de catre cetatenii
romani si nu se aplica decat lucrurilor romane. Prezinta si unele inconveniente: pe
cand mancipatiunea avea loc inaintea a catorva martori, procesul fictiv trebuia sa
se desfasoare inaintea autoritatii (in fata magistrului la Roma si a guvernatorului in
provincie). Procedura in iure cessio a cazut in desuetudine inaintea mancipatiunii.
Ultima mentiune a ei dateaza intr-o constitutie din anul 293 e. n.
Părțile, pe baza unei înțelegeri prealabile, de conveniență cu magistratul, simulau
că se judecau, dar în realitate, transmiteau proprietatea asupra unui lucru.
Dobînditorul participă la proces în calitate de așa-zis reclamant, iar cel care
transmitea proprietatea avea calitatea procesuală de așa-zis pîrît.
În acest cadru, reclamantul afirma în cuvinte solemne că este proprietarul lucrului
așa-zis litigios, iar pîrîtul tăcea, nu-l contrazicea, încît, față de afirmațiile
reclamantului și față de tăcerea pîrîtului, magistratul pronunța cuvîntul ,,addico”,
ratificînd declarația reclamantului și acordîndu-i dreptul de proprietate. În acest
caz, magistratul distribuia jurisdicția grațioasă.
Această modalitate de transmitere a proprietăţii, in iure cessio avea o sferă de
aplicare mult mai mare decît mancipaţiunea, întrebuinţîndu-se ca mod de dobîndire
a proprietăţii şi la res manci şi nec mancipi, aplicîndu-se şi la strămutarea unor
drepturi (hereditas servituţi) cît şi pentru a întemeia unele raporturi de familie ca
adopţiunea, tutela legitimă asupra unei liberte.

Dreptul de proprietate – spre deosebire de obligatia care se stinge prin executare –


este perpetum, adica nu se stinge dupa scurgerea unui termen, ca in cazul unei
obligatii. Trecerea proprietatii de la un titular la altul printr-unul din modurile de
instrainare si de dobandire a proprietatii nu stinge dreptul de proprietate. Doar in
anumite situatii se poate vorbi de stingerea proprietatii: de stingerea bunului
(imobil ars, sclavul care a murit etc.). Din punct de vedere juridic proprietatea se
poate stinge in cazul sclavului dezrobit, cand un fond este destinat unui cimitir,
devenind loc sacru (sacrum) etc. Incetarea dreptului de proprietate poate interveni
prin parasirea bunului de catre proprietar (derelictio).

S-ar putea să vă placă și