Cultura Plantelor Horticole, Costel Vinatoru

PROGRAMA DE PREGĂTIRE CURS FORMARE PROFESIONALĂ
„CULTURA PLANTELOR HORTICOLE”

Denumirea ocupaţiei: HORTICULTOR
Domeniul ocupaţional: Horticultură
Codul COR al ocupaţiei: 6115.2.1
Autor:
Dr.ing. Costel Vînătoru
1
Cuprins
INTRODUCERE ...........................................................................................................................................4
CULTURA PLANTELOR HORTICOLE ..................................................................................................5
1.Tehnologia de cultivare a speciilor legumicole ....................................................................................5
Pregatirea substratului nutritiv............................................................................................................5
1.2 Executarea semănatului speciilor legumicole în sere înmulţitor şi pe brazde reci ..................10
1.3 Lucrări de îngrijire a răsadurilor ................................................................................................13
1.4 Specii de plante legumicole ...........................................................................................................14
1.4.1. Legumele rădacinoase ...........................................................................................................14
1.4.2. Legumele bulboase.................................................................................................................17
1.4.3. Legumele verdeturi ................................................................................................................20
1.4.4. Legumele din grupa verzei ....................................................................................................21
1.4.5. Legumele bostanoase .............................................................................................................22
1.4.6. Legumele pastaioase ..............................................................................................................23
1.4.7. Legumele solano-fructoase ....................................................................................................25
1.5 Pregătirea terenului şi a seminţei .................................................................................................27
1.6. Construcţii folosite în legumicultura ..........................................................................................28
1.7. Metode şi epoci de semănat ..........................................................................................................30
1.8. Pregătirea terenului şi a materialului biologic de plantat ........................................................32
1.9. Executarea plantatului în câmp şi în spaţii protejate................................................................33
1.10. Lucrări mecanizate de întreţinere a solului în culturile legumicole ......................................35
1.11. Lucrări de îngrijire aplicate plantelor ......................................................................................36
1.12. Recoltarea şi depozitarea produselor legumicole ....................................................................38
Test de evaluare I.1. .......................................................................................................................................40
Tehnologia de cultivare a speciilor floricole ..........................................................................................41
2.1. Pregătirea spațiilor și a substratului nutritiv .............................................................................41
2.2. Materialul biologic de plantare ...................................................................................................45
2.3.Obținerea materialului săditor prin metode vegetative .............................................................46
2.4.Specii de plante floricole ...............................................................................................................55
2.5. Recoltarea și valorificarea speciilor floricole cultivate în câmp și in sere ...............................61
Test de evaluare I.2. .......................................................................................................................................64
3.Tehnologia de cultura a speciilor pomicole ........................................................................................65
3.1.Portaltoii speciilor pomicole .........................................................................................................65
3.2.Principalele soiuri pomicole cultivate în țara noastră ................................................................70
3.3.Fertilizarea si intretinerea solului in plantatiile pomicole .........................................................78
3.3.1.Fertilizarea plantaţiilor pomicole ..........................................................................................78
3.3.2.Lucrările de intreținere a solului...........................................................................................81
3.4.Lucrări de întreținere și formare a coroanei ..............................................................................86
3.5.Tipuri de coroane ...........................................................................................................................87
3.6.Combaterea bolilor și dăunătorilor specifici .............................................................................105
3.7.Recoltarea și păstrarea fructelor ................................................................................................108
3.7.1.Epoca recoltării .....................................................................................................................108
3.7.2.Tehnica recoltării ..................................................................................................................109
3.8. Depozitarea producției pomicole ...............................................................................................112
Test de evaluare I.3. .....................................................................................................................................114
4. Tehnologia de cultivare a viței de vie ...............................................................................................115
4.1. Inființarea și întreținerea plantațiilor de portaltoi ..................................................................115
4.1.1. Intreținerea plantației de portaltoi în primii ani ..............................................................117
4.1.2. Intreținerea plantației de portaltoi aflate în producție ....................................................118
2
4.2. Producerea vițelor altoite în sistem clasic și intensiv ..............................................................121
4.2.1. Obținerea butașilor altoiți ...................................................................................................122
4.2.2. Cultura vițelor altoite în școala de vițe. .............................................................................127
4.2.3.Cultura vițelor altoite în solarii, pe sol ameliorat. .............................................................132
4.2.4. Producerea vițelor la ghivece nutritive ..............................................................................133
4.3. Principalele soiuri de viță de vie cultivate în țara noastră ......................................................134
4.4. Pregătirea terenului în vederea plantării viței de vie ..............................................................143
4.5. Lucrările de îngrijire în plantațiile de vii pe rod .....................................................................146
4.5.1. Lucrările de întreținere din anul I de la plantare .............................................................146
4.5.2. Lucrările de întreținere din anul II de la plantare ...........................................................148
4.5.3. Lucrările de întreținere din anul III de la plantare..........................................................150
4.6. Sisteme și tipuri de tăiere la vița de vie.....................................................................................151
4.6.1. Tăierile de formare ..............................................................................................................153
4.6.2.Tăierile de rodire ..................................................................................................................156
4.7. Metode organoleptice de stabilire a momentului optim de recoltare a strugurilor de vin și
pentru masă ........................................................................................................................................157
4.8. Recoltarea, sortarea, păstrarea și ambalarea strugurilor ......................................................158
Raspunsuri test de evaluare I.1. ...............................................................................................................162
5. Asigurarea calitatii ................................................................................................................................170
6. Lucrul in echipa .....................................................................................................................................175
Test de evaluare I. 6. ....................................................................................................................................176
Test de evaluare finala...............................................................................................................................177
Bibliografie .................................................................................................................................................178
3
INTRODUCERE
Cultivarea plantelor horticole este o îndeletnicire veche a omului. Se poate spune că această
activitate, fiind condiţionată de zone favorabile şi de investiţii mări a contribuit la stabilizarea populaţiei şi
formarea de comunităţi compacte, ceea ce nu se poate spune despre celelalte ramuri ale agriculturii, cultura
mare sau creşterea animalelor. Viţa de vie şi pomii, fiind plante perene, odată plantate l-a obligat pe om să
devină mai stabil, ele rămân pe acelaşi loc 20-30 de ani şi necesită pe lângă o calificare mai înaltă şi un
volum mai mare de investiţii şi de muncă decât cultura mare. În trecut, instruirea meşteşugul acestei
ocupaţii se făcea de la o generaţie la alta în cadrul familiei. În timp însă, de la simplă îndeletnicire
cultivarea plantelor horticole a devenit o adevărată ştiinţă, uneori chiar artă care a impus perfecţionarea
continuă a horticulturilor într-un cadru organizat. Horticultura este una din ramurile principale a
agriculturii care s-a ramificat la rândul său într-un larg evantai de specialităţi, legumicultura, pomicultura,
viticultura şi floricultura.
Aceste ramuri ale horticulturii au creat la rândul lor noi specialităţi şi mai profilate. În timp, prin
contribuţia majoră a cercetării ştiinţifice, specilizarea diviziunii horticulturii s-a adâncit şi mai mult, la
nivel de specie, grup de specii sau activităţi. Din punct de vedere etimologic, denumirea de horticultura
derivă din cuvântul latinesc hortus care înseamnă grădină.
La noi în ţara horticultura are rădăcini adânci, cele mai vechi mărturii care fac referiri la cultivarea
viţei de vie le găsim şi în scrierile cunoscutului poet Ovidiu, exilat la Tomis în anul 8 d. Hr. Mai târziu,
întâlnim mărturii valoroase despre practicarea legumiculturii, pomiculturii şi floriculturii în ţara noastră în
scrierile cunoscutului arhidiacon cărturar din Siria ( Antiohia ), Paul de Alep care a vizitat ţara noastră între
anii 1653-1657.
Mai târziu, că cerinţă a timpurilor moderne, au apărut şi la noi în ţara şcoli horticole, profesionale,
liceale şi universitare. Totodată au apărut şi institutele şi staţiunile de cercetare specializate pe domenii de
bază. Aşa au luat fiinţă în anul 1967 Institutul de Legumicultura de la Vidră, actualmente ICDLF Vidră,
Institutul de Viticultura Valea Călugărească, anul 1950, Institutul de Pomicultura de la Mărăcineni, anul
1967, şi Institutul de Valorificare a Legumelor şi Fructelor Horting, anul 1967.
4
MODULUL I
CULTURA PLANTELOR HORTICOLE
Scopul Unităţii de învăţare nr.I:

Cunoaşterea de către cursanţi a lucrărilor de necesare cultivării plantelor legumicole de la faza de
producere a răsadurilor, lucrările de îngrijire specifice, lucrările de întreţinere şi până la depozitarea
produselor legumicole.
Obiective:
 capacitatea de a executa lucrări de îngrijire a răsadurilor.
 capacitatea de a executa pregătirea terenului şi a semintelor în vederea semănatului.
 capacitatea de a executa lucrarea de plantat a legumelor în câmp şi în spaţii protejate.
 capacitatea de a respecta normele specifice de protecţia muncii privind utilizarea utilajelor
necesare plantării legumelor.
 capacitatea de a executa lucrările mecanizate de întreţinere a solului în culturile legumicole.
 capacitatea de a executa lucrări de îngrijire cu caracacter general şi special aplicate culturilor
legumicole.
 capacitatea de a respecta normele specifice de protecţia muncii privind utilizarea maşinilor,
utilajelor şi substanţelor chimice.
 capacitatea de a executa pregătirea spaţiilor pentru depozitarea de produse legumicole.
1.Tehnologia de cultivare a speciilor legumicole
1.1 Pregătirea substratului nutritiv
Obţinerea de producţii mari, timpurii, de calitate superioară şi la costuri scăzute sunt principalele
elemente ce condiţionează eficienta în legumicultura.
Producerea de răsaduri prezintă următoarele avantaje:
 Dirijarea factorilor de vegetaţie în perioada de creştere şi dezvoltare a plantelor;
 Obţinerea de producţii timpurii şi extratimpurii;
 Eşalonarea producţiei prin plantarea etapizată a legumelor;
 Asigurarea unui material sănătos şi liber de boli şi dăunători;
Substratul nutritiv joacă un rol important în obţinerea răsadurilor de bună calitate, de aceea este necesar
ca acesta să întrunească următoarele caracteristici: să aibă o structură corespunzătoare pentru a asigura
schimbul de gaze cu atmosfera, să fie afânat, cu o porozitate mare (peste 75%), permeabil, cu o capacitate
mare de reţinere a apei, bogat în elemente nutritive, cu un conţinut de săruri solubile de maxim 0,85 g/100
g, un pH corespunzător cerinţelor speciei la care se produce răsadul şi o capacitate de tamponare ridicată.
Un substrat bun nu trebuie să fie liber de microorganisme fitopatogene.
5
Astfel de substraturi se obţin prin amestecarea multor componente de natură organică şi anorganică.
Astfel, principalele componente folosite în producerea răsadurilor sunt:
Turba, care întruneşte toate calităţile necesare obţinerii unor răsaduri de calitate, având putere
mare de absorbţie, structura foarte afânata şi conţinut ridicat de substanţe organice, fiind totodată liberă de
boli şi dăunători. Turba trebuie să aibă un pH cuprins între 6 şi 6,5.
Turba
Pământul de ţelina provine din stratul superficial de sol, din terenuri inerbate cu graminee şi
leguminoase perene, este destul de bogat în substanţe nutritive, favorabil dezvoltării sistemului radicular şi
liber de boli şi dăunători. Însă, acesta nu este la fel de afânat ca şi turba, creând dificultăţi în ceea ce
priveşte recoltarea şi transportul. Brazdele de 10-12 cm grosime, recoltate de pe terenuri înţelenite, se
aşază în platform de descompunere înalte de 1 m care se udă periodic şi se întorc de cel puţin o dată în
timpul verii.
Fig. 2. Pamant de telina
Mraniţa provine din descompunerea avansată a biocombustibilului în platform de fermentaţie

timp de 1-2 ani sau din biocombustibilul care a fost folosit în paturile calde din răsadniţe, solăria şi ulterior
a fost descompus în platform special timp de 6 luni. Este un pământ bogat, de aceea reprezintă principal
component care asigură baza de nutritive a răsadurilor. Acest substrat însă prezintă dezavantajul că poarta
germenii unor boli şi dăunători, recomandându-se sterilizarea înainte de folosire.
6
Fig. 3. Mranita
Pământul de grădină se recoltează de pe terenurile bine fertilizate pe care au fost cultivate legume
însă poate transmite foarte uşor bolile şi dăunătorii specifici plantelor legumicole.
Pământul de frunze rezultă din descompunerea frunzelor diferitelor specii de arbori. Este un
pământ uşor, afânat, destul de bogat în substanţe nutritive şi fără germeni de boli şi dăunători.
Compostul forestier provine din coajă şi aşchiile de lemn rezultate din prelurarea primară a
trunchiurilor de conifere. După mărunţirea grosieră şi compostarea în condiţii de umiditate ridicată şi adaos
de îngrăşăminte chimice cu azot, rezultă un material cu reacţie uşor acidă.
Compostul gospodăresc este folosit pe scară mai redusă, în fermele private familiale, unde se
obţine prin fermentarea controlată a tuturor resturilor organice din gospodărie.
Nisipul poate fi folosit în pregătirea substratului nutritiv pentru a-i îmbunătăţi proprietăţile fizice.
Perlitul este un component inert din punct de vedere chimic, provine din tratarea rocilor vulcanice
cu temperaturi foarte mari (700°C) la care apa conţinută în mineral se evaporă rezultând particule
granulare spongioase. Este un material uşor, cu porozitate ridicată (80%), capacitate mică de reţinere a apei
(34%), pH neutru, capacitate de tamponare nulă. Perlitul nu conţine elemente nutritive nici germeni de
agenţi patogeni. Se foloseşte în pregătirea amestecurilor nutritive cărora le îmbunătăţeşte proprietăţile
fizice, mai ales porozitatea şi permeabilitatea
Perlit
Îngrăşămintele minerale se adăugă de obicei la pregătirea substratului, proporţia lor depinzând de

cerinţele fiecărei specii legumicole.
7
Stabilirea proporţiilor în care diferitele materiale intra în alcătuirea amestecului nutritiv este foarte
importantă deoarece reflectă direct calitatea răsadurilor obţinute. La alcătuirea substratului trebuie să se
ţină cont de compoziţia chimică a diferitelor componente şi de pretenţiile speciei la care se produce
răsadul..
Tabelul 1.1.1.
Starea chimica si continutul mineral al componentelor amestecului nutritiv
Component pH mg/100 g
NO4 NH4 P2O5 K2O
Turba neagra 7.2-8.4 10-20 - - 10-12
Turba rosie 4.0-5.4 4-6 1.0-1.5 0.5 4-7
Mranita 7.8-8.0 40-60 1.0-1.5 6-10 200-250
Pamant de telina 6.5 20-30 - 1.2 8-10
Gunoi de grajd 5.8 20-22 1.0-1.3 2.45 40-60
Nisip 9.0 - - - -
Amestec de turba:mranita:nisip= 50:25:25 6.1-7.0 30-40 - 20-30 40-60
Tehnologiile moderne de producere a răsadurilor se bazează pe folosirea substarturilor inerte care

au rol de suport pentru plante, că sursa de elemente nutritive fiind folosite soluţii nutritive care sunt
distribuite automatizat. Se foloseşte ca substrat vată minerală cunoscută sub denumirea de Grodan.
Vata minerala
8
Cultura de tomate pe suport inert de vata minerala
Acest material inert a fost folosit pentru prima dată în 1970 în Danemarca, a fost experimentat cu
bune rezultate de către Sholto Douglas (1972) sub formă de ghivece mici introduse cu baza în soluţie
nutritivă care ajungea la plante prin capilaritate. În present, pentru producerea răsadurilor, Grodan se
livrează sub formă de cuburi de diferite dimensiuni.
O atenţie deosebită trebuie acordată substraturilor care se utilizează la confecţionarea ghivecelor
nutritive tip „Jiffy-pots”, „Strip-pots” sau „Paper-pots”.
Jiffy pots
Pe baza rezultatelor experienţelor efectuate în ţara noastră, pentru confecţionarea ghivecelor

nutritive se recomandă un amestec format din trei părţi mraniţă şi o parte pământ. În ultimul timp o largă
răspândire capătă ghivecele jiffy-pot şi strips-pot, al cărui perete permite trecerea rădăcinilor plantelor.
Compoziţia Jiffy-potului este următoarea: 70-75% turbă de Sphagnum, bogat în humus, 20-23% material
de legătură (celuloză din fibre de lemn de pin) şi 2-3% substanţe nutritive uşor solubile (uree). Ghivecele
Jiffy-pot se umplu cu pământ la nivelul superior al pereţilor, iar udatul se execută numai în limita saturării
pereţilor. În interiorul pereţilor se formează un sistem radicular ramificat, iar, după plantare, rădăcinile
străpung pereţii şi împânzesc cu uşurinţă solul.
Câteva reţete folosite la pregătirea substratului de cultură pentru principalele specii legumicole
cultivate prin răsad:
 La tomate timpurii substratul poate fi format din 2 părţi ţelina, 1 parte turba, 1 parte nisip, 0,5 kg
superfosfat şi 0,1-0,2 kg sulfat de potasiu la fiecare m³ de amestec.
 La castraveţi substratul trebuie să conţină 1 parte ţelina, 2 părţi turba şi o parte gunoi de grajd.
 La ardei se recomanda 3 părţi turba şi o parte mraniţa sau 2 părţi mraniţa , 1 parte turba şi o parte
ţelină.
Pregătirea propriu-zisă a amestecurilor necesita cernerea, mărunţirea, dezinfecţia şi omogenizarea
în funcţie de volumul de amestec, acestea efectunadu-se manual sau mecanizat. Amestecarea
componentelor se face toamna sau primăvara devreme. Amestecarea se face pe platforme curăţate, tasate
9
chiar betonate sau asfaltate. După mărunţire şi cernere, componentele amestecului măsurate în volume
conform reţetei stabilite se răstoarnă pe platformă, în straturi succesive şi se amesteca până la
omogenizare.
Amestecarea componentelor pentru obtinerea substratului nutritiv
Se pot adăuga îngrăşăminte chimice, amendamente sau alte substanţe necesare îmbunatăţirii stării
fizice sau chimice a substraturilor nutritive.
Dezinfecţia amestecurilor nutritive este obligatorie înainte de folosirea acestora în vederea
prevenirii transmiterii de germeni de boli şi dăunători. Dezinfecţia se poate face termic sau chimic.
Introducerea amestecurilor nutritive în spaţiile de producere a răsadurilor se face cu câteva zile
înaintea folosirii iar grosimea stratului diferă cu tipul construcţiei şi destinaţia de folosire a amestecului
astfel:
- Pentru semănatul des urmat de repicat, stratul de amestec nutritiv trebuie să aibă grosimea de 5-6
cm, dacă se aşază în sera şi 8-10 cm dacă se aşază în răsadniţa încălzită cu biocombustibil;
- Pentru semănatul rar sau repicatul în strat, grosimea stratului de amestec trebuie să fie de 12-15 cm.
1.2 Executarea semănatului speciilor legumicole în sere înmulţitor şi pe brazde reci
În producţie se întâlnesc cele mai variate şi ingenioase construcţii pentru cultivarea legumelor în
funcţie de mărimea şi complexitatea exploataţiilor legumicole.
Serele înmulţitor sunt construcţii de tip industrial, cu scheletul din oţel profilat, acoperite cu geam
la care sistemul de încălzire este superior serelor de producţie.
Brazdele reci sunt suprafeţe de cultura în aer liber la care substratul de producere a răsadurilor este
realizat prin incorporarea de materie organică a terenurilor existente sau prin adăugarea de amestec nutritiv
special constituit în platforme. Acestea folosesc ca sursa de energie numai energia solară fără protejare
specială.
Semănatul se efectuează cu seminţe de calitate şi dezinfectate, respecatand norma caracteristică
fiecărei specii. Lucrarea de semănat necesită repartizarea uniformă a seminţelor în substratul de producere
şi acoperirea seminţelor cu amestec nutritiv care să permită menţinerea umidităţii optime în substrat şi să
protejeze seminţele împotriva insolaţiei directe.
Seminţele folosite trebuie să provină din soiuri omologate sau hibrizi recomandate pentru categoria
de cultură solicitată.
Pregătirea seminţelor pentru semănat necesită o serie de măsuri pentru asigurarea unei germinări
optime astfel:
 umectarea- introducerea seminţelor în apă pentru hidratare şi accelerarea germinării.
 stratificarea asigura uniformizarea germinării seminţelor. Se poate face cu pământ umectat
sau nisip după care se seamănă în sol reavăn sau cu o udare după semănat.
 dezinfecţia se face cu scopul prevenirii şi combaterii unor boli şi dăunători care pot fi
transmise prin seminţe. Se foloseşte tratarea termică sau chimică a seminţelor.
10
 drajarea- înglobarea seminţelor într-un amestec organo-mineral pentru mărirea volumului
lor şi asigurarea unei mediu nutritiv mai bun şi umiditate constantă.
În scopul repartizării uniforme a seminţelor şi al asigurării suprafeţei nutritive optime pentru
tinerele plante este indicată semănarea manuală în rânduri realizate cu marcator de lemn cu muchia ascuţită
şi care să realizeze adâncimi liniare de 0,5 cm. Seminţele se repartizează pe rând la 1,5-2 cm distanta şi se
acoperă cu aceeaşi categorie de amestec nutritiv în grosime de 0,8- 1 cm.
Semănatul pe pat nutritiv se efectuează în sere înmulţitor sau răsadniţe unde se aşterne folia de
polietilena peste care se aşază amestecul de pământ într un strat gros de 5-10 cm. Sămânţa distribuită pe
rânduri se acoperă cu un strat nutritiv de 0,5 cm, se udă, se tasează uşor şi apoi se acoperă cu folie de
polietilenă.
Semanatul pe pat nutritiv
Semănatul în lădiţe se practică mult în sere, pentru a utiliza căldura registrelor de încălzire şi
pentru uşurinţă de transport în vederea repicatului. Se folosesc lădiţe de lemn, de plastic, de diferite
dimensiuni. Semănatul se poate face prin împrăştiere sau în rânduri distanţate le 3-4 cm.
Semănatul direct în ghivece sau cuburi nutritive se execută manual, punând 1-2 seminţe în
fiecare cub sau ghiveci, se acoperă cu strat nutritiv, se udă moderat şi se acoperă cu polietilenă. Acest mod
de semănat se practică în general la speciile care suporta greu repicatul cum sunt: castraveţii, dovleceii şi
pepenii galbeni.
Semanatul in ghivece
11
Semănatul în palete alveolare. În acest sistem răsadurile se produc fără repicat, sunt uniforme,
sănătoase, viguroase, nealungite şi se pot planta manual sau mecanizat.
Paletele sunt confecţionate din material plastic expandat, rigid, au dimensiuni de 40-60 cm şi sunt
uşor de manevrat. Alveolele au forma tronconica şi dimensiuni variabile: diametrul la baza de 2-3-4 cm,
adâncimea de 3-3,5-4 cm. Ţinând seama de dimensiunile alveolelor, acestea pot fi în număr de 600-260-
150 la o paletă, ceea ce asigură obţinerea de 2400-1040-600 răsaduri la m². Această metodă prezintă
numeroase avantaje comparativ cu metodele clasice de producere a răsadurilor, şi anume: economie de
spaţiu, scăderea cantităţii de substrat, scurtarea timpului de producere a răsadurilor cu 10-15 zile.
Semanatul in palete alveolare
Indiferent de varianta de semănat adoptată, substratul de cultură trebuie să aibă o temperatură

cuprinsă între 20 şi 24ºC şi umiditate suficientă, condiţie absolut necesară unei germinări rapide a
seminţelor.
Perioadele de semănat diferă în funcţie de specia legumicolă şi tipul de cultură astfel:
Tabelul 1.2.1.
Perioadele de semanat la principalele culturi legumicole infiintate prin rasad

-date orientative-
Cultura Data semanatului Varsta rasadului la

plantare
I. Culturi in sera
Tomate ciclul I 2 oct.-15.oct 60-65 zile
Tomate ciclul II 1 iun-15 iun. 40-45 zile
Ardei gras cicl. I 1 sept.-10 sept 70-80 zile
Ardei gras cicl. II 1 mai- 10 mai 50-55 zile
Vinete ciclul I 20 oct.-30 oct. 55-60 zile
Vinete ciclul II 10 iul- 20 iul. 35-45 zile
II. Culturi in solarii
Varza 1 ian.-10 ian. 55-60 zile
Conopida timpurie 20 ian.-20 feb. 55-60 zile
Conopida toamna 5 iun.-15 iulie 55-60 zile
Tomate timpurii 15 feb.-20 feb. In sere 45-50 zile
inmultitor
Ardei gras 5 feb.-10 feb- in sere 55-60 zile

inmultitor
12
Vinete 5 feb.- 10 feb. 50-55 zile
Salata 20 ian.- 25 ian. 40-45 zile
III. Culturi in camp
Varza timpurie 10 ian.-20 ian. 55-60 zile
Tomate timpurii 1 mart.-6 martie 40-45 zile
Tomate vara 20 mart.-25 martie 45-50 zile
Ardei gras 25 feb.-28 feb. 55-60 zile
Ardei gogosar si kapia 5 mart.-11 mart. 50-55 zile
Vinete 16 feb.-16 mart. 55-60 zile
1.3 Lucrări de îngrijire a răsadurilor
Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor încep imediat după semănat şi durează până la data
plantarii la locul definitiv. În toată această perioadă se execută lucrări care urmăresc dirijarea factorilor de
vegetaţie la care se adăugă tratamente fitosanitare, cu substanţe regulatoare de creştere şi călirea. Aceste
lucrări sunt aplicate diferenţiat cu spaţiul de producere a răsadurilor, specia şi faza de vegetaţie.
Principalii factori de vegetaţie care sunt totodată interdependenţi şi de care se ţine cont sunt:
Lumina, factor decisiv în obţinerea unor răsaduri de calitate, toate speciile legumicole fiind
exigente şi manifestându-se prin etiolarea răsadurilor la o intensitate scăzută a luminii. Astfel, în perioada
februarie-mai, când are loc producerea răsadurilor la principalele specii legumicole, se asigura condiţii
optime de lumină prin orientarea corectă a construcţiilor în funcţie de punctele cardinale, folosirea de
instalaţii cu iluminare artificială, asigurarea densităţii optime a răsadurilor, răritul ghivecelor.
În perioada mai-iunie este necesară umbrirea pentru reducerea excesului de lumină.
Temperatura se dirijează în funcţie de specie şi faza de vegetaţie, corelându-se permanent cu
intensitatea luminii. La temperaturi mici răsărirea întârzie în timp ce depăşirea nivelului optim determina o
răsărire rapidă însă se obţin plante debilitate şi sensibile la boli. De asemenea temperatură substratului
influenţează procentul de germinare al seminţelor. Se recomanda astfel temperaturi optime de 24ºC pentru
tomate şi ardei, 26ºC pentru vinete şi 32ºC pentru castraveţi.
Timp de 4-6 zile după răsărire plantele au nevoie de mai puţină căldură pentru a nu se alungi apoi
această trebuie să crească treptat pentru a asigura creşterea şi înrădăcinarea corespunzătoare plantelor. Cu
6-8 zile până la plantare însă, tremperatura trebuie din nou scăzută asigurându-se astfel „călirea”
răsadurilor.
Umiditatea atmosferică se va menţine moderată prin aerisire iar cea din sol se dirijează în funcţie
de fenofaza. Atunci când răsadurile sunt mici, se udă mai rar iar pe măsură ce se încălzeşte, udările se
efectuează mai des şi cu cantităţi mai mari de apă. Excesul de umiditate poate provoca îngălbenirea şi
deprecierea răsadurilor.
Aerisirea este o lucrare de îngrijire ce trebuie efectuată zilnic, cu scopul dirijării concentraţiei de
CO2 din spaţiul protejat şi totodată pentru menţinerea temperaturii şi umidităţii optime.
Nutriţia plantelor joacă un rol decisiv în obţinerea de răsaduri viguroase, cu creştere şi dezvoltare
echilibrată. Asigurarea necesarului de substanţe nutritive se face prin dozarea componentelor în amestecul
de pământ şi prin fertilizări suplimentare, faziale, cu îngrăşăminte chimice şi mai rar cu îngrăşăminte
organice. Se aplică în general 2-4 fertilizări în perioada de la repicat la plantarea răsadurilor, folosindu-se
soluţii cu concentraţie slabă. Că îngrăşăminte chimice se folosesc azotatul de amoniu, superfosfatul, sarea
potasica sau îngrăşămintele complexe.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o lucrare obligatorie deoarece în spaţiile în care se
produc răsadurile se creează condiţii ce favorizează apariţia şi dezvoltarea agenţilor patogeni.
13
În afară măsurilor de dezinfecţie a seminţelor, substratului şi scheletului construcţiei, sunt necesare
tratamente la sol şi foliare pe tot parcursul perioadei de la semănat la plantare. Se pot aplica şi tratamente
termice şi chimice.
Igiena culturală joacă un rol major în menţinerea stării de sănătate optime a răsadurilor, şoarecii şi
coropişniţele producând pagube însemnate tinerelor plăntuţe. Pentru combaterea acestora se pot folosi
momeli toxice.
Combaterea buruienilor se face preventiv prin dezinfecţia termică sau chimică a materialelor
organice folosite la pregătirea substratului nutritiv, prin plivitul manual şi prin erbicidare.
Călirea răsadurilor se aplică la cele pentru culturile timpurii, având în vedere că în câmp acestea
vor întâlni condiţii total diferite decât cele în care au fost produse. Lucrarea începe cu 6-10 zile înainte de
plantare şi constă în reducerea treptată a udărilor şi creşterea numărului de aerisiri.
Mişcarea răsadurilor se aplică de regulă la răsadurile care sunt produse în palete alveolare şi se
face atunci când plantele tind să crească excesiv (etiolare). Păleţii sunt mişcaţi de la locul iniţial prin
eliminarea primilor paleţi din capul brazdei şi amânarea succesivă a acestora, primii paleţi ajungând în
capătul opus al brazdei. Prin mişcare se asigura reducerea creşterii rădăcinilor ce au pătruns în sol şi odată
cu aceasta se realizează şi fortificarea răsadului reducându-se ritmul de creştere. Lucrarea se face
obligatoriu la răsadurile produse la palet alveolar cu 7-10 zile înainte de plantare care plantele să nu sufere
în momentul plantarii. Imediat după mişcare, răsadurile se udă pentru prevenirea ofilirii acestora. În cazul
în care timpul nu permite plantarea la locul defnitiv, mişcarea se repeta pentru a păstra nedepreciat răsadul.
Tratamentele cu substanţe bioactive se aplică cu succes pentru accelerarea sau inhibiarea creşterii
răsadurilor. Dintre produsele cu efect retardant se folosesc frecvent: Cycocel iar dintre cele stimulatoare:
Radistim, Atonik,etc.
Dacă plantele dau semne de creştere necorespunzătoare că ritm şi coloraţie a aparatului foliar se vor
controla nivelul umidităţii din substrat completând deficitul când este cazul prin udări repetate şi cu
cantotati moderate sau prin aerisirea puternică în cazul unui exces de umiditate.
Aspectul frunzelor mici de culoare albăstrie şi tulpinilor violacei se poate explica prin temperaturi
scăzute sau deficit în aprovizionarea plantelor cu fosfor.
1.4 Specii de plante legumicole
1.4.1. Legumele rădacinoase
Din această grupa fac parte : morcovul, păstarnacul, pătrunjelul, ridichile, sfecla roşie şi ţelină.
Speciile din această grupă se remarcă prin rezistenţă sporită la temperaturi scăzute şi cerinţe moderate faţă
de umiditate. Sunt plante bienale. În primul an formeaza rădăcini iar în al doilea an tulpini, flori şi seminţe.
În afară de ţelina, culturile se înfiinţează prin semănat direct în câmp. În primele faze după semănat,
răsărirea şi creşterea întârzie. Reacţionează nefavorabil la fertilizarea cu îngrăşăminte organice în anul de
cultură. Rădăcinile se păstrează bine peste iarnă în stare proaspătă în afară de ridichi.
Rădacinoasele urmează, în asolament, după tomate sau varza. Prefera soluri uşoare sau mijlocii,
profunde, suficient de bogate în humus, bine pregătite. Fertilizarea în anul culturii provoacă ramificarea
rădăcinilor. Excepţie face ţelina la care fertilizarea cu îngrăşăminte organice se aplică odată cu arătura de
toamnă.
Semănatul se poate face primăvara devreme în prima jumătate a lunii martie pe teren modelat sau
nemodelat.
Că lucrări speciale aplicate la cultura rădacinoaselor sunt: tăvălugitul după semant, răritul de 2-3
ori. Recoltarea se face manual sau semimecanizat, când rădăcinile au ajuns la dimensiunile caracteristice
14
soiului cultivat. La recoltatul semimecanizat, rădăcinile se dislocă cu maşini speciale şi apoi se adună
manual.
Morcovul
 Denumirea stiinţifică: Daucus carota L. conv sativus ;

