„Sa nu sufere si copilul meu cat am suferit eu”

Cam aşa suna o replică de-a mea pe vremea în care eram adolescentă şi mă pregăteam pentru
admiterea la facultate.

Am trăit vremuri grele pe vremea lui Ceausescu şi habar nu aveam ce provocări aveau părinţii
ca să ne asigure traiul. Iar când nu-şi permiteau anumite lucruri sau servicii pe care mi le
doream ca şi copil, aveam impresia că înadins fac lucrurile să fie dificile şi că nu vor să-mi dea
ce-mi doresc.

Aşa că la un moment dat am spus unei persoane dragi că „atunci când o să fiu părinte o să fac
tot posibilul să-i ofer copilului tot ce-şi doreşte ca să nu sufere şi el cât am suferit eu”.

Apoi a venit facultatea, am devenit profesor şi am uitat ce am spus, cu atât mai mult cu cât nu-
mi doream o familie.

Cu toate acestea am început să constat că nu doar eu spusesem aceste cuvinte, ci şi alte

persoane din aceeaşi generaţie cu mine, ai căror copii îmi erau acum elevi.

Am văzut cum părinţii se zbat din toate puterile ca să nu sufere copilul de nicio lipsă, să nu aibă
copilul niciun necaz, nicio durere.

Şi atunci am realizat ce greşit gândisem eu însămi.

Am văzut copii care sunt „slăbănogiţi” din multe puncte de vedere doar pentru că părinţii duc
toată lupta în locul lor. Copii care nu sunt capabili să ia o decizie, care nu fac decât ce li se
spune, care nu pot trece peste nişte provocări potrivite vârstei lor.

Am văzut copii care îşi exploatează părinţii ştiind că li se oferă totul de-a gata.

Am văzut copii care intenţionat îşi rup hainele sau încălţările sau rechizitele doar ca să-i facă pe
părinţi să le cumpere altele. De ce? Poate pentru că cele vechi nu mai sunt la modă. Sau poate
că cineva din clasă a râs de ei. Sau poate, pentru că pur şi simplu s-au plictisit de cele vechi.

Am văzut părinţi care fac temele copiilor, dar fără să le explice ce fac şi cum fac. Ba chiar părinţi
care fac temele copiilor în timp ce aceştia sunt la joacă. Şi cu toate acestea, părintele speră că
acel copil va observa ce face părintele, îi va mulţumi şi chiar va deveni responsabil şi că într-o zi
îşi va recompensa părintele pentru ceea ce a făcut.

Am văzut părinţi care iau apărarea propriilor copii, chiar dacă ei erau cei vinovaţi.

Ba chiar am avut situaţii în care părintele şi-a mutat copilul la altă şcoală doar pentru că
acestuia i s-au făcut nişte observaţii privind comportamentul.

Câţi nu sunt părinţii care iau treaba din mâna copilului, doar pentru că acesta nu a făcut-o
perfect de la bun început?

Numai dacă ar înţelege că nici ei nu au făcut din prima lucrurile perfect şi să caute să le explice
copiilor în loc să le ia treaba din mână. Dacă şi-ar acorda un pic din timpul lor să le explice ce şi
cum se face, copilul ar învăţa să se descurce şi singur.
Câţi nu-şi imaginează că, de fapt, copiii ar trebui să deprindă acţiunile, doar dacă se uită la
părinţi? E ca şi cum te-ai aştepta să deprinzi paşii de dans şi să devii un dansator profesionist
doar urmărind (fără exerciţiu) un alt dansator. Cred că îţi dai seama, că până ce nu exersezi şi
să-ţi corectezi greşelile, nu o să devii dansator.

La fel este şi cu copiii, ai căror părinţi fac toată treaba, iar ei habar nu au. Sau copiii care nu au
fost puşi de părinţii lor să facă nimic. Am întâlnit copii care au spus că ei nu-şi fac nici măcar
patul. Totul e făcut de părinţi.

