1.

Teorii de orientare bioantropologică

1.1. Teoria criminalului înnăscut
Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-
1909)
Autorul a stabilit existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate
sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de
infractori
Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice,
precum:
 sinusurile frontale foarte pronunţate,
 pomeţii şi maxilarele voluminoase,
 orbitele mari şi depărtate,
 asimetria fetei şi a deschiderilor nazale,
 urechi foarte mari sau foarte mici,
 frunte retrasa şi îngustă,
 bărbie lungă sau îngustă etc.
Omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul
turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesivă a bărbiei;
Hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii
săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate
pe ochi, prin nasul turtit, barbă rară, fruntea teşită şi mişcătoare;
Ucigașul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor,
pomeţii obrazului proeminenţi.
Concluziile medicului italian sunt concretizate astfel:
 criminalii sunt la naştere un tip distinct;
 ei pot fi caracterizaţi prin anumite stigmate;
 aceste stigmate sau caracteristici fizice nu cauzează crima, dar ele ne ajută la
identificarea tipurilor criminale;
 numai prin intervenţii sociale riguroase poate fi restrâns comportamentul
infracţional al criminalilor înnăscuţi.

1.2. Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale

Cele mai importante concepţii ce au pus bază acestei teorii sunt lucrările tipologice
realizate de Ernst Kretshmer în Germania şi Wiliam Sheldon în SUA.
În anul 1921 medicul psihiatru Kretschmer a publicat lucrarea „Structura corpului
şi caracterul” în care a formulat teoria existenţei unei corelaţii dintre structura
corpului uman şi trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul omului, pe de
altă parte.

Elementele principale ale „tipurilor caracteriale”distinge:

 constituţia – totalitatea caracteristicilor individuale, derivate din ereditate;

 caracterul – totalitatea posibilităţilor reacţionale ale unui individ;
 temperamentul – partea psihicului ce se află în corelaţie cu structura
corporală.
E.Kretschmer stabileşte următoarele tipuri constituţionale distincte:

 tipul picnic
 tipul astenic
 tipul atletic
 tipul displastic

Tipologia lui Wiliam Sheldon, constituită în raport cu gradul de dezvoltare

a celor trei foiţe embrionare, fiecare tip caracterizându-se printr-un
temperament diferit:
 endomorf-viscerotonic, având o dezvoltare mai pronunţată a organelor
interne;
 mezomorf-stomatotonic cu o dezvoltare puternică a musculaturii şi a
aparatului locomotor;
 ectomorf-cerebrotonic cu o mai mare dezvoltare a scoarţei cerebrale şi a
inteligenţei.
1.3. Teoria inadaptării sociale
Aceasta teorie a fost formulata de criminologul suedez Olof Kinberg

Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială,
caracterizată prin „plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu
doar în funcţie de influenţele fizice şi psihice, dar şi în funcţie de factorii
psihologici şi sociali. Dacă „plasticitatea” nu se corelează cu influenţele
mediului, se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu.

Structura bio-psihică: nucleul constituţional şi funcţia morală

Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei,
cuprinzând patru trăsături psihologice fundamentale:

 capacitatea;
 validitatea;
 stabilitatea;
  soliditatea.

Funcţia morală reprezintă, modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor

morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăiește și este
compusă din:
elemente emoţionale şi cognitive (de cunoaştere)

Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale:

1.4. Teoria cromozomului crimei

Teoria respectivă face parte din rândul teoriilor privind factorii biologici şi
comportamentul criminal (biocriminologia):
 teoriile privind studiul gemenilor (Johannes Lange, Karl O. Christiansen,
David Rowe, Delgaard, Kringler)
 teoriile privind studiul adoptivilor (Schulsinger, Hutchings, Mednick)
 teoriile privind dezechilibrul biochimic (Louis Berman, Katherina Dalton)
teoria privind complementul cromozomial xyy
2. Teorii de orientare psihologică
2.1. Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud
Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului tri-unic al
psihicului (stabilind că are trei niveluri) şi a conceptului de psihanaliză.
Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind
structura şi dinamica psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor
psihice, pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică prin explorarea
structurilor inconştiente (profunde) ale personalităţii.
Elementele dinamice ale psihicului: Id (Libedo), Ego, Superego.
 Inconştientul (sau „id”)
 Supraeul („superego”)
 Eul („ego”)
Există mereu conflicte între dorinţele noastre şi obligaţiile morale. Eul, în funcţie
de conştiinţa morală şi de realitate, caută mereu o soluţie optimă
2.2. Teoria complexului de inferioritate
Promotor al teoriei este Alfred Adler (1870 – 1937)
Sentimentul de inferioritate al individului, care declanşează dorinţa acestuia de a-
şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau
supracompensare.
Sentimentul de inferioritate poate creşte în complexul de inferioritate
2.3. Teoria psihomorală
Principalii promotori ai teoriei psihomorale sunt Etienne de Greeff şi Noël
Mailloux.
Criminologul şi psihiatrul Etienne de Greeff consideră că structurile afective ale
individului sunt determinate de două grupuri fundamentale de instincte:
 de apărare şi
 de simpatie.
Evoluţia psihică a criminalului, distingând trei faze:
 faza asentimentului temperat (ia naștere ideea de crimă);
 faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei);
 faza trecerii la act când acceptă eliminarea victimei şi în care individul trece
printr-o stare periculoasa, denumită – „criza”.
Individul care a parcurs aceste trei faze capătă un „Eu” care consimte şi tolerează
ideea crimei, prin aceasta deosebindu-se de un non-infractor.
Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968, teza existenţei unei diferenţe de natură
între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului.
Există două momente fundamentale în dezvoltarea personalităţii:
 apariţia identităţii autentice şi
 consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului.
Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux situează la loc de frunte, atitudinea
nepotrivită a părinţilor care nu manifestă încredere în copiii lor.
2.4. Teoria personalităţii criminale
Această teorie aparţine cunoscutului penalist şi criminolog francez Jean Pinatel şi
reprezintă una dintre cele mai complete teorii formulate în cadrul orientării
psihologice.
Pinatel respinge teza existenţei unor diferenţe de natură umană între
infractori şi noninfractori, acceptând, mai degrabă, o diferenţă de grad, unde
gradul este nivelul de la care impulsurile endogene şi excitaţiile exogene îl
determină pe individ să comită fapta antisocială.
Personalitatea criminală este alcătuită dintr-un nucleu central care include un şir
de trăsături de bază:
 egocentrismul, criminalul se dovedeşte extrem de individualist şi de egoist;
 labilitatea, criminalul are o construcţie psihică şi morală slabă, firavă,
schimbătoare;
 indiferenţa afectivă, criminalul este rece, lipsit de milă, de simpatie faţă de
semenul său;
 agresivitatea, tendinţa spre violenţă şi duritate etc.
3. TEORII DE ORIENTARE SOCIOLOGICĂ
3.1. Teoria asociaţiilor diferenţiate
Teoria asociaţiilor diferenţiale este elaborată de Edwin Sutherland, părintele
criminologiei americane, profesor la Universitatea din Indiana.
Ideea de bază a acestei teorii constă în aceea că comportamentul criminal nu este
înnăscut, ci este învăţat, printr-un sistem de comunicare cu alte persoane în cadrul
unor grupuri.
Teoria se bazează pe ipoteza că un act criminal se produce atunci când există o
situaţie propice pentru un individ determinat. Această determinare are loc în
cadrul unui proces social complex şi presupune următoarele coordonate:
 comportamentul criminal nu este ereditar, ci este învăţat, iar cel care nu a
primit o „pregătire” criminală, nu poate „inventa” crima;
 învăţarea se face prin contactul direct cu alte persoane, în interiorul unui
grup restrâns, printr-un proces complex de comunicare;
 procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor;
 asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii
etc.;
 formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte decât prin imitaţie.
3.2. Teoria „conflictului de culturi”
Promovată de criminologul american Thorsten Sellin (profesor la Universitatea
din Pennsylvania şi Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie),
teoria „conflictului de culturi” pleacă de la teza că criminalitatea îşi are
originea într-o “subcultură delincvenţială” care se constituie în jurul unor
norme de conduită şi valori de factură antisocială, distincte şi opuse culturii
sociale dominante.
 Prin cultură se înțelege o totalitate de idei, concepte, tehnici şi scheme de
comportament pe care un număr de indivizi îl au în comun şi prin care
aceştia îşi ajustează existenţa lor în mediu.
 Subcultura reprezintă faptul când un grup trăieşte în astfel de condiţii, încât
membrii săi elaborează valori şi scheme de comportament specifice, care vin
în dezacord cu cultura societăţii.
 Prin „conflictul cultural”, înţelegem lupta dintre valori morale ori norme de
conduită opuse, sau aflate în dezacord. Fiecare grup are propriile norme de
conduită care se impun a fi respectate.
Teoria conflictului de culturi face parte din cadrul teoriilor culturale şi
subculturale, și anume:
1. Teoria subculturilor delincvente. Privind valorile sociale ca un important
suport în determinarea comportamentului deviant al tinerilor, această teorie
afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenţei juvenile
din perspectiva particulară a „subculturilor” existente în cadrul unei
societăţi.
2. Teoria grupurilor de la marginea străzii, care încearcă să explice
delincvenţa juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învăţat”, este
cea a „grupurilor de la colţul străzii”. Tinerii care fac parte din aceste
grupuri simt nevoia să fie recunoscuţi, acceptaţi şi stimulaţi de către cei de o
vârstă cu ei, soluţia grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-şi
manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile.
3.3. Teoria „anomiei sociale”
Cea mai cunoscută dintre „teoriile tensiunilor sociale” aparţine sociologului
american Robert K. Merton şi este intitulată teoria anomiei sociale, făcând parte
din rândul teoriilor stresului.
Conform teoriei lui Merton, anomia este transferată individului sub forma frustrării
sociale. Ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile
ce urmează a fi atinse şi mijloacele disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul
se rupe, îşi face apariţia dezorganizarea socială. Deci, anomia se naşte ca rezultat al
tensiunii dintre scopuri şi mijloace.
Potrivit lui Merton, stresul este mult mai limitat la indivizii care provin din înalta
societate, chiar dacă folosesc aceleaşi metode legale şi dispun de talente mai
moderate. Într-o asemenea împrejurare, la anumite grupuri, stresul poate apărea
deoarece:
  cultura plasează o subliniere disproporţională în a realiza scopul de a
acumula bunăstarea, chiar dacă susţine că acest scop este aplicabil tuturor
persoanelor;
 structura socială limitează posibilităţile individului din cadrul claselor de jos
de a realiza ţelul îmbogăţirii prin mijloace legale.
3.4. Teoria stigmei
Teoria stigme (etichetării sociale) (social labeling theory) a fost formulată de către
sociologul american Howard Saul Becker.
 La dezvoltarea teoriei etichetării au contribuit și G. H. Mead, Frank Tannenbaum,
Edwin Lemert, Albert Memmi, Erwin Goffman și David Matza.
Howard Becker susţine că, odată aplicată eticheta de criminal prin pronunţarea
sentinţei penale rămase definitive, ceilalţi oameni vor vedea în persoana respectivă
un criminal.
Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice:
1. noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor
stereotipuri;
2. conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decât o
reacţie la atitudinea societăţii;
3. conceptul de personalitate – în cele din urmă, individul va deveni cel pe
care l-a considerat (l-a stigmatizat) societatea.