 Familia botanică: Fam. Apiaceae (Umbelliferae);
 Morcovul este o plantă bienală care formează în primul
an o rădăcină pivotantă şi o rozeta bogată de frunze, iar
în anul al doilea formează tulpina floriferă, florile şi
fructele.;
 Partea comestibilă a morcovului o reprezintă rădăcina
care se consumă atât în stare proaspătă, cât şi preparată
în diverse moduri coaptă, gătită sote, murată,
deshidratată, congelată, sau sub formă de suc.;
 Morcovul este o specie puţin pretenţioasă la căldură. Temperatura minimă de germinare este de 3-
4° C, dar în aceste condiții răsărirea va fi dificilă (aproximativ 20-25 de zile), la temperatura optima
de germinare de 20-22°C plantele răsar în aproximativ 10-15 zile. Temperatura optimă de creştere și
formare a părții comestibile este de 18 – 20°C. ;
 Morcovul are cerinţe moderate faţă de lumină, dar pentru obținerea unor producții mari și de calitate
se recomandă să se evite umbrirea, mai ales în perioada îngroşării rădăcinii, deoarece în lipsa
luminii se depun mai puţine substanţe de rezervă în partea comestibilă.;
 Înfiinţarea culturii se realizeaza prin semănat direct în câmp. Pentru infiintarea culturii timpurii,
terenul se pregateste si se modeleaza din toamna pentru a se putea realiza semanatul in timp optim:
primavara foarte devreme (martie-aprilie);
 Se poate semăna după schema cu 3 sau 4 rânduri pe brazdă . Distanţa între plante pe rând este de 4-5
cm.
 Combaterea buruienilor se poate realiza cu usurinta deoarece specie prezinta toleranta ridicata la
erbicide.
 Pentru infiintarea culturii trebuie sa se tina cont de soiul ales deoarece acestea au grupa de maturare
diferita.
Schema de semanat la morcov
15
Păstârnacul
 Denumirea stiinţifică: Pastinaca sativa L. conv. hortensis

 Familia botanică: Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
 Păstârnacul este o plantă bienală care formează în primul an rădăcina
pivotantă și rozeta de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă, florile
şi fructele.
 Lucrarile de ingrijire trebuie realizate folosindu-se echipamente de
protectie deoarece aparatul foliar secreta substante puternic iritante
provocand alergii
 De la păstârnac se folosesc rădăcinile care au un gust plăcut și o aromă specific ele fiind utilizate
pentru prepararea unor mâncăruri şi a unor conserve.
 Combaterea buruienilor se poate realiza cu usurinta deoarece specie prezinta toleranta ridicata la
erbicide.
 Păstârnacul este o specie cu cerințe reduse față de temperatură chiar rezistentă la ger, plantele mature
pot rămâne peste iarnă afară în teren.
 Se seamănă primăvara foarte devreme, folosind norma de sămânţă de 6-8 kg/ha,in functie de procentul
de germinare, la adâncimea de 1-2 cm, două rânduri pe brazdă la 35 cm între ele, pe rând se va asigura
o distanţă dintre plante de 10-12 cm.
Ţelina pentru rădăcină
 Denumirea stiinţifică: Apium graveolens L. var. rapaceum

 Familia botanică: Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
 Ţelina este o plantă bienală care formează în primul an
rădăcina pivotantă și rozeta de frunze, iar în anul al doilea
tulpina floriferă, florile şi fructele.
 Rădăcinile de ţelină se folosesc la prepararea unor salate, la
diferite mâncăruri, se murează sau se poate păstra peste
iarnă.
 Temperatura minimă pentru încolţirea seminţelor este 2-
3°C, temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 16-21°C, chiar dacă plantele tinere în faza de
răsad suportă temperaturi de –3 – 5° C rădăcinile tuberizate nu rezistă la temperaturi sub 0oC, ceea ce
impune recoltarea rădăcinilor înainte de îngheţ.
 Înfiinţarea culturii de ţelină în ţara noastră, la momentul actual, se face numai prin răsad, deoarece lipsa
unor semănători de precizie și terenurile îmburuienate împiedică efectuarea semănatului mecanizat a
unor seminţe foarte mici.
 Pentru obținerea rasadurilor se seamănă la sfârşitul lunii februarie în răsadniţe calde sau semicalde sau
în luna martie în răsadniţe reci, 2–3g seminţe/m2.
 Un răsad bun de plantat trebuie să aibă 45-55 zile iar înainte de plantare răsadul se sortează, se
fasonează şi se mocirlesc rădăcinile. Plantarea se face introducând răsadul în sol până la nivelul
coletului nu mai adânc deoarece este împiedicată tuberizarea. (fig. 13)
16
 Pe teren nemodelat se poate planta în rânduri echidistante la 40-50 cm între rânduri şi 25-30 cm pe
rând.
Schema de plantare la ţelină pe teren modelat

Ridichile
 Denumirea stiinţifică: Ridichea de lună - Raphanus sativus L.

conv. radicula Pers.
 Ridichea de vară şi ridichea de iarnă - Raphanus sativus L. conv.
niger Mill
 Familia botanică: Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
 Deoarece au perioadă de vegetație scurtă ridichile de lună pot fi
cultivate cu suces atat în spațiile protejate cât și în camp, iar ridichile de vară și cele de iarnă pot fi
cultivate în camp prin semănat direct.
 Partea comestibilă la ridichile de lună provine din îngroşare hipocotilului, iar la ridichile de vară şi de
iarnă din epicotil, hipocotil şi rădăcina propriuzisă.
 Ridichile sunt specii puțin pretențioase la temperatură. Minima de germinare a semințelor este de 2-3o
C. Temperatura optimă de vegetaţie este de 15-18oC. Dacă sunt bine călite plantele rezistă la
temperaturi negative de -3 - 6oC pentru o perioadă de timp.
 Ridichile de lună se cultivă în câmp şi în spaţii protejate.
 Semănatul se face eşalonat, primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe teren, de la sfârşitul lunii
februarie, ultima perioadă de semănat trebuie să fie 5-10 aprilie.
 Semănatul se face în benzi de 6 rânduri la 15 cm între rânduri, iar între benzi distanţa este de 40 cm.
Adâncimea de semănat 1,5-2cm. Pentru un hectar de cultură se folosesc 12-15 kg de sămânţă.
 Pentru cultura de toamnă a ridichilor de lună semănatul se face la sfârşitul lunii august şi începutul
lunii septembrie.
 Ridichile de vară se seamănă de la sfârşitul lunii martie până la sfârşitul lunii iunie sau jumătatea
lunii iulie la o densitate de 210 -350 mii plante/ha, folosind 10-12 kg sămânţă/ha
 Ridichea de iarnă se seamănă la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, după verdeţuri timpurii,
leguminoase pentru consum, cartofi timpurii, mazăre sau fasole verde.
1.4.2. Legumele bulboase
Din această grupa fac parte : ceapă, prazul şi usturoiul. Aparţin aceluiaşi gen Alium din familia
Liliaceae. Prezintă rezistenta bună la frig. Au un miros caracteristic datorită conţinutului ridicat de uleiuri
eterice cu efect bactericid şi antiseptic. Părţile vegetative ce se consuma sunt: tulpina falsă, frunzele şi
bulbul. Sunt plante bienale cât şi trienale. Necesită o pregătire foarte bună a terenului pe care se cultivă
deoarece au un sistem radicular slab dezvoltat, care nu pătrunde adânc în sol.
17
Ceapa comună
 Denumirea stiinţifică: Allium cepa L.

 Familia botanică: Fam. Alliaceae (Liliaceae)
 În condiţiile din ţara noastră ceapa comună este bienală
(cultura prin semănat direct şi prin răsad).
 Partea comestibilă a cepei este reprezentată de bulbii săi,
care se folosesc pentru consum proaspăt, în salate şi
mâncăruri, sau pentru conserve.
 Ceapa este o specie puțin pretențioasă față de temperatură, fiind foarte bine adaptată zonei temperate.
Minima de germinare a seminţelor este de 3-4o C cu un optim de 18 şi 20 oC. Bine înrădăcinată ceapa
rezistă la temperaturi de -8o C.
 Ceapa se cultivă pe terenuri uşoare, fertile, cu capacitate bună de reţinere a apei, bine drenate, cu
expoziţie favorabilă şi cu grad scăzut de îmburuienare
 Ceapa comună se cultivă în câmp pentru obţinerea bulbilor destinaţi consumului prin: semănat direct
(ceaclama); prin arpagic; prin răsad (ceapa de apă).
 Daca se seamănă direct primăvara devreme sau in ferestrele iernii se va avea în vedere pregătirea unui
pat germinativ foarte bun prin mărunţire imediat ce se poate intra pe teren. La semănatul cu SUP 21
norma de semănat este de 6 kg/ha, iar la semănatul de precizie se utilizează o cantitate de seminţe de
3,5-4 kg/ha.
 Tehnologia de cultură pentru ceapa din arpagic necesită doi ani deoarece în primul an are loc
producerea arpagicului şi în anul următor producerea bulbilor pentru consum.
 Toamna se pregateste terenul iar semănatul arpagicului se face imediat ce se poate intra pe teren la
începutul lunii martie.
 Recoltarea arpagicului începe în luna iulie când se observă uscarea vârfului frunzelor. Pentru a grăbi
maturarea bulbililor cultura se poate tăvălugi pentru a opri creșterea. Plantele se smulg cu mâna şi se
lasă 2 – 3 zile să se usuce, în brazde, la soare. Pe suprafețe mari recoltarea se poate face și mecanizat.
 Arpagicul sortat se păstrează la temperaturi de –2 +2° C sau 18-20° C. Temperaturile dintre aceste
intervale favorizează apariţia tulpinilor florifere în număr mare.
 Se poate planta arpagicul chiar din toamna caz în care se continuă cu mărunțirea terenului și pregătirea
pentru plantare la data de 1-10 octombrie.
 Dacă se va planta primăvara imediat ce se poate intra pe teren se fertilizează cu 150 kg/ha azotat de
amoniu, se erbicidează pe suprafeţe mari şi se mărunţeşte terenul cu grapa cu discuri.
 Plantarea se face cât mai devreme, imediat ce vremea permite acest lucru (prima decadă a lunii martie).
 Pe teren modelat se plantează mecanizat în benzi de 4 rânduri (la 25 cm între rânduri) şi la 3-4 cm între
plante pe rând, realizând densitatea de 700-900 mii plante/ha. Se foloseşte o cantitate de 600 – 800 kg
arpagic calitatea I-a.
 Pentru înfiinţarea culturii prin rasad la ceapa de apa este necesară producerea de răsaduri. Acestea se
produc prin semănat pe brazde reci în câmp, în decada a doua a lunii martie utilizând 3,5 – 4 kg
seminţe pentru obţinerea răsadurilor necesare plantării unui hectar de cultură.
 Recoltarea bulbilor se efectuează la începutul lunii septembrie iar după recoltare se recomandă uscarea
bulbilor la soare, fasonarea pentru îndepărtarea frunzelor și a rădăcinilor, sortarea și apoi depozitarea în
18
vederea păstrării doar a bulbilor bine uscaţi, fără vătămări şi cu o stare fitosanitară foarte bună, pentru a
se reduce pierderile.
Usturoiul
 Denumirea stiinţifică: Allium sativum L. ssp. vulgare

 La noi din ţară usturoiul se comportă ca plantă anuală (nu formează
tulpini florifere, flori şi seminţe), deși în zonele de origine este plantă
perenă.
 Usturoiul se cultivă pentru bulbii săi, tulpina falsă şi frunzele verzi
care se consumă în stare proaspătă sau se utilizează pentru
condimentarea unor mâncăruri sau conserve. Se poate industrializa prin deshidratare, liofilizare sau se
transformă în pastă.
 Usturoiul este o plantă cu o rezistenţă mai mare la temperaturi scăzute faţă de ceapă. Temperatura
minimă de vegetaţie a bulbilor este 3-4 oC, optima 18-20 oC, dacă sunt bine înrădăcinate plantele de
usturoi pot rezista și până la -25 oC.
 Usturoiul se cultivă în țara noastră în câmp prin plantare de bulbili.
 Dacă plantarea se realizează toamna terenul se mărunţeşte imediat cu grapa cu discuri iar plantarea
bulbililor se va face obligatoriu în luna octombrie, pentru ca plantele să fie bine înrădăcinate până la
instalarea îngheţului.
 Plantarea de primăvară se va face în luna martie alegând ca material de înmulţire doar bulbii sănătoşi,
neinfectaţi cu nematozi. Cantitatea necesară de bulbili este de 400 - 1000 kg/ha în funcţie de mărimea
celor care se folosesc la plantare.
 Adâncimea de plantare este de 5 cm toamna şi 3-4 cm primăvara.
Prazul
 Denumirea stiinţifică: Allium porrum L

 La noi în ţară prazul se comportă ca specie bienală.
 Prazul este o plantă cu cerințe moderate față de
temperatură. Temperatura minimă de germinare a
seminţelor este de 3-5o C, iar temperatura optimă de
vegetație fiind 18-20oC.
 În prezent, în ţara noastră prazul se cultivă în câmp prin
plantare de răsad şi prin semănat direct dacă nu există pericolul înburuienării culturii.
 Înființarea culturii prin semănat se face ca la ceapa ceaclama în intervalul 20 martie 10 aprilie utilizând
aproximativ 6-8 kg de sămânță pentru 1 ha.
 Răsadul se produce pe brazde reci în câmp sau în solarii neîncălzite prin semănat la sfârşitul lunii
martie sau prima decadă a lunii aprilie, folosind 2,5-3 kg de sămânţă pentru a produce răsad necesar
plantării unui hectar de cultură.
19
 Plantarea la praz se face decada a treia a lunii mai sau prima decadă a lunii iunie, după schema de la
ceapă de apă, distanţa între plante pe rând fiind însă de 12-15 cm.
1.4.3. Legumele verdeturi
Din această grupa fac parte: salată şi spanacul. Sunt plante rezistente la frig, cu o perioadă de
vegetaţie scurtă, de la care se consuma frunzele. Se pot cultiva în câmp deschis, în răsadniţe, adăposturi
temporare şi în sere. Se pretează pentru realizarea de culturi succesive şi asociate cu legumele din grupa
vrazoaselor, solanaceelor şi cucurbitaceelor.
Salată se cultivă prin răsad, mai rar prin semănat direct în câmp. În vederea producerii răsadului,
epoca cea mai bună pentru semănat este cuprinsă itre sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie iar
pentru plantat începutul lui octombrie.
Când răsadurile au 2-3 frunze se plantează la locul definitiv pe teren uşor, bine pregătit, ferit de
vânt. În timpul iernii, cultură se poate acoperi cu paie, frunze care se îndepărtează în primăvară.
Spanacul este o plantă anuală foarte rezistentă la frig putându-se cultiva în sezonul rece în câmp
deschis. Tot în această grupă se cuprind şi loboda, sfecla de Frunze, pătrunjelul pentru Frunze şi ţelină
pentru frunze.
Spanacul
 Denumirea stiinţifică: Spinacia oleracea

 Familia botanică: Fam Chenopodiaceae
 Spanacul este o specie puțin pretenţioasă la căldură,
temperatura minimă de germinare a semințelor este 2-3°C,
optima pentru creștere și dezvoltare fiind însă de 13-18°C.
 Spanacul se poate cultiva atât în câmp cât şi în spaţii
protejate şi forţate.
 Având o perioadă scurtă de vegetaţie se pretează foarte
bine la culturi succesive cultura putând fi realizată
primavara foarte devreme sau în ultima vreme se practică tot mai mult înfiinţarea culturii din
toamnă pentru recoltare primăvara cât mai devreme.
Salata
 Familia botanică: Fam Compositae

 Denumirea stiinţifică: Salata de căpăţână – Lactuca
sativa – var. Capitata
 Salata este o plantă rezistentă la temperaturi scăzute şi
care vegetează bine la 16-20°C. Temperatura minimă de
germinare a seminţelor 2-3 °C, rezistă bine la -4-5 °C,
plantele călite până la -18 °C.
 Faţă de intensitatea luminii – pretenţii moderate în
20
condiţii de zi lungă înfloresc. Salata în condiţii de lumina redusă face un foliaj bogat şi căpăţâni mari,
poate suporta și umbrirea.
 Pentru culturile care se înfiinţează toamna sau primăvara foarte devreme se va executa şi modelarea
terenului în straturi înălţate la 104 cm la coronament.
 Înfiinţarea culturii se poate face în câmp prin semănat direct sau prin plantare de răsad.
 Dacă se înfiinţează culturile prin plantare de răsaduri, răsadul trebuie să fie viguros, vârsta răsadului la
pălantare 25-30 zile, uniform dezvoltat şi sănatos.
1.4.4. Legumele din grupa verzei
Din aceasta grupa fac parte varza, conopida si gulia. Sunt plante bienale apartinand familiei
Cruciferae, rezista bine la frig, suportand temperaturi de pana la -4…- 5ºC. Au pretentii ridicate fata de
umiditate, desi prezinta un sistem radicular bine dezvoltat.
Varza albă de căpăţână
 Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. capitata L. forma

alba Lam.D.C.
 Varza albă este o plantă bienală, în primul an formează rozeta de
frunze, tulpina falsă și partea comestibilă (căpățâna) iar în anul al
II-lea tulpinile florifere, florile și semințele.
 Rădăcina la varza semănată direct în câmp este pivotantă ajungând până la lungimea de până la 150
cm.
 Varza are pretenţii scăzute faţă de regimul de temperatură, fiind o plantă rezistentă la frig. Procesul de
germinare a seminţelor începe la 3-4C, dar temperatura optimă de încolţire a seminţelor este de 18-
20C.
 În faza de răsad, temperatura optimă este de 10-12C, iar dacă sunt călite la 3C, timp de 7-8 zile,
răsadurile pot suporta, după plantarea în câmp, temperaturi negative de până la -10C iar toamna în
câmp căpăţânile bine formate pot rezista până la – 8 0C.
 Cerinţele faţă de lumină sunt mari, varza fiind plantă de zi lungă. În condiţii de luminozitate redusă
asimilatele sunt limitate şi utilizate pentru creşterea frunzelor.
 Datorită existenței unor cultivaruri cu perioade diferite de vegetație se pot obține producții din câmp
prin înființarea de culturi timpurii, de vară și de toamnă.
 Pentru producerea răsadului semănatul se execută în perioada 20 ianuarie – 5 februarie în răsadniţe
sau sere înmulţitor, astfel ca plantele să aibă vârsta de 35-40 zile în momentul în care vor fi plantate la
locul definitiv.
 Pentru 1 ha de cultură sunt necesare 300-350 g seminţe.
 Pentru infiintarea culturii in primavara, pregătirea terenului se face din toamnă
 înfiinţarea culturii de varză de vară şi de toamnă se face prin semănat direct în câmp.
 La varza de toamnă cultura se poate înființa și prin semănat direct în câmp mai ales dacă terenul nu
este foarte înburuienat, dar cele mai mari suprafețe în țara noastră se înființează tot prin plantare de
răsad.
 Răsadul se produce pe straturi amenajate în câmp.
21
 Pregătirea terenului se face din toamnă cand se aplică fertilizarea de bază și arătura apoi în primăvară
se continuă lucrările pentru cultura premergătoare. Înainte de plantarea verzei se scot resturile
vegetale de la planta premergătoare iar terenul se mărunțește și se poate modela în straturi.
 Pentru producerea răsadului se seamănă în intervalul 25 februarie-15 martie, în răsadniţe semicalde, o
cantitate de 350 g de seminţe pentru producerea răsadului necesar plantării unui hectar de cultură.
Conopidă
 Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. botrytis L.

subvar. cauliflora D.C.
 Conopida este o plantă bienală dar în țara noastră este
tratată ca plantă anuală ea reușind să formeze semințe în
primul an.
 Este mai pretenţioasă la temperatură faţă de celelalte brasicaceae, temperatura optimă de germinare a
seminţelor fiind de 18-20 °C, iar temperatura optimă în timpul formării căpăţânii 14-18 °C
 Faţă de lumină pretenţiile sunt mari în faza de răsad, în perioada formării căpăţânii cerinţele se reduc,
plantele necesitând umbrirea pentru ca partea comestibilă să nu se deprecieze prin înflorit.
 Cultura timpurie se face numai cu plantare de răsad.
 Producerea răsadurilor se face în sere înmulţitor sau răsadniţe calde, semănând în intervalul 20.0.1 –
10.2, 300-350 g seminţe pentru înfiinţarea unui hectar de cultură.
 Plantarea se face la 15-20 martie, cu răsad în vârstă de 40-45 de zile, în rânduri la 70 cm între ele şi la
30 cm între plante pe rând, la aceeaşi adâncime la care plantele au fost repicate.
 Pregătirea terenului şi producerea răsadului pentru toamnă se face ca la varza alba pentru toamna.
Plantarea se face în intervalul 20 iunie – 1 iulie, la plantare răsadul se mocirleşte şi se fasonează.
1.4.5. Legumele bostanoase
Din această grupa fac parte legume din familia Cucurbitaceae: castravetii, dovlecelul şi pepenii,
fiind plante anuale cu tulpina târâtoare. Acestea au cerinţe ridicate faţă de temperature din sol şi aer.
Castravetele se cultivă în câmp prin semănat în cultura timpurie cât şi prin răsad în teren protejat.
Semănatul direct în câmp are loc în prima jumătate a lunii mai, astfel că plantele să răsară după
îngheţurile târzii de primăvară. Pentru cultura în sere şi solarii, răsadul se produce în epoci diferite, iar
plantarea lui se efectuează la aproximativ 60 de zile de la semănat.
Dintre lucrările cu caracter special pentru această specie amitim:
-ciupitul pentru favorizarea formării lăstarilor de ordin superior, pe care apar flori femele.;
-bilonatul, pentru a favoriza apariţia rădăcinilor adventive;
-palisarea plantelor.
22
Castravetele
 Denumirea stiinţifică: Cucumis sativus L.

 Familia botanică: Fam. Cucurbitaceae
 castravetele este o plantă anuală, erbacee.
 Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 15 - 16
o
C, iar optima pentru creştere şi dezvoltare 25-30oC
 Castravetele este plantă de zi scurtă, dar pretenţioasă la
intensitatea luminoasă.
 Castravetele prezinta mai multe cultivaruri: tip cornichon, cu
fruct semilung si cu fruct lung
 În sere, se cultivă numai hibrizi F1, ginoici cu fructificare partenocarpică.
 În câmp, castraveţii pot fi cultivaţi în cultură timpurie, de vară şi de toamnă.
 Producerea răsadului se face prin semănat direct în cuburi sau ghivece nutritive, folosind câte o
sămânţă în fiecare ghiveci. La data plantării răsadurile trebuie să aibă vârsta de 35-40 de zile. Plantarea
se face în prima decadă a lunii mai, pe teren modelat sau nemodelat, se plantează în rânduri la 80 cm
între ele iar pe rând la 40 cm.
Pentru cultura de vara se înființează prin semănat direct în câmp în timp ce la cultura pe spalieri se
practică producerea răsadului.
 Semănatul pentru cultura de vară se face la sfârşitul lunii aprilie sau în prima decadă a lunii mai. Se
seamănă două rânduri pe coronament, la 60-70 cm între rânduri.
 Pentru cultura de toamna Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp, folosind cultivaruri de
tip cornichon cu perioadă scurtă de vegetație.
 Se seamănă în prima jumătate a lunii iunie folosind 5-6 kg/ha de sămânţă pentru un hectar de cultură,
la 70 cm între rânduri și 20-25 cm între plante pe rând realizând densități de 57-70mii plante/ha.
Pepenele verde
 Denumirea stiinţifică: Citrullus lanatus (Thunb.) Mansf.

 Familia botanică: Fam. Cucurbitaceae
 pepenele verde este o plantă erbacee anuală.
 Pepenele verde este o plantă pretenţioasă la temperatură. Temperatura
minimă de germinare a seminţelor este de 14- 15°C, iar cea optimă
pentru creştere şi dezvoltare este de 25-30°C. La 15°C procesele
fiziologice sunt mult încetinite.
 Este o specie rezistentă la secetă datorită sistemului radicular bine dezvoltat. Dacă în perioada formării
şi creşterii fructelor se aplică 2-3 udări producţia creşte foarte mult
 Se seamănă în aprilie-mai, când temperatura în sol este de 15°C, în teren modelat la 1,40 m, un rând pe
mijlocul brazdei, la adâncimea de 3-4 cm.
1.4.6. Legumele pastaioase
Din această grupa fac parte mazărea, fasolea, bamele, bobul. Acestea sunt plante anuale. Fasolea
prezintă cerinţe ridicate faţă de căldură în timp ce mazărea se poate cultiva şi la temperature mai scăzute.
23
Acestea îmbogăţesc solul în azot prin nodozităţile care se formează pe rădăcini, fiind bune premergătoare
în asolament pentru legumele mari consumatoare de substanţe nutritive.
Mazărea de grădină se cultivă prin semănat direct în câmp, fasolea de grădină se poate cultiva prin
semănat în câmp sau pe teren protejat cu folie şi în sere.semănatul se face mai târziu , 20-25 aprilie sau la
începutul lunii mai în zonele nordice. La fasolea urcătoare, plantele trebuiesc pălişate. Recoltarea se face
când păstăile au ajuns la maturitatea de consum, de 2-3 ori pe săptămână, ceea ce stimulează formarea de
noi păstăi.
Bobul este puţin pretenţios faţă de căldură, suporta bine îngheţurile de primăvară. Cultură se
înfiinţează prin semănat primăvara timpuriu.
Mazărea de grădină
 Denumirea stiinţifică: Pisum sativum L

 Familia botanică: Fam. Fabaceae (Papilionaceae)
 Mazărea este o planta ierboasă, anuală
 Mazărea de gradină poate fi consumată sub formă de
păstăi (înainte de formarea seminţelor) dar în special ca
seminţe verzi, în preparate culinare sau conservată prin:
pasteurizare, congelare sau deshidratare.
 Mazărea este o plantă de climat temperat şi umed, care are cerinţe moderate faţă de căldură.
Temperaturile minime de germinaţie sunt de 1-2°C la soiurile zaharate şi 4-6 °C la soiurile amidonoase
 Faţă de lumină, mazărea are cerinţe moderate, fiind o plantă de zi lungă. În condiţii de zi scurtă (mai
puţin de 8-10 ore), mazărea nu înfloreşte.
 Cultura de mazăre pentru producerea de boabe verzi se înființează exclusiv prin semănat direct în
câmp. În condiţiile climatice specifice ţării noastre se pot executa două tipuri de cultură: cultura de
primăvară şi cultura de toamnă.
 Semănatul se execută primăvara cât mai timpuriu când în sol temperatura ajunge la 4-5°C și are
tendințe de creștere, ultima epocă de semănat fiind însă 1-2 aprilie.
Fasolea de grădină
 Denumirea stiinţifică: Phaseolus vulgaris L

 Familia botanică: Fam. Fabaceae (Papilionaceae)
 Prezinta cultivaruri de doua tipuri: cu crestere nedeterminata sau
urcatoare si cu crestere determinata sau pitica.
 Fasolea este o specie pretenţioasă la temperatură. Minima de
germinare a seminţelor este 8-12 °C, iar optima 25°C
 Umiditatea solului trebuie să fie 60-70% din capacitatea de
câmp pentru apă, fazele critice fiind la germinarea seminţelor, la
înflorire şi la legarea păstăilor.
 La fasolea pitică însămânţarea se face în rânduri la 40 cm între ele şi la 4-5 cm pe rând, folosind 80-
150 kg de sămânţă la hectar, funcţie de mărimea boabelor.
 La fasolea urcătoare este necesar instalarea unui sistem de susținere.
24
 La fasolea urcatoare semănatul se face în rânduri la 20 cm de o parte și de alta a spalierului. Densitatea
este de 70-90 mii plante/ha.
1.4.7. Legumele solano-fructoase
Din această grupa fac parte tomatele, vinetele şi ardeiul. Tomatele şi ardeiul sunt originare din
America iar vinetele din India şi Birmania. Sunt plante anuale, pretenţioase la căldură, din această cauză
cultivându-se prin răsad.
Tomatele ocupă primul loc în cultura legumelor, se cultivă pe tot parcursul anului: cultura timpurie
în câmp, cultura de vara-toamna, cultura protejată în solăria şi în sere. Răsadul se obţine în sere înmulţitor
sau în răsadniţe şi se plantează manual sau mecanizat între 15-25 aprilie, chiar în prima decadă a lunii mai.
Tomatele cu creştere nedeterminată necesită palisarea. Se efectuează lucrări special: copilitul şi cârnitul.
Mai rar se practică şi cultura tomatelor prin semănat direct în câmp, pentru industrializare.
Ardeiul se cultivă prin răsad atât în câmp cât şi în sere şi solăria. Producerea răsadului se face în
răsadniţe şi sere înmulţitor. Plantarea răsadurilor în câmp se face manual sau mecanizat între 25 aprilie- 20
mai. Că lucrări special de îngrijire: udarea imediat după plantare. La formarea fructelor se udă şi se
fertilizează, ardeiul reacţionând foarte bine la fertilizarea faziala. Recoltarea se face în iulie şi continuă
până la căderea brumelor. Cultura ardeiului în sera se face mai ales pentru ardeiul gras şi iute.
Vinetele se cultivă prin răsad în câmp, sere solarii. Răsadurile se plantează în câmp între 5 şi 20
mai.
Cartoful timpuriu se preteaza la cultura extratimpurie si timpurie pentru a scoate cartofi pe piata in
lunile mai-iulie.
Tomatele
 Denumirea stiinţifică: Solanum lycopersicum L.,

Lycopersicum esculentum Mill, Lycopersicum lycopersicum
Karst.
 Familia botanică: Fam. Solanaceae
 Deşi în ţara de origine sunt plante perene, tomatele, în
condiţiile climatice ale ţării noastre se comport ca plante
anuale
 tomatele sunt plante termofile. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 10°C, optima
fiind de 24°C.
 Pentru cultura tomatelor in camp, pregatirea terenului incepe din toamna, Răsadurile se produc în sere
înmulţitor, sere acoperite cu materiale plastice încălzite sau răsadniţe calde. Semănatul se face cu 45-55
zile înainte de plantare, în mod obişnuit între 20 februarie şi 1 martie, folosind 250 -300g sămânţă
pentru producerea răsadului pentru un hectar cultură comercială.
 Plantarea în câmp se face când pericolul brumelor târzii a trecut iar temperatura ajunge la 12°C şi are
tendințe de creștere.
 Cultura de si de toamna se infiinteaza prin producerea de rasaduri
 Plantarea se face în câmp când temperatura ajunge la 12ºC, la începutul lunii mai în zonele favorabile.
Cele mai tardive plantări se fac până la 1-2 iunie.
 Distanțele de plantare vor fi corelate cu modul în care se va realiza susținerea plantelor. Dacă plantele
nu vor fi palisate se va planta la 60 cm între rânduri și 30 cm între plante pe rând, realizând densitatea
de 55 mii plante la hectar.
25
 Pentru cultura de tomate semănate direct în câmp se aleg terenuri bine nivelate, cu un grad redus de
îmburuienare, bogate în humus.Aceasta se practica in special pentru tomatele de industrializare.
Plantarea tomatelor pe straturi înălțate la 94 cm
Ardeiul
 Denumirea stiinţifică: Capsicum annuum L

 În țara de origine ardeiul este plantă perenă, dar la noi se
comportă ca plantă anuală.
 Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 14 –
15° C, iar cea optimă de 25 – 28° C.
 Ardeiul are pretenţii ridicate faţă de lumină, necesitând pentru creștere și dezvoltare un minim de 5000
lucşi sub această limită plantele au o creștere vegetativă necorespunzătoare iar fructificarea este mult
întârziată.
 În câmp ardeiul se cultivă prin răsad, dar s-a încercat și cultura prin semănat direct, care are șanse de
reușită în zonele foarte favorabile și unde terenurile nu sunt îmburuienate.
 Pregătirea terenului în vederea înfiinţării culturilor de ardei în câmp se realizează prin lucrări de
toamnă şi lucrări de primăvară.
 Producerea răsadurilor de ardei se face în sere înmulţitor, răsadniţe calde sau solarii încălzite.
 Se seamănă întâi ardeiul gras pentru cultura timpurie în perioada 20 - 25 II, urmează ardeiul gras pentru
culturile obişnuite de vară, în perioada 25 II - 15 III şi apoi ardeiul lung şi gogoşar pentru culturile
târzii în perioada 5 – 20 III.
26
Vinetele
 Denumirea stiinţifică: Solanum melongena L

 Vinetele au pretenţii ridicate faţă de căldură, ele au
nevoie de o temperatură minimă de germinare de
14-15º C, iar temperatura optimă de germinare este
de 27-30º C.
 Înființarea culturilor în câmp se face prin plantare de răsad.
 Pentru producerea răsadului se seamănă în intervalul 25 februarie-10 martie utilizând 0,8-1 kg
de sămânță pentru răsadul necesar plantării unui hectar de cultură.
 În sere cultura se practică cultura în ciclul I iarnă –vară (ianuarie-februarie) până în iulie, mai
rar în ciclul prelungit primăvară –toamna (februarie-septembrie)
 Se plantează 3 rânduri pe o travee la 110 cm între rânduri şi 45-50 cm între plante pe rând,
densitatea de 18-21 mii plante /ha.
1.5 Pregătirea terenului şi a seminţei
Pe lângă condiţionarea sortarea seminţelor este necesar ca înainte de semănat să se facă tratarea
acestora. Lucrarea are drept scop distrugerea agenţilor patogeni ce produc boli care se transmit prin
intermediul seminţei. Dezinfecţie se paote face prin mijloace fizice sau chimice.
Printre măsurile de pregătire a seminţelor pentru semănat se include şi umectarea acestora. Aceasta
constă în ţinerea seminţelor în apă la temperaturi de 15-18ºC timp de 2 ore la ridichi, salată, 12 ore la
mazăre, 18 ore la castraveţi, pepeni, 48 ore la mărar, pătrunjel sau 72 la ceapă, ţelina, spanac în scopul de a
stimula încolţirea lor. După umectare, seminţele se întind în straturi subţiri pentru a se zvânta şi apoi se
seamănă întotdeauna în pământ cu suficientă umiditate.
Seminţele mici de legume (morcov, pătrunjel, salată, etc.) pentru a putea fi semănate uniform, se
pot amesteca cu un balast oarecare ( pământ mărunţit, rumeguş). În acelaşi scop, poate fi folosită la
semănat şi sămânţa drajata.
La pregătirea terenului în vederea semănatului este foarte importantă distanţă între rânduri care
diferă de la specie la specie. speciile legumicole cu un sistem radicular redus, cum sunt ceapă, salată,
morcovii, ridichile, având nevoie de un spaţiu de nutriţie mai restrâns, se pot semăna la 30-45 cm. plantele
cu frunze mari, plantele târâtoare cum sunt pepenii galbeni, dovleceii, castraveţii, necesită distanţe mai
mari 1,2-1,5 m şi chiar mai mult. Cea mai uzuală distanţă între rânduri pentru majoritatea speciilor
legumicole este de 60-75 cm.
Primăvara, imediat ce pământul s-a zvântat şi poate fi lucrat, spre a evita formarea crustei, se
execută o lucrare cu combinatorul şi grapa a arăturilor făcute din toamnă. În cazul solurilor grele ca şi
atunci când iarna a fost geroasă şi cu puţină zăpadă, încât bolovanii nu au fost mărunţiţi, este nevoie ca
arătura de toamnă să fie lucrată în primăvara cu cultivatorul urmat de o grapă. Dacă solul a ieşit din iarnă
mărunţit şip rea afânat se lucrează mai întâi cu tăvălugul cu suprafaţa netedă urmat de o grapă uşoară.
Pentru legumele care se seamănă sau se plantează târziu ( tomate, ardei, vinete, fasole) arătura se
lucrează primăvara cu grapa. Lucrarea se repetă de câte ori este nevoie până la momentul semănatului sau
plantatului. Prima lucrare cu combinatorul se face la adâncimea de 10-12 cm, a doua la 8-10 cm, iar ultima
la adâncimea de semănat.
Dacă terenul este ocupat cu culturi timpurii de legume, pregătirea terenului constă în îndepărtarea
resturilor acestor culturi, după care se face o arătură superficială urmată de grapa. Cu cel puţin două
27
săptămâni înainte de însămânţare terenul grăpat şi nivelat se modelează în brazde ridicate cu lăţimea de 94
cm, mărginite de rigole pentru conducerea apei de irigat cu lăţimea de 46 cm.
Pentru înfiinţarea culturilor în timpul verii terenul se curăţa de resturile culturilor anterioare, se ara
la 20-25 cm adâncime şi se aplică îngrăşăminte organice sau chimice. Se grăpează imediat după arătura şi
se modelează în brazde ridicate, dacă este cazul.
În cazul semănaturilor şi plantarilor de toamnă, pregătirea patului germinativ este condiţionată de
momentul eliberării terenului de culturile de bază. În cazul în care planta premergătoare a părăsite devreme
terenul, se face distrugerea resturilor vegetale cu grapa cu discuri şi arătura adâncă care se grăpează
imediat. Concomitent cu arătura adâncă se face şi fertilizarea de bază corespunzător cerinţelor speciei ce
urmează a fi cultivate. Apoi se face modelarea terenului în brazde ridicate.
În cazul în care semănatul de toamnă întârzie pe terenurile nemodelate , dacă solul prinde crusta
sau apar buruieni, se lucrează cu grapa cu discuri reglată la adâncimea de 5-6 cm.
În cazul în care planta premergătoare este o cultură tarziea atunci pregătirea patului germinativ
începe prin distrugerea resturilor vegetale a culturii premergătoare, aplicarea îngrăşămintelor de bază,
arătura adâncă şi grăparea acesteia în aceeaşi zi. După aceasta se face modelarea terenului în braze
ridicate. Dacă s-a întârziat prea mult cu aceste lucrări, încât nu avem timpul necesar să aşteptăm ca
pământul arăt să se aşeze, arătura se lucrează cu un tăvălug, care pe lângă fărâmiţarea bolovanilor asigura
şi o nivelare a solului, urmat de o grapă după care se face imediat însămânţarea. În aceste condiţii se
renunţa la modelarea solului în brazde ridicate.
1.6. Construcţii folosite în legumicultura
În producţie se folosesc cele mai variate şi ingenioase construcţii rezultate din folosirea
posibilităţilor existente şi modernizărilor premise de resursele economice ale producătorilor.
În principal, sistemele constructive se raportează la folosirea următoarelor construcţii, spaţii şi
amenajări:
Sere inmultitor- construcţii de tip industrial, cu scheletul de oţel profilat, galvanizat, cu
deschiderea de 3200 mm sau 6400 mm acoperite cu geam, la care sistemul de încălzire este asigurat de
conducte de oţel pentru agentul termic (apă sau abur).
Inmultitoare individuale- de tip gospodăresc, construite din profile de oţel sau lemn, executate la
suprafaţa solului său semingropate prevăzute cu parapet de cultură şi alei de circulaţie. Sursa de căldură
poate fi asigurată tehnic prin vehicularea de agent termic prin conducte montate sub parapeţii de cultură şi
în aer, fie prin arderea directă a resurselor energetice (cărbune, lemn, resturi vegetale) şi conducerea
căldurii prin cotloane sau burlane.
Sere individuale acoperite cu sticlă, furnizate că sere reci, cu deschiderea de 6000 mm. acest tip
constructive poate fi exploatat ca atare pentru producerea răsadurilor necesare la culturile de vara-toamna
sau cu amenajare pe pat biocombustibil pentru a fi folosite ca spaţii calde utilizate la producerea
răsadurilor pentru culturile timpurii.
Solariile – construcţii cu caracter permanent şi acoperire temporară cu folie de polietilena pe
perioada de producţie. În exploatarea acestora pentru producerea răsadurilor au fost practicate sisteme de
asigurarea energiei termice prin conducte şi centrale termice. În exploataţiile individuale se pot întâlni
variante constructive ale acestui sistem atât în ceea ce priveşte deschiderea şi înălţimea acestora,
materialele utilizate, numărul traveilor.
Solariile tip tunel proiectate şi executate iniţial cu deschiderea de 5400 mm şi înălţimea de 2700 mm sunt
practic, constituite din arcade sub formă de semicercuri fixate la bază şi unite între ele la coamă.
Avantajele acestui system constau în bilanţul energetic superior solariilor în două pante, evitarea colectării
interioare a apei pluviale, închiderea şi deschiderea uşoară a acestora. Pot fi folosite pentru repicarea
răsadurilor sau semănatul rar în cazul culturilor de vara-toamna.
28
Solar tip tunel inalt I.C.D.L.F. Vidra
Solar individual tip S.C.D.L. Buzau
Tunelele joase sunt construcţii mobile, cu schelet de susţinere din cele mai variate materiale, otel-
beton, lemn, mase plastice, sub formă de arcade solidarizate prin sârme sau sfoară, legate de-a lungul
tunelului şi acoperite cu folie de polietilenă. În aceste tunele se pot asigura lucrările de repicare a
răsadurilor sau chiar pentru semănatul culturilor timpurii.
Răsadniţe cu o pantă constituite din tocuri de lemn acoperite cu rame. Acoperirea ramelor se poate
face cu geam sau cu folie de polietilenă. Dispunerea acestui tip de răsadniţa se face est-vest pentru a
expune razele solare cât mai aproape de 90º favorizând astfel încălzirea spaţiului şi amestecului din tocul
de răsadniţa.
Răsadniţa cu două pante este constituită din aceleaşi material ca şi cea cu o pantă dar pe centru sunt
prevăzute cu stâlpi şi coama de susţinere pentru cele două rânduri de rame ale răsadniţei.
Răsadniţele pot fi cu încălzire biologică, sistem ce are la baza procesele fermentative a materiei
organice sub substratul folosit ca biocombustibil, reactive cu caracter exoterm ce asigură temperatura
substratului şi cu încălzire tehnică, acestea folosind ca sursă energetică radiaţia termică a conductelor
prevăzute în substratul de cultură.
După poziţia faţă de nivelul solului sunt:
 răsadniţe de suprafata- la care patul biocombustibil, tocurile şi ramele sunt în totalitate
superioare cotei zero a terenului. Avantajele acestora fiind eliberarea terenului după
încheierea producerii răsadurilor iar părţile constructive pot fi protejate şi păstrate pentru
următorul an.
 răsadniţe ingropate- constructiii la care scheletul este amplasat la nivelul solului dar sursa
de energie este inferioară cotei zero a terenului. Avantajul acesteia ar fi economia de
energie rezultată din biocombustibil.
29
În funcţie de nivelul termic asigurat sunt:
 Răsadniţe calde- construcţii ce asigură în substrat temperaturi de peste 22ºC asigurând astfel
producerea de răsaduri pentru întreaga gamă de culture termofile
 Răsadniţe semicalde- cu destinaţia repicării răsadurilor sau semănării culturilor timpurii din câmp
la care nivelul temperaturilor să nu mai coboare sub 14-16ºC în timpul ciclului de producţie.
 Răsadniţe reci- însă acest sistem constructiv asigura nivele convenabile de temperature în adăpost
rin efectul de seră al ramelor de acoperire şi se folosesc la repicarea răsadurilor pentru culturile de
vara-toamna sau semănatul rar al acestora fără a mai fi replicate.
o După gradul de ocupare al terenului, răsadniţele şi construcţiile se clasifica în:
 Construcţii mobile- acestea pot fi în totalitate retrase după locul ce l-au ocupat în perioada
producerii răsadurilor şi cuprind în general răsadniţele de suprafaţă cu o pantă şi încălzire cu
biocombustibil.
 Construcţii stabile- răsadniţele cu tocuri de zidărie cu una sau două pante, de suprafaţă sau
îngropate şi în totalitate cu încălzire tehnică.
Sere S.C.D.L. Buzau
1.7. Metode şi epoci de semănat
Epoca de semănat direct în câmp a legumelor este în funcţie de zona de cultură, durata
sezonului de lucru, posibilităţile de mecanizare a lucrării, ca şi de momentul când trebuie obţinută
recolta. Ea se stabileşte în funcţie de temperature minimă necesară încolţirii seminţelor precum şi
de capacitatea plantelor de a rezista după răsărire la schimbările de temperatură.
Temperatura necesară germinării seminţelor de legume este foarte variată de la o specie la
alta. În general seminţele au un minim de 4-5ºC pentru germinare , 10-25ºC fiind însă temperatura
optimă.
Epoca de semănat în câmp este diferită de la specie la specie şi variază în funcţie de zona de
cultură, de condiţiile de climă ale anului respective, scopul culturii şi sistemele de cultură folosite.
În ceea ce priveşte zona de cultură şi condiţiile climatice, cultivatorii trebuie să cunoască
perioadele de apariţie a ultimilor îngheţuri distrugătoare din primăvara, primele brume şi îngheţuri
de toamnă.
Scopul culturii influenţează epoca de semănat în sensul că pentru obţinerea de producţii
timpurii în primăvară, unele legume (spanac, salata) se seamănă din toamnă, altele în preajma iernii
( salată, loboda, mărar, morcov).
Ca şi metode de semănat, semănatul direct în câmp se face prin împrăştiere, în rânduri
(simple, echidistante, duble şi benzi) şi în cuiburi.
Semănatul prin împrăştiere se execută manual şi numai pe suprafeţe foarte mici.
Repartizarea seminţelor se face însă neuniform şi la adâncimi diferite. Această metodă se foloseşte
30
în special la răsadniţe şi în câmp numai la unele specii de plante condimentare ( mărar, cimbru,
pătrunjel) care ocupa suprafeţe restrânse de teren.
Semănatul în rânduri se face manual sau mecanizat. Manual se seamănă pe suprafeţe mici
folosindu-se marcatoare, care deschid şi şanţuri pentru semănat pe care se distribuie cât mai
uniform posibil seminţele, după care şănţuleţele sunt acoperite cu pământ. Această tehnică este
folosită la morcov, sfecla roşie, ridichi de lună, spanac.
Pe suprafeţe mai mari, semănatul legumelor direct în câmp se face mecanizat cu diferite
tipuri de maşini. Dacă se cunosc bine anumite caracteristici ale răsăririi seminţelor de legume,
însămânţarea poate fi executată simultan cu deschiderea şanţurilor, aplicarea de îngrăşăminte, etc.
semănatul mecanizat se poate face în rânduri simple ( mazăre, fasole, rădacinoase), în rânduri duble
( rădacinoase, ceapă) sau în benzi de 3-5 rânduri (fasole, ceapă). Semănatul în rânduri duble sau în
benzi oferă posibilităţi mai mari pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi uşurează foarte mult
recoltatul la fasole şi mazăre.
Semănatul în cuiburi se poate practica la speciile care au nevoie de distanţe mari între
rânduri şi pe rând ( castraveţi, pepeni, dovlecei ).
Folosirea benzilor preinsamantate este o metodă practicată la speciile care necesită răritul.
Se folosesc benzi îngustate de hârtie care conţin seminţele aşezate la distanţe corespunzătoare
specie pe rând. Aceste benzi se îngroapă în pământ la andacime şi distanţe între rânduri
coresunzatoare specie şi se realizează culture uniforme fără a ai fi necesar răritul.
Semănatul fluid este o metodă prin care seminţele abia germinate sunt dispersate într-o
anumită cantitate de gel şi distribuite prin semănători special construite la care este posibilă
reglarea fluxului de gel şi a diametrului tuburilor distribuitoare în funcţie de tipul seminţei. Este
foarte importantă realizarea unui amestec corespunzător seminte-gel pentru a obţine o distribuţie
omogenă.
Folosirea seminţelor deja germinate permite diminuarea timpului necesar răsăririi plantelor,
de aceea metoda se recomandă la seminţele mici şi cele care germinează greu (tomate, morcov).
Semănatul fluid presupune pregerminarea seminţelor în germinatoare destinate acestui scop.
Semănatul “plug-mix” reprezintă o tehnică prin care, seminţele germinate într-o anumită
cantitate de pământ sau de turbă sunt distribuite în sol. Utilizarea unui substrat solid pentru
pregerminare face dificilă repartizarea seminţelor germinate, care este mai puţin uniforma.
Tabelul 1.7.1.
Epoci de semanat pentru unele legume cultivate prin semanare direct in camp
Specia Epoca Cantitatea de Adancimea de Numarul de zile de la

cultivata semanatului samanta semanat (cm) Semanat la Rasarit la
(kg/ha) rasarit prima
recoltare
Morcov 10-15 III 2.5-3 1-1.5 15-25 80-90
Pastarnac 1- 15 III 6-8 1.5-2 12-14 115-125
Ridichi de 1 III-1 IV 10-12 1.5-2.5 5-7 20-30
luna 15-30 VIII
Ceapa 1-10 III 6-8 2-3 15-20 160-175
ceaclama
Salata 1-5 IX 1.5-2 1.5-2 4-5 30-35
1-10 III
Spanac 25 VIII-5 IX 15-20 2-3 8-12-20 40-50
5-10 III
castraveti 10-15 V 3-5 2-3 5-6 40-45
31
Pepene verde 25 IV-5 V 2-3 4-5 10-12 110-140
Pepene galben 25 IV-5 V 3-5 3-4 8-12 95-105
Mazare de 1-10 III 180-220 3-5 4-5 45-60
gradina
Fasole 20 IV- 10 V 80-100 4-5 4-8 65-70
10 VI-10 VII
Tomate- prin 5 IV-10 V 1.5 1.5-2 12-15 90-100
semanat direct
in camp
1.8. Pregătirea terenului şi a materialului biologic de plantat
În general, pregătirea terenului pentru plantat se face în acelaşi fel ca şi pregătirea patului
germinativ, pentru semănat cu diferenţa că afânarea şi mărunţirea solului se face la valori cu atât mai mari
cu cât răsadurile ce urmează să le plantăm sunt mai dezvoltate şi au sistem radicular mai puternic. Brazdele
ridicate pe care urmează să se planteze tomate, ardei, pătlăgele vinete, este necesar să fie lucrate mai adânc
( 8-10 cm) pentru că răsadurile sunt dezvoltate la aceste specii şi adâncimea de plantare este mai mare.
Răsadurile de ţelina, salată, ceapă, având sistemul radicular fascicular, superficial, adâncimea de plantare
este mai mică şi deci adâncimea de afânare se reduce la 4-5 cm.
Pentru plantările care se execută vara sau toamna târziu, mai ales în regiunile şi anii secetoşi, pentru
a lucra bine solul, trebuie să fie mărunţit şi afânat şi arătura să fie precedată de o udare cu aproximativ 200-
250 m³ apa/ha iar arătură, afânarea şi modelarea solului să se facă atunci când acesta este suficient de
reavăn.
Lucrările de pregătire a terenului se fac toamna, primăvară şi în mod excepţional, vara.
Toamna se face pregătirea de bază care constă în:
 desfiinţarea culturii precedente
 nivelare de întreţinere
 fertilizare de bază
 arătura de bază
Primăvara se fac următoarele lucrări de pregătire a patului germinativ:
 maruntirea
 erbicidarea
 modelarea
 afanarea.
Desfiinţarea culturii precedente constă în îndepărtarea resturilor vegetale rămase pe câmp şi
mărunţirea lor cu grapa cu discuri.
Nivelarea de întreţinere se execută în fiecare an şi are ca scop corectarea denivelărilor apărute ca
urmare a lucrărilor aplicate culturii anterioare. Această lucrare se efectuează toamna înaintea fertilizării de
bază şi arăturii adânci sau primăvara înainte de modelare.
Fertilizarea de bază constă în administrarea de îngrăşăminte organice şi minerale în cantităţi
suficiente pentru a înlocui elementele extrase din sol de către cultura anterioară cât şi pentru a asigura
viitoarei culture un nivel optim de substanţe nutritive, uşor asimilabile.
Arătura de bază se efectuează cu scopul introducerii îngrăşămintelor, afânării şi aerisirii solului.
Pentru mobilizarea stratului folosit de marea masă a rădăcinii plantelor legumicole, arăturile se efectuează
toamna la adâncimea de 28-30 cm cu plugul. Cu această ocazie se încorporează şi resturile organice
mărunţite rămase de la cultura precedentă.
32
Mărunţirea şi afânarea solului se face la adâncimea de plantat cu scopul de a asigura un mediu de
plantare optim. Lucrările se efectuează cu ajutorul grapelor, cultivatoarelor şi frezelor. Totodată se pot
încorpora şi îngrăşămintele cu azot şi erbicidele care nu se pot administra toamna pentru a nu fi levigate.
Erbicidarea se poate face la pregătirea terenului cât şi în timpul lucrărilor de întreţinere a culturii.
La pregătirea terenului se face o erbicidare totală urmată de incorporarea erbicidelor cu grapa cu discuri.
Modelarea solului este lucrarea de formare a unor brazde înălţate de lăţime bine stabilită pe care se
face plantatul. Acestea sunt mărginite de rigole pe care se face dirijarea apei în cazul aplicării irigării pe
brazde şi la deplasarea tractoarelor şi agregatelor. Lucrarea se execută cu maşina de modelat solul. Pentru
majoritatea culturilor brazdele se efectuează cu lăţimea la coronament de 94 cm, înălţimea de 18-20 cm şi
deschiderea rigolei de 46 cm. Lungimea brazdelor şi rigolelor trebuie să fie de cel puţin 200-300 m,
uniforme şi drepte cu o pantă uşoară.
46 cm 94 cm.
140 cm.
Schema de modelare a solului
Înainte de plantare, răsadurile se udă bine spre a putea fi scoase cu cât mai mult pământ la rădăcină
(cazul răsadurilor produse pe pat nutritive, nerepicate sau repicate). A doua zi, când se constată că apa a
pătruns bine în sol, până la partea cea mai de jos a rădăcinilor, răsadurile se scot fără a se smulge şi se
sortează aşezându-se pe categorii de mărime, înlăturând pe cele bolnave şi rănite, cu frunziş incomplete.
Cele corespunzătoare se transporta cât mai rapid în lăzi sau coşuri cu pereţii înalţi şi umbrite. Nu se aduce
în câmp pentru plantare decât atât răsad cât poate fi plantat într-o singură zi. La locul de plantare răsadurile
se ţin umbrite.
Dacă răsadul a fost scos fără pământ, rădăcinile lui se fasonează înainte de plantare şi se mocirlesc.
Fasonatul constă în suprimarea rădăcinilor subţiri, scurtarea rădăcinii principale şi îndepărtarea a 1/3 din
Frunze. Fasonatul se aplică la radanurile de varză, conopida, mai rar la tomate şi este obligatoriu la ceapă
de apă, praz şi ţelină de rădăcină.
Răsadurile fasonate se mocirlesc. Mocirlă se face din pământ galben, gunoi de grajd, un
biostimulator şi apă.
În cazul în care răsadurile au fost produse în ghivece sau cuburi nutritive, ele se transporta umbrite
în lădiţe, pe măsură ce plantăm, fără a le fasona.
1.9. Executarea plantatului în câmp şi în spaţii protejate
O serie de specii legumicole, cum sunt varza şi conopida timpurie, tomatele timpurii şi de vară,
ardeiul gras, gogoşarul, pătlăgelele vinete, în condiţiile climatice ale ţării noastre se cultivă prin răsad.
Pentru reuşita culturii şi scurtarea perioadei de vegetaţie în câmp, se mai cultiva prin răsad: ceapa de apă,
prazul şi ţelină de rădăcină.
Vârsta răsadurilor poate condiţiona epoca de plantat. Răsadurile de varză, conopida şi gulii sunt
bune de plantat la 5-6 frunze adevărate, cele de tomate, ardei şi pătlăgele vinete, când au format primii
butoni florali iar cele de ţelina, la prima pereche de frunze adevărate.
Este foarte important momentul zilei în care se alege efectuarea plantatului. Cel mai indicat
moment al zilei este seară sau dimineaţă devreme. În niciun caz plantarea nu se face la amiază, pe arşiţă.
Pe vreme înnorată, se poate planta pe tot parcursul zilei.
33
Există trei metode de plantare: manuală, semimecanizata şi mecanizata.
Plantarea manuală implica:
 marcarea rândurilor, cu sfoară sau marcator manual;
 deschiderea gropilor sau cuiburilor pentru plantat;
 plantarea propriu-zisă care constă în introducerea răsadurilor în gropi la o adâncime
convenabilă specie, tragerea pământului în gropi şi presarea în jurul răsadurilor;
 udatul individual cu 0,5 l/plantă;
 după infiltrarea apei în sol, se trage cu sapă pământul mărunţit în jurul fiecărui răsad pentru
a preveni pierderea apei prin evaporare.
Plantarea manuală, deşi are cel mai mare consum de forţă manuală, este cea mai bună pentru că se
acordă atenţie fiecărei plante şi prinderea răsadurilor are loc mai rapid iar pierderile la plantare sunt
minime.
Plantarea mecanizată se bazează pe folosirea maşinii de plantat echipată cu discuri elastic. Aceasta
asigura deschiderea şanţurilor, introducerea răsadurilor în sol de către discurile elastic, acoperirea
rădăcinilor plantate cu pământ şi udarea concomitenta. Distanţa minimă posibilă între plante pe rând este
de 12-15 cm, iar adâncimea de plantat este cuprinsă între 5 şi 12 cm în funcţie de specie, dar mai ales de
mărimea răsadurilor în momentul plantarii.
Distanţa de plantare între rânduri şi între plante pe rând variază în funcţie de textura şi fertilitatea
solului, specia cultivate şi asigurarea condiţiilor necesare pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire a
culturii.
Producţia totală pe unitatea de suprafaţă, la majoritatea speciilor, creşte până la anumite limite pe
măsură ce densitatea lor creşte însă reducerea suprafeţei de nutritive prin plantari la distanţe mai mici între
rânduri şi între plante pe rând este posibilă până la limită în care plantele se incomodează reciproc şi
primesc lumina insuficientă. Consecinţele ar fi o fotosinteză redusă, producţie scăzută, fructe mai mici şi
nedezvoltate, neuniform colorate. Prin plantarea în benzi, de 2-3 rânduri, cu distanţe mici între rânduri, 15-
20 cm şi mai mari între benzi, 60-80 cm, este creat spaţiul necesar pentru circulaţia agregatelor folosite la
efectuarea lucrărilor.
Densităţi mari la hectar pot fi realizate pentru unele specii că tomatele de vară sau castraveţi la care
plantarea se face astfel încât să se facă o singură recoltare urmată de distrugerea culturii.
Distanţele de plantare pentru principalele specii legumicole în spaţii protejate astfel:
30-35
28-30
cm
cm
70 cm 120 cm 70 cm 70 cm 120 cm 70 cm
Schema de plantare orientativa la ardei Schema de plantare orientativa la castraveti
34
35-40
cm 30-35 cm
70 cm 120 cm 70 cm 70 cm 70 cm 70 cm
Schema de plantare orientativa la tomate si vinete Schema de plantare orientativa la

tomate si vinete in camp
Schema de plantare folosită pentru înfiinţarea culturilor legumicole este condiţionată de mai mulţi
factori principali: sistemul şi metoda de irigaţii folosită, sistema de maşini utilizată pentru înfiinţare şi
întreţinere şi caracteristicile soiului sau hibridului folosit.
Plantarea răsadurilor în solul din spaţiile protejate se efectuează în general manual, rareori
mecanizat. La plantarea în teren nivelat, pe fiecare travee se întind patru sfori paralele, marcându-se apoi
locul fiecărei plante. După efectuarea rigolelor pentru plantare, răsadul se introduce în groapa executată cu
plantatorul, urmărindu-se că planta să aibă coletul la nivelul solului, după care se va acoperi cu substrat
nutritiv.
Temperatura solului la plantare diferă în funcţie de specie, tomatele având nevoie de 18ºC,
castraveţii, pepenii galbeni şi ardeiul gras de 20-22ºC.
1.10. Lucrări mecanizate de întreţinere a solului în culturile legumicole
Afânarea solului se face la culturile înfiinţate direct pe sol. Numărul lucrărilor de fanare depinde
de tipul de sol, precum şi de metodă de irigare. Pe solurile uşoare se aplica mai puţine lucrări decât pe cele
grele, iar la irigarea prin aspersiune mai multe faţă de irigarea prin picurare.
Afânarea mecanizată se face cu motoprasitoarea cu piese rotative sau cu motoculturul de mică
putere în agregat cu freza.
Cultivator legumicol; motocultor
Combaterea crustei se pate face direct prin distrugerea acesteia cu diferitele maşini şi unelte
agricole, sau indirect prin folosirea raţională a îngrăşămintelor organice, a unor produse sintetice anticrusta
şi prin mulcire.
Crusta împiedica răsărirea plantelor, strangulează şi disloca plantele răsărite şi înrăutăţeşte regimul
de umiditate, aer şi gaze. Crusta se formează până la răsărirea plantelor, se distruge cu tăvălugul inelar sau
cu grapa cu colţi, trecând perpedincular pe direcţia rândurilor. După germinaţia seminţelor şi apariţia
35
primelor frunze, pentru spargerea crustei se vor folosi tăvălugi cu colţi sau sape rotative, cu colţii orientate
spre înapoi.
Fertilizarea faziala se realizează pe întreaga durată de vegetaţie a plantelor pentru a le asigura un
regim corespunzător de nutritive, pe baza unor programe special stabilite de laboratorul de agrochimie, în
funcţie de tipul de sol, de specie, faza de vegetaţie şi conţinutul solului în elemente nutritive. Se folosesc
îngrăşăminte simple sau complexe cu macro şi microelemente administrate pe baza “buletinelor de analiză
a solului”. În acest sens se folosesc maşini pentru administrarea îngrăşămintelor organice, chimice şi chiar
a erbicidelor.
Astfel, pentru împrăştierea gunoiului de grajd se poate folosi MIG-5 sau maşină pentru administrat
gunoi în sere şi solăria.
Combaterea buruienilor se realizează prin prasile repetate sau erbicidare. Prăsitul se face când
buruienile sunt mici şi se poate executa cu cultivatorul legumicol prevăzut cu organe active diferite (cuţite
săgeata, gheare de afânare, etc.). pe lângă distrugerea buruienilor, prin prăsit se afânează solul,
menţinându-se astfel mai bine umiditatea în sol.
Lucrarea de prăsit poate fi realizată de către cultivatorul legumicol între rândurile de plante. Se
poate executa concomintent şi fertilizarea faziala. Această lucrare se execută la scurt timp după plantare,
mobilizarea solului făcându-se la adâncimea de 8-10 cm. Ulterior, lucrarea se va repeta la interval în
funcţie de starea terenului, adâncimea de lucru crescând la 12-15 cm.
Administrarea erbicidelor se poate realiza cu: echipamente de erbicidare sau maşina tractate
pentru administrat erbicide. Pentru administrat amendamente şi îngrăşăminte chimice solide se foloseşte
maşina de administrat amendamente, MA-3,5. Erbicidarea se poate aplica: înainte de înfiinţarea culturii,
preemergent (înainte de răsărirea plantelor) şi postemergent (după răsărire).
Pentru refacerea rigolelor se poate folosi freza purtată pentru legumicultura dotată cu rarite.
1.11. Lucrări de îngrijire aplicate plantelor
Producţiile mari şi de calitate se pot realiza numai printr-un control strict al ecosistemului
legumicol, prin lucrări care se aplică de la apariţia plantelor şi până la recoltare.
La culturile realizate prin plantarea de răsaduri se execută completarea golurilor cu răsaduri din
acelaşi fel, de aceeaşi vârstă. Pentru unele specii (tomate de vară, ardei, vinete) se practică acoperirea
solului, pe intervalele dintre rânduri cu paie tocate, pleava, hârtie sau folie de polietilena pentru a
împiedica formarea crustei, apariţia buruienilor, pentru menţinerea umidităţii solului şi încălzirea mai
rapidă a solului.
Irigarea culturilor este o măsură tehnologică prin care se asigură un regim de umiditate în sol care
conduce la obţinerea de recolte mari, stabile, economice şi de calitate superioară. Prin irigare se
completează deficitul de apă în raport de cerinţele fiecărei specii în fiecare fenofază.
O altă lucrare de îngrijire este fertilizarea culturilor de legume. Datorită producţiilor mari care se
obţin la unitatea de suprafaţă, legumele extrag din sol cantităţi mari de substanţe nutritive într-o perioadă
scurtă de timp. De aceea, ele se amplasează pe soluri fertile şi necesită aplicarea unor doze sporite de
îngrăşăminte organice şi chimice comparativ cu celelalte plante agricole.
După epoca de administrare a îngrăşămintelor se cunosc trei metode:
 fertilizarea de bază, la care îngrăşămintele sunt încorporate în sol înainte de semănat sau
plantat, de regulă odată cu efectuarea arăturilor. Toamna se administrează gunoi de grajd şi
îngrăşămintele minerale greu solubile (superfosfatul) iar primăvara îngrăşămintele organice
bine descompuse şi cele minerale uşor solubile ( azotatul de amoniu).
 fertilizarea starter sau de pornire- aplicată la semănatul sau plantatul legumelor ce asigură
substanţe nutritive plantelor în primele trei-patru săptămâni după răsărire.
36
 fertilizarea faziala sau suplimentara- prin care se completează nevoile plantelor în anumite
elemente nutritive pe faze de vegetaţie.
 irigare fertilizanta- atunci când îngrăşămintele se administrează odată cu apă de irigat.
În afară de lucrările cu caracter general, care se aplică tuturor speciilor de legume, mai sunt unele
lucrări cu caracter special care se aplica numai anumitor culturi:
 răritul se aplică unor culturi de legume înfiinţate prin semant direct în câmp în vederea
asigurării spaţiului de nutritive necesar pentru formarea părţii comestibile: rădacinoase,
ceapă, etc. momentul optim pentru efectuarea acestei lucrări este la formarea primelor
frunze adevărate. Neefectuarea lucrării la timp duce la obţinerea unor producţii
necorespunzătoare atât cantitativ , dar mai ales calitativ. La rădacinoase, părţile comestibile
se deformează.
 susţinerea sau palisarea plantelor constă în conducerea şi legarea unor specii de legume cum
ari fi tomatele, castraveţii, fasole pentru menţinerea tulpinii în poziţie verticală. Pentru
fixarea plantelor se foloseşte sfoară, rafie, tei topit, banda de plastic, etc.
 tăierile sunt operaţii în verde aplicate unor specii legumicole care au ca scop dirijarea
creşterii plantelor. Dintre acestea mai frecvente sunt: copilitul, ciupitul, copcitul şi cârnitul.
Copilitul constă în îndepărtarea lăstarilor care apar la subsoara
frunzelor pentru o mai bună folosire a asimilatelor de către plantă.
Se aplică frecvent la tomate, castraveţi şi mai rar la ardei şi vinete.
Alegerea momentului optim trebuie să ţină seama de faptul că
lucrarea executată prea devreme ridică costurile, fiind necesar să se
repete de mai multe ori. Astfel, rana care rămâne este mai mare şi
poate fi o cale de pătrundere a agenţilor patogeni. Copilitul se face
diferenţiat în funcţie de specie şi sistemul de cultură. La soiurile de
tomate timpurii cu creştere nedeterminată, se înlătură toţi copilii,
iar la cele semitimpurii şi târzii, copilitul se face parţial, lăsându-se pe plantă 1-2 copili care vor devin
tulpini, planta având 2-3 tulpini. Soiurile cu creştere determinate, cu tulpina semiinalta se copilesc sumar,
iar cele pitice şi cele pentru industrializare nu se copilesc.
.
Înălbirea constă în acoperirea unor organe sau părţi de plantă pentru a se etiola, cu scopul
îmbunatăţirii însuşirilor gustative, acestea devenind mai fragede şi mai suculente. Se practică la praz,
sparanghel, ţelina, cicoare, prin bilonare sau muşuroire ori acoperirea cu materiale plastice de culoare
închisă.
Protejarea legumelor împotriva brumelor şi vânturilor reci se face prin diferite metode: perdele de
fum, irigarea culturilor, acoperirea plantelor cu folii de material plastic.
Perdelele de fum se realizează prin arderea diferitelor material organice sau cu ajutorul capsulelor
fumigene. Materialele organice se depozitează în grămezi la distanţă de 40-60 m una de alta. În nopţile
senine, când temperatura scade spre ziua la 1-3ºC, ele se aprind. Perdeaua de fum care se degaja prin
arderea grămezilor apara plantele de îngheţ. Irigarea culturilor pe brazed sau prin aspersiune, dimineaţa,
înainte de răsăritul soarelui, este o altă metodă de protejare a legumelor.
Acoperirea plantelor cu folii de material plastic se face sub formă de tunele fixate pe arcuri de
nuiele sau fier beton.
Protejarea legumelor faţă de gridina se poate face cu ajutorul unor plase din material plastice, cu
ochiuri mici, care se întind deasupra culturilor.
Prevenirea şi combaterea agenţilor patogeni cuprinde un complex de măsuri preventive şi
curative, care trebuie applicate permanent şi cu deosebită atenţie, având în vedere că bolile şi dauantorii
provoacă pierderi foarte mari în culturile legumicole, mergând până la compromiterea totală a acestora.
Tratamente cu substanţe bioactive reprezintă o grupă de lucrări de îngrijire care se aplică în scopul
dirijării creşterii şi dezvoltării unor specii de plante legumicole, mai ales atunci când condiţiile de mediu
37
nu sunt favorabile. Polenizarea suplimentară se recomandă la culturile semincere ale speciilor alogame
entomofile, la care aşezarea unor stupi de albine în mijlocul suprafeţei cultivate, asigura o mai bună
polenizare şi creşterea producţiei de seminţe.
Copcitul este o lucrare de ingirjire specifică pentru hrean şi ţelină de rădăcină şi constă în
suprimarea rădăcinilor secundare subţiri, pentru a favoriza îngroşarea rădăcinilor principale. Lucrare se
efectuează manual, din această cauză se aplica numai pe suprafeţe mici.
Îndepărtarea unor butoni florali şi fructe se practică la ardei şi uneori la gogoşari, specii la care prin
înlăturarea primului buton floral şi chiar a primului fruct legat, se stimulează creşterea vegetativă şi
ramificarea tufelor în beneficiul unei fructificări mai abundente.
La unele culturi semincere că cele de ardei, gogoşar, vinete, pepeni, prin recoltarea pentru consum
a unor fructe, se limitează numărul de fructe rămase pe plantă de la care se va rrecolta sămânţa. În acest
mod se aleg fructele de calitate, care vor da producţii superioare de sămânţă.
Cizelarea fructelor se aplică la tomate şi constă în îndepărtarea fructelor mici formate în
inflorescenţă, astfel încât fructele rămase vor fi de calitate superioară, iar producţiile vor fi mai timpurii şi
mai mari. Lucrarea se recomanda pentru suprafeţe mici, fiind costisitoare.
Defolierea este o lucrare specifică pentru culturile forţate şi protejate dar se poate face şi în câmp,
pe suprafeţe mici, rin îndepărtarea frunzelor uscate sau bolnave de la baza plantelor.
1.12. Recoltarea şi depozitarea produselor legumicole
Recoltarea reprezintă trecerea legumelor din sfera de producţie în cea a circulaţiei şi a consumului.
În acest scop, trebuie asigurată menţinerea calităţii, a valorii alimentare şi a aspectului commercial precum
şi o bună păstrare a legumelor în stare proaspătă.
Momentul recoltării este optim atunci când părţile comestibile ale plantei (fructe, bulbi, rădăcini,
frunze) au mărime, culoare, gust şi aspect characteristic soiului respectiv, în funcţie de destinaţia acestora.
Majoritatea legumelor se recoltează la maturitatea de consum sau tehnică, când acestea întrunesc maximul
calităţilor gustative, au conţinut ridicat în vitamin şi substanţe nutritive, sunt fragede, suculente, fiind
optime pentru consum, industrializare şi păstrare. La maturitatea de consum se recoltează castraveţii,
dovleceii, ardei graşi, etc., la maturitatea fiziologică, pepenii galbeni, tomatele, gogoşarii.
Momentul recoltării este determinat în mare măsură de unii factori economici: destinaţia şi modul
de utilizare a produselor, durata transportului sau a păstrării.
Recoltarea legumelor trebuie să se realizeze pe timp răcoros şi relativ uscat, având în vedere că, pe
timp umed şi când temperatura aerului este ridicată, apar intense deprecieri calitative şi pierderi în greutate
ca urmare a accelerării proceselor de respiraţie şi transpiraţie. Pentru a evita deshidratarea legumelor se
evita perioadele călduroase din timpul zilei.
Recoltarea se poate face selective, prin mai multe treceri repetate, pe măsură ce părţile comestibile
ajung la momentul optim de recoltare. Alte legume se pot recolta total, printr-o singură trecere prin cultură
cum este cazul la ceapă, usturoi, rădacinoase, varza de toamnă.
Recoltarea legumelor se poate realiza manual, semimecanizat sau mecanizat. Recoltarea manuală
se practică pe suprafeţe mici sau la culturile cu maturare eşalonată a părţilor comestibile.
Se poate realiza prin culegere cu mâna, smulgere din pământ sau prin dizlocare cu fruci sau
casmale.
Recoltarea semimecanizata uşurează mult lucrarea, creşte productivitatea muncii şi scade preţul de
cost. Recoltarea mecanizată reprezintă o necessitate în scopul reducerii cheltuielilor legate de efectuarea
manuală a lucrării. Utilajele folosite trebuie să asigure integritatea legumelor, să aibă productivitate
corespunzătoare şi să contribuie la reducerea preţului de cost.
Recoltarea mecanizată da rezultate bune la speciile caracterizate prin formarea producţiei
concomitant sau concentrate într-o perioadă scurtă de timp şi presupune un sortiment adecvat de soiuri şi
hibrizi. Astfel, la tomatele pentru industrializare s-au extins în cultura soiuri şi hibrizi cu creştere
38
determinate şi cu maturarea concomitenta, pentru culturile de ardei pentru boia s-au creat soiuri cu
maturarea concomitenta şi gruparea în ciorchine sau “buchet” a fructelor.
În vederea valorificării după recoltare, legumele sunt supuse unor operaţii de condiţionare prin care
se urmăreşte ca produsele să fie aduse în condiţii de calitate prevăzute de STAS-uri.
Condiţionarea legumelor se poate realiza la locul de producere sau în spaţii special amenajate şi
dotate cu utilaje specifice.
Condiţionarea începe prin curăţirea legumelor, care constă în îndepărtarea de pe plante a părţilor
care nu sunt comestibile sau depreciază aspectul comercial. Astfel, la rădacinoasele de toamnă se
îndepărtează rozetele de frunze, la salata se îndepărtează frunzele bazale care sunt îngălbenite sau au
început să putrezească, se îndepărtează şi resturile de pământ de pe rădăcini sau bulbi.
Sortarea este operaţia de condiţionare a legumelor prin care se urmăreşte ca acestea să corespundă
condiţiilor de calitate şi constă în separarea conform STAS-ului a legumelor corespunzătoare pentru
consum sau pentru industrializare, de cele necorespunzătoare. Sortarea se face în încăperi aerisite,
răcoroase, curăţate şi umbrite, manual sau mecanizat.
Sortarea legumelor
Calibrarea constă în gruparea produselor după mărime, greutate, forma şi se poate realiza
mecanizat, cu maşini şi instalaţii special sau manual cu ajutorul unor inele sau şabloane.
Spălarea legumelor se face cu scopul de a îndepărta resturile de pământ precum şi urmele de
substanţe fitosanitare de pe produse.
Perierea se poate face la cererea beneficiarului şi în scoul de a înlătura şi curate de praf şi de o parte
din reziduurile substanţelor chimice utilizate şi la combaterea bolilor şi dăunătorilor din cultură, la tomate,
cartofi şi alte legume.
Ceruirea este operaţia de acoperire a unor produse legumicole proaspete cu un strat subţire de
ceară, parafina alimentară sau alte substanţe asemănătoare pentru a împiedica ofilirea, datorită pierderii
apei şi astfel, deprecierea calitativă.
Legarea în snopi sau legături mici se face la ceapă şi usturoi verde, mărar, pătrunjel, ridichi, etc.
Indiferent de locul unde se păstrează legumele în stare proaspătă, acesta trebuie să permită
asigurarea temperaturii, umidităţii relative şi a compoziţiei aerului la parametrii optimi. În spaţial de
depozitare este necesară o temperatură scăzută şi relativ constantă, deoarece la temperaturi apropiate de
0ºC procesele de respiraţie şi transpiraţie sunt mai reduse. Păstrarea legumelor se realizează în bune
condiţii la o umiditate atmosferică ridicată (85-95%). Dacă umiditatea relative a aerului este mai scăzută,
legumele pierd apa şi se ofilesc, se zbârcesc, pierd mult din greutate şi astfel se depreciază calitativ.
Circulaţia aerului în spaţiul de păstrare a legumelor ajuta la menţinerea temperaturii
corespunzătoare şi uniforme. Lumina solară directă are o influenţă negative, deoarece determina unele
procese oxido-reducatoare careprovoaca pornirea în vegetaţie a unor legume biennale, intensifică
evaporaţia, iar la altele provoacă apariţia clorofilei în ţesuturile de la suprafaţă.
39
Pentru prevenirea infectării produselor cu agenţi patogeni, mediul de păstrare trebuie să fie steril.
Înainte de depozitarea legumelor se face o curăţenie generală şi se dezinfectează prin stropiri.
Depozitarea legumelor se face în depozite improvizate, neutilate, aici se pot păstra peste iarnă
rădacinoasele, varzoasele, ceapă şi usturoiul. Acestea pot fi stratificate în nisip, aşezate pe stelaje sau lădiţe
suprapuse. Există şi depozite de tip industrial care pot asigura condiţii optime de păstrare, în funcţie de
produsul depozitat.
Depozite de legume
În funcţie de posibilităţile de reglare a condiţiilor de păstrare depozitele pot fi cu ventilaţie

mecanică, cu instalaţii frigorifice, cu atmosfera controlată.
În silozuri, şanţuri şi brazde se pot păstra cartofi, legume rădacinoase, fără pierderi prea mari.
Test de evaluare I.1.
1.1.Ce tipuri de substraturi nutritive cunoaşteţi?

1.2. Ce metode de semănat se folosesc pentru producerea răsadurilor?
1.3. Care sunt principalele lucrări de îngrijire aplicate plantelor în faza de răsad?
1.4. Care sunt principalele specii legumicole?
1.5. Descrieţi cerinţele şi tehnologiile de cultură a cinci specii legumicole importante.
1.6. Care sunt epocile de semănat la legume?
1.7. Cum se pregăteşte terenul în vederea plantarii răsadurilor?
1.8. Care sunt principalele lucrări mecanizate de întreţinere a solului?
1.9. Care sunt lucrările de îngrijire cu caracter special aplicate plantelor?
40
2. Tehnologia de cultivare a speciilor floricole

Cunoaşterea de către cursanţi a speciilor floricole si a pregatirii spatiilor destinate cultivarii
acestora, a obtinerii materialului biologic prin metode vegetative cat si recoltarea si valorificarea speciilor
floricole cultivate in camp si in sere.
Obiective:
 Capacitatea de a executa executa lucrari de dezinfectie a substratului nutritive si a spatiilor
de cultura
 Capacitatea de a executa executa lucrari de obtinere pe cale vegetative a materialului saditor
floricol
 Capacitatea de a executa executa ingrijirea materialului saditor floricol
 Capacitatea de a executa executa lucrari de pregatire a terenului pentru infiintarea culturilor
floricole in camp si spatii protejate
 Capacitatea de a executa executa lucrari de recoltare a speciilor floricole cultivate in camp,
sere si ghivece
2.1. Pregătirea spațiilor și a substratului nutritiv
Culturile floricole necesita spatii si constructii pretabile pentru cresterea si dezvoltarea lor cat si
pentru pregatirea materialului de semanat sau plantat. Astfel, serele sunt constructii cu peretii si acoperisul
de sticla sau alte materiale transparente, in care se pot creste plantele atunci cand afara nu este posibil. In
cazul culturilor efectuate afara , serele sunt necesare, in special pentru producerea rasadurilor, butasilor
inradacinati, grabirea sau intarzierea infloririi si iernarea a o serie de plante sensibile la ger.
Pentru constructia unei sere trebuie sa se aleaga un teren plan, fara exces de umiditate, cu apa
freatica la cel putin 2-3 m adancime , cu un sol care se dreneaza bine, in apropierea unor adaposturi
naturale pe directia vanturilor dominante, cu posibilitati de asigurare a energiei termice.
Aerul din interiorul serei trebuie sa circule comod, iar plantele sa dispuna de volumul de aer
necesar. Pozitia NE-SV este cea mai buna si asigura captarea maxima a radiatiilor luminoase atat vara, cat
si iarna. Prin orientarea serei se poate oferi plantelor mai multa lumina, umbra, protejare sau expunere la
insolatie etc.
Rasadnitele sunt constructii simple alcatuite din tocul de rasadnita si ramele ce sustin geamul sau
plasticul cu care se acopera, folosite la producerea rasadurilor, calirea rasadurilor produse in sera,
protejarea pe timpul iernii a unor plante de gradina sensibile la frig.
Solariile sunt adaposturi inalte cu scheletul din lemn sau metal pe care se intind folii din material
plastic. Aceste constructii sunt folosite la producerea rasadului si culturile timpurii de dalii, garoafe,
crizanteme, gladiole,etc.
Alte constructii necesare la organizarea unui sector floricol sunt: umbrarele, magaziile si
soproanele, depozitele sau camerele de pastrare a materialului de inmultire la numeroase plante perene
geofite (bulbi, tuberculi, rizomi,cormi).
Timp de cateva decenii, pentru cresterea plantelor se folosesc amestecuri avand la baza turba. Calitatile lor
aproape ca nu se schimba, continand suficiente substante nutritive necesare pentru plante.
Substratul nutritiv recomandat pentru speciile floricole in general este amestecul pe baza de turba cu adaos
de calcar. Compozitia se completeaza cu vata minerala de bumbac care mareste capacitatea solului de a
mentine apa si permite patrunderea aerului. Amestecurile difera in functie de specia floricola cultivata
astfel: amestecul pentru cactusi contine mai mult nisip, solul pentru orhidee este mai usor, azaleele necesita
un amestec cu o aciditate ridicata.
41
Suportul material în care plantele floricole îşi fixează sistemul radicular şi în care găsesc
substanţele nutritive şi apa necesare creşterii şi dezvoltării este cunoscut sub denumirea de substrat de
cultură. Majoritatea speciile floricole cultivate în spaţii protejate necesită ca substratul de cultură să fie
realizat prin amestecarea mai multor componente (pământuri) a căror proporţie este variabilă în funcţie de
specie.
Ţelina sau pământul de ţelină se obţine din decopertarea terenurilor înţelenite natural, de preferat cu
plante furajere perene (lucernă, trifoi). Brazdele înierbate se desprind cu cazmaua sau plugul de la
adâncimea de circa 10-15 cm, apoi se aşează în platforme de fermentaţie cu partea înierbată în jos şi se udă
cu apă sau must de bălegar pentru îmbogăţirea în elemente nutritive şi pentru a le grăbi descompunerea.
După 8-12 luni se va obţine pământul de ţelină, de culoare brună-cafenie, cu pH 6,5-8, relativ bogat în
substanţe nutritive.
Mraniţa rezultă din descompunerea, în platforme, a gunoiului de grajd care a fost utilizat ca
biocombustibil pentru încălzirea răsadniţelor. Platformele se întorc cu furca de 1-2 ori pe an iar după 2-3
ani se obţine un pământ permeabil, bogat în humus, cu pH uşor alcalin. Compostul se obţine din
descompunerea aerobă timp de 2-3 ani a resturilor menajere şi de altă natură rezultate din gospodărie.
Pentru grăbirea descompunerii se udă, se întoarce de2-3 ori pe an şi se poate adăuga gunoi de grajd sau de
păsări. Înainte de folosire compostul se va dezinfecta. Este bogat în humus, are pH cuprins între 6,0-7,5 şi
este închis la culoare.
Pământul de frunze se obţine prin descompunerea frunzelor adunate din grădini sau parcuri, toamna
sau primăvara devreme. Frunzele de fag, tei, arţar, anin, alun, pomi fructiferi dau un pământ poros cu
permeabilitate ridicată. Pământul provenit din descompunerea frunzelor de stejar, nuc, plop, salcie, castan
se folosesc în amestec cu alte pământuri pentru că sunt acide şi conţin mult tanin, proprietăţi ce pot fi
dăunătoare plantelor floricole.
Cel mai bun pământ se obţine din frunze de fag deoarece se descompune mai lent şi e mai bogat în
elemente nutritive decât alte pământuri de frunze. Se evită pâmânturile rezultate din frunzele arborilor
plantaţi pe şosele care pot fi contaminate cu substanţe toxice. Frunzele se aşează în platforme de
fermentare în straturi de 50-60 cm în alternanţă cu straturi de 10-15 cm de bălegar de bovine, unde rămân
la descompus minim 1 an şi maxim 3 ani. Plaformele se acoperă cu pământ pentru a evita împrăştierea
frunzelor de către vânt, se udă cu must de bălegar sau cu apă pentru a grăbi fermentarea şi se întorc regulat
pentru a evita descompunerea anaerobă.
Pentru unele specii (Cyclamen, Bromeliaceae, Rhododendron) se pot folosi pământuri
produse din frunze de pin şi brad roşu, bogate în siliciu şi sărace în elemente nutritive.Pământul de frunze
este un pământ uşor, afânat şi permeabil, are culoare brună-negricioasă, pH acid (4,5-6,5) şi conţinut redus
în elemente nutritive.
Pământul de grădină - se obţine prin decopertarea stratului de la suprafaţă(10-15 cm) a terenurilor
din grădini care au fost cultivate cu legume sau flori, fiind preferate terenurile care au fost fertilizate cu
gunoi de grajd, care sunt curate de buruieni şi nu au fost erbicidate.
Pământul de ericaceae - se obţine prin descompunerea în mod natural a resturilor vegetale (rădăcini,
lăstari, frunze) provenite de la speciile de Erica, Vaccinium, Rhododendron, Calluna etc. Este un pământ
uşor, afânat, sărac în elemente nutritive, de culoare brună-negricioasă, cu pH acid (3-4,5) care trebuie
păstrat în codiţii de umiditate ridicată, deoarece după ce se usucă prea tare îşi recapătă greu umiditatea. Se
foloseşte mai ales pentru plante care preferă un substrat de cultură acid (azalee, camelia, orhidee, ferigi)
dar şi pentru alte specii (begonii, gardenii şi unele bulboase).
Rumeguşul şi talaşul - reprezintă materiale rezultate din industria de prelucrare a lemnului care
depind ca şi calitate de esenţa de lemn din care provin şi de nivelul de descompunere. Sunt materiale cu
porozitate bună, pH sub 6 şi care au capacitate bună de reţinere a apei. Nu se recomandă folosirea
rumeguşului sau talaşului rezultate din lemn de castan, stejar şi carpen deoarece au conţinut ridicat de
tanin.
Muşchiul vegetal (Sphagnum sp.). Este un substrat foarte aerat dar care îmbunătăţeşte
42
şi capacitatea de reţinere a apei a substratului în a cărei compoziţie intră. Se foloseşte în stare
proaspătă sau uscată în alcătuirea substraturilor pentru specii care necesită aerisire bogată la nivelul
rădăcinilor (orhidee, bromelii), pentru marcotajul aerian al speciilor lemnoase, la îmbrăcarea suporturilor
folosite pentru susţinerea lianelor (hedera, filodendron) etc.
Sphagnum sp.
Scoarţa de copaci se utilizează mai ales la culturile de seră. În vederea utilizării ca substrat de
cultură se compostează fie singură, fie în amestec cu turbă şi se adaugăîngrăşăminte minerale (fosfat de
amoniu, sulfat de potasiu etc.). Are capacitate slabă de reţinere a apei şi pH acid (sub 5). În stare proaspătă
scoarţa poate fi folosită pentru mulcirea solului cu scopul de a reduce evaporarea apei, de a creşte
temperatura în sol şi de a împiedica dezvoltarea buriuienilor. Scoarţa necompostată de diametru mic (10-15
mm) poate fi folosită pentru cultura orhideelor şi a bromeliilor.
Scoarta de copaci
Pământul de ferigi provine prin descompunerea resturilor vegetale a ferigilor (frunze,
43
rizomi, rădăcini) care cresc în condiţii naturale în locuri umede, umbroase (Aspidium sp., Polypodium sp.
etc.). Are aspect fibros, culoare neagră şi pH acid şi se foloseşte la pregătirea
substraturilor de cultură pentru orhidee, bromelii şi ferigi.
Turba se formează prin descompunerea anaerobă a vegetaţiei acvatice şi a nămolului.
Cea care provine din substratul profund se află într-un stadiu mai avansat de descompunere şi este
cunoscută sub numele de turbă neagră (joasă). Această turbă are culoare închisă, pH de la slab acid până la
alcalin şi o capacitate de reţinere a apei de 2-4 ori greutatea ei. Deasupra acesteia, prin descompunerea
speciilor de Sphagnum, se formează turba brună (înaltă), de culoare mai deschisă, cu pH-ul acid (3-5) şi o
capacitate de absorbţie a apei de circa 8-10 ori greutatea ei. Turba brună este mai des utilizată, singură sau
în amestec cu alte pământuri, ca substrat de cultură pentru majoritatea speciilor floricole iar alături de perlit
ca substrat de cultură pentru specii ce au nevoie un mediu aerat la nivel radicular (orhidee, ferigi,
bromelii).
Turba de cocos se obţine din fibre de Cocos nucifera, poate să înlocuiască turba brună
şi se foloseşte singură sau în amestec cu alte pământuri ca substrat de cultură pentru flori şi legume, sau ca
substrat pentru culturi fără sol. Se comercializează sub formă de brichete, discuri sau baloţi. Are un
conţinut relativ redus în elemente nutritive dar conţine K şi are un pH cuprins între 5,5 şi 6,5. Are conţinut
ridicat în celuloză şi lignină, se descompune lent şi poate fi utilizată o perioadă lungă de timp. Are
capacitate foarte bună de reţinere a apei, 1 kg de turbă de cocos putând reţine 15 l de apă iar în caz de
uscare rehidratarea se face uşor.
Hygromul (spuma de uree) se obţine în procesul de sinteză a ureei, prin polimerizare. Are structură
foarte poroasă, spongioasă, pH-ul 3 şi bună capacitate de reţinere a apei (100%).
Styrommull (polistiren expandat) se obţine din materiale plastice expandate. Se prezintă sub forma
unor granule sau fulgi (4-12 mm), este foarte uşoară, are porozitate mare, pH-ul neutru şi o capacitate de
reţinere a apei foarte redusă.
Biolastonul are la bază policlorura de vinil şi se prezintă sub forma unor ace, lungi de 4 cm, late de
0,7 mm şi groase de 0,2 mm. Are capacitate redusă de reţinere a apei. Se foloseşte în culturile fără sol şi
pentru cultura plantelor epifite şi a ferigilor.
Poliuretanul (spuma de poliuretan) este un substrat care are capacitate mare de reţinere a apei, pH 7
şi porozitate ridicată. Se foloseşte la realizarea aranjamentelor florale şi în compoziţia substratului folosit
pentru culturi de orhidee şi plante epifite.
Nisipul se utilizează pentru a mări permeabilitatea substratului de cultură şi gradul de
afânare, pentru a evita formarea crustei în semănături şi a compactării substratului în ghivece.
Cel mai bun este nisipul de râu, fără calcar şi nămol. Singur, nisipul se foloseşte ca şi substrat
de înrădăcinare a butaşilor şi cactuşilor.
Pietrişul se foloseşte pentru asigurarea drenajului sau în hidroculturi. Provine din râuri sau cariere,
are o mărime a particulelor de 5 -15 mm diametru, stabilitate şi porozitate bune.
Perlitul - obţinut prin măcinarea rocilor vulcanice calcinate şi expandate la 1200-1800°C. Are bună
capacitate de reţinere a apei (3-4 ori greutatea), pH neutru, este uşor şi nu conţine elemente nutritive. Se
foloseşte ca substrat de înrădăcinare, singur sau în amestec cu turba.
Vermiculitul - se obţine din măcinarea rocilor pe bază de silicaţi de aluminiu şi magneziu, arse la
1000°C. Are o capacitate bună de reţinere a apei, porozitate mare, iar pH-ul este variabil de la 6 la 9,5 şi
trebuie corectat în funcţie de cerinţele plantei.
Vata minerală se obţine din roci vulcanice (60%), calcaroase (20%) şi cocs (20%) tratate termic la
peste 1600°C. Are porozitate bună, pH-ul 7-9,5 şi capacitate de reţinere a apei de 70-80%. În comerţ se
găseşte sub denumiri precum: Grodan, Cutilene, Capogro şi se valorifică sub formă de saltele protejate cu
folie din plastic sau sub formă de cuburi.
Argila expandată se obţine prin tratarea termică a argilei la 1100°C. Prezintă particule de 2-16 mm
diametru, o porozitate bună şi o capacitate de reţinere a apei de 15-16%. Deoarece capacitatea de reţinere a
apei este mică, se poate utiliza pentru a îmbunătăţi drenajul
44
substratului. Denumiri comerciale: Argex, Isol, Argilexpan.
Pouzzolane se obţine prin mărunţirea rocilor vulcanice în particule de 2-15 mm diametru, cu contur
neregulat. Are pH neutru şi capacitate de reţinere a apei de 19%. Se foloseşte la realizarea subtraturilor
pentru semănături, butăşiri, culturi fără sol.
La realizarea amestecurilor de pământuri care se folosesc ca substraturi pentru producerea de
răsaduri sau pentru cultura în ghivece a speciilor floricole se vor avea în vedere cerinţele plantelor faţă de
textură, gradul de afânare, permeabilitate, conţinutul în elemente nutritive şi pH, care diferă de la o specie
la alta. În cazul în care plantele solicită un amestec greu, acesta poate fi alcătuit din pământ de ţelină,
mraniţă, pământ de frunze şi nisip în proporţie de 3:2:2:1, în timp ce, un substrat uşor se realizează din:
muşchi, pământ de frunze, turbă şi nisip în proporţie de 2:2:1:1. Solurile şi substraturile grele sunt preferate
de plante cu sistem radicular pivotant (crizanteme, primula) în timp ce pământurile uşoare, poroase, cu pH
acid sunt preferate de plante cu rădăcini subţiri (ferigi, orhidee, azalee).
Înainte de introducerea în amestec toate componentele (pământuri) se mărunţesc, apoi se cern prin
sită de sârmă cu ochiuri de 2-3 cm diametru şi se aşează în grămezi alăturate. Se alege o unitate de volum
general valabilă pentru toate componentele (găleată, roabă etc) pentru măsurarea lor la introducerea în
amestec şi adaugă atâtea unităţi de volum câte prevede reţeta amestecului care se pregăteşte.
2.2. Materialul biologic de plantare
Materialul săditor folosit la înfiinţarea culturilor în sere este reprezentat de răsad

(Freesia, Gerbera, Asparagus), butaşi (Dianthus, Chrysanthemum, Gerbera), fragmente deplante rezultate
din despărţire (Anthurium, Strelitzia, Gerbera), tuberobulbi (Freesia), rizomi (cala), rădăcini tuberizate
(asparagus), rizomi şi rădăcini tuberizate (Alstroemeria), plante altoite (trandafiri). Semănatul direct se
foloseşte rar (la frezii).
Rasad de gerbera
Pe parcursul sezonului rece, în solul serei se mai cultivă şi unele plante de câmp,
anuale (Calendula, Antirrhinum), bienale (Bellis, Viola), perene geofite (gladiole, tuberoze,lalele, narcise,
zambile) şi arbuşti ornamentali (forsiţia, liliac) pentru culturi forţate, cu scopul de a obţine flori în
extrasezon.
Forsithia Liliac
45
Materialul biologic folosit pentru înfiinţarea culturilor la ghivece poate fi reprezentat de seminţe
(palmieri), răsaduri (Cineraria, Calceolaria, Primula, Asparagus, Cyclamen, Begonia tuberhybrida),
material vegetativ rezultat din butaşi (cactuşi, muşcate, azalee, ficuşi, begonii, trandafir chinezesc),
tuberculi (Begonia tuberhybrida, Gloxinia), rădăcini tuberizate (asparagus), bulbi (Hippeastrum),
fragmente rezultate din despărţire (ferigi, bromelii,Cyperus, Sansevieria), plante altoite (cactuşi).
Culturile la ghivece pot fi înfiinţate în orice perioadă din an, dar epoca optimă pentru
plantarea şi transplantarea majorităţii plantelor la ghivece este primăvara. Speciile decorative prin flori se
recomandă însă să fie înfiinţate în anumite epoci pentru a valorifica la maxim valorea lor decorativă.
Astfel, tuberculii de Begonia tuberhybrida, Gloxinia şi răsadul de Cyclamen se plantează în martie iar
răsadul de Cineraria hybrida în august-septembrie. Plantarea presupune mai întâi obturarea orificiilor de la
baza ghiveciului cu un ciob rezultat dintr-un ghiveci spart, aşezat cu partea convexă în sus urmată de
aşezarea unui strat de nisip sau pietriş grosier de 1-1,5 cm, care asigură eliminarea excesului de apă şi
pătrunderea aerului la nivelul rădăcinilor. Peste stratul de drenaj din ghiveci se completeză cu amestec de
pământ pregătit pentru cultură până la 1/2-1/3 din volumul ghiveciului.
Răsadurile pentru plantare, butaşii sau marcotele, se scot de la locul de producere sau înrădăcinare
cu tot cu amestecul de pământ din jurul rădăcinilor. Plăntuţa se aşează cu rădăcinile răsfirate sau cu bolul
de pământ peste substratul din ghiveci, se ţine cu ajutorul mâinii stângi cu tulpina în poziţie verticală şi la
mijlocul ghiveciului şi cu ajutorul mâinii drepte se completează cu pământ volumul rămas liber în ghiveci.
Fixarea plantei se face prin apăsarea pământului din jurul ei cu ajutorul degetelor de la ambele mâini. Dacă
rădăcinile plantei sunt golaşe, acestea se fasonează şi se mocirlesc înainte de plantare. Adâncimea de
plantare se calculează astfel încât, după plantare şi tasarea pământului, ghiveciul să rămână gol pe o
adâncime de 0,5-1,0 cm iar plantele să fie cu coletul sau cu partea superioară a bolului de pământ la nivelul
solului. După plantare plantele se udă şi se umbresc 2-3 zile pe vreme însorită pentru a reduce pierderea
apei până la înrădăcinare.
2.3.Obținerea materialului săditor prin metode vegetative
Înmulţirea prin butaşi. Butaşii sunt părţi sau fragmente de plantă (lăstari, tulpini, frunze, muguri,
rădăcini) fasonate într-un fel anume, care puse la înrădăcinat refac organele lipsă ale noii plante. Ei se
recoltează de pe plante mamă alese ca tipice speciei (soiului) şi perfect sănătoase. Plantele care sunt
aproape de înflorire sau cele care au înflorit de curând nu se recomandă pentru recoltarea butaşilor. Butaşii
se recoltează în orele de după-amiază când în plante se acumulează mai multe substanţe nutritive. Butaşii
de lăstari se confecţionează din vârfurile lăstarilor cuprinzând şi 1-4 noduri. După recoltare butaşii se
fasonează cu un briceag printr-o tăietură transversală, la 1-2 cm sub nodul bazal şi se elimină frunzele
bazale pe o porţiune de 2-3 cm.
Butasi crizantema
46
Pentru a reduce apa pierdută prin transpiraţie până la înrădăcinare, la unele specii (Chrysanthemum,
Hydrangea) se reduce treimea superioară a frunzelor iar la cele cu Frunze pieloase (Ficus) acestea se
rulează în cornete şi se leagă. La speciile care conţin latex (Euphorbia, Ficus) butaşii se fasonează imediat
după recoltare şi se ţin în apă călduţă, la 30°C, timp de 30 minute, pe când la speciile suculente (Sedum,
Crassula, Echeveria etc.) se vor ţine la aer câteva ore sau zile pentru a pierde din apa pe care o conţin.
Butasi de Hydrangea
Butaşii de tulpină reprezintă fragmente din tulpina principală care conţin 1-3 muguri sau minim un
nod, însoţit sau nu de frunze. Se folosesc pentru înmulţire la speciile: Ficus, Monstera, Dracaena,
Colocasia, Dieffenbachia, Yucca. Tulpinile se taie cu un briceag bine ascuţit, în porţiuni de 5-10 cm sau
minim un nod, care se plantează în substratul de înrădăcinare fie în poziţie verticală, fie în poziţie
orizontală.
Divizarea tufei la ficus sau inmultirea prin butasi
Butaşii de frunze se folosesc la unele specii floricole la care frunzele sunt capabile să înrădăcineze
şi să emită muguri, formând noi plante. Se confecţionează din frunze întregi, cu peţiolul parţial sau întreg
(Saintpaulia, Peperomia), din fragmente de frunze care să cuprindă o porţiune cu nervură bine dezvoltată
(Begonia rex, Streptocarpus, Peperomia) sau prin efectuarea unor incizii pe frunze sub punctele de
47
ramificare a nervurii principale (Begonia rex). Plantarea pentru înrădăcinare se face în poziţie verticală sau
uşor oblică, astfel încât frunza să nu atingă solul pentru că putrezeşte.
Butasi de frunza la Begonia
Butaşii de rădăcină. Se folosesc pentru înmulţirea plantelor cu rădăcini cărnoase, care sunt
predispuse la formarea mugurilor pe rădăcini (Phlox, Dicentra, Aralia, Verbascum etc.) şi se obţin prin
secţionarea rădăcinilor în butaşi de 8-10 cm lungime. Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se face toamna
târziu sau primăvara devreme, atunci când plantele sunt în repaus.
Plantarea butaşilor în vederea înrădăcinării. Înrădăcinarea butaşilor se face în spaţii protejate, în

substrat alcătuit din perlit, turbă fibroasă, nisip, vermiculit, utilizate singure sau în amestec în raport de 1:1
(nisip-turbă sau vermiculit-turbă). La unele specii înrădăcinarea se poate face în substrat de cultură
(Pelargonium) sau nisip (Cactaceae). Pentru a stimula formarea rădăcinilor se folosesc stimulatori cum ar
fi: Radistim, Calux.
Butasi de Pelargonium Butasi de Saintpaulia
Îngrijirea butaşilor pe perioada înrădăcinării. Condiţiile mediului de înrădăcinare trebuie controlate

cu mare atenţie. Astfel, temperatura substratului va fi menţinută la 20-25°C, iar temperatura din atmosferă
va fi cu 4-5°C mai scăzută decât cea a substratului. Umiditatea trebuie menţinută ridicată (90%) prin
48
acoperire cu hârtie sau cu un tunel de plastic, sau prin pulverizarea de picături fine de apă la intervale
regulate (30 minute) prin sistemul de ceaţă artificială. Intensitatea şi calitatea luminii are, de asemenea, un
rol important în înrădăcinarea plantelor. Astfel, se recomandă folosirea luminii artificiale în lunile de iarnă.
Butasi de trandafir Butas de muscata
Înmulţirea prin despărţirea tufei. Este modul de înmulţire a speciilor care cresc sub formă de
tufă, a căror parte aeriană este alcătuită din lăstari (Chrysanthemum) sau frunze (Gerbera, Paeonia,
Peperomia). Perioada optimă de executare a despărţirii este perioada de repaus a plantelor mamă. Plantele
mamă se scot din pământ cu o cazma, după care se despart în mai multe părţi, cu mâna sau cazmaua, astfel
încât fiecare dintre ele să prezinte lăstari sau frunze cu rădăcini proprii. Despărţirea tufelor se efectuează
anual la plantele floricole cu creştere puternică (Aster, Chrysanthemum) şi la 5-6 ani la cele cu creştere
lentă sau sensibile la separare (Paeonia). Metoda se aplică atât la plante cultivate la ghivece (Asparagus,
Aspidistra, Saxifraga) cât şi în sol în spaţii protejate (Gerbera, Strelitzia). Înmulţirea prin stoloni. Stolonii
sunt ramificaţii subţiri ce apar pe tulpini cu internodii lungi, care din loc în loc sau numai în vârf formează
plantule sub formă de rozetă.
Despartirea tufei la bujor
Pentru înmulţire se separă rozetele când au 4-5 frunze şi se plantează în ghivece. În

cazul când rozetele nu au rădăcini, se plantează într-un substrat pentru înrădăcinare, plantarea
la loc definitiv făcându-se după înrădăcinare. Dintre plantele decorative prin frunze, cultivate
în spaţii protejate, se foloseşte la Clorophytum, Saxifraga sarmentosa, Nephrolepis.
49
Înmulţirea prin drajoni. Se foloseşte la specii care emit lăstari (drajoni) din mugurii
adventivi aflaţi pe rădăcini şi constă în separarea drajonilor de pe planta mamă şi replantarealor la loc
definitiv. Momentul optim de detaşare este primăvara, după pornirea plantelor în vegetaţie (crizanteme),
atunci când lăstarii sunt dezvoltaţi şi au suficiente rădăcini. Prin această metodă se pot înmulţi specii
cultivate în seră precum Aralia, Cordyline.
Aralia Cordyline
Înmulţirea prin rizomi. Rizomii sunt tulpini subterane îngroşate şi alungite, care prezintă muguri
din care iau naştere noile plante. Pentru înmulţire, rizomii se scot din pământ şi se fragmentează în
segmente de 5-12 cm (2-3 muguri) după care se replantează în teren. Secţionarea rizomilor se poate face în
perioada de repaus dar la speciile fără repaus biologic (Aspidistra, Sansevieria) se poate face în tot timpul
anului. Prin rizomi se înmulţesc unele plante floricole cultivate în sere precum Alstroemeria, Zantedeschia,
Sansevieria, Aspidistra.
Rizomi de Aspidistra Rizomi de Sansevieria

50
Înmulţirea prin marcotaj – se bazează pe proprietatea unor specii de a forma plante noi din
tulpinile şi ramificaţiile laterale, atunci când acestea vin în contact cu solul. Porţiunea cu rădăcini, apărută
ca urmare a marcotajului se numeşte marcotă. Dintre plantele cultivate în
spaţii protejate, marcotajul se foloseşte la Ficus, Philodendron, Dracaena, Cordyline.
Marcotajul este terestru sau aerian, cel terestru este simplu, şerpuit sau chinezesc.
Marcotajul simplu constă în îndoirea tulpinilor sau a lăstarilor şi acoperirea într-un punct cu
pământ, în zona acoperită aparând rădăcini. O altă metodă constă în muşuroirea plantelor la bază pe o
înălţime de 20-30 cm. După câteva săptămâni sau luni, lăstarii se înrădăcinează, apoi se detaşează de
planta mamă şi se plantează la locul emperatur. Acest tip de înmulţire se aplică, dintre speciile cultivate
în sere, la Anthurium andreanum.
Marcotajul şerpuit – folosit la speciile cu tulpini sau lăstari lungi şi flexibili care se pot curba de mai
multe ori. Porţiunile care vin în contact cu solul se incizează şi se tratează cu stimulatori rizogeni, apoi se
acoperă cu pământ, se fixează cu cârlige de lemn sau metal iarvârful se poate tutora. După înrădăcinare se
separă fiecare porţiune şi se plantează în ghivece.
Marcotajul aerian se aplică la specii cu ramuri groase, care nu se pot curba ca să fie aduse la nivelul
solului (Dracaena, Ficus empera), la exemplare degarnisite la bază, îmbătrânite sau valoroase. Metoda
constă în efectuarea în zona aleasă, sub ultimele emper şi pe lungime de câţiva cm, a unor incizii
circulare sau în formă de fantă, peste care se aplică un manşon de muşchi sau turbă umezite, care se
fixează cu folie din material plastic de culoare închisă şi se leagă strâns sus şi jos. Înrădăcinarea marcotelor
aeriene poate fi stimulată de reducerea udării plantelor mamă şi se realizează, de obicei, în 4-5 săptămâni.
Înmulţirea prin rădăcini tuberizate. Rădăcinile tuberizate sunt rădăcini mult îngroşate deoarece
conţin substanţe de rezervă, fără muguri pe suprafaţa lor. La unele specii, mugurii se află în zona coletului
şi de aceea pentru înmulţire se recoltează cu porţiune din tulpină (Alstroemeria). Secţionarea rădăcinilor şi
tulpinilor se execută la sfârşitul perioadei de repaus biologic, odată cu înfiinţarea culturilor sau puţin mai
devreme.
Înmulţirea prin bulbi. Bulbii sunt organe subterane tuberizate, cu frunze cărnoase, rezistente la
frig şi uscăciune. Plantele floricole cu bulbi care înfloresc primăvara sunt: Tulipa, Hyacinthus, Narcissus.
La aceste specii bulbii se găsesc în repaus emperat în cursul verii, recoltarea bulbilor efectuându-se
începând cu luna iunie, când 70-80% din frunze s-au uscat.
După recoltare bulbii se ţin 7-8 zile pentru zvântare, în straturi de 5-6 cm grosime, în
şoproane sau magazii bine ventilate, apoi se curăţă de pământ şi de resturile vegetale. Bulbii se păstrează la
18-20°C până la sfârşitul lunii august, când temperatura se scade la 5-9°C şi se menţine la această
valoare până la plantare. Bulbii de zambile se păstrează timp de 8 săptămâni la 25°C iar apoi la 18°C până
la plantare. La speciile cu bulbi anuali, bulbii se scot annual din sol iar la cele cu bulbi pereni, bulbii se
scot odată la 3-4 ani.
Bulbi de narcise Bulbi lalele Bulb zambila
51
Bulbi de Amaryllis
Înmulţirea prin tuberculi. Tuberculii sunt tulpini subterane tuberizate, la care lipsesc
tunicile sau solzii de protecţie. Pe tuberculi există muguri principali în zona apicală, din care se formează
organele aeriene ale plantelor (frunze, tulpini, flori) şi muguri axilari din care se formează tuberculii de
înlocuire, cel matern resorbindu-se. Se înmulţesc prin tuberculi Gloriosa, Sinningia,Cyclamen, Begonia
tuberhybrida. Tuberculii se secţionează pe lungime în două sau mai multe porţiuni care trebuie să conţină
mai mulţi muguri. Înmulţirea prin tuberobulbi. Tuberobulbii sunt tulpini subterane formate dintr-un ţesut
bogat în substanţe nutritive, prevăzute la exterior cu noduri de care rămân prinse 2-3 frunze uscate, cu rol
protector. La nivelul fiecărui nod există muguri axilari. Mugurii superiori fiind mai dezvoltaţi, devin
floriferi, iar cei bazali rămân dorminzi. Freziile prezintă tuberobulbi piriformi, de 2,5-6,0 cm diametru la
baza cărora apar nişte stoloni scurţi la al căror capăt se formează 4-6 tuberobulbilii, de 0,3-1,2 cm
diametru. Înmulţirea prin tuberobulbi constă în scoaterea lor din pământ, uscarea şi depozitarea în condiţii
specifice de temperatură şi umiditate (25-30°C la frezia).
Tuberobulbi frezie Tuberculi la dalie
52
Gloriosa tubercul de Cyclamen
Înmulţirea prin muguri adventivi. Mugurii adventivi pot să apară pe nervura mediană a frunzei
(Asplenius viviparum), pe pedunculul inflorescenţei (Bryophyllum proliferum) sau pe marginea limbului
(Bryophyllum daigremontianum). Ajunşi la un anumit grad de dezvoltare, aceşti muguri se desprind şi cad,
iar dacă ajung pe un substrat de cultură, se înrădăcinează foarte repede şi din ei se dezvoltă plante identice
cu cele mamă.
Asplenium Bryophyllum
Înmulţirea prin altoire. Altoirea sau grefarea este metoda prin care se pun în contact
intim, pe o suprafaţă formată din ţesuturi vii, un butaş sau un mugure, care constituie altoiul, cu o plantă
care are rădăcini şi care se numeşte portaltoi, ceea ce duce la concreşterea celor doi parteneri. Se foloseşte
altoirea la speciile semiarbustive, cum sunt: Azaleea, Camelia,Paeonia şi destul de frecvent la cactuşi.
Ca metode de altoire, în floricultură, se practică următoarele tipuri în despicătură (Azaleea,
Clematis, Fuchsia, Pelargonium), în triangulaţie (Paeonia, Dahlia), prin alipire (cactuşi), în ochi dormind
(Rosa, Syringa), în ochi crescând (Citrus limon).
Epoca de altoire depinde de specie: la azaleea în iulie, la cactuşi în iulie-august, la citrice primăvara
după ce plantele pornesc în vegetaţie, la trandafiri în seră, în ianuarie.
53
Altoirea la trandafir
Azalee altoita Rododendron
54
Altoi de bujor Cactusi altoiti prin alipire Citrus limon altoit
Altoirea la Camelia in etape
2.4.Specii de plante floricole
Clasificarea după durata ciclului biologic

După durata ciclului biologic, plantele decorative se împart în speciifloricole: anuale, bianuale şi
perene.
Specii floricole anuale
În această grupă intră acele specii care îşidesfăşoară durata de viaţă pe parcursul unui singur an (de
la 4 până la 8-10 luni).Aceste plante germinează, se dezvoltă, înfloresc, produc seminţe şi dispar la sfârşitul
perioadei de vegetaţie care este în acelaşi an calendaristic cu perioada cândau germinat. Astfel de plante
sunt: Gypsophilla elegans,Dianthus chinensis,Centaurea cyanus.
55
Gypsophilla Dianthus Centaurea
În categoria plantelor anuale intră şi unele specii floricole care în zonele de origine se comportă ca
bienale sau perene şi care la noi în ţară din cauza condiţiilor de mediu (în principal temperatură) se
comportă ca plante anuale: Begonia semperflorens, Cosmos bipinatus, Calendula officinalis, Nicotiana
affinis, Petunia hybrida, Salvia splendens, Verbena hybrida,etc.
Cosmos Petunia Salvia
Verbena Cobea
Aceste plante dacă sunt protejate de temperaturile scăzute din perioada de iarnă, pot să-şi reia
primăvara ciclul vegetativ, cu desfăşurarea normală a tuturor fenofazelor. Plantele anuale decorează prin
flori sau inflorescenţe şi frunze. Unele dintre ele furnizează florile tăiate pentru comercializarea pe piaţă (
Antirrhinum majus, Calendula officinalis, Callistephus chinensis, Centaurea moschata, Matthiola incana,
Zinnia elegans, etc.).
56
Unele asigură decorul grădinilor şi spaţiilor verzi,fiind excelente pentru rondouri, rabate,
platbande, grupuri izolate (Begonia semperflorens, Coleus blumei,Gazania splendens, Tagetes patula,
etc.).
Altele care prezintă tulpini pendule, flexibile, agăţătoare sunt utilizate la decorarea jardinierelor,
stâlpilor, teraselor, gardurilor, chioşcurilor şi alte tipuri de amenajăriale faţadelor clădirilor (Cobaea
scadens, Ipomoea sp., Lobelia erinus, Tropaeolum majus etc.). Plantele floricole nemuritoare ale căror
flori îşi păstrează calităţile decorative şi după uscarea lor sunt utilizate în aranjamentele de iarnă
(Ammobium alatum, Helichrysum bractetum, Limonium sp. etc.).
Ipomea Lobelia
Amobium Helichrisum Limonium
Florile anuale se înmulţesc prin seminţe şi mai rar prin alte metode (butăşire, marcotaj, altoire
etc.). Înmulţirea este una din etapele cele mai importante ale culturilor floricole. Reuşita culturii depinde,
în mare măsură, mai întâi de calitatea seminţelor şi apoi de cea a răsadurilor. Majoritatea plantelor anuale
se pot semăna direct, la loc definitiv, în grădinăsau câmp. Semănatul direct se face în funcţie de exigenţele
lor faţă de căldura începând cu luna aprilie-mai. Unele specii floricole anuale se seamănă numai directîn
teren sau în ghivece, în prima parte a primăverii, pentru că răsadurile lor nu suportă mutarea, iar pentru a
creşte bine necesită o vreme mai răcoroasă şi zile ceva mai scurte ( Delphinium ajacis,Gypsophilla
elegans, Lathyrus odoratus, etc.).
57
Delphinium Lathyrus
În scopul devansării înfloririi semănatul se face adesea în spaţii încălzite, respectiv sere, răsadniţe
calde, solarii, camere unde se obţin răsaduri, care vor fi folosite la infiinţarea culturii. Perioada în care se
seamănă florile anuale pentru producerea de răsaduri începe cu lunile decembrie-ianuarie şi se sfârşeşte în
lunile martie–aprilie. Timpul optim de semănare a speciilor anuale se stabileşte în funcţie de specia la care
vremsă producem răsaduri, de data când se doreşte vânzarea sau plantarea afară, despaţiul şi sursa de
încălzire de care dispunem. Majoritatea plantele floricole anuale au nevoie pentru germinare detemperaturi
cuprinse între 14-22°C, iar timpul de germinare este de 4 până la 25 de zile.Când plantele au 2-3 frunze
adevărate se repică pentru a asigura plantelor un spaţiu mai bun de creştere şi dezvoltare.
Plantarea răsadului la loc definitiv se face într-un teren pregătit din timp,corespunzător (dezinfectat,
îngrăşat, nivelat, mobilizat etc.). Modelarea se face înfuncţie de destinaţia culturii (flori tăiate, decorarea
spaţiilor verzi, grădinilor etc.).Ţinând cont de condiţiile climatice ale ţării noastre, plantatul poate
fiefectuat de la sfârşitul lunii aprilie, începând cu speciile mai puţin pretenţioase la căldură şi continuând în
luna mai cu cele mai pretenţioase la căldură. Înainte de plantare la loc definitiv cu 10-12 zile, răsadurile se
călesc obligatoriu, prin expunerea treptată la condiţiile naturale. Răsadurile cu rădăcini nude se vor ciupi şi
mocirli înainte de plantare în câmp. Plantarea se efectuează folosind linguri de plantat, plantatoare sau
săpăligi.
Calendula Antirrhinum
58
Specii floricole bienale.
Acestea se caracterizează prin desfăşurarea cicluluide vegetaţie pe parcursul a doi ani. Formează în
prima parte a vegetaţiei o rozetă defrunze, iernează în această formă, iar primăvara următoare înfloresc,
producseminţe şi apoi pier ( Althaea rosea, Campanula medium, Dianthus barbatus, Digitalis purpurea).
În această categorie sunt grupate şi o serie de plante perenecare au parţial caractere de plante bienale, dar a
căror tehnologie de cultură esteidentică cu a celor din această categorie: Bellis perenis, Myosotis alpestris,
Violawitrockiana. Dintre acestea unele sunt capabile să înflorească şi în anii 3 şi 4, dar cuun potenţial de
înflorire mai redus (Cheiranthus cheiri, Dianthus barbatus).
Cultura speciilor floricole bienale este relativ uşoară. Înmulţirea se face în general prin seminţe.
Semănatul are loc primăvara şi vara (mai-iulie), în răsadniţereci sau spaţii protejate, în substrat uşor bine
mărunţit sau direct în teren, pe brazdeamenajate special. Pregătirea locului în care se va semăna constă în
mărunţirea pământului peadâncimea de 10-12 cm. Marcarea rândurilor se face cel mai adesea la 10
cmdistanţă, perpendicular pe lungimea brazdei. Repicatul plantelor are loc când apar primele frunze
adevărate şi se face în substrat, ghivece sau cuburi nutritive.
Lucrările de îngrijire în această perioadă urmăresc afânarea solului, distrugerea buruienilor şi
asigurarea unei umidităţi moderate şi constante în sol, combaterea bolilor şi dăunătorilor.Plantarea la loc
definitiv se face toamna, în septembrie-octombrie, astfel încât plantele să se înrădăcineze bine până la
venirea frigurilor. Lucrarea poate fi executată şi primăvara devreme, de îndată ce condiţiile de mediu sunt
favorabile (martie). În general, ele iernează bine sub protecţia zăpezii din timpul iernii. Estefoarte
important ca plantele tinere ale speciilor bienale să beneficieze detemperaturile scăzute din timpul iernii.
Supunerea lor la acest termoperiodism sezonier (diferenţe de temperatură) constituie o condiţie esenţială
pentru iniţierea şiformarea mugurilor florali în primăvara care urmează. Perioadele de maximă înflorire
sunt: martie-aprilie- (Cheiranthus cheiri);martie-iunie (Bellis, Myosotis, Viola); mai-iunie ( Dianthus
barbatus, Campanula, Digitalis) şi iunie-septembrie ( Althaea). Toate speciile fructifică bine şi produc
uşor seminţe.
Althea Campanula Digitalis
Plantele bianuale sunt utilizate pentru decorul de primăvară al spaţiilor verzi, în rondouri, rabate,
platbande, grupuri sau ca flori tăiate.
59
Ronduri si platbande
Viola Bellis
Specii floricole perene

Sunt acele plante care trăiesc mai mulţi ani,înfloresc şi fructifică în fiecare an. Anual trec printr-o
perioadă de repaus,determinată fie de temperaturile scăzute din perioada de iarnă, fie de căldurile excesive
din timpul verii. Această perioadă de repaus influenţează înflorirea. Plantele perene se împart în două
categorii, în funcţie de organele care le asigură perpetuarea de la un an la altul (muguri, rizomi, tuberobulbi
etc).
Specii perene hemicriptofite
Cuprind plante perene ierboase care se refac din mugurii de pe rădăcină sau colet şi care iarna sunt
protejaţi de resturile vegetale moarte ale plantei respective (Chrysanthemum leucanthemum, Delphinium
pyramidalis, etc.).
Se înmulţesc în principal prin seminţe, dar se pot înmulţi şi vegetativ, prin despărţirea plantelor sau
prin butaşi de tulpină şi rădăcină. Semănatul se face în răsadniţe reci sau în pepiniere din luna aprilie până
îniunie, într-un substrat format din pământ de frunze, turbă mărunţită, nisip de râu sau perlit. Semănatul se
face în rânduri, folosind la acoperire acelaşi amestec de pământ, după care se tasează uşor şi se udă.
Specii perene geofite

Cuprind acea categorie de plante care prezintă în pământ organe subterane (rizomi, bulbi, tuberculi,
tuberobulbi) prin care în perioadade repaus îşi continuă viaţa. Dintre acestea unele rezistă peste iarnă în
câmp fiind considerate rustice (Tulipa, Narcisus, Hyacinthus, Lilium, Convallaria), iar altele sunt păstrate
60
în depozite ferite de temperaturi negative, urmând a fi plantate în câmp primăvara, în aprilie-mai
(Gladiolus, Canna). Acestea sunt semirustice.
Gladiole Tuberoze Lalele
2.5. Recoltarea și valorificarea speciilor floricole cultivate în câmp și in sere
Recoltarea florilor se face in diferite faze de deschidere, in functie de specie, de anotimp, de

cerintele cumparatorilor, etc.
Faza optima de recoltare este proprie fiecarei specii si chiar soi, avandu-se in vedere, in principal,
gradul de deschidere al florii si evolutia ei dupa recoltare.
Recoltare lavanda
Recoltarea in faza de boboc se recomanda la bujor, crin, lalea, gladiola, deoarece acesta se dezvolta
normal in conditii de asezare in vase cu apa. Dimpotriva, dalia, crizantema si alte flori din familia
Compositae, inflorescentele se recolteaza in faza de deschidere aproape completa pentru a avea o stare si
durata favorabile la pastrarea in apa. Majoritatea florilor de gradina din aceasta familie se recolteaza in
faza de deschidere 85-90% din diametrul maxim al florii.
Momentul din cursul zilei favorabil recoltarii si pastrarii ulterioare a florilor, difera de la specie la
specie, dupa cum urmeaza:
- Dimineata pe roua se recolteaza florile ale caror tesuturi contin apa putina si se deschid prea
tare odata cu cresterea intensitatii luminoase (laleaua, bujorul, narcisa).
- Dimineata dupa ce se zvanta roua, speciile la care tesuturile plantei au turgescenta normala, iar
florile taiate isi pastreaza mai mult timp prospetimea (majoritatea florilor de gradina).
- Dupa amiaza si seara, florile care contin apa multa (dalia).
61
In general, perioada cea mai potrivita pentru recoltarea florilor este in primele ore ale diminetii,
cand ele contin cantitati mari de apa in tesuturi si au temperatura scazuta. Recoltarea in timpul zilei are
dezavantajul ca florile infierbantate datorita radiatiilor solare, se incing foarte repede in timpul operatiilor
de manipulare si transport si totodata se ofilesc rapid. In zilele innourate, florile se pot recolta in tot cursul
zilei. Ele nu se recolteaza pe vreme ploaioasa sau imediat dupa ploaie.
Recoltarea manuala si mecanizata
Recoltarea florilor se face manual, fie prin rupere (lalea, narcisa, ochiul boului, centaurea), fie prin
taiere cu briceag sau foarfece (gladiola, bujor, crizantema). Taietura se face, adeseori, oblica cu cutite bine
ascutite pentru a nu se strivi tesuturile. La multe specii, se are grija ca, la recoltare, pe planta sa se lase un
anumit numar de frunze (lalea-2, bujor-2,3,gladiola-2-3) pentru ca ea sa poata asimila in continuare.
Recoltarea manuala la ochiul boului
Florile recoltate vara si destinate a se transporta la distante mari, se tin mai intai, cateva ore,
impachetate in hartie umeda si in vase adanci cu apa.
Cele cu tulpini fragile (lalea, lacramioara, narcisa) se impacheteaza strans in hartie, se scufunda in
vase cu apa, care se tin in camere racoroase si intunecoase.
Pentru mentinerea calitatii florilor in procesul valorificarii se impune ca perioada de timp de la
recoltare pana la livrare sa fie cat mai scurta.
62
Sortarea florilor pe categorii de calitate are in vedere urmatoarele caracteristici : lungimea si
grosimea tulpinii florale, liniaritatea ei;marimea, forma si culoarea florii; integritatea si starea de sanatate a
frunzelor.
La stabilirea calitatii florilor se ia in considerare si starea fitosanitara precum si prezenta unor urme
de praf, pamant sau de substante chimice folosite la tratarea plantelor.
In baza acestor caracteristici, florile sunt sortate pe categorii de calitate prevazute de standarde.
La sortare se executa si conditionarea (fasonarea) florilor care consta in ruperea frunzelor bazale, a
lastarilor si bobocilor de prisos.
Florile sortate sunt asezate cate 5-10-20 intr-un pachet (operatia se numeste buchetare), dupa care
se aplica doua legaturi, cu ata naturala sau sintetica, fara sa se raneasca tulpinile florale, una la baza si alta
sub flori. Dupa buchetare se face taierea de uniformizare a lungimii tulpinilor, cu foarfeca sau cu masini
speciale.
Sortare flori taiate
Tabelul 1. Durata de pastrare a florilor
Denumirea plantei Temperatura de pastrare Durata (zile)

(ºC)
Asterul, cala,stanjenelul 4 7-10
Mixandra, garoafele 4 7
Galbenelele,lupinul 4 3-6
Latirusul 4 4
Crizantema, gladiola 1.5 14
Crinul 4 30
Bujorul cu floare deschisa 4 14
Bujorul in faza de boboc 4 21-30
Lalele, narcisele, ghioceii 4 14
63
Fluturasii 2 3-6
Ochiul boului 4 7-10
Dalia 4 7-10
Buchetele se pun in galeti sau cazi cu apa sau solutie conservanta, asezate in pivnite sau camere
frigorifice unde se pastreaza temporar pana la livrare.
Florile de gradina pot fi stocate la temperaturi scazute pe perioade diferite in functie de specie.
Depozite frigorifice de pastrare a florilor
Test de evaluare I.2.
2.1. Cum se pregateste substratul nutritive necesar la infiintarea culturilor floricole?

2.2. Ce tipuri de material biologic cunoasteti?
2.3. Care sunt principalele metode vegetative de a obtine material saditor?
2.1. Descrieti inmultirea prin butasi.
2.2. Descrieti inmultirea prin marcotaj.
2.3. Enumerati speciile de plante floricole.
2.4. Care sunt speciile floricole bienale?
2.5. Care sunt speciile floricole hemicriptofite?
2.6. Cum se recolteaza speciile floricole?
64
3.Tehnologia de cultura a speciilor pomicole

Cunoaşterea de către cursanţi a portaltoilor speciilor pomicole, a principalelor soiuri pomicole
cultivate in tara noastra cat si lucrarilor de intretinere si fertilizare in plantatiile pomicole. Cunoasterea
lucrarilor de intretinere a coroanei, a combaterii bolilor si daunatorilor specifici plantatiilor pomicole si
recoltarii si pastrarii fructelor.
Obiective:
 Capacitatea de a obtine portaltoii speciilor pomicole, metodele de altoire si succesiunea
etapelor in procesul de altoire.
 Capacitatea de a identifica sistemelor de cultura a pomilor fructiferi.
 Capacitatea de a executa lucrari de formare si intretinere a coroanei pomilor.
 Executarea lucrarilor de fertilizare si intretinere a solului in plantatii pomicole.
 Capacitatea de a executa lucrari de combatere a bolilor si daunatorilor prin metode
preventive si curative in plantatiile pomicole.
 Capacitatea de a executa recoltarea, sortarea si pastrarea fructelor.
3.1.Portaltoii speciilor pomicole
Portaltii pomilor sunt specii sau soiuri obtinute pe cale generativa sau vegetativa care asigura
sistemul radicular si o portiune relativ scurta din trunchiul viitorului simbiont.
Cultivarea pomilor in sistem intensiv si superintensiv este dependenta de utilizarea portaltoilor de
vigoare redusa , numai prin utilizarea acestora asigurandu-se conditii optime de crestere si fructificare ale
pomilor si in final obtinerea de productii ridicate si constante de la un an la altul.
Portaltoii generativi sunt obtinuti fie din semintele unor soiuri locale perfect adaptate
ecosistemului, poarta denumirea de “franc”, fie din semintele sau samburii unor specii salbatice .
Acesti portaltoi au o serie de avantaje dar si unele dezavantaje:
 Rezistenta la ger,seceta,vant;
 Longevitate ridicata ;
 Rezistenta la boli si daunatori ;
Dezavantaje:
 Variabilitate genotipica si fenotipica;
 Pomii au vigoare mare de crestere;
 Intra tarziu pe rod ;
 Nu se preteaza la sistemul intensiv si superintensiv ;
Portaltoii vegetativi sunt obtinuti prin diferite metode (butasire,marcotaj) imprimand pomilor
altoiti o uniformitate ridicata in ceea ce priveste vigoarea pomilor,intrarea pe rod,fructificarea
precoce,calitatea fructelor. Printre dezavantajele acestui tip de portaltoi amintim: inradacinare superficiala
,rezistenta mai scazuta la ger,seceta ,vant;sensibilitate la boli virotice.
Portaltoii marului.
Marul este specia pomicola cu cel mai mare numar de portaltoi,existand in permanenta tendinta de
a crea si omologa noi portaltoi care sa raspunda dezideratelor unei pomiculturi moderne si durabile.
Portaltoii generativi
Initial s-a folosit marul paduret (Malus sylvestris),ulterior s-a trecut la altoirea pe mar franc (Malus
domestica ). Cei mai utilizati portaltoi generativi in tara noastra sunt:
· P.F. Cretesc ( M.domestica cv.Crestesc de Valcea) –provenit din soiul Cretesc de Valcea si
omologat in anul 1968 ;
65
· P.F. Patul (M. domestica cv.Patul) –provenit din soiul Patul si omologat in anul 1968 ;
· P.F. Bistrita 50 (M.domestica cv.Masanski)-provenit din soiul Masanski si omologat in anul 1970
; Portaltoii vegetativi
Primii portaltoi au fost obtinuti din marul pitic Malus pumilla,care s-a dovedit a fi un tip cu mare
variabilitate genetica. Cei mai importanti portaltoi vegetativi utilizati atat in Romania cat si
pe plan mondial sunt :
· M 9 ( Paradis galben de Metz) - a fost selectionat in anul 1935
-este un portaltoi de tip pitic
-are productivitate ridicata
-intra timpuriu pe rod
-au ancorare slaba in sol
· M 26 (M 16 X M 9) - Obtinut la East Malling
- Este un portaltoi de tip dwarf(pitic)
- Imprima soiurilor productivitate
- Este un soi mai tarziu
- Are rezistenta la ger si buna ancorare in sol
- Este sensibil la fenomenul “burr knot”(umflarea scoartei la noduri)
- Este sensibil la paduchele lanos si arsura bacteriana
- Se inmulteste usor prin marcotaj si butasi
• Voinesti ( M 9 X Cretesc) – omologat la Voinesti in anul 1994
- Are vigoare redusa
- Imprima soiurilor precocitate
- Rezistenta la ger, dar are ancorare slaba in sol
- Se inmulteste prin marcotaj
- Este recomandat pentru plantatii superintensive
· M 27 (M 13 X M 9) – a fost omologat in 1929
- Este de tip dwarf
- Imprima soiurilor altoite precocitate,productivitate,fructe mari si colorate
- Are ancorare slaba in sol
- Este sensibil la paduche lanos,arsura bacteriana si seceta
· M 106 ( Northen Spy X M 1) - are vigoare semimijlocie
- Imprima soiurilor precocitate,productivitate
- Are buna ancorare in sol
- Este rezistent la paduchele lanos
- Prezinta sensibilitate la focul bacterian si putregaiul radacinilor
- Se inmulteste prin marcotaj orizontal
· M 4 (Ducinul de Holstein ) – are vigoare mijlocie
- A fost obtinut la statiunea East Malling
- Intra tarziu pe rod
- Este foarte productiv
- Are ancorare slaba in sol
- Se inmulteste prin marcotaj orizontal
· M 16 (Dusenul verde) – a fost selectionat la East Malling
- Intra tarziu pe rod
- Este foarte productiv
- Are vigoare mare si foarte mare
- Are buna ancorare in sol
- Este sensibil la paduchele lanos
- Inmultirea se face prin marcotaj si butasi
66
· A 2 ( Alnarp ) – este un portaltoi viguros
- Are inradacinare foarte buna
- Prezinta rezistenta la ger
- Are intrare tarzie pe rod
- Productivitate ridicata
- Se inmulteste prin marcotaj vertical sau orizontal
- Este recomandat in sistemul classic
Portaltoii parului.
Primii portaltoi ai parului au provenit din parul paduret ( Pyrus pyraster) si parul cultivat (Pyrus
communis), ulterior aparand portaltoii vegetativi obtinuti din gutui (Cydonia oblonga).
- P.F. Harbuzesti( Pyrus sativa syn.Pyrus communis cv. Harbuzesti)- este omologat la Falticeni in
anul 1968 si provine din soiul local Harbuzesti.Acest portaltoi imprima soiurilo vigoare
mare,productivitate
mare si constanta. Se adapteaza la majoritatea solurilor din Romania si se recomanda a fi cultivat in
plantatii intensive si la distante mari de plantare.
- P.F Alamai ( Pyrus sativa syn. Pyrus communis )- este omologat in anul 1968 si provine din soiul
local Alamai. Acest portaltoi imprima soiurilor productivitate mare si constanta. Este foarte bine adaptat la
conditiile de clima si sol din Romania.Este recomandat pentru a fi utilizat in zonele subcarpatice pentru
livezile de tip intensiv cu distante mari de plantare intre pomi.
Portaltoii vegetativi
Primii portaltoi pe gutui au fost denumiti dupa originea lor Gutui de Angers,Gutui de Fontenay.
- MA (Gutuiul de Angers)- a fost foarte folosit atat in pepinierele din tara noastra cat si in cele din
Europa.Imprima soiurilor altoite o vigoare relative mare,are intrare timpurie pe rod,productivitate ridicata
si fructe mari de calitate.Are o buna adaptabilitate la soluri dar este sensibil la virusuri. Este compatibil cu
soiurile Cure si Untoasa Hardy.
- ADAMS (Gutuiul Adams)- a fost selectionat in Belgia de catre Adams. Imprima soiurilor o
vigoare ceva mai redusa,are productivitate buna si este sensibil la ger.Se inmulteste usor prin marcotaj.Este
incompatibil cu soiurile Williams, Favorita lui Clapp, Untoasa Giffard, Passe Crassane.
- BA 29-este obtinut din Gutuiul de Provence la Statiunea Angers in 1967.Are o vigoare mare mai
ales daca este cultivat pe soluri fertile.Prezinta fructe mari cu productivitate mare.Este sensibil la declinul
parului si cloroza pe solurile argiloase si umede.Are o compatibilitate buna la altoire,exceptie facand soiul
Dr.Jules Guyot.
- Sydo- este obtinut din Gutuiul de Angers in 1976.Prezinta o vigoare relative mare .Se aseamana
foarte bine cu portaltoiul MA,dar prezinta o incompatibilitate mai mare fata de soiurile care necesita
intermediar la altoire. Este sensibil la virusuri si arsura bacteriana.Se inmulteste usor prin marcotaj dar are
o crestere lenta in pepiniere.
- BN 70- s-a obtinut dintr-o populatie locala de gutui la Statiunea Bistrita.Imprima soiurilor altoite
o vigoare mijlocie, precocitate si o buna fructificare. Se altoieste cu intermediar,exceptie facand favorita
lui Clapp.Se inmulteste usor prin marcotaj.
- Pyriam (OH11)- este un portaltoi obtinut la Angers si provenit din selectia unor puieti de Old
Home prin autofecundare.Imprima soiurilor o vigoare mare si productivitate buna.Este compatibil cu
majoritatea soiurilor si se inmulteste usor prin butasi lignificati.
- Pyrod warf (OH x Buna Luiza d’Avranches)-este obtinut in Germania in 1966.Imprima soiurilo o
vigoare,productivitate,si compatibilitate medie cu majoritatea soiurilor.Se inmulteste prin butasi,marcote si
culturi in vitro,fiind considerat cel mai indicat portaltoi care se preteaza la livezile de tip intensiv.
- OH x F (Old Home x Farmingdale)-cuprinde o serie de portaltoi obtinuti in
Oregon,SUA,incepand cu anul 1915.Prezinta rezistenta buna la ger,arsura bacteriana si declinul parului si
67
o oarecare toleranta la continutul ridicat de calcar din sol.Se inmulteste prin butasi.In Romania acesti
portaltoi nu au putut fi aclimatizati,prin urmare nu se folosesc.
Portaltoii gutuiului si mosmonului.

Gutuiul si mosmonul se altoiesc pe gutui dovedindu-se ca o mare parte din portaltoii utilizati la
altoirea parului au o buna compatibilitate la altoire cu soiurile de gutui.Acesti portaltoi imprima gutuiului o
productivitate foarte ridicata si constanta si o vigoare mai redusa.
Portaltoii prunului.
Soiurile de prun s-au inmultit inca din cele mai vechi timpuri prin samburi,apoi prin drajoni,ulterior
trecandu-se la inmultirea lor prin altoire. Pentru grupul de prune european s-au folosit portaltoi proveniti
din Prunus cerasifera(corcodus sau miroblan).Ulterior s-au facut selectii din Prunus institia si
Prunus domestica. In tara noastra au fost omologati 12 portaltoi pentru prun (3 din P.cerasifera,4
din P.institia si 1 din P.spinosa). Cercetari in ceea ce priveste obtinerea de portaltoi
s-au realizat in Rusia,Polonia,Franta,Germania,Anglia,Sua,Romania.
Portaltoii prunului din grupa cerasifera.
· Corcodusul sau mirobolanul-are rezistenta buna la ger
- Se inmulteste generativ sau vegetativ
- Imprima soiurilor vigoare mare de crestere,productivitate ridicata de fructe si adaptabilitate la
conditii ecologice foarte variate.
· Miroval-este un portaltoi clonat,obtinut la Valcea din P.cerasifera si omologat in anul 1999;
- Imprima soiurilor o vigoare mare de crestere ,productivitate mare si constanta,calitate buna a
fructelor
- Intra pe rod in anul IV dupa plantare
- Se preteaza pentru soluri grele,cu drenaj bun,fiind recomandat pentru toate zonele de cultura din
tara.
- Se inmulteste prin butasi lignificati
Portaltoii prunului din grupa P.cerasifera x P. munsoniana.
· Marianna GF8-1-imprima vigoare foarte mare de crestere,drajonare puternica, productivitate
ridicata, adaptabilitate buna
Portaltoii din grupul P.domestica
· Otesani 8-este obtinut la Valcea si omologat in anul 1980
- Este un portaltoi cu vigoare redusa,cu sistem radicular superficial,dar cu o buna ancorare in sol;
- Imprima timpurietate,productivitate ridicata si constanta ,fructe de calitate superioara
- Prezinta adaptabilitate buna si este rezistent la temperature scazute
- Se preteaza la plantatii intensive
· PF Rosior varatic – obtinut la Voinesti in 1958
- Are vigoare medie ,buna ancorare in sol si buna capacitate de drajonare
- Imprima soiurilor precocitate si productivitate
- Se comporta bine pe soluri argiloase si subtiri
- Este tolerant la plum-pox si phytophtora dar sensibil la polystigma rubra
· PF Galbior si PF Renclod verde – sunt portaltoi obtinuti in
Moldova fiind si recomandati in aceasta zona a tarii
· Brompton –este obtinut la East Malling .
- Are vigoare mare,buna ancorare in sol,si slaba tendinta de drajonare
- Imprima o buna productivitate si compatibilitate la altoire;
Portaltoii din grupa P institia
· Pixy – este obtinut la statiunea East Malling
- Are vigoare redusa,este de tip semi dwarf,cu buna ancorare in sol,si slaba tendinta de drajonare
68
- Imprima soiurilor precocitate,productivitate ridicata si constanta
- Este compatibil cu majoritatea soiurilor de prun europene
· Saint Julien A – este obtinut la East Malling in 1928
- Este un portaltoi semi-dwarf ,cu buna ancorare in sol si drajonare moderata
- Imprima productivitate foarte ridicata,precocitate,fructe mari si de calitate
- Se comporta bine pe soluri moderat de argila si este rezistent la temperaturile scazute
- Este compatibil cu toate soiurile europene,in afara de Stanley
- Se inmulteste prin butasi,marcote,meristeme, fiind cel mai raspandit portaltoi din tarile nord
europene pentru plantatii intensive
· Otesani 11 – este un portaltoi obtinut la Valcea in 1987;
- Imprima vigoare medie de crestere,productivitate buna
- Prezinta rezistenta la ger
- Se comporta bine pe soluri argiloase
- Se recomanda pentru zonele subcarpatice
· Scoldus – a fost omologat in 1984
- Are vigoare medie,buna ancorare in sol si drajonare puternica
- Are productivitate buna si rezistenta la ger si plum-pox
- Se adapteaza bine pe solurile argiloase
Portaltoi interspecifici.
· Ishtara – este un portaltoi cu vigoare medie spre mare cu slaba ancorare in sol
- Prezinta imunitate la nematozi dar este sensibil la asfixia radiculara
· Myran – este un portaltoi obtinut la Bordeaux
- Imprima soiurilor vigoare si productivitate mare,buna ancorare in sol,si compatibilitate cu multe
soiuri
- Este imun la unii nematozi si este folosit cu success in Franta
· Ferlenain – imprima soiurilor vigoare mica de crestere
- Este rezistent la ger,asfixia radiculara si cloroza.
Portaltoii caisului
Portaltoii caisului trebuie sa raspunda cu succes la pieirea premature si rezistenta la boli si
daunatori.
Principalii portaltoi ai caisului sunt:
· Caisul franc- provine din samburii anumitor soiuri cu maturare tarzie
· Zarzarul – da rezultate foarte bune in zonele secetoase ale Romaniei
· Constanta 14 – a fost omologat in 1997 la Constanta.Imprima soiurilor vigoare
medie,productivitate buna,si fructe mici
· Constanta 16 – este un portaltoi selectionat din P.armeniaca la Constanta si omologat in
1997.Imprima vigoare mare,productivitate buna,fructe de marime medie si compatibilitate si adaptabilitate
buna
· Corcodusul
· Albe Mici – este un portaltoi obtinut la Bihor si omologat in 1991.Imprima vigoare mare,intrare
timpurie pe rod,productii bune si constant.
Portaltoii piersicului
· Piersicul comun( P.persica) – a fost utilizat din cele mai vechi timpuri. Imprima soiurilor vigoare
medie de crestere,productivitate ridicata si fructe de calitate.Este foarte sensibil la Agrobacterium
tumefaciens.
· Piersicul franc – imprima vigoare medie spre mare ,longevitate medie,adaptabilitate la soluri
fertile,fructe mari si de calitate.
69
· T 16 – este obtinut la Constanta in 1982.Imprima soiurilor vigoare mare,precocitate,productivitate
si calitate superioara a fructelor.
· De Balc – este obtinut la Bihor in 1983.Imprima soiurilor vigoare mijlocie si productivitate
buna.Se adapteaza bine pe soluri argiloase si prezinta tolerant la Taphrina.Este recomandat pentru zona de
vest a tarii.
· Oradea I – este obtinut la Bihor in 1983.Imprima vigoare mijlocie si productivitate buna.
· Tomis I – este obtinut la Constanta in 1997.Imprima vigoare mare de crestere si compatibilitate
buna la piersic si nectarin.Este recomandat pentru zona Dobrogei.
· Tomis 79-provine din China,imprima vigoare mica precocitate si productivitate.Este recomandat
in zona Dobrogei.
· Corcodusul- imprima soiurilor vigoare mare de crestere,intrare tarzie pe rod,fructe mici si slab
colorate.
· Migdalul-este un portaltoi recomandat pentru zonele mai secetoase.Imprima vigoare
mica,precocitate,productivitate,fructe mari si colorate.
Portaltoii ciresului
Ciresul se inmulteste prin altoire inca din cele mai vechi timpuri.
· Ciresul salbatic-imprima soiurilor productivitate ridicata si constanta,intrare tarzie pe rod,fructe
foarte bune calitativ.Este folosit cu success in toate pepinierele din tara.
· Ciresul franc-este obtinut din samburii unor soiuri cu maturare tarzie.
· Mahalebul – da rezultate bune in zonele aride ,reci,pe terenuri uscate si calcaroase
· Visinul – este putin utilizat ca portaltoi datorita incompatibilitatii cu diferite soiuri.
3.2.Principalele soiuri pomicole cultivate în țara noastră
Alegerea speciilor şi soiurilor se face, în primul rând, în funcţie de condiţiile pedoclimatice ale
zonei şi cerinţele diferitelor specii, de cerinţele pieţei, de specializarea, tradiţia şi experienţa din bazinul
pomicol respectiv. În livezile comerciale într-o parcelă, în general, se plantează o singură specie, altoită pe
acelaşi portaltoi, pentru a avea pomi cu vigoare şi durată de viaţă egală, distanţe de plantare şi sisteme de
pichetaj unice şi reprezentată prin 2-3 soiuri, care se polenizează reciproc. Neasigurarea soiurilor
polenizatoare este una din principalele cauze ale producţiilor mici în plantaţiile cu soiuri autosterile.
La speciile măr, păr, prun, cireş, vişin, migdal, care au majoritatea soiurilor autosterile, se plantează
2-3 soiuri într-o parcelă, care să aibă aceiaşi epocă de înflorit şi să se poată poleniza reciproc. Fructificarea
este superioară chiar în cazul soiurilor autofertile, atunci când la soiul de bază se adaugă un polenizator. În
general, se plantează 4-6 rânduri dintr-un soi, după care urmează polenizatorul. Raportul dintre soiuri se
stabileşte în funcţie de valoarea lor economică. Dacă aceasta este aproximativ egală, numărul rândurilor
din fiecare soi este egal (frecvent câte 6 rânduri din fiecare soi). În cazul când avem un soi de calitate
scăzută, dar care este un bun polenizator, se recomandă un rând cu soiul polenizator la 6-8 rânduri din soiul
ce trebuie polenizat.
Tendinţa în domeniu este utilizarea ca polenizatori a unor selecţii din speciile sălbatice cu înflorire
abundentă, constantă şi cu durată mare a perioadei de înflorire
70
Selecţie de măr sălbatic utilizat ca polenizator
În general, se recomandă ca distanţa de la polenizator la polenizat să fie de 50-60 m pentru măr,

păr, prun şi cireş, de 25 m la vişin şi de maxim 100 m la nuc.
În funcţie de particularităţile biologice şi tehnologice speciile pomicole de climat temperat se
împart în următoarele grupe:
* Pomacee. Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfam. Pomoideae: măr, păr, gutui, moşmon,
scoruş, etc., şi au următoarele caracteristici:
 sunt bine adaptate climatului temperat;
 datorită cerinţelor mari faţă de umiditate şi fertilitatea solului, reuşesc mai ales în zona dealurilor
din ţara noastră; soiurile timpurii au cerinţe mai scăzute faţă de apă şi pot fi cultivate şi în zone mai
secetoase;
 majoritatea speciilor din această grupă sunt rezistente la ger; repausul obligatoriu este lung şi
înfloresc târziu primăvara, astfel încât, de regulă, scapă de brumele târzii de primăvară;
 durata de viaţă în cultură este de 50-70 ani în livezile clasice şi de 15-20 de ani în livezile intensive
şi superintensive, unde datorită utilizării unor combinaţii soi-portaltoi specifice, cu intrare rapidă pe rod,
dau recolte economice încă din anul 2-3 de la plantare (mai ales la măr);
 mugurii floriferi sunt micşti, situaţi terminal, iar lateral şi spre baza lor există rezerve de muguri
vegetativi, ceea ce permite regenerarea ramurilor îmbătrânite şi epuizate;
 fructele sunt “false”, la formarea lor participă nu numai ovarul, ci şi receptaculul florii, şi poartă
denumirea de poamă;
 degarnisirea ramurilor se face într-un ritm lent, suportă tăierile şi îşi vindecă rănile relativ uşor;
 majoritatea soiurilor sunt autosterile;
 datorită existenţei unei game foarte largi de portaltoi (mai ales la măr), permit cultivarea în diferite
sisteme de cultură, de la clasic până la intensiv şi superintensiv.
71
Tabelul nr. 3.2.1.
Principalele soiuri de mar, par si gutui cultivate in Romania
Soiuri de mar
Idared
Pomul este de vigoare mijlocie cu port ramificat ,
foarte productiv (30 to./ha), dar destul de sensibil
la rapan si fainare precum si la arsura bacteriana .
Fructul este mijlociu spre mare (160-180 g.), de
forma sferica , usor aplatizata , rosu pe jumatate
din suprafata . Pulpa este alb galbuie, crocanta,
suculenta, acidulata, cu bune calitati gustative.
Polenizator : Golden delicious, Jonathan..
Epoca de coacere : sfirsitul lunii septembrie ,
inceputul lunii octombrie.
Perioada de pastrare : aprilie
Starkrimson
Caracteristicile pomului:
 Pomul de vigoare mijlocie, de tip spur, cu
rodire pe formatiuni fructifere scurte
 Este autofertil, bun polenizator, fructifica
constant in timp, este precoce si prezinta
plasticitate ecologica mai buna comparativ
cu celelalte din grupa delicioaselor.
Caracteristicile fructului:
 Fructul este mijlociu spre mare de 150-
180g, tronconic alungit, cu pielita colorata
rosu si cu lenticele.
 Pulpa este alb-galbuie, usor verzuie, cu
consistenta medie
 Este dulce, lipsit de aciditate cu aroma
intensa de pepene galben.
Jonathan
Fructe de marime mijlocie (120 -130 gr), forma
tronconica. Pielita este subtire, de culoare rosu
viu. Pulpa este galbuie, suculenta, dulce, putin
acidulata. Perioada de culegere: III
septembrie.Perioada de pastrare: septembrie –
martie. Polenizator: Golden Deliciou.
72
Florina
Fructe de marime mijlociu spre mare (170 – 180
gr), usor tronconic cu epiderma verde galbui,
acoperita cu rosu oranj pe 2/3 din suprafata, pulpa
este ferma, suculenta, usor acidulata Perioada de
culegere: I octombrie.Perioada de pastrare:
octombrie – martie. Polenizator: Golden
Delicious, Granny Smith.
Granny Smith
Fructe de marime mijlocie spre mare, de forma
sferica turtita, culoare verde, pulpa este suculenta,
usor acidulata.Perioada de culegere: II octombrie.
Perioada depastrare: septembtie – martie.
Polenizator: Jonathan, Starking.
Soiuri de par
Abatele fetel
Pom de vigoare mijlocie, port semierect.
Fructele sunt de marime mare, alungite. Pielita
este de culoare galbena-verzuie, pulpa este alba,
textura fina, gust bun.
Maturitatea de recoltare - decada a II-a a lunii
septembrie.
Se altoieste pe gutui A2 cu intermediar.
Obtinut în Franta
Favorita lui Clapp
Soi de vara.
Pomul este viguros si rodeste in principal pe
ramuri scurte.
Fructele sunt mijlocii spre mari, scurt piriforme,
cu pielita de culoare verde-galbuie pe partea
umbrita si rosie-caramizie pe cea insorita, cu
puncte de rugina mici si foarte dese pe toata
suprafata.
Pulpa de culoare alba este fina, fondanta, foarte
suculenta, dulce, intens aromata, fara sclereide dar
la supracoacere se prabuseste din interior.
Este cel mai apreciat soi de vara.
73
Wiliams alb
La noi in tara este foarte raspandit, iar in productia
Europei detine primul loc. Soi de vara.
Pomul este de vigoare mijlocie, rodeste pe ramuri
lungi care se garnisesc bine cu ramuri scurte. La
altoire nu are afinitate cu gutuiul.
Fructele sunt mari, piriform alungite cu suprafata
denivelata. Pielita este subtire de culoare verde-
galbuie la recoltare, care devine galben-pai la
maturitatea deplina.
Pulpa este alb-galbuie, foarte fina, suculenta,
fondanta, dulce-vinurie, intens aromata, fara
sclereide, fiind de calitate superioara pentru masa
si compoturi.
Este un soi care face trecerea intre cele de vara si
cele de toamna, maturandu-se la sfarsitul lunii
august, inceputul lunii septembrie.
Soiuri de gutui
Aromate
Soi românesc de vigoare mijlocie, productiv
parţial autofertil. Prezintă fructe de mărime
mijlocie, piriforme, cu gât alungit de regulă fără
coaste. Pieliţa este subţire, galben-limonie, cu
pubescenţa fină. Pulpa galben deschis, consistentă
cu gust dulce acidulat, intens aromată. Fructele
sunt foarte bune pentru consum în stare proaspătă
şi pentru industrializare.
Beretzki
Soi viguros, parţial autofertil, bun polenizator.
Fructele sunt mari sau foarte mari, larg piriforme
sau invers ovo-ide, cu coaste largi, suprafaţa
neregulată. Pieliţa este de culoare galben- limonie,
acoperită cu un puf brun- cenuşiu. Pulpa galbena,
suculentă, acidulat dulceagă, intens aromată, uşor
astringentă, foarte bun pentru prelucrările
industriale.
De Constantinopol
Pom de vigoare mijlocie, cu fructe mijlocii, în
formă de măr, cu cinci coaste largi si pieliţa de
culoare galben- limonie. Pulpa gălbuie, tare,
destul de suculentă, acidulat dulceagă, fin aromată
este foarte bună pentru industrializare.
* Drupacee. Această grupă include: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul, migdalul, care aparţin
familiei Rosaceae, subfamiliei Prunoideae şi se caracterizează prin:
 sunt specii mai puţin rezistente la ger decât pomaceele; repausul este mai scurt, înfloresc primăvara
devreme motiv pentru care brumele şi îngheţurile târzii de primăvară pot produce frecvent pagube
74
(degerarea florilor sau a fructelor proaspăt legate). În consecinţă cultura drupaceelor este cantonată în
zonele mai calde ale ţării, pe coline şi la câmpie, cu excepţia unor soiuri de prun , cireş şi vişin care merg
în zona dealurilor;
 sunt mai pretenţioase faţă de căldură, au cerinţe reduse faţă de umiditate şi sunt relativ rezistente la
secetă (cais, migdal);
 durata medie de viaţă a pomilor este mai scurtă la cais şi piersic (15-20 de ani) şi mai lungă la prun
şi cireş (până la 40-50 de ani);
 au o creştere viguroasă şi rapidă, formează mulţi lăstari anticipaţi (mai ales caisul şi piersicul);
 se degarnisesc foarte repede deoarece, de regulă, ramurile de rod la aceste specii au mugurii
floriferi amplasaţi lateral, iar cei vegetativi sunt situaţi terminal, creşterea deplasându-se către exteriorul
coroanei;
 soiurile de drupacee sunt numeroase, dar mai puţine comparativ cu pomaceele, şi multe dintre
acestea sunt autofertile;
 numărul portaltoilor folosiţi este mai redus decât la pomacee.
Soiuri de prun
Anna Spath
Soi de vigoare mijlocie cu coroana invers
piramidală. Fruct mare, de formă globuloasă, de
culoare roşie-vânătă, negricioasă, cu pulpa
neadarentă la sâmbure, de calitate foarte bună
pentru masă si industrializare. Pomul este destul de
pretenţios la sol şi căldură, rezistent la ger, la boli şi
dăunători.
Tuleu Gras
Soi românesc productiv, cu continut ridicat în
substanta uscata si zahar, sâmbure neaderent,
maturare uniforma pe pom. Pom de vigoare mare,
cresteri cu unghi mic de ramificare, fapt datorita
caruia se produce dezbinarea si ruperea ramurilor
încarcate cu rod. Soi androsteril.
Fructul este de marime mijlocie de forma
elipsoidala, culoare violeta închisa acoperita cu
pruina albastruie. Pulpa fructului este de culoare
verde - galbuie, suculenta, are gust dulce.
Soiuri de cais
Favorit
Soiul este productiv de vigoare mijlocie, ce se
comporta bine la atacul principalelor boli, si cu
rezistenta la variatiile de temperatura. Fructele sunt
mijlocii (60 - 65g), de forma ovoidala, cu pielita
subtire, elastica, de culoare oranj, acoperita pe
jumatate din suprafata cu rosu trandafiriu. Pulpa
este consistenta, potrivit de suculenta, cu gust foarte
placut, echilibrat, apreciat pentru masa si
industrializare.
75
Comandor
Pomul este de vigoare mijlocie-mica, cu fructe mari
sferice, usor alungite si usor turtite lateral, de
marime medie 60-65g. Pielita fin catifelata,
galbena- portocalie, acoperita cu rosu pal. Pulpa
este portocaliu deschisa, consistenta suculenta, cu
gust echilibrat, dulce si aromata, neaderenta la
sâmbure, apreciata pentru consum si industrializare.
Pomul rezista bine la boli si ger, înfloreste abundent
si târziu.
Soiuri de piersic
Cardinal
Pom viguros, sensibil la ger, fructe mijlocii 160 -
165g., sferice, pielita fin pubescenta, de culoare
galben aurie, acoperita cu rosu carmin pe partea
însorita. Pulpa galben- portocalie, consistenta,
suculenta, dulce, aderenta la sâmbure, de calitate
buna pentru masa.
Splendid
Pomul este de vigoare mijlocie, cu fructe mari 215 -
265g, sferice, de culoare alb-galbuie, acoperita cu
rosu aprins si dungi rosii pronuntate. Pulpa de
culoare alb galbuie, cu slabe infiltratii de rosu în
jurul sâmburelui, are un gust placut, armonios
acidulat.
Superba de Toamna
Pom de vigoare medie cu productivitate foarte buna,
rezistent la ger si boli. înfloreste târziu, abundent,
autofertil. Fruct de marime mijlocie 150 - 170g, de
culoare alb-crem panasat cu rosu-zmeuriu pe 1/3 din
suprafata. Pulpa este de culoare alb-crem, cu
savoare buna, gust dulce. Se consuma în stare
proaspata dar se preteaza si la industrializare.
Soiuri de cires
Pietroase de Cotnari
Soi autohton, foarte valoros de vigoare mare,
autosteril, produce abundent si constant. Fructul este
mare, cordiform, rotunjite cu pielita de culoare
galben aurie, cu pete roz rosietice pe o mare parte
din suprafata. Pulpa pietroasa, galbuie, cu sucul slab
colorat, suculenta, dulce si armonios acidulata,
neaderenta la sâmbure de calitate foarte buna pentru
masa, dulceturi si compoturi.
76
Hedelfinger
soi viguros, autosteril, foarte productiv, cu fructul mare,
ovoid-alungit, rosu-violaceu, pulpa pietroasa,
semiaderenta la sambure, de calitate foarte buna pentru
masa si industrializare. Se matureaza la sfarsit de iunie
si inceput de iulie.
* Nuciferele. Cuprind speciile nuc, castan, alun şi prezintă următoarele caracteristici:

 reprezintă speciile pomicole cu fructe uscate (alună şi castană), cu excepţia nucului (drupă falsă);
 în general, sunt mai puţin rezistente la geruri, pretenţioase faţă de căldură (castanul), unele şi faţă
de lumină (nucul), motiv pentru care sunt răspândite în zone cu climă mai blândă (mai ales castanul);
alunul este mai puţin pretenţios;
 datorită polenizării anemofile şi a înmulţirii prin seminţe există numeroase biotipuri şi populaţii
locale (mai ales la nuc şi castan);se practică şi înmulţirea prin altoire (mai ales la nuc) şi prin drajoni,
butaşi, marcotaj (la alun).
Soiuri de nuc
Orastie
Pomul este de vigoare mijlocie, iar fructele sunt
mari, de forma elipsoidala, usor ascutite la
capete.
Coaja este neteda, galben-pai, subtire si se
sparge usor.
Miezul reprezinta 53% din greutatea fructului, se
extrage cu usurinta intreg, iarmaturitatea de
recoltare a fructelor se produce la sfarsitul lunii
septembrie.
Germisara
Pomul este de vigoare mica, iar fructele sunt
mari, ovoide, cu varful prelung ascutit.
Coaja, de grosime mijlocie, este neteda si se
sparge usor, iar miezul reprezinta 53% din
greutatea fructului.
Se matureaza in a doua jumatate a lunii
septembrie.
Soiuri de alun
Urias de Halle
soi cultivat in majoritatea tarilor europene pentru
rezistenta la temperaturi scazute si
productivitatea superioara.
77
* Baciferele:
 cuprind specii din familii diferite:
- Saxifragaceae - coacăzul şi agrişul;
- Rosaceae - zmeurul, murul şi căpşunul;
- Ericaceae - afinul;
 din punct de vedere morfologic fructele acestor specii sunt foarte diferite: bacă la coacăz şi afin,
pseudobacă la agriş, zmeurul şi murul au fructul polidrupă, iar căpşunul poliachenă;
 toate aceste specii au fructul foarte perisabil;
 unele specii sunt lemnoase (coacăz, agriş), altele semilemnoase (zmeur şi mur), iar căpşunul face
trecerea între plantele lemnoase şi cele ierboase;
 au talie mică şi formează tufe dese;
 trăiesc 10-15 ani, cu excepţia căpşunului (6-8 ani);
 se înmulţesc uşor pe cale vegetativă, prin drajoni, stoloni sau marcote.
* Grupa speciilor subtropicale. Aceasta grupă include specii din climatul subtropical umed,
sensibile la ger, puţin răspândite la noi. Unele se cultivă în câmp (smochinul, kiwi, kaki), iar altele în
apartamente (lămâiul, mandarinul, portocalul, grapefruitul).
3.3.Fertilizarea si intretinerea solului in plantatiile pomicole
3.3.1.Fertilizarea plantaţiilor pomicole
Fertilizarea este una din verigile de bază ale tehnologiilor pomicole, care au ca scop asigurarea şi
menţinerea unei aprovizionări optime a solului cu elemente nutritive uşor asimilabile.
Necesitatea aplicării îngrăşămintelor în pomicultură este determinată şi influenţată de următoarele
particularităţi (datorate mai ales perenităţii speciilor pomicole) :
* amplasarea plantaţiilor pomicole pe terenuri în pantă, cu fertilitate naturală mai slabă;
* livezile sunt monoculturi îndelungate care ocupă terenul 15-20 ani sau chiar mai mult, motiv pentru
care există posibilitatea secătuirii unilaterale a solului în elemente nutritive;
* aprovizionarea solului cu îngrăşăminte trebuie făcută cu foarte mare atenţie deoarece aceasta
influenţează atât producţia anului în curs, cât şi procesul de diferenţiere al mugurilor de rod, pentru
producţia anului viitor.
Conform principiilor agriculturii biologice, prin care se apără “echilibrul ecologic” în faţa
agresivităţii îngrăşămintelor chimice, se pune problema reconsiderării rolului şi locului îngrăşămintelor
organice, pe care nici un îngrăşământ chimic nu la egalează.
Combinarea îngrăşămintelor organice şi chimice are efecte pozitive asupra ameliorării fertilităţii
solului şi asupra echilibrului nutritiv al pomilor.
Având un sistem radicular viguros şi bogat pomii fructiferi au posibilitatea să exploreze un volum de sol
mare şi, ca urmare extrag din sol cantităţi mari de substanţe din care numai o mică parte revin în sol, în
urma căderii frunzelor, florilor şi fructelor.
Datele din literatura de specialitate privind consumul de substanţe nutritive la speciile pomicole
sunt de multe ori foarte diferite. Aceasta se poate explica prin utilizarea unor metodologii de lucru diferite,
neluarea în considerare a influenţei condiţiilor pedoclimatice, a combinaţiilor soi-portaltoi, a sistemului de
cultură, etc.
Pentru a produce o tonă de piersici într-o livadă pe rod se consumă circa 10 kg N, 2 kg P2O5 şi 8 kg
K2O, pentru o tonă de mere: 3 kg N, 0,7 kg P2O5 şi 3,3 kg K2O, iar pentru o tona de prune: 4 kg N, 1 kg
P2O5 şi 6 kg K2O.
Cantităţile de substanţe nutritive prelevate de pomi din sol depind de sistemul de cultură. Astfel, în
primii 5 ani de la plantare pomii dintr-o livadă de măr clasică extrag de pe un hectar 210 kg substanţe, cei
78
dintr-o livadă intensivă 590 kg, iar cei din livada superintensivă 1459 kg. După 10 ani consumul se ridică
la 931 kg în livada clasică, 2961 kg în cea intensivă şi 5010 kg în cea superintensivă.
Din punct de vedere al consumului total în elemente nutritive, la pomi, ordinea descrescândă este
piersic, măr, gutui, prun, păr. Pomii extrag din sol cantităţi foarte mici de fosfor raportat la producţia de
fructe, pentru ca azotul şi potasiul să fie extrase în cantităţi aproximativ egale. Arbuştii fructiferi extrag
anual din sol 63-133 kg N, 25-51 kg P2O5 şi 34-123 kg K2O. Cele mai mari cantităţi de N la consumă
coacăzul roşu, iar cel mai mult potasiu agrişul.
Cu toate că se cunosc foarte multe date cu privire la cerinţele speciilor pomicole faţă de principalele
elemente nutritive, o determinare exactă a necesarului de substanţe nutritive şi evitarea risipei de
îngrăşăminte trebuie să ţină cont de următoarele elemente:
* starea de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive uşor asimilabile;
* conţinutul frunzelor în elemente nutritive (diagnoza foliară);
* rezultatele obţinute în experienţele de fertilizare în condiţii similare;
* identificarea eventualelor simptome apărute datorită carenţei în diferite elemente;
* efectuarea de observaţii privind creşterea şi fructificarea pomilor.
Starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive. Se face înainte de înfiinţarea livezii, pentru
a stabili pretabilitatea solului pentru această destinaţie şi după intrarea pe rod, odată la 3-4 ani pentru a
stabili necesarul de substanţe nutritive.
Recoltarea probelor de sol pentru analize se face atât de pe intervalul dintre rânduri cât şi de pe
rând. În general, pentru fiecare subunitate de sol din parcela respectivă trebuie recoltate minim 3 probe,
fiecare probă fiind alcătuită din 15-20 de probe parţiale, recoltate pe diagonala parcelei. În cazul solurilor
uniforme se recoltează o probă la 5-6 ha. Probele se iau separat pe adâncimi (0-20 cm, 20-40 cm) şi pe
întreaga adâncime mobilizată în cazul solurilor desfundate .
Se consideră că, analizele de sol nu pot stabili cu exactitate necesarul de îngrăşăminte, deoarece nu
se cunoaşte cât din conţinutul în elemente nutritive al solului poate fi utilizat de pomi.
Analiza foliară. Frunza, prin conţinutul său poate să ne furnizeze date valoroase privind
aprovizionarea cu substanţe nutritive a pomilor.
Rezultatele analizei foliare depind de alegerea corectă a momentului prelevării probelor şi de locul
amplasării frunzelor în pom şi chiar pe ramură. S-a constatat că, momentul optim pentru recoltarea
probelor este după încetarea creşterii intensive a lăstarilor şi formarea mugurilor terminali, deoarece în
această perioadă nu sunt schimbări însemnate pe o perioadă destul de lungă în ceea ce priveşte conţinutul
frunzelor în substanţe nutritive. În condiţiile ţării noastre această fenofază se situează din punct de vedere
calendaristic în a 2-a jumătate a lunii iulie pentru măr şi păr, respectiv de la sfârşitul lunii iunie până la
sfârşitul lunii iulie pentru sâmburoase.
Probele de frunze se vor recolta de pe pomi sănătoşi cu frunzele normal dezvoltate, de pe lăstari
bine expuşi la lumină, dispuşi pe direcţia celor patru puncte cardinale, situaţi la exteriorul şi înălţimea de
mijloc a coroanei. Numărul de frunze dintr-o probă medie este de cel puţin 50, dar în funcţie de numărul
de analize şi metoda folosită poate ajunge la 150-200 de frunze. Acestea se vor recolta în cel puţin trei
repetiţii pentru fiecare combinaţie soi-portaltoi şi unitate de sol identificată, de pe un pom pe rând,
evitându-se pomii de la capetele de rânduri.
Rezultatele analizelor privind conţinutul frunzelor în macro şi microelemente se compară cu
valorile standard considerate corespunzătoare.
Îngrăşămintele organice. Îmbunătăţesc proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale solului, atât prin
aportul în humus, cât şi prin elementele nutritive pe care le conţin.
În categoria îngrăşămintelor organice intră gunoiul de grajd, gunoiul de păsări, compostul dar şi
îngrăşămintele verzi şi materia organic rezultată din frunzele căzute, ramurile tăiate şi tocate, masa verde
provenită de la cosirea intervalelor înierbate. Astfel, ramurile tăiate şi tocate pot fi folosite ca îngrăşământ
organic, rezultând aproximativ 3-4 t/ha în livezile clasice şi 23-50 t/ha în livezile intensive şi
superintensive.
79
Gunoiul de grajd. Este unul din cele mai eficace îngrăşăminte organice, care pe lângă elemente
nutritive pe care le conţine, îmbunătăţeşte structura solului, măreşte permeabilitatea pentru apă, puterea de
reţinere a acesteia şi reduce aciditatea din sol.
Compoziţia chimică a gunoiului de grajd proaspăt diferă de specia de animale de la care provine.
În general, în plantaţiile pe rod se recomandă aplicarea a 30-40 t/ha gunoi de grajd, odată la 3-4 ani.
Gunoiul de păsări. Este un îngrăşământ foarte bogat în elemente nutritive (de 2-4 ori mai bogat
decât gunoiul de animale). Gunoiul de păsări se foloseşte după fermentare (7-8 t/ha) sau compostare (15-20
t/ha odată la 2 ani).
Compostul. Resturile vegetale din gospodărie (paie, frunze uscate, resturi de tulpini de legume,
etc.) se pot strânge într-o platformă care se udă şi omogenizează la 6-8 săptămâni. Conţinutul compostului
în elemente nutritive se poate îmbogăţii prin adaos de cenuşă sau îngrăşăminte minerale. Se administrează
ca şi gunoiul de grajd, dar în doze duble.
Îngrăşămintele chimice pe baza de azot frecvent utilizate în pomicultură sunt:
* azotatul de amoniu - conţine N sub formă nitrică şi amoniacală (32-34 % s.a.);
* sulfatul de amoniu (20-21 % s.a.);
* ureea (46 % s.a.);
* azotat de sodiu (15-16 % s.a.).
În general se recomandă doze de 80-160 kg N s.a./ha, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei
parcele, iar în plantaţiile clasice nemecanizabile dozele orientative sunt de 25-75 g N/m2.
Perioada cea mai bună de aplicare a gunoiului de grajd este toamna, când se aplică şi îngrăşămintele
chimice pe bază de fosfor şi potasiu, care se încorporează în sol. Adâncimea de încorporare se stabileşte în
funcţie de tipul de sol, dar în general, la pomii pe rod nu depăşeşte 15-20 cm, iar la arbuşti 10-15 cm.
Epoca de administrare a îngrăşămintelor chimice cu azot depinde de însuşirile solului şi de regimul
pluviometric. Pentru a avea o eficacitate sporită se recomandă aplicarea fracţionată a îngrăşămintelor
chimice pe bază de azot. Astfel, pe solurile grele, cu drenaj intern slab, 2/3 din doza anuală se poate aplica
toamna şi 1/3 primăvara timpuriu. Această fracţionare este valabilă şi în condiţiile unui sol cu textură
mijlocie şi în zonele cu precipitaţii puţine în perioada toamnă-iarnă.
În cazul solurilor uşoare, în zonele secetoase, 1/3 din doza de azot se aplică toamna şi 2/3
primăvara. La rândul ei cantitatea ce trebuie aplicată primăvara se fracţionează în două părţi egale: înainte
de pornirea în vegetaţie şi după legarea fructelor.
Fertirigarea constă în dizolvarea îngrăşămintelor solubile cu azot, fosfor, potasiu, etc şi administrarea
acestora odată cu apa de irigare prin picurare sau microaspersiune. Această metodă prezintă următoarele
avantaje:
- economie de îngrăşăminte;
- aplicarea unei fertilizări uniforme;
- se poate conduce mult mai precis programul de fertilizare;
- influenţează în mod pozitiv creşterea lăstarilor şi diferenţierea mugurilor floriferi.
Aplicarea pe cale foliară a îngrăşămintelor chimice nu înlocuieşte aplicarea pe sol sau prin
fertirigare, ci completează nevoia de elemente nutritive, mai ales în anumite fenofaze ale pomilor. Astfel,
aplicarea îngrăşămintelor foliare cu azot la începutul creşterii lăstarilor, stimulează creşterea acestora sau
aplicarea acestora primăvara devreme are ca efect creşterea rapidă a rozetelor de frunze şi sporirea
procentului de fructe legate.
Prin îngrăşămintele foliare se pot corecta unele carenţe în microelemente (bor, zinc, cupru) şi se
reduce riscul de poluare a solului şi a apei freatice.
Fertilizarea foliară se recomandă să se aplice la 5-7 zile după căderea petalelor şi la începutul
creşterii fructelor. În continuare, fertilizările suplimentare se pot repeta la 2-3 săptămâni până cel mai
târziu la intrarea fructelor în pârgă. După această fenofază sunt permise numai tratamentele cu substanţe
80
care îmbunătăţesc raportul dintre K, Ca şi Mg. De regulă se recomandă stropiri cu soluţii care conţin calciu
şi unele microelemente.
3.3.2.Lucrările de intreținere a solului
Alegerea sistemului de întreţinere şi lucrare a solului se face în funcţie de: sistemul de cultură,
condiţiile climatice, însuşirile fizice ale solului, relieful terenului şi dotarea tehnică cu maşini şi utilaje
specifice. În general, oricare ar fi sistemul ales, acesta trebuie să răspundă la următoarele obiective:
 prevenirea şi combaterea eroziuni solului;
 menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului;
 distrugerea buruienilor, care reprezintă pentru pomi principalii concurenţi pentru apă şi
substanţe nutritive;
 încorporarea uniformă şi cât mai aproape de zona de răspândire a sistemului radicular, a
îngrăşămintelor chimice şi organice.
În ţara noastră s-au răspândit următoarele sisteme de întreţinere şi lucrare a solului:
Ogorul negru (lucrat). Este practicat pe terenurile plane sau cu pantă redusă, în zone cu precipitaţii
scăzute (nu depăşesc 600-650 mm). Se bazează pe menţinerea afânată şi fără buruieni solului, prin
mobilizarea repetată a acestuia pe întreaga suprafaţă a livezii.
Pe intervalul dintre rânduri, aceasta se realizează prin executarea unei arături de toamnă şi a 3-4
lucrări de cultivaţie folosind grapa cu discuri alternativ cu cultivatorul, în primăvară şi pe timpul verii. Pe
rândul de pomi solul se mobilizează manual sau mecanizat, cu secţia universală cu discuri pentru lucrat
solul în vecinătatea rândului (SUD 4) sau cu echipamente de lucrat solul pe rândul de pomi dotate cu
palpator.
Echipament de lucrat solul pe rândul de pomi cu discuri şi palpator
Arătura de toamnă se execută cu cca. 2 săptămâni înainte de căderea frunzelor, pentru a favoriza
cicatrizarea rădăcinilor rănite .
În funcţie de textura solului şi dezvoltarea sistemului radicular (portaltoi) arătura de toamnă se
execută la următoarele adâncimi:
 pe soluri mijloci şi grele:
a. în plantaţii pe rod:
81
- 12 – 15 cm adâncime dacă portaltoii au o înrădăcinare superficială (M 9, M 26, MM 106);
- 15 – 20 cm în cazul portaltoilor viguroşi, cu înrădăcinare profundă (franc, A 2, M 4, M 11,
etc.).
b. în plantaţiile tinere: la 20-25 cm în spaţiul neocupat de rădăcini.
 pe soluri uşoare:
- 18 – 20 cm, în cazul portaltoilor cu înrădăcinare profundă;
- 10 – 15 cm, în cazul portaltoilor cu înrădăcinare superficială.
Ogorul lucrat are următoarele avantaje:
 datorită porozităţii mai mari a solului este favorizată pătrunderea şi menţinerea apei şi aerului în
profunzime;
 intensificarea activităţii microorganismelor aerobe, care transformă materia organică în săruri
minerale;
 eliminarea concurenţei dintre pomi şi buruieni pentru apă şi substanţe nutritive;
 distruge şi stânjeneşte înmulţirea şoarecilor şi a altor dăunători;
 nu poluează solul.
Pe lângă avantajele arătate ogorul negru prezintă şi dezavantaje:
 favorizează eroziunea solului, mai ales la plantaţiile amplasate pe terenurile în pantă;
 prin lucrările repetate ale solului sunt distruse rădăcinile pomilor, pe adâncimea de 15-20 cm, ceea
ce are ca efect reducerea volumului sistemului radicular, mai ales a rădăcinilor active din stratul de sol
îmbogăţit în elemente nutritive;
 folosit timp îndelungat intensifică procesul de mineralizare, sărăceşte solul în materie organică şi,
în consecinţă impune aplicarea de cantităţi mari de îngrăşăminte organice;
 îngreunează sau chiar împiedică accesul tractoarelor şi maşinilor pentru efectuarea tratamentelor
fitosanitare şi transportul recoltei, în perioadele cu exces de umiditate;
 tasarea solului în profunzime datorită deplasării repetate a agregatelor pe aceleaşi urme, mai ales în
livezile intensive şi superintensive, unde distanţa între rândurile de pomi este redusă;
 fructele obţinute sunt mai puţin dense şi mai slab colorate, cu un conţinut de apă mai ridicat. mai
puţine zaharuri şi cu sensibilitate ridicată la transport şi păstrare.
Ogorul combinat cu erbicide. Se practică în scopul reducerii numărului de lucrări mecanice şi
manuale. Între rânduri se practică ogorul lucrat, iar pe rândul de pomi se erbicidează pe o bandă de 0,8-1,6
m în cazul gardurilor fructifere şi de 2-3 m în plantaţiile cu coroane globuloase.
Ogorul combinat cu erbicide prezintă următoarele avantaje:
 reduce numărul de lucrări manuale şi mecanice;
 reduce ritmul de mineralizare a substanţelor organice;
 prin utilizarea raţională a erbicidelor se poate reduce costul de producţie.
Alegerea erbicidelor se face în funcţie de spectrul de acţiune asupra buruienilor, anuale sau perene,
monocotiledonate sau dicotiledonate şi eficacitatea acestora. După modul de acţiune erbicidele se împart în
2 grupe: de contact şi sistemice.
Erbicidele de contact acţionează numai asupra părţilor de plantă cu care vine în contact. Efectul
erbicidului asupra buruienilor tratate apare sub forma unor arsuri, care în câteva zile produc uscarea totală.
În general, erbicidele de contact au remanenţă redusă şi se aplică de 2-3 ori pe an, când buruienile au
înălţimea de 10-20 cm.
Erbicidele sistemice sunt absorbite de plante, fie prin organele aeriene, fie prin cele subterane şi
distrug buruienile prin dereglarea metabolismului acestora.
În combaterea buruienilor o atenţie deosebită trebuie acordată distrugerii acestora de pe drumuri, de
pe zonele de întoarcere şi canale, pentru a evita răspândirea seminţelor acestora către plantaţii.
Experienţele efectuate atât în ţara noastră cât şi în alte ţări cu pomicultură dezvoltată scot în
evidenţă că erbicidele sunt mai uşor suportate de măr şi păr, sâmburoasele fiind mai sensibile, iar dintre
82
acestea cele mai sensibile sunt prunul şi caisul. De asemenea, pomii tineri, cu sistemul radicular mai la
suprafaţă sunt mult mai sensibili, ceea ce impune unele restricţii în ceea ce priveşte aplicarea erbicidelor în
primii 3-4 ani de la plantare.
Folosirea exclusivă a erbicidelor poate duce la înmulţirea speciilor perene de buruieni, mai
rezistente, cum ar fi: Agropyrum repens, Cynodon dactylon, Convolvulus arvensis.
În general, în plantaţiile pomicole erbicidarea se face preemergent toamna sau primăvara devreme
pentru a împiedica germinaţia seminţelor şi postemergent, când buruienile sunt în vegetaţie, fiind absorbite
prin frunze. Buruienile perene trebuie combătute tot timpul anului pe vetre, cele mai bune rezultate
obţinându-se când erbicidarea s-a efectuat înainte de înflorire sau când buruienile au 10-15 cm înălţime.
Din grupa erbicidelor preemergente, în plantaţiile pomicole, pepiniere şi căpşunării se utilizează
frecvent: Goal 2 E 5 l/ha, Galigan 240 EC 5 l/ha, Stomp 330 CE 5 l/ha, Treflan 1,5-2 l/ha, Venzar 3 kg/ha.
Dintre erbicidele postemergente rezultate bune s-au obţinut cu: Pantera 3 l/ha, Leopard 5EC 2-3,5 l/ha (în
pepiniere şi livezi), Roundup 360 CE 4 l/ha, Glyphogan 480 SC 4 l/ha, Glialka 36 001 L 5 l/ha, Basta 14
SL 5 l/ha, Touchdown 36 CE 5 l/ha, Starane 250 EC 1,2-1,5 l/ha.
Culturi intercalate. Se practică în plantaţiile tinere, în primii ani după plantare şi constă în
cultivarea unor plante agroalimentare anuale sau perene între rândurile de pomi.
Culturile intercalate pot fi practicate fără a influenţa creşterea şi dezvoltarea pomilor în plantaţiile
tinere, amplasate pe terenurile fertile, cu distanţe de plantare mai mari de 4 m între rândurile de pomi.
Acest sistem poate fi practicat până la intrarea pomilor pe rod şi deplina formare a coroanei, când este
înlocuit de un alt sistem de întreţinere.
Acest sistem de întreţinere se recomandă în zonele cu precipitaţii mai mari de 600 mm sau în
condiţii de irigare, pentru a evita concurenţa pentru apă între pomi şi cultura intercalată.
Speciile alese pentru cultivarea între rândurile de pomi trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să nu aibă talie înaltă şi înrădăcinare profundă, iar partea care se consumă sa nu vina în contact cu
substanţele utilizate pentru tratamentele fitosanitare ale pomilor.
Pentru culturile agroalimentare se recomandă:
- leguminoasele boabe (fasole, mazăre, soia). Acestea au cerinţe mari faţă de apă în a doua jumătate
a verii, îmbogăţesc solul în azot şi lasă o cantitate mare de materie organică prin rădăcini, tulpini şi frunze;
- rădăcinoasele (sfecla de zahăr, roşie şi cea de nutreţ, morcovul);
- legumele (ceapă, usturoi, varză, dovlecei, cartofi timpurii);
- culturi de căpşun timp de 2-3 ani;
- culturi furajere, cu condiţia să fie cosite în luna mai.
Nu se vor folosi cerealele prăşitoare (porumb, sorg) deoarece acestea au o înrădăcinare profundă,
iar consumul maxim de apă şi azot coincid cu perioada creşterii intense a lăstarilor, când şi pomii au
cerinţe maxime.
Culturile intercalate prezintă următoarele avantaje:
 contribuie la o mai eficientă valorificare a terenului în perioada neproductivă a pomilor, aducând
venituri suplimentare până la intrarea pe rod a plantaţiei;
 pomii pot beneficia de materia organică rămasă în sol de la culturile intercalate;
 contribuie la reducerea umidităţii din sol în perioadele cu exces şi chiar a procesului de eroziune a
solului.
Acest sistem de întreţinere prezintă şi unele dezavantaje:
 stânjeneşte aplicarea la momentul optim a lucrărilor de întreţinere, mai ales a tratamentelor
fitosanitare;
 sporeşte consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă;
 pot apărea perioade când culturile intercalate concurează pomii în ceea ce priveşte apa şi
substanţele nutritive.
83
Ogorul cu îngrăşăminte verzi. Constă în cultivarea pe intervalul dintre rânduri a unei plante folosită
ulterior ca îngrăşământ verde. Aceasta cultură ocupă terenul doar câteva luni, iar restul timpului solul se
menţine ca ogor negru.
Plantele cultivate pentru îngrăşăminte verzi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să
crească repede, să nu concureze pomii pentru apă şi substanţe nutritive, să producă o masă cât mai bogată
de biomasă.
Acest sistem de întreţinere se recomandă mai ales în livezile situate pe terenurile în pantă, cele slab
fertile, precum şi cele nisipoase, unde contribuie şi la combaterea eroziunii. În funcţie de momentul
înfiinţării, culturile pentru îngrăşământ verde pot fi:
 culturi de toamnă: cereale de toamnă (orz de toamnă, secară), borceaguri de toamnă (secară şi
măzăriche de toamnă, orz de toamnă şi măzăriche de toamnă), rapiţă, muştar. Aceste culturi se seamănă în
perioada august-septembrie, iar încorporarea în sol se face în primăvara următoare, înainte de înfloritul
pomilor (Ropan Gh., 1992). De asemenea, aceste culturi reţin zăpada şi împiedică procesul de eroziune;
 culturi de primăvară: trifoi, hrişcă, borceagul de primăvară, lupinul, bobul, etc. Aceste culturi se
seamănă primăvara cât mai timpuriu, se toacă şi se încorporează în sol vara, la înflorire. Se recomandă mai
ales în zonele cu exces de umiditate şi în cazul plantaţiilor pomicole irigate.
 culturi de vară: lupin alb, lupin albastru, sulfina, hrişca, etc. Se seamănă în prima jumătate a verii şi
se încorporează în sol odată cu arătura de toamnă.
Avantajele culturilor pentru îngrăşământ verde sunt:
 îmbogăţesc conţinutul solului în materie organică, în macro şi microelemente uşor asimilabile;
 înlătură excesul de umiditate;
 favorizează structurarea solului şi înmulţirea microorganismelor aerobe;
 reduc eroziunea solului şi oscilaţiile diurne ale temperaturii solurilor nisipoase.
Dezavantajele acestui sistem de întreţinere sunt:
 concurează pomii în consumul de apă si substanţe nutritive;
 creşte costul de producţie, cu valoarea înfiinţării şi întreţinerii culturii utilizată ca îngrăşământ
verde.
Datorită acestor dezavantaje ogorul cu îngrăşăminte verzi se recomandă în zonele cu precipitaţii
peste 700 mm şi în cazul solurilor cu conţinut redus de humus.
Înierbarea solului. Constă în cultivarea terenului din plantaţie cu specii de ierburi perene.
Înierbarea solului se recomandă în plantaţiile amplasate pe terenurile în pantă, supuse eroziunii, în zonele
cu precipitaţii suficiente (peste 700 mm anual) şi în plantaţiile irigate.
Înierbarea solului se face începând din anul 2-3 de la plantare si poate fi totală sau parţială.
Înierbarea parţială constă în menţinerea sub formă de ogor sau prin erbicide a unei benzi de 0,8-1,2
m de-a lungul rândului de pomi, în cazul livezilor intensive şi superintensive sau sub proiecţia coroanei în
cazul livezilor clasice.
După durata înierbării terenului avem:
- înierbare permanentă - când înierbarea se menţine pe toată durata plantaţiei;
- înierbare temporară - când după un anumit număr de ani se ară şi se menţine câţiva ani ca ogor
negru, după care se înierbează din nou. Desţelenirea nu se va face pe toată suprafaţa, ci prin alternarea
intervalelor înierbate cu cele lucrate.
Speciile de ierburi pentru acest sistem de întreţinerea solului trebuie să corespundă următoarelor
cerinţe:
- să aibă o înrădăcinare superficială, pentru a nu concura cultura de bază;
- să reziste la secetă, la umiditate, la umbră, la cosirea repetată şi la călcare;
- să formeze un covor de iarbă uniform.
În aceste condiţii înierbarea poate fi făcută cu amestec de graminee perene ca: Lolium perene,
Dactilys glomerata, Phleum pratense, Festuca rubra sau cu amestecuri de graminee şi leguminoase:
Trifolium repens, Trifolium pratensis, Lotus corniculatus, etc.
84
Epoca optimă de semănat este primăvara devreme (martie) sau în luna august, într-un pat
germinativ bine pregătit şi nivelat. Pentru a favoriza înrădăcinarea şi înţelenirea intervalelor dintre rânduri
semănate, în primul an deplasarea agregatelor se va face pe intervalele întreţinute ca ogor negru.
Pe rândurile de pomi solul se va întreţine ca ogor negru sau prin erbicide.
După consolidarea covorului înierbat se coseşte repetat (de 4-5 ori), când înălţimea plantelor ajunge
la 15-20 cm şi se lasă pe sol sub formă de mulci.
Pentru a stimula creşterea covorului vegetal şi a reduce concurenţa pentru substanţe nutritive, se
recomandă o fertilizare suplimentară cu azot (100 kg azot/ha), aplicată fazial, la fiecare coasă.
Înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi prezintă următoarele avantaje:
 împiedică eroziunea solului;
 îmbunătăţeşte structura solului;
 contribuie la sporirea conţinutului solului în materie organică;
 se înlătură excesul de umiditate în perioadele sau zonele cu precipitaţii abundente;
 favorizează accesul agregatelor în plantaţii, dând posibilitatea aplicării la timp a tratamentelor
fitosanitare şi transportului recoltei, inclusiv în perioadele ploioase;
 se îmbogăţeşte solul în fosfor şi potasiu asimilabil;
 contribuie la o mai bună colorare şi păstrare a fructelor.
Acest sistem de întreţinere prezintă o serie de dezavantaje, mai ales dacă durata înierbării se
prelungeşte:
 datorită reducerii posibilităţii de pătrundere a aerului în sol, este stânjenită activitatea
microorganismelor aerobe implicate în procesul de mineralizare;
 în perioadele secetoase sistemul radicular compact al ierburilor împiedică pătrunderea apei în sol;
 creşte consumul de azot la unitatea de suprafaţă, mai ales în primii ani de aplicare;
 este favorizată înmulţirea rozătoarelor, a bolilor si dăunătorilor.
Menţinerea înierbată a solului are ca efect reducerea creşterilor anuale cu 15-20 % la cais,
comparativ cu ogorul lucrat şi cu 20-25 % la măr şi prun.
Mulcirea solului. Constă în menţinerea solului acoperit cu diferite materiale, în funcţie de care
mulciul poate fi natural sau artificial.
Mulciul natural poate fi obţinut din plantaţii prin cosirea repetată a ierbii de pe intervale sau din
resturi vegetale (paie, coceni, frunze, fân de calitate slabă, etc.), care fie întregi, fie tocate acoperă solul
într-un strat uniform de minim 10-15 cm.
Pentru mulciul artificial se poate utiliza folia de polietilenă albă sau neagră.
Mulcirea solului se practică în livezile tinere intensive şi superintensive, pe o bandă cu lăţimea de
1,2-1,5 m, pe rândul de pomi, mai ales pe terenurile nisipoase şi în zonele secetoase, precum şi în
plantaţiile de căpşun.
Avantajele mulcirii solului sunt:
 menţine umiditatea solului;
 împiedică creşterea buruienilor şi reduce eroziunea solului;
 contribuie la formarea şi menţinerea structurii, porozităţii şi afânării solului;
 măreşte conţinutul în materie organică a solului (în cazul mulciului natural);
 reduce oscilaţiile de temperatură, sub mulci solul fiind cu 3-6oC mai rece vara şi cu 2-3oC mai cald
iarna decât solul neacoperit;
 mulcirea cu folie de polietilenă sau paie în culturile de căpşuni asigură obţinerea de fructe curate şi
cu o valoare comercială ridicată;
 mulcirea cu rumeguş şi turbă, în cultura afinului, asigură pe lângă avantajele generale ale mulciului
şi acidifierea solului, necesară acestei culturi.
Printre dezavantajele mulciului putem aminti:
85
 costul ridicat al mulciului în cazul utilizării foliei de polietilenă şi sporirea consumului de forţă de
muncă în cazul aplicării mulcirii naturale;
 favorizarea înmulţirii rozătoarelor şi insectelor;
 nu combate buruienile perene, dacă stratul de mulci nu depăşeşte 20 cm.
Rezultate bune, în cazul mulcirii se obţin dacă solul a fost bine pregătit, afânat şi fertilizat cu
îngrăşăminte minerale, mai ales cu azot, care este utilizat de către microorganisme pentru descompunerea
materiei organice.
În general, la unitatea de suprafaţă, pentru mulcire sunt necesare circa 30-40 t materiale organice
3.4.Lucrări de întreținere și formare a coroanei
Tăierea pomilor este veriga tehnologică de bază în cultura pomilor, prin care se urmăreşte
schimbarea poziţiei ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramuri şi a raportului dintre rădăcină şi tulpină, în
scopul dirijării proceselor de creştere şi rodire.
Prin tăieri se asigură producţii mari şi constante, se menţine echilibrul fiziologic între creştere şi
rodire, se încadrează coroanele în limita spaţiului de nutriţie alocat prin distanţele de plantare, se
îmbunătăţeşte randamentul utilizării energiei solare şi eficacitatea tratamentelor fitosanitare, etc.
Cunoaşterea efectului tăierilor asupra creşterii şi fructificării pomilor stă la baza fundamentării
deciziilor privind utilizarea diferenţiată a tăierilor în diferite etape din viaţa pomilor.
Tăieri de formare - cuprind toate intervenţiile efectuate în primii 4-5 ani de la plantare, până la
completa formare a coroanei. Acestea au ca scop realizarea elementelor de schelet potrivit tipului de
coroană, care se alege în funcţie de particularităţile de creştere şi fructificare ale speciei şi soiului respectiv.
În paralel cu formarea scheletului se urmăreşte intrarea cât mai timpurie pe rod şi realizarea unei structuri a
coroanei care să asigure o mai bună captare a energiei solare. În livezile înfiinţate cu material săditor
preformat, cu ramuri anticipate care prezintă muguri de rod, rolul mecanic al scheletului este preluat de un
sistem de susţinere format din spalieri, sârme şi bambus pentru susţinerea individuală. Nu mai este nevoie
să formăm schelet în primi 4-5 ani de la plantare pentru a susţine rodul şi, în plus în aceşti ani se produc
cantităţi importante de fructe.
În pomicultura modernă, forma coroanei deţine un rol determinant în: asigurarea bioconversiei energiei
solare; nivelul producţiei de fructe şi calitatea acestora; productivitatea munci la lucrările manuale cu cel
mai mare consum de forţă de muncă (tăieri, recoltare); gradul de mecanizare a diferitelor verigi
tehnologice, etc.
În prezent în realizarea de randamente ridicate la unitatea de suprafaţă, în livezile intensive există
două concepte:
 densităţi mici (1000-2000 pomi/ha) cu forme de coroană care să distribuie vigoarea pe planuri de
vegetaţie puţin dense, orizontale (Solen, Lincoln) sau palisate în “V” (Ypsillon transversal, sistem “V”), cu
largi posibilităţi de interceptare şi valorificare a energiei solare;
 densităţi mari (4000-6000 pomi/ha) cu coroane de volum neproductiv redus, care garantează o
ocupare raţională a spaţiului(fus subţire, Solax, fus nord-olandez, ax vertical, etc).
În ţara noastră, în afară de palmeta cu braţe oblice introdusă în anii ‘60, pentru livezile intensive au
fost experimentate: palmeta cu braţe orizontale, Tricroisillon Delbard, Drapel Marchand, tufă liberă, vas
ameliorat, etc. Pentru livezile superintensive au fost cercetate numeroase forme de coroană pretabile la
dezvoltarea şi menţinerea într-un spaţiu redus: fus tufă, fus subţire, ypsillon, Lepage, Pillar, gard cu schelet
arcuit, etc.
În formarea coroanelor trebuie avute în vedere următoarele principii:
 eliminarea zonelor neproductive din jurul axului şi sporirea elementelor productive în cadrul
aceluiaşi volum de coroană;
 simplificarea tehnologiei de formare pe baza cunoaşterii particularităţilor de creştere şi fructificare;
 limitarea tăierilor de formare, la minimul posibil, în vederea intrării cât mai rapide pe rod;
86
 generalizarea tăierilor în verde, pentru a scurta timpul de formare a coroanei;
 realizarea echilibrului coroanei în plan orizontal şi vertical, prin subordonarea pe înălţime a etajelor
faţă de ax şi a ramurilor din etaj între ele.
3.5.Tipuri de coroane
Coroane cu volum mare

P i r a m i d a e t a j a t ă r ă r i t ă – este o coroana globuloasă , cu ax întâlnită în plantaţiile extensive şi
în grădinile familiale, cu densitate mică, la soiurile viguroase de măr, păr, cireş, prun şi nuc, altoite pe
portaltoi viguroşi având urmștoarele caracteristici:
 trunchi de 80-100 cm;
 ax puternic, pe care sunt inserate 3-4 etaje distanţate la 80-120 cm;
 fiecare etaj este format din 3-4 şarpante dispuse în spirală, formând unghiuri de divergenţă de 90-
120o, înclinate la 50-55o (unghi de ramificare) şi distanţate la 8-12 cm una de alta;
 fiecare şarpantă are 3-4 subşarpante, dispuse altern, distanţate la 50-70 cm;
 după consolidarea ultimului etaj axul se suprimă, limitând înălţimea la 3,5-5,0 m.
Piramida etajată rărită
P i r a m i d a n e e t a j a t ă m o d i f i c a t ă (“leader“ modificat) . Este utilizată în livezile extensive la

aceleaşi specii ca la piramida etajată, şi chiar în livezile semiintensive, în cazul combinaţiilor soi-portaltoi
de vigoare mijlocie-mare, la mar, păr şi prun.
Caracteristici:
 prezintă 5-6 şarpante neetajate, inserate pe ax în spirală şi distanţate la 35-40 cm;
 primele două şarpante au câte 3 subşarpante, prima la 60-80 cm faţă de punctul de inserţie al şarpantei
pe ax, iar următoarele la distanţa de 40-50 cm;
 şarpantele 3 şi 4 au câte 2 subşarpante, la 45-50 cm distanţă, iar şarpantele 5 şi 6 au numai câte o
subşarpantă la 40-45 cm de la punctul de inserţie pe ax;
 înălţimea coroanei este de 3 - 4,5 m.
87
Piramida neetajată modificată
P i r a m i d a m i x t ă . Este utilizată în cazul pomilor de vigoare mijlocie-mare, în plantaţiile clasice

si semiintensive de măr, păr, prun şi cireş.
Are caracteristici intermediare între cele două tipuri de piramidă prezentate anterior:
 ax cu un etaj format din 3 şarpante (ca la piramida etajată) şi alte 3-4 şarpante neetajate inserate
uniform în jurul axului (ca la leader);
 prima şarpantă solitară este la 80 cm distanţă faţă de etaj, iar următoarele la 30-40 cm una de alta;
 şarpantele din etajul de bază au câte 3 subşarpante, prima la 60-80 cm faţă de punctul de inserţie de pe
ax, a doua la 50-70 cm faţa de prima, iar ultima la 45-60 cm faţă de a doua;
 şarpantele solitare au 1-2 subşarpante în funcţie de vigoarea combinaţiei soi-portaltoi.
P a l m e t a e t a j a t ă c u b r a ţ e o b l i c e . Este o coroană aplatizată, destinată livezilor intensive de
măr, păr, piersic, cais, vişin, prun, de vigoare mijlocie.
Caracteristici:
 trunchi de 50-60 cm (30-40 cm la piersic);
 ax cu 3-4 etaje, distanţate la 60-120 cm;
Piramida mixtă Palmeta etajată cu braţe oblice
 fiecare etaj este format din câte 2 şarpante distanţate la 8-12 cm şi înclinate la 50-55o şi dirijate opus pe
direcţia rândului;
88
 pe şarpantele primului etaj sunt inserate câte 3-4 subşarpante distanţate la 50 cm una de alta (câte 2 la
piersic), care se conduc orizontal (pe primele 2/3) şi uşor ascendent la vârf;
 celelalte şarpante sunt garnisite numai cu semischelet şi ramuri de rod;
 gardul fructifer se menţine la înălţimea de 3-4 m şi o grosime de 1,5-2,0 m la bază şi 1,25- 1,5 m spre
vârf.
P a l m e t a n e e t a j a t ă c u b r a ţ e o b l i c e . Se recomandă pentru livezile intensive, la soiurile de
vigoare mică şi cu capacitate de ramificare mai mică.
Caracteristici:
 ax cu 8-10 şarpante dispuse alternativ, înclinate la 50-55o, la o distanţă de 30-40 cm între ele, în
funcţie de vigoarea pomilor şi capacitatea de ramificare;
 şarpantele sunt garnisite direct cu semischelet şi ramuri de rod (nu prezintă subşarpante);
 formează un gard fructifer înalt de 2,5 - 3,0 m şi cu o grosime de 1,2-1,5 m.
Palmeta neetajată cu braţe oblice
P a l m e t a l i b e r a p l a t i z a t ă . Este o coroană aplatizată obţinută prin tăieri, fără spalier, extinsă

datorită simplificării tehnicii de conducere şi eliminării spalierului. Palmeta liberă este pretabilă pentru
livezile intensive, în cazul combinaţiilor soi-portaltoi de vigoare mijlocie, la speciile cireş, vişin, cais,
piersic, prun.
Caracteristici:
 are 9-11 şarpante pe ax, solitare sau în etaje (de regulă primele două se lasă în etaj), la distanţe şi
unghiuri variabile, orientate pe rând;
 înălţimea se plafonează la 3-3,5 m, iar grosimea gardului fructifer este de 1.5-1.8 m.
89
Palmeta liber aplatizată
V a s u l î n t â r z i a t ( p i r a m i d a î n t r e r u p t ă ) . Se mai numeşte şi piramida întreruptă deoarece

seamănă cu piramida neetajată tăiată după formarea primelor 3 şarpante. Se recomandă mai ales la speciile
sâmburoase şi mai rar la măr, păr altoite pe portaltoi viguroşi.
Caracteristici:
 trunchi de 60 cm;
 ax scurt de 60-90 cm, pe care se prind în spirală 3 şarpante, distanţate la 25-30 cm;
 fiecare şarpantă prezintă 3-4 subşarpante distanţate la 50-70 cm;
 înălţimea coroanei se limitează la 3,5 -4,0 m.
V a s u l a m e l i o r a t . Se pretează pentru livezile intensive, mai ales la prun , cais, piersic, vişin la
combinaţiile soi-portaltoi de vigoare mijlocie.
Caracteristici:
 coroana prezintă 3 şarpante prinse pe un ax foarte scurt, distanţate la 12-15 cm şi dispuse uniform în
jurul axului;
 fiecare şarpantă are 3 subşarpante dispuse altern, la 50-70 cm una de alta;
 înălţimea coroanei este de 2,5-3,5 m.
Vas întârziat Vas ameliorat
90
Vas ameliorat – vişin anul III Vas ameliorat – prun anul III
Vas ameliorat – prun anul III (înainte – stânga şi după tăiere – dreapta)
Coroane cu volum mic
P i r a m i d a j o a s ă . Se recomandă la soiurile de măr în combinaţie cu portaltoiul M 9 şi M 26, la

cele de păr altoite pe gutui şi cele de prun altoite pe portaltoi vegetativi Saint Joulien A şi Pixy .
Caracteristici:
 axul în zig-zag pe care sunt inserate 6-7 şarpante de vigoare mică dispuse în spirală, distanţate la 20-25
cm, garnisite cu semischelet scurt;
 înălţimea coroanei este de 2,0-2,2 m la măr şi păr şi de 2,5-2,7 m la prun.
91
C o r o a n a P i l l a r . A fost concepută în Anglia de Gordon Maclean pentru măr şi reprezintă un
cordon vertical modificat. S-a extins la soiurile de măr, păr de tip spur altoite pe portaltoi de vigoare slabă.
Caracteristici:
 axul este garnisit cu ramuri de semischelet şi ramuri de rod, de vigoare asemănătoare pe toată lungimea
acestuia, pomii având un aspect cilindric;
 aceste ramuri de garnisire a axului formează 30-35 “unităţi de producţie”;
 fiecare unitate cuprinde 3 ramuri: una vegetativă în vârstă de un an, una de doi ani purtătoare de
muguri de rod şi una de trei ani care fructifică;
 înălţimea pomilor este de 2,5 - 3 m.
F u s u l t u f ă ( S p i n d e l b u s c h ) . Este recomandat pentru livezile intensive, la combinaţiile de
vigoare mijlocie, de măr, păr şi mai rar la alte specii.
Caracteristici:
 are o structură permanentă formată din 12-14 şarpante de vigoare mică dispuse în spirală pe ax,
distanţate la 20-30 cm;
 înălţimea pomilor se limitează la 2,5 - 3,0 m.
Fus tufă
Fusul subţire (Slender spindle). A fost creat în Olanda de către S.J. Wertheim pentru soiul de
măr Golden delicious altoit pe portaltoiul M9 şi apoi extins la majoritatea soiurilor de măr, piersic, păr,
prun şi vişin altoite pe portaltoi vegetativi de vigoare mica.
Caracteristici:
 ax zig-zagat obţinut prin transferarea anuală a prelungirii axului pe o ramură laterală de vigoare slabă;
 pe ax se inserează un etaj bazal format din 3-5 şarpante uniform distribuite în jurul axului şi 15-20 de
ramuri de semischelet, care după 4-5 rodiri se înlocuiesc;
 înălţimea coroanei se limitează la 2,2 - 2, 5 m, iar diametrul va fi de 0,9 - 1,2 m la bază şi 0,4 -0,6 m la
vârf.
92
Fus subţire
Fus subţire cu ax zig-zagat anul IV de la plantare
93
Fus subţire fără ax zig-zagat anul IV de la plantare
A x u l v e r t i c a l . Este un sistem de conducere al mărului adoptat în Franţa pentru plantaţiile cu densitatea

de 1200-2000 pomi/ha.
Caracteristici:
 scheletul este reprezentat de axul vertical, pe care se prind direct ramurile de semischelet şi de rod;
 pomii au înălţimea de 4-4,5 m, iar baza coroanei are diametrul de 1,8-2,0 m.
T u f ă - v a s . Este o coroană globuloasă cu interiorul decupat, creată la USAMV Bucureşti pentru
soiurile de vişin care fructifică pe plete. Tufa-vas este pretabilă pentru plantaţii de vişin de densitate mare
(1666-2500 pomi/ha).
Caracteristici:
 are 5-6 şarpante pe un trunchi mic de 15-20 cm;
 fiecare şarpantă are 7-8 ramuri de semischelet, dispuse altern, la 20-25 cm distanţă între ele;
 semischeletul se scurtează la 40-50 cm lungime pentru activarea mugurilor dorminzi şi formarea de noi
plete;
 coroana se limitează la 1,6-1,8 m înălţime şi 2-2,5 m în diametru.
Tufă vas la vişin
94
P a l m e t a s i m p l ă - se practică în plantaţiile intensive de piersic, prun, măr şi păr, cu sau fără
spalier.
Caracteristici:
 coroana este formată din ax şi 2 şarpante înclinate la 45-55o, conduse pe direcţia rândului;
 şarpantele sunt garnisite cu semischelet la măr şi păr, iar la piersic ramurile de rod sunt inserate direct
pe ax şi şarpante;
 gardul fructifer se limitează la 2,5-3 m înălţime.
Palmeta simplă
S i s t e m u l H a a g (Palmeta cu braţe orizontale). Se pretează pentru plantaţii intensive de măr şi

păr.
Caracteristici:
 ax cu 5-6 etaje, alcătuite fiecare din câte 2 şarpante palisate pe sârmele spalierului în poziţie orizontală;
 distanţa între etaje este de 40-60 cm;
 înălţimea coroanei se limitează la maxim 2,5-3 m.
Palmeta cu braţe orizontale

95
Palmetă etajate cu braţe orizontale cu trei etaje
C o r o a n a e v a n t a i (palmeta evantai). Se recomandă în plantaţiile intensive de piersic, cireş şi

prun.
Caracteristici:
 pe trunchi se prind 2 şarpante scurte de 30-50 cm, dirijate opus pe direcţia rândului;
 pe fiecare şarpantă sunt inserate, alternând 3-4 subşarpante distanţate la 8-12 cm, care la rândul lor prin
scurtare formează câte 3-4 ramificaţii fiecare, obţinându-se la periferia coroanei 24-32 ramificaţii;
 pe acest schelet, condus şi palisat simetric, se formează prin tăieri în verde un semischelet scurt şi
viguros la cireş şi prun, iar la piersic ramurile de rod se prind direct de elementele de schelet;
 pomii se conduc pe spalier, cu 4-5 sârme, sub formă de gard fructifer, înalt de 2-2,5 m şi cu o lăţime de
0,8-1,2 m.
Coroana evantai
D r a p e l M a r c h a n d . Este o coroană pentru livezile intensive de măr, păr şi cireş, cu pomi altoiţi
pe portaltoi de vigoare mică-mijlocie.
Caracteristici:
 pomii se plantează înclinat la un unghi de 45o;
 pe partea superioară a axului prezintă 5-6 şarpante, care formează un unghi de 90o cu axul;
96
 pe partea opusă primelor 2 şarpante prezintă 2 şarpante conduse orizontal în acelaşi sens cu axul
pomului;
 pe acest schelet se prind direct ramuri şi formaţiuni de rod.
Drapel Marchand
Y p s i l l o n t r a n s v e r s a l . Se pretează la combinaţiile soi-portaltoi de vigoare mijlocie, la speciile

piersic, cais, prun, măr şi păr. Prezintă avantajul unei bune intercepţii a luminii.
Caracteristici:
 prezintă 2 şarpante dirijate opus, sub un unghi de 25-30o, perpendicular pe direcţia rândului, palisate pe
sârmele spalierului;
 şarpantele sunt garnisite cu semischelet şi ramuri de rod;
 înălţimea se limitează la 2,2-2,7 m, iar grosimea la 2-2,5 m.
Deoarece există pericolul ca cele 2 şarpante să se dezbine sub greutatea rodului (mai ales la
piersic), la Staţiunea de irigaţii Tatura din Australia s-a conceput un sistem de susţinere cu 4-6 sârme
pentru fiecare braţ, care permite şi tăierea mecanizată. Acest mod de formare poartă denumirea de “Tatura
Trellis”.
Tatura trellis
97
Coroana Ypsilon transversal
Schemă de formare a coroanei tip Solen
T r i p l a î n c r u c i ş a r e (Tricroissillon Delbard) . Este o coroana întâlnită în plantaţiile intensive şi

superintensive de măr şi păr, putând fi utilizată şi ca formă artistică.
Caracteristici:
 scheletul coroanei este format din 2 şarpante opuse conduse înclinat (la unghiuri de 21-490 faţă de
orizontală în funcţie de vigoarea pomului), pe direcţia rândului;
 pe partea superioară a fiecărei şarpante, la 60-100 cm faţă de punctul de inserţie de pe trunchi prezintă
câte o şarpantă condusă înclinat, paralel cu şarpanta vecină;
 şarpantele şi subşarpantele se încrucişează de 3 ori, de unde şi denumirea coroanei;
 înălţimea coroanei este de 2-2,5 m.
98
Tricroissillon Delbard
Tripla încrucişare (Tricroissillon) Delbard
Gard cu schelet arcuit

Este o coroană realizată la Staţiunea de Cercetare şi Producţie pentru Pomicultură Voineşti -
Dâmboviţa, pentru cultura superintensivă a mărului (soiuri spur altoite pe MM 106 şi soiuri standard -
Golden, Jonathan pe M 9). Formarea acestei coroane se bazează pe dirijarea şi arcuirea alternativă a axului
pomilor pe rând.
Caracteristici:
 schelet arcuit format din 3-4 arcade;
 prima arcadă se formează la 50-60 cm de la sol, iar ultima la 1,7-1,8 m.
Gard cu schelet arcuit
99
C o r d o n t u f ă . Este o formă de coroană cu volum redus, concepută de Cepoiu N., pentru soiurile
spur de tip Golden altoite pe MM 106. Se foloseşte în plantaţii superintensive cu densităţi de 3.333-4.444
pomi/ha.
Caracteristici:
 trunchi scurt de 30-40 cm;
 structura permanentă a coroanei este alcătuită din 2 şarpante orizontalizate, pe care se inseră 3-4
“unităţi de producţie” în vârstă de 3-5 ani şi alte 3-4 ramuri de 1-2 ani, necesare pentru înlocuire;
 înălţimea coroanei este de 2-2,25 m, iar lăţimea de 1-1,2 m.
Cordon tufă
C o r o a n a S o l e n . A fost creată de Lespinasse J.M. pentru livezile “pieton” în special pentru măr
altoit pe M 9 sau de vigoare asemănătoare (Pajam 1, Pajam 2).
Caracteristici:
 scheletul este format din 2 şarpante permanente conduse orizontal, în poziţie încrucişată, pe un
trunchi cu înălţimea de 1,5-1,7 m;
 pe cele 2 şarpante prezintă 12-16 ramuri de semischelet, de o parte şi alta a rândului;
 pe trunchi de la înălţimea de 60 cm se prind ramuri de semischelet sau direct ramuri de rod
(zonă temporară de fructificare;
 necesită un sistem de susţinere format din 2 sârme, distanţate la 50-70 cm pentru a facilita
curbarea şarpantelor şi pentru palisarea semischeletului;
 coroana se limitează la 1,8-2,2 m înălţime;
 există posibilitatea formării coroanei Solen cu o singură şarpantă reprezentată de axul pomului
care se înclină la orizontală, la înălţimea de 1,8-2,2 m (caz în care poartă denumirea de Solax).
100
Coroana Solen
Coroana Solen anul III de la plantare
C o r o a n a T e s a . Se utilizează la măr altoit pe M 9, M 9 EMLA, Pajam 1, Pajam 2, în livezile

“pieton”, fiind creată în Franţa de Masseron şi colaboratorii. Soiurile cele mai bine adaptate la această
101
forma de coroană sunt cele de tip III şi IV de fructificare (Golden, Gala, Jonathan, Elstar, Braeburn,
Pionier, Florina, etc.).
Caracteristici:
 pe înălţimea de 0,8-1,2 m prezintă o zonă de fructificare temporară, cu ramuri de rod prinse direct pe
ax;
 la înălţimea de 1,2-1,7 m se prind 5-6 ramuri care formează structura permanentă a coroanei şi care în
timp se arcuiesc sub greutatea rodului;
 pentru susţinere necesită o singură sârmă la înălţimea de 1,4-1,6 m;
 înălţimea coroanei este limitată la 1,5-1,7 m, iar lăţimea la 1,5-1,8 m.
Coroana Tesa
Coroane artistice
Sunt specifice grădinilor familiale (pomilor de lângă casă), au un rol decorativ deosebit şi permit
utilizarea suprafeţelor mici de teren existente în jurul casei.
Pomii conduşi în forme artistice se pot amplasa pe marginea aleilor, pe lângă garduri sau pot
îmbrăca faţadele caselor şi zidurile altor construcţii. Efectul estetic este obţinut prin combinarea diferitelor
forme de coroană, prin modul lor de grupare şi prin poziţia pe care o au în spaţiul respectiv.
Formele artistice de coroană sunt puţin răspândite deoarece trebuie formate şi întreţinute după
tehnici specifice şi necesită instalarea unui sistem de susţinere care să permită conducerea ramurilor în
poziţiile dorite. Elementele de schelet ce compun aceste coroane trebuie conduse după un tipar prestabilit
cu unghiuri, poziţii şi distanţe exacte, iar acestea sunt garnisite cu ramuri de rod scurte, care se obţin prin
scurtări în uscat repetate şi mai ales prin ciupiri în verde.
În prezent, prin îmbunătăţirea tehnologiilor de conducere unele forme de coroane artistice sunt
utilizate în livezile intensive şi superintensive. Astfel, cordonul vertical a devenit axul vertical, gardul
belgian - ypsillon transversal, iar principiile de formare a cordonului orizontal, bilateral au fost utilizate
pentru cordonul tufă şi coroana Solen.
Cele mai răspândite forme de coroană artistice sunt: cordoanele (verticale, orizontale, ondulate, în
zig-zag), forma de “U” simplu şi dublu, palmeta candelabru, sistemul Cassonet (alternarea palmetei cu
braţe oblice cu cea cu braţe orizontale), palmeta Verrier cu 4 braţe, piramida aripată, vasul candelabru,etc.
102
Cordoane orizontale Cordonul vertical
1 – simple; 2 – cu braţe suprapuse; 3 –bilateral
Cordonul oblic Cordonul ondulat şi modul lui de susţinere
Forma de ”U” simplu Forma de ”U” dublu
103
Candelabrul cu 6 braţe şi spalierul lui
Piramida aripată
a – coroana formată; b – ramificarea la partea bazală
Vasul candelabru
a – armătura de susţinere; b – coroana formată
104
Formarea coroanelor se bazează pe operaţii de schimbare a poziţiei ramurilor şi pe tăieri, care încep
uneori chiar din pepinieră şi continuă până la realizarea completă a elementelor de schelet şi semischelet
caracteristice fiecărui tip de coroană. În paralel cu formarea scheletului se urmăreşte intrarea cât mai
timpurie pe rod. Pentru realizarea acestor obiective trebuie să se respecte următoarele principii generale:
* Stimularea rodirii, funcţie slab reprezentată în perioada de tinereţe şi temperarea creşterii, care se
manifestă puternic în această perioadă. Pentru realizarea acestui principiu, în formarea coroanelor se evită,
pe cât posibil tăierile şi se utilizează, mai ales, operaţii de schimbare a poziţiei ramurilor. Când sunt absolut
necesare tăierile trebuie să se rezume la eliminări (suprimări) şi mai puţin la scurtări.
* Alegerea tipului de coroană în funcţie de particularităţile de creştere şi fructificare ale speciei şi
soiului respectiv.
* Formarea coroanei, de preferinţă prin tăieri în verde şi mai puţin prin tăieri în uscat, pentru ca
pierderile de biomasă să fie cât mai reduse.
* Tăierea de formare nu trebuie să urmărească o geometrie exactă a coroanelor, ci o intrare cât mai
timpurie pe rod. În primii ani de conducere a pomilor este admis în coroană un număr mai mare de ramuri
faţă de norma constructivă, în scopul grăbirii fructificării.
* Scheletul coroanelor trebuie să fie format cât mai repede şi în limita unor dimensiuni strict necesare
pentru ocuparea spaţiului de nutriţie alocat prin distanţele de plantare şi susţinerea recoltei. În prezent
există tendinţa de reducere a scheletului şi de înlocuire a acestuia cu ramuri de semischelet. De asemenea
caracterul de permanenţă al ramurilor de semischelet pierde din importanţă, deoarece reînnoirea acestora se
face după 3-4 ani de rodire.
* Expunerea şi garnisirea uniformă a scheletului cu ramuri de semischelet şi de rod, în scopul
realizării unui nivel maxim de captare al luminii.
* Realizarea echilibrului orizontal şi vertical al pomului prin stimularea creşterii părţilor din coroana
care au tendinţa de a rămâne în urmă şi temperarea creşterii ramurilor de vigoare prea mare.
Formarea coroanelor se bazează pe realizarea în fiecare an şi pentru fiecare element a următoarelor
intervenţii: provocarea ramificării, alegerea şi stabilirea destinaţiei lăstarilor, conducerea lăstarilor aleşi.
Provocarea ramificării poate fi făcută prin tăieri în uscat sau prin ciupire. De regulă, se execută cu
10-12 cm. deasupra locului unde se doreşte ramificarea. Se scurtează varga după plantare pentru
proiectarea primelor elemente de schelet, se taie axul la nivelul celui de-al doilea etaj sau se scurtează
şarpantele pentru obţinerea ramificaţiilor de ordinul II, etc.
Alegerea lăstarilor se face în perioada de vegetaţie, în luna mai, când lăstarii au 10-15 cm. lungime
(plivirea lăstarilor). În acest moment se elimină lăstarii concurenţi, pentru a favoriza pe cei aleşi şi a scurta
timpul de formare a coroanei. Alegerea se poate face chiar din momentul provocării ramificării (scurtării)
prin extirparea mugurilor care ar putea da naştere la lăstari în poziţii nedorite.
Conducerea lăstarilor aleşi constă în dirijarea şi menţinerea viitorului element de schelet în
parametrii proiectaţi corespunzător formei de coroană aleasă (unghi de ramificare, unghi de divergenţă,
lungime, creştere echilibrată faţă de elementele de aceiaşi importanţă în coroană, etc.).
Ramurile care nu sunt necesare la formarea scheletului coroanei vor fi destinate formării
semischeletului şi a ramurilor de rod. Pentru a stimul procesul de diferenţiere a mugurilor de rod, aceste
ramuri vor fi înclinate sau chiar arcuite.
3.6.Combaterea bolilor și dăunătorilor specifici
Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor mărului are ca scop reducerea numărului de

tratamente chimice, utilizarea pesticidelor slab toxice şi selective, folosirea metodelor biologice (utilizarea
biopreparatelor, lansări de zoofagi) şi biotehnice (capturarea în masă a masculilor), aplicarea tratamentelor
la avertizare şi numai la depăşirea pragului economic de dăunare.
Un sistem orientativ de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor din livada de măr presupune
îmbinarea următoarelor elemente:
105
- folosirea de material săditor sănătos la înfiinţarea plantaţiilor;
- cultivarea de soiuri rezistente la boli, dăunători, secetă, ger;
- aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare;
- aplicarea a 1-2 tratamente de iarnă, prefloral şi 4-5 tratamente postflorale;
- folosirea în timpul perioadei de vegetaţie a pesticidelor sistemice şi selective pentru protejarea
faunei utile (naturală şi lansată);
- utilizarea diferitelor metode biologice;
- utilizarea metodelor biotehnice;
- utilizarea mijloacelor specifice de reglare a tratamentelor (prognoza şi avertizarea, pragul
economic de dăunare – PED, raportul entomofagi/dăunători etc.);
- specificul culturii şi al organismelor dăunătoare (pepiniere, plantaţii tinere);
- alegerea tipului corespunzător de maşini şi aparate pentru efectuarea tratamentelor fitosanitare;
- integrarea tehnologiei de combaterea a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în tehnologia de cultură.
1. Folosirea de material săditor sănătos la înfiinţarea plantaţiilor de măr reprezintă un element
esenţial în asigurarea unei plantaţii bine încheiate şi sănătoase. Astfel, se verifică riguros materialul săditor
pentru a fi liber de ponte (Ceresa bubalus), larve (Buprestidae, Scolytidae, Eriosoma lanigerum,
Quadraspidiotus perniciosus şi alte Diaspididae), adulţi (Ipidae) şi patogeni (virusuri, micoplasme şi
bacterii: Agrobacterium tumefaciens, Erwinia amylovora etc.).
2. Crearea de soiuri rezistente (la boli, dăunători, secetă şi ger) şi introducerea lor în producţie
reprezintă una din verigile importante ale conceptului de luptă integrată. Sensibilitatea soiurilor poate fi de
natură genetică, dar depinde foarte mult şi de momentul pornirii în vegetaţie, al înfloririi şi maturării
fructelor, adică soiuri extratimpurii, timpurii, mijlocii sau tardive în corelaţie cu condiţiile climatice din
perioada respectivă. Dintre soiurile de măr rezistente la rapăn şi/sau făinare, ger şi secetă amintim: Romus
2 (rezistenţă bună la rapăn), Romus 3 (rezistenţă bună la ger, secetă, rapăn şi făinare), Prima (rezistenţă la
făinare şi foarte rezistent la rapăn), Pioner (soi complet, rezistent la rapăn şi făinare), Voinea (rezistent la
rapăn şi făinare), Auriu de Bistriţa (rezistent la făinare şi rapăn), Generos (rezistent la rapăn şi făinare),
Starkrimson (rezistenţă bună la făinare şi potrivit la rapăn), Golden Delicious (rezistent la ger).
3. Aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare are o deosebită importanţă în reducerea populaţiilor
de patogeni şi dăunători, deoarece, pe de o parte, creează condiţii optime de dezvoltare pentru plante
făcându-le mai rezistente la atac, iar pe de altă parte, au efecte negative directe asupra dezvoltării şi
înmulţirii organismelor dăunătoare.
4. Combaterea chimică a organismelor dăunătoare din cultura de măr reprezintă o componentă de
bază în combaterea integrată, dacă respectă cerinţele protecţiei mediului. Combaterea integrată a
patogenilor şi dăunătorilor la măr este relativ complicată din cauza numărului mare de tratamente, precum
şi a sensibilităţii soiurilor, existente în cultură, la atacul diferiţilor patogeni (Erwinia amylovora,
Podosphaera leucotricha, Venturia inequalis). Toate acestea ne obligă sa executăm un număr mare de
tratamente cu pesticide, care atrag după ele o serie neajunsuri ca: reziduuri toxice in sol şi pe fructe,
apariţia de noi organisme mai rezistente faţă de pesticide. Eficacitatea tratamentelor de prevenire şi
combatere depinde de aplicarea lor la momentul optim cu folosirea celor mai bune produse şi de
corectitudinea tratamentului. Pentru reducerea numărului de tratamente şi implicit a poluării fructelor şi
mediului înconjurător, tratamentele se vor efectua numai la avertizare şi după punerea unui diagnostic
corect. Prin folosirea în timpul perioadei de vegetaţie a pesticidelor sistemice şi selective se asigură
protejarea faunei utile (naturală şi lansată). Un rol important în l

Limbă

Cultura Plantelor Horticole, Costel Vinatoru

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Cultura Plantelor Horticole, Costel Vinatoru

Încărcat de

Drepturi de autor:

PROGRAMA DE PREGĂTIRE CURS FORMARE PROFESIONALĂ

„CULTURA PLANTELOR HORTICOLE”

Domeniul ocupaţional: Horticultură

Codul COR al ocupaţiei: 6115.2.1

Scopul Unităţii de învăţare nr.I:

1.Tehnologia de cultivare a speciilor legumicole

1.1 Pregătirea substratului nutritiv

Fig. 2. Pamant de telina

Mraniţa provine din descompunerea avansată a biocombustibilului în platform de fermentaţie

Îngrăşămintele minerale se adăugă de obicei la pregătirea substratului, proporţia lor depinzând de

Tehnologiile moderne de producere a răsadurilor se bazează pe folosirea substarturilor inerte care

Pe baza rezultatelor experienţelor efectuate în ţara noastră, pentru confecţionarea ghivecelor

Amestecarea componentelor pentru obtinerea substratului nutritiv

1.2 Executarea semănatului speciilor legumicole în sere înmulţitor şi pe brazde reci

Semanatul pe pat nutritiv

Semanatul in palete alveolare

Indiferent de varianta de semănat adoptată, substratul de cultură trebuie să aibă o temperatură

Perioadele de semanat la principalele culturi legumicole infiintate prin rasad

Cultura Data semanatului Varsta rasadului la

Ardei gras 5 feb.-10 feb- in sere 55-60 zile

1.3 Lucrări de îngrijire a răsadurilor

1.4 Specii de plante legumicole

1.4.1. Legumele rădacinoase

 Denumirea stiinţifică: Daucus carota L. conv sativus ;

Schema de semanat la morcov

 Denumirea stiinţifică: Pastinaca sativa L. conv. hortensis

Ţelina pentru rădăcină

 Denumirea stiinţifică: Apium graveolens L. var. rapaceum

Schema de plantare la ţelină pe teren modelat

 Denumirea stiinţifică: Ridichea de lună - Raphanus sativus L.

1.4.2. Legumele bulboase

 Denumirea stiinţifică: Allium cepa L.

 Denumirea stiinţifică: Allium sativum L. ssp. vulgare

 Denumirea stiinţifică: Allium porrum L

1.4.3. Legumele verdeturi

 Denumirea stiinţifică: Spinacia oleracea

 Familia botanică: Fam Compositae

1.4.4. Legumele din grupa verzei

 Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. capitata L. forma

 Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. botrytis L.

1.4.5. Legumele bostanoase

 Denumirea stiinţifică: Cucumis sativus L.

 Denumirea stiinţifică: Citrullus lanatus (Thunb.) Mansf.

1.4.6. Legumele pastaioase

 Denumirea stiinţifică: Pisum sativum L

 Denumirea stiinţifică: Phaseolus vulgaris L

1.4.7. Legumele solano-fructoase

 Denumirea stiinţifică: Solanum lycopersicum L.,

Plantarea tomatelor pe straturi înălțate la 94 cm

 Denumirea stiinţifică: Capsicum annuum L

 Denumirea stiinţifică: Solanum melongena L

1.5 Pregătirea terenului şi a seminţei

1.6. Construcţii folosite în legumicultura

Solar individual tip S.C.D.L. Buzau

Sere S.C.D.L. Buzau

1.7. Metode şi epoci de semănat

Specia Epoca Cantitatea de Adancimea de Numarul de zile de la

1.8. Pregătirea terenului şi a materialului biologic de plantat

Schema de modelare a solului

1.9. Executarea plantatului în câmp şi în spaţii protejate

Schema de plantare orientativa la ardei Schema de plantare orientativa la castraveti

Schema de plantare orientativa la tomate si vinete Schema de plantare orientativa la

1.10. Lucrări mecanizate de întreţinere a solului în culturile legumicole

Cultivator legumicol; motocultor

1.11. Lucrări de îngrijire aplicate plantelor