Cu alte cuvinte, părintele chiar se asigură că îşi creşte copilul fără niciun fel de efort sau
neplăcere. Dar probabil habar nu are că îşi creşte copilul fără să-i dea ocazia să aibă
responsabilitate în viaţă pentru ceva anume. Fără să-l întărească pentru viitor.

„Ce nu te omoară, te-ntăreşte”

Dar mă tem că mulţi n-au înţeles un aspect: „cu cât e mai mare provocarea pe care o are de
trecut cineva, cu atât devine mai puternic”.

Sau cum spune o vorbă „ce nu te omoară, te-ntăreşte”.

Dacă priveşti în trecutul tău, realizezi că multe dintre abilităţile şi deprinderile pe care le ai
acum, le-ai învăţat într-o perioadă în care îţi era cel mai greu. Ca să depăşeşti acea perioadă
dificilă, ai fost pus în situaţii noi, în care ai luat decizii dificile pe care nu le-ai fi luat în situaţii
normale. Dar acele decizii, acele acţiuni au devenit astăzi puncte forte ale tale. Privind în urmă
s-ar putea să fii mândru sau mândră de ceea ce ai învăţat. De ceea ce ai făcut.

Dacă eşti cinstit/ă cu tine, s-ar putea să fii în stare să accepţi că acele deprinderi şi abilităţi nu le-
ai fi învăţat oricum. Şi s-ar putea să ai capacitatea să fii recunoscător pentru tot ce ţi s-a
întâmplat, pentru toate prin câte ai fost nevoit/ă să treci.

Imi amintesc de momentul în care mi-am luat calculator şi un multifuncţional de imprimare.

Habar nu aveam cum se foloseşte scanerul de la multifuncţional. Şi mi-am propus să învăţ
cândva când am mai mult timp. Dar eram într-o perioadă foarte aglomerată. Mă pregăteam să
susţin un cerc didactic şi eram foarte ocupată. Şi chiar aveam nevoie să scanez anumite
informaţii. Ce crezi că am făcut? În ciuda faptului că eram în criză de timp am învăţat cum să
scanez, cum să salvez, cum să folosesc tot ce aveam nevoie, într-un timp mult mai scurt decât
dacă aş fi avut tot timpul din lume. De fapt, ştii ce? Cred că dacă n-aş fi avut nevoie urgentă să
învăţ să-l folosesc, ar fi rămas nefolosit şi ne-exploatat ani de zile. Iar ce am învăţat atunci, mi-a
folosit pe toată perioada anilor care au venit.

Să luăm un alt exemplu, cum ar fi învăţarea unei limbi străine. Poate că nu ţi-ai propus să înveţi
o anumită limbă străină. Poate că ai găsit-o prea complicată, poate că nu ai avut timp, chef şi
aşa mai departe. Dar dacă ai ajuns la muncă într-o ţară străină, cu siguranţă că într-un timp mai
scurt decât ai fi crezut ai ajuns să stăpâneşti limba respectivă.

Îmi amintesc că vorbeam cândva cu o colegă despre persoane care deşi nu au mâini au nişte
abilităţi extraordinare şi fac treburi pe care cei ce sunt normali nu le fac. Iar aceste persoane
care au un handicap ne oferă adevărate lecţii de viaţă şi despre cum să o înfruntăm.
Şi-mi povestea colega de o persoană care în urma unui accident şi-a pierdut mâinile. După ce a
trecut perioada de spitalizare, când a ajuns acasă, mama i-a spus: „te duci în camera ta şi te
schimbi de haine!”

Neavând încotro, acea tânără a învăţat să se îmbrace singură, chiar dacă nu avea mâini. Crezi că
i-a fost uşor? Nicidecum. A vărsat multe lacrimi până a învăţat cum să se descurce singură.

Când am auzit povestea mi s-a părut că acea mamă a fost crudă.

Apoi, am privit lucrurile dintr-o altă perspectivă şi am realizat că de fapt acea mamă şi-a învăţat
copilul să fie independent. Şi-a învăţat copilul că orice i se poate întâmpla, nu e neapărat nevoie
să depindă de ajutorul altora.

Tu poate crezi că îţi ajuţi copilul dacă îţi asumi toate neplăcerile şi toate suferinţele şi luptele în
locul lui. Dar de fapt îl condamni la o viaţă de dependenţă şi îl ajuţi să nu aibă încredere în sine
că se poate descurca.

Da, ştiu că pentru o mamă, pentru un părinte este dureros să-şi vadă copilul suferind. De multe
ori e dificil să te detaşezi emoţional şi să poţi vedea lucrurile pe termen lung.

Cu toate acestea, îţi recomand să gândeşti aspectele nu doar în termeni de ACUM ci şi în

consecinţele pe care acţiunile tale le au pe termen lung.

Dacă pe copil nu-l înveţi să fie recunoscător, prin exemplu propriu, copilul n-o să fie de la sine.

Dacă nu-l laşi să-şi rezolve singur problemele va deveni dependent de ajutorul tău.

Dacă nu-l pui să îşi înfrunte singur temerile şi să capete încrederea că e în stare va fi permanent
nesigur şi habar nu va avea de potenţialul care zace ascuns în el. Şi de fiecare dată va apela la
tine sau la altcineva.

Dacă nu-l pui să muncească pentru bani (pe măsura puterii lui) şi nu-i explici valoarea banilor,
va crede că obţii banii pe tavă. Şi că lui i se cuvine totul şi el doar trebuie să consume că tu îi dai
oricum ce are nevoie.

Dacă vrei să-ţi ajuţi copilul atunci când are provocări, învaţă să-l inspiri şi să-i inspiri curaj şi
încredere în sine. Ajută-l să înţeleagă că e lupta lui şi doar el o poate depăşi şi că depăşind-o va
deveni mai puternic. Tu, eventual, îi poţi fi mentor, care să-l ajute moral şi emoţional, nu
luptătorul care-şi asumă povara provocării. Îl ajuţi în felul acesta să devină persoana care va fi
capabilă să iasă din orice situaţie.

În loc să-i dai răspunsurile pe tavă, sugerează-i idei şi lasă-l să aleagă singur varianta de răspuns
care o crede. Dacă a greşit, nu-l certa. Întreabă-l ce a învăţat din acea experienţă.

Pentru că din greşeli învaţă omul şi tot ce nu te omoară, te-ntăreşte.

Nimic nu e întâmplător şi tot ce ni se întâmplă este spre

binele nostru
Dacă abordezi aspectele vieţii din acest punct de vedere, ai să constaţi că evenimentele
„nefericite” care au loc în viaţa ta, vor deveni momente preţioase din care înveţi ceva şi ajungi să
fii mai bun/ă.

Dacă îţi înveţi copilul că tot ce i se întâmplă, chiar şi dintre păţaniile neplăcute, au scopul să-l
întărească şi să-l ajute în viitor, copilul nu va mai percepe durerile la fel de intens, nu va mai
crede că tot ce i se întâmplă este un atac la propria persoană, ci va înţelege că toate au scopul
să-l pregătească şi să-l întărească pentru viaţă.

Va şti că multe dintre evenimentele care vor urma, vor depinde de ceea ce i s-a întâmplat deja.
Poate ce i s-a întâmplat acum, îl va ajuta peste mulţi ani, nu imediat. Dar va şti că e spre binele
lui.

Şi atunci şi tu şi el veţi percepe evenimentele mai puţin plăcute, mai dureroase, cu mai multă
încredere. Vei avea posibilitatea să transformi emoţia negativă din jurul acelui eveniment într-
una pozitivă.

Vei începe să ai aşteptări pozitive de la viaţă şi vei simţi că îţi trăieşti viaţa din plin şi orice s-ar
întâmpla merită să fii acolo. Vei înceta să te mai plângi.

Îl vei ajuta pe copil să înveţe să îşi rezolve singur problemele şi să-şi ducă singur poverile.

Îl vei ajuta să devină independent şi în timp, îţi va fi recunoscător pentru asta.