INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

1. Aspecte generale privind interpretarea normelor juridice și necesitatea acesteia

Interpretarea normelor juridice este parte a procesului de realizare a dreptului.

Interpretarea normelor juridice este o operaţiune logico-raţională , care se realizează după
anumite reguli, pe baza unor metode specifice dreptului, avâ nd ca scop stabilirea adevă ratului
sau deplinului sens al normei juridice în aplicarea sa concretă , constituind totodată un moment
necesar al aplică rii dreptului.
Interpretarea normelor juridice trebuie să conducă la clarificarea deplină a înţelesului
acestora, atâ t din perspectiva structurii lor logico-juridice interne, câ t şi din perspectiva formei
lor exterioare, a stilului şi limbajului de elaborare, toate acestea urmărind să dezvă luie intenţia
legiuitorului.
Aplicarea normei juridie la un caz concret determinat presupune în mod necesar procesul
de interpretare prin care se stabileşte dacă acel conţinut generic, este aplicabil acelui caz sau,
dacă acel caz concret se înscrie sau nu în prevederile generice ale normei.
Totodată , interpretarea apare ca necesară nu numai din perspectiva conţinutului structurii
sale logico-juridice interne ci şi a stilului şi limbajului de redactare, a formei gramaticale a
textului respectiv, procedâ ndu-se la o riguroasă analiză şi interpretare morfologică, sintactică ,
a punctuaţiei, a ordinii cuvintelor şi propoziţiilor în fraze, a topicii, a înţelesului unor termeni
etc.;
Așadar, raţiunea practică a unui asemenea demers este, în ultimă instanţă , aceea de a
asigura o corectă selectare şi individualizare a normei aplicabile la o situaţie de fapt dată .

2. Obiectul interpretării
Norma juridică se interpretează :
 sub aspectul structurii interne ( adică , ipoteza – dispoziţia – sancţiunea)
 sub aspectul formei propriu-zise, exterioare, de redactare tehnico-juridică .

3. Formele de interpretare a normelor juridice

Din perspectiva criteriului subiecţilor care fac interpretarea şi din perspectiva criteriului
forţei de obligativitate a interpretă rii, s-au conturat două forme ale interpretării, şi anume:
A. Interpretarea oficială este interpretarea realizată de organe ale statului care au
competenţe fie în elaborarea, fie în aplicarea normelor juridice. Interpretarea
oficială este obligatorie, fiind investită cu “forţă juridică ”.
La râ ndul ei, în funcţie de sfera de obligativitate, interpretarea oficială poate fi:
a) interpretare generală - atunci câ nd norma juridică este interpretată de organul care
a emis-o, situaţie în care interpretarea se numeşte a fi “autentică”; normele
interpretative emise de organul care a emis norma supusă interpretă rii au forţa
obligatorie egală cu cea a normei interpretate. Interpretarea generală are, ca și norma
juridică interpretată , caracter general și impersonal;
b) interpretare cazuală (de caz) – forma interpretă rii oficiale care este realizată de
organul de aplicare a dreptului (instanţa judecă torească , organe competente ale
administraţiei de stat, polițistul care aplcă o amendă , comisarul de mediu care constată
nerespectarea reglementărilor privind protecția mediului etc.) la un anumit caz, în
legă tură cu o situaţie concretă .

Page 1 of 4
 Câ nd interpretarea cazuală este realizată de organele judecă toreşti, această este
denumită interpretare judiciară .
Interpretarea dată de organele de aplicare este obligatorie numai pentru cauza sau
situaţia respectivă şi numai faţă de subiecţii acelei cauze.
B. Interpretarea neoficială este forma interpretării care se realizează de că tre subiecţi
care nu au calitatea de organe oficiale, cu atribuţii de aplicare şi interpretare a
normelor juridice. O asemenea formă de interpretare poate fi realizată în planul teoriei
sau a doctrinei juridice, sub forma lucră rilor ştiinţifice, a studiilor, a comunică rilor, a
conferinţelor, a dezbaterilor teoretice etc.
Interpretarea neoficială este întâ lnită şi sub denumirea de interpretare doctrinară sau
interpretare ştiinţifică.
Chiar dacă interpretarea neoficială nu are forţă juridică , nu este obligatorie, ea
influenţează perfecţionarea dreptului în elaborarea şi aplicarea sa concretă .

4. Metodele de interpretare a normelor juridice

Prin metode de interpretare se înţelege ansamblul de procedee folosite pentru
dezvă luirea conţinutului prevederilor normelor juridice în vederea aplică rii lor în practică ,
la cazuri concrete.
Cel mai frecvent admise şi utilizate metode de interpretare sunt:
a) metoda gramaticală - presupune cercetarea textului supus interpretării aplicâ nd
regulile gramaticale, analiza morfologică , sintactică , sensul cuvintelor, propoziţia,
topica, punctuaţia etc. Prin aplicarea acestei metode de interpretare se asigură
înţelegerea „literei legii”.
Pentru ilustrarea acestui fel de interpretare, menţionă m cazul art. 408 alin. (3) C.civ., care
dispune că „filiaţia faţă de tată l din afara căsă toriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin
hotă râ re judecă torească , după caz”. Utilizarea particulei „sau” (iar nu a particulei „şi”)
conduce la urmă toarea concluzie: filiaţia copilului se stabileşte fie de tată l să u prin actul de
recunoaştere, fie de instanţa de tutelă prin hotă râ re judecă torească . Aşadar, dacă într-o normă
de drept civil se foloseşte particula „sau” (“ori”), atunci este vorba de cerinţe alternative; dacă
însă se utilizează particula „şi”, înseamnă că suntem în prezenţa unor cerinţe cumulative.

b) metoda teleologică - ca alternativă la metoda gramaticală - caută desluşirea

scopului, a finalită ţii acelei norme, adică a conţinutului acelei norme din perspectiva
intenţiei legiuitorului, ceea ce conduce la înţelegerea„spiritului legii”;
c) metoda sistematică - presupune determinarea conţinutului normei prin stabilirea
locului pe care îl ocupă în sistemul normativ al dreptului respectiv; normele se
raportează unele la altele (se coroborează).
Astfel, este necesar să se recurgă la o interpretare sistematică pentru înţelegerea dispoziţiei
înscrise în art. 39 alin. (1) C.civ., potrivit că ruia „minorul dobâ ndeşte, prin că să torie,
capacitatea deplină de exerciţiu”, textul trebuind coroborat cu art. 272 alin. (2) C.civ. potrivit
că ruia „pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vâ rsta de 16 ani se poate căsă tori în
temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea pă rinţilor să i sau, după caz, a tutorelui şi cu
autorizarea instanţei de tutelă în a că rei circumscripţie minorul îşi are domiciliul.” Rezultă ,
deci, că numai minorii care au împlinit vâ rsta de 16 ani pot dobâ ndi prin că să torie, în
condiţiile legii, capacitatea deplină de exerciţiu mai înainte de 18 ani.

d) metoda istorică - constă în examinarea condiţiilor şi împrejurărilor de timp şi

context social-istoric în care a fost elaborată acea normă pentru a dezvă lui câ t mai
deplin intenţia legiuitorului în momentul elaboră rii normei.
e) metoda logică - se realizează prin utilizarea şi aplicarea principiilor şi regulilor
logicii la analiza conţinutului şi a formei textului normativ.

Page 2 of 4
-raționamentul “a pari” se întemeiază pe raționamentul că pentru situații identice să se
pronunțe soluții identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Aici avem de-a face cu deducerea unei
reguli pe cale de analogie.
- raționamentul “per a contrario” – Acest argument pleacă de la premisa că în cazul
noțiunilor contradictorii, care se neagă una pe alta, doar una poate fi adevarată, cealaltă
este falsă, o a treia posibilitate nu există.
Potrivit art. 282 C.civ., „viitorii soţi pot conveni să îşi pă streze numele dinaintea
că să toriei, să ia numele orică ruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un
soţ poate să îşi pă streze numele de dinaintea că să toriei, iar celă lalt să poarte numele
lor reunite”; per a contrario, nu este permisă luarea unui nume stră in de numele lor.
- raționamentul “a fortiori” - se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice la un
caz nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea
acelei norme juridice se regă sesc, cu şi mai multă tă rie, în cazul dat.

Spre exemplu, în legă tură cu interpretarea art. 282 C.civ., mai exact, în sprijinul soluţiei că
soţul supravieţuitor are dreptul să poarte numele dobâ ndit prin încheierea căsă toriei şi după
decesul celuilalt soţ, poate fi adus argumentul a fortiori, dedus din art. 383 alin. (1) şi (2)
C.civ.: dacă soţul divorţat, chiar vinovat de desfacerea că să toriei, are posibilitatea să poarte
numele dobâ ndit prin că să torie şi după divorţ, cu atâ t mai mult trebuie să se recunoască
această posibilitate soţului supravieţuitor, a că rui că să torie a încetat prin decesul celuilalt soţ.

- argumentul „a majori ad minus” - „cine poate mai mult poate și mai puțin"
- argumentul „a minori ad minus”, însoțește argumentul a majori ad minus și
semnifică faptul că dacă legea interzice mai puțin, ea interzice implicit și mai mult.
- raționamentul “ad absurdum” - înseamnă stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin
infirmarea tezei care o contrazice.
Adagii latine privind interpretarea logică:
 exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis) (excepţia este de strictă
interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că , ori de câte ori o normă juridică instituie o
excepţie de la regulă , această excepţie nu trebuie extinsă la alte situaţii, pe care norma
juridică respectivă nu le prevede.)
 ubi tex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma
juridică ) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă . De exemplu, art. 92 alin. (1)
C.civ. prevede că „domiciliul minorului care nu a dobâ ndit capacitate deplină de
exerciţiu în condiţiile prevă zute de lege este la pă rinţii să i sau la acela dintre părinţi la
care el locuieşte în mod statornic”; întrucâ t textul foloseşte termenul generic de minori,
nedistingâ nd despre care minori este vorba, înseamnă că el se aplică atâ t minorilor sub
14 ani (fă ră capacitate de exerciţiu), cât şi minorilor între 14 şi 18 ani (care au
capacitate de exerciţiu restrâ nsă ).

Trebuie însă menţionat că această regulă de interpretare nu este absolută , aşa încâ t, în
funcţie de situaţia concretă , se poate ajunge uneori la anumite distincţii,
 actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat (norma juridică trebuie
interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice).

f) metoda analogiei
Atunci cand organul de aplicare, fiind sesizat cu solutionarea unei cauze, nu gă sește o
normă corespunză toare, el face apel fie la o norma asemă nă toare (analogia legis), fie la
principiile de drept (analogia juris).
In dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscută. Aici funcționează
principiul legalită ții incriminarii (nullum crimen sine lege) și principiul legalită ții pedepsei
(nulla poena sine lege). Aceste principii nu-i permit judecă torului să declare noi fapte ca
infracțiuni și nici să stabilească alte pedepse, decâ t cele prevazute expres de legea penală .
Page 3 of 4
 5. Rezultatul interpretării normelor juridice
În funcţie de rezultatul interpretării normelor juridice suntem în prezenţa uneia sau alteia
dintre urmă toarele tipuri de interpretare:
a) Interpretarea literală (ad literam) sau declarativă – organul de aplicare şi de
interpretare constată că formularea textului normei exprimă în mod complet, fidel,
întregul conţinut al raporturilor supuse reglementă rii şi, respectiv, voinţa legiuitorului
cuprinsă în acea normă ; rezultatul acelei interpretă ri coincide cu conţinutul şi forma
textului supus interpretării.
b) Interpretarea extensivă - în urma interpretă rii se stabileşte că prin conţinutul ei
norma este de fapt mai largă decâ t o exprimă formularea ei textuală (formularea
textului este mai restrâ nsă decâ t intenţia reală a legiuitorului, astfel încâ t se ajunge la
concluzia că textul legal interpretat trebuie extins şi la unele situaţii care nu s-ar încadra
în litera lui.)
Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care conţin enumeră ri limitative,
excepţii sau prezumţii, ori cele care restrâ ng exerciţiul unor drepturi civile sau care
prevă d sancţiuni civile, aplicarea acestora prin analogie fiind interzisă (art. 10 C.civ.).
c) Interpretarea restrictivă - prin interpretare se constată că textul legii este mai amplu,
mai larg decâ t conţinutul real pe care îl exprimă. Cu alte cuvinte, prin interpretare se
constată că prin conţinutul ei norma are un înţeles mai restrâ ns decâ t îl sugerează
formularea textului ei (formularea este prea largă faţă de situațiile ce se pot încadra în
text)

6. Situaţii de ilicit în demersul interpretării normelor juridice:

a) abuzul de drept - situaţia în care subiecţii care interpretează şi aplică norma nu-şi exercită
competenţele în acest domeniu cu bună credinţă . Aceasta în sensul că interpretează şi aplică în
mod deliberat „litera” legii în mod restrictiv încă lcâ nd intenţionat „spiritul” ei.
b) frauda la lege - constituie o deformare a procesului de interpretare şi aplicare a normei
juridice, constâ nd în manevra nelegitimă de a ocoli prin artificii aparent permise, consecinţele
unor prevederi legale care nu convin.

Page 4 of 4