Curs nr.

1 - Noţiuni fundamentale de ecologie generală

1.1. Obiectul de studiu al ecologiei
1.2. Noţiunea de sistem. Ierarhia sistemelor biologice

1.1. Obiectul de studiu al ecologiei

Ecologia este o ştiinţă care are drept scop înţelegerea relaţiilor dintre organisme şi
mediul lor. Etimologia: oikos = casă, gospodărie; logos = cuvânt, discurs, ştiinţă.
Noţiunea de ecologie a fost folosită pentru prima dată de naturalistul Ernst Haeckel
(1866) - el considera ecologia ca ,,ştiinţa generală a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor
înconjurător”. Mai târziu susţinea că ecologia trebuie înţeleasă ca ,,suma cunoştinţelor
referitoare la economia naturii”.
După alți autori, avem și alte definiții ale ecologiei, care sunt asemănatoare. Ele pun
accent pe sistemele biologice supraindividuale:
Odum E. (1971)- ,,ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau
grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”;
Stugren B. (1975) ,,ştiinţă a interacţiunilor în sistemele supraindividuale”;
Ricklefs (1976) ,, ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor şi animalelor ca
indivizi, populaţii şi comunităţi vii în interacţiunea acestora cu mediul înconjurător, ca factori
fizici, chimici şi biologici ai acestuia”.
Botnariuc N. (1982) ,,ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei
vii (populaţii, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic”;
Ionescu Al. (1988) –,,ştiinţa relaţiei dintre vieţuitoarele care alcătuiesc o biocenoză şi dintre
acestea şi biotop. Ea studiază fluxul de materie, energie şi informaţie care străbate un ecosistem
bine delimitat”.
Obiectul de studiu al ecologiei este foarte complex. Este reprezentat de cunoaşterea,
înţelegerea şi aplicarea în practică a legilor care determină relaţiile diverselor sisteme biologice
cu toţi factorii de mediu.
După Nicola T. (1982) în abordarea problemelor ecologiei trebuie să avem în vedere
următorii factori care condiţionează evoluţia şi finalitatea ei ca ştiinţă:
- economic – datorită pericolului epuizării resurselor naturale ale mediului;
- tehnico-ştiinţific – în vederea valorificării complexe, eficiente a resurselor;
- ecologic propriu-zis – priveşte echilibrul biologic natură-societate, în condiţiile poluării
globale a mediului înconjurător;
 - social-politic – legat de creşterea demografică, alimentaţie, politică.

Relaţiile ecologiei cu alte discipline

Ecologia este o ştiinţă multidisciplinară. Ea are legături cu celelalte ştiinţe biologice:
fiziologia, morfologia, genetica.
- pentru studiul influenţei factorilor fizici asupra organismelor ecologia se bazează pe
cunoştinţele de climatologie, meteorologie, geografie, pedologie, geologie etc.
- pentru migraţia atomilor elementelor chimice prin ecosistem utilizează date furnizate de
geochimie;
- foloseşte matematica şi informatica în prelucrarea datelor.
Modelarea matematică permite simularea proceselor din natură care se efectuează pe
perioade de timp îndelungate, asigură prognozarea unor acţiuni practice legate de activitatea
umană şi de gospodărire a unor ecosisteme naturale. În practică, modelarea a condus la:
- controlul exploatării raţionale a populaţiei de plante şi animale;
- controlul gradului de poluare a mediului, impurificarea alimentelor şi a apei cu substanţe
toxice şi radioactive;
- elaborarea unor reguli de gospodărire a naturii pe baze ecologice; optimizarea producţiei
de biomasă şi recoltă utilă.

Noţiuni de bază în ecologie

În ecologie, ca de altfel în orice ştiinţă, se folosesc multe noţiuni specifice: sistem,
ecosistem, biotop, biocenoză, biosferă etc. Prezentăm câteva definiţii ale termenilor utilizaţi
frecvent în acest curs:
Sistemul reprezintă ansamblul de elemente identice sau diferite unite între ele prin cele
mai diferite conexiuni, care constituie un întreg organizat ce funcţionează cu o calitate proprie.
Specia este o unitate taxonomică fundamentală a lumii vii. Reprezintă un nivel de
organizare a materiei în care sunt integrate populaţiile provenite din strămoşi comuni, cu aceeaşi
zestre ereditară şi caractere distincte. Speciile sunt izolate reproductiv. Între diferitele ei
populaţii se realizează fluxul de gene.
Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor unui specii, care trăiesc pe un teritoriu bine
delimitat şi care prezintă caractere proprii (sau altfel spus, sistemul alcătuit din indivizi de
origine comună, din aceeaşi specie, care alcătuieşte o unitate funcţională şi reproductivă, ataşată
unui anumit biotop).
 Biotopul (bios = viaţă; topos = loc) – fragment de spaţiu populat şi transformat de
fiinţele vii, caracterizat prin anumite condiţii de mediu. De exemplu, spaţiul ocupat de o pădure.
Habitatul este o parte de biotop plus condiţiile ecologice specifice acestei părţi, condiţii
în care trăieşte o anumită specie sau grup de specii din biocenoză.
Biocenoză (bios = viaţă, koinos = comun); = un sistem de indivizi biologici din diferite
specii ataşaţi unui anumit biotop. În cadrul biocenozei, speciile formează conexiuni elementare
binare numite biosisteme.
Ecosistemul - sistem ecologic supraindividual, alcătuit din biocenoză şi biotop.
Biosfera– ansamblul ecosistemelor de pe planeta noastră. Ea cuprinde un înveliş organic
al scoarţei (materia vie) şi unul anorganic, care este sediul vieţii. Este un sistem ecologic rezultat
din interacţiunea sistemelor biologice şi a celor anorganice din scoarţă (B. Stugren, 1965).
Biosfera se întinde câţiva metrii în profunzimea solului şi până la 6000-10.000 m în atmosferă,
mări şi oceane.
Protecţia mediului înconjurător este asociată adeseori fenomenului de poluare, dar ea
se referă la:
- gospodărirea raţională a resurselor;
- evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii;
- evitarea poluării mediului;
- reconstrucţia ecologică a mediului.
Dezvoltare durabilă = acea dezvoltare care satisface cerinţele prezente fără a
compromite generaţiile viitoare, de a-şi satisface propriile cerinţe.

1.2. Noţiunea de sistem. Ierarhia sistemelor biologice

Sistemul reprezintă ansamblul de elemente identice sau diferite unite între ele prin cele
mai diferite conexiuni, care constituie un întreg organizat ce funcţionează cu o calitate proprie.
Noţiunea de sistem are o mare importanţă pentru ştiinţă. Prin compararea sistemelor se
pot evidenţia unele trăsături comune ale lor, care ne permit înţelegerea mai profundă a modului
în care sunt organizate, cum funcţionează şi care sunt relaţiile dintre ele şi mediul înconjurător.
Din punct de vedere al relaţiilor cu mediul, sistemele au fost clasificate de I. Prigogine
(1955) astfel:
- izolate (care nu presupun nici un fel de schimburi, materiale sau energetice cu mediul
ambiant);
 - închise (acele sisteme în care au loc numai schimburi energetice cu mediul ambiant, fără
a se produce şi schimburi materiale);
- deschise (sistemele care se află în schimb de energie şi substanţă cu mediul).

Stabilirea nivelelor de organizare ale materiei vii este foarte importantă deoarece fiecare
nivel de organizare este caracterizat prin funcţii şi legi caracteristice.
În literatură (vezi Botnariuc, 1967) sunt prezentate diferite feluri de ierarhii ale
sistemelor biologice. Noi ne-am oprit asupra uneia dintre ele. La baza ierarhiei se află
bineînţeles, nivelul atomic şi molecular.
La nivelul de organizare al materiei vii se constată două linii ierarhice: una individuală
(morfofiziologică) care cuprinde sistemele din interiorul organismului - celule, ţesuturi, organe,
organismul şi alta, ierarhia supraindividuală, care cuprinde individul, populaţia, biocenoza,
biomul şi biosfera.
Sistemele din cadrul primei linii ierarhice sunt legate între ele pe căi fiziologice şi
morfologice şi în condiţii normale nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.
În cea de-a doua linie ierarhică, individul biologic reprezintă forma elementară de
existenţă şi organizare a materiei vii. În relaţiile din ierarhia nivelelor de organizare funcţia
principală a indivizilor este reprezentată de metabolism. La nivel populaţional caracteristicile
principale sunt relaţiile interspecifice şi durata de existenţă, care este determinată ecologic şi
este nedefinită.
În cadrul biocenozei, populaţiile îndeplinesc funcţia esenţială de acumulare,
transformare şi transfer de materie, energie şi informaţie. Sistemul de nivel biocenotic cuprinde
totalitatea populaţiilor. Nici o populaţie nu poate trăi izolat mult timp, din cauza diferenţierilor
funcţionale (unele populaţii aparţin producătorilor, altele consumatorilor sau
descompunătorilor). De asemenea, ele îşi desfăşoară activitatea pe fondul condiţiilor abiotice
(a biotopului), deci sunt integrate în structura ecosistemului respectiv. Prin coexistenţa lor, ele
asigură integralitatea biocenozelor şi mecanismele care asigură homeostazia sistemului
biocenotic.
Funcţia caracteristică în ierarhia sistemelor este reprezentată de productivitatea
biologică.