Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Creația blagiană stă în îmbinarea poeziei cu filosofia, care mărturisește- prin bogăția
metaforică, prin terminologia originală, viziunea sa poetică. Cunoașterea se bazează pe două
concepte filosofice originale, definite de Blaga în Trilogia cunoașterii și în Cunoașterea
luciferică: cunoașterea paradiziacă, specifică oamenilor de știință, cunoaștere săvârșită pe
calea rațiunii prin care misterele sunt reduse cu ajutorul logicii, cunoașterea luciferică are ca
scop potențarea, adâncirea misterului, și presupune acceptarea tainelor lumii.
Opera Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga a apărut prima
dată în 1918 în Glasul Bucovinei, iar în 1919 a fost inclusă în Poemele luminii, reprezentând
primul volum de versuri. Este o artă poetică interbelică în care se reflectă lirismul subiectiv și
anticipează sistemul filosofic pe care îl va realiza 15 ani mai târziu.
Poezia aparține modernismului, având următoarele trăsături: intelectualizarea emoției,
ambiguitatea produsă de multiplele semnificații ale metaforelor revelatorii: lumina(
cunoaștere, creație), flori( viață, gingășie), ochi( contemplație, suflet),buze( iubire, logos),
morminte( moarte), influențele expresioniste, metaforismul și înnoirile prozodice( strofa
monobloc, polimorfă, de 20 de versuri, verslibrismul cu metrică variabilă, măsură inegală,
fără rimă și tehnica ingambamentului). Opera ilustrează unele dintre influențele expresioniste
pe care le aduce în peisajul literar al vremii volumul Poemele luminii: sentimentul
absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiune lirică.
Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un
mod unic și original. Cunoașterea este înțeleasă prin raportare la mister, pe două căi:
descifrare( cunoaștere paradiziacă) și încifrare( cunoaștere luciferică). Rolul poetului este
acela de a spori misterul lumii prin creație.
Tema poeziei este meditația pe semnificația artei și a tipului de
cunoaștere pe care îl supune opera. Cunoașterea este desemnată de metafora lumina, dar și de
atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului.
Viziunea despre lume se circumscrie orizontului misterului, un
concept central la Blaga, în opera filosofică și în cea poetică.
Titlul este o metaforă revelatorie, care sugerează ideea
cunoașterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potențeze misterele lumii (
corola de minuni a lumii), nu să le lămurească, să le reducă( nu strivesc), accentul punându-se
pe confesiunea lirică ( eu). Primul cuvânt, pronumele personal eu, reluat de 5 ori în poezie,
evidențiază rolul eului liric, de creator al propriului univers poetic, fiind de asemenea o
influență expresionistă și o marcă a confesiunii. Incipitul poeziei este dat de reluarea
titlului, iar sensul său, îmbogățit prin seria de antiteze și de metafore, se întregește cu versurile
finale: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ (...)/ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și
morminte. Universul armonios este numit prin metafora revelatorie corola de minuni și este o
sumă permanentă de taine, imaginate ca petalele unei corole uriașe, care se revelează eului
liric într-o enumerare metaforică: flori, ochi, buze, morminte. Iubirea este o cale de cunoaștere
a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete, poezia însemnând iubirea în
particular a universului. Discursul liric se construiește în
jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere, care se realizează prin antiteza
eu-alții, lumina mea- lumina altora, prin alternanța motivului luminii și al întunericului,
evidențiate prin conjuncția dar. Concepția poetului despre cunoaștere este exprimată artistic
prin opoziția dintre metaforele revelatorii: lumina altora( cunoaștere paradiziacă, de tip logic-
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns) și lumina mea( cunoașterea luciferică, de tip intuitiv-
sporește, nu micșorează, mărește, îmbogățește tainele). Prima secvență lirică ( versurile 1-
5) reprezintă teza și exprimă atitudinea poetică față de tainele lumii, evidențiindu-se refuzul
cunoașterii logice, raționale, paradiziace, prin verbe la forma negativă: nu strivesc, nu ucid.
Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple semnificații desemnează arhetipurile gândirii
mitice blagiene: flori- lumea efemeră, ingenuă, ochi- spiritualitatea, contemplația asupra
lumii, buze- erosul, logosul, morminte- moartea, eternitatea. Cele patru elemente pot fi
grupate simbolic: flori-morminte, ca limite temporale ale ființei, ochi-buze, ca două
modalități de cunoaștere: spirituală- afectivă sau contemplare- verbalizare.
A doua secvență
( versurile 6-15) se construiește pe baza unor relații de opoziție: eu- alții, lumina mea- lumina
altora, ca o antiteză între cunoașterea paradiziacă și luciferică. Conjuncția adversativă dar,
reluarea pronumelui eu și verbul la persoana I sporesc afirmă opțiunea poetică pentru modelul
cunoașterii luciferice. Cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin creația sa, asemănată
cu lumina lunii, care sporește misterele nopții, este introdusă prin comparația ntocmai-cum.
Plasticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian:
lună, noapte, zare, fiori, mister. Câmpul semantic al misterului cuprinde cuvinte sau sintagme
cu potențial revelator: tainele, nepătrunsul ascuns, a lunii taină, sfânt mister, întunecata zare.
Prin comparația amplă cu luna eul poetic înfăptuiește un act de creație complementar creației
originare. Secvența a treia ( versurile
16-20) reprezintă sinteza, cu rol concluziv, exprimată prin raportul de cauzalitate( căci).
Forma de cunoaștere a lumii este intuitivă, posibilă numai prin iubire: căci eu iubesc/ și flori
și ochi și buze și morminte. În concluzie, Lucian Blaga,
în creația sa, modifică acel concept de act poetic care nu mai este înțeles ca artă, meșteșug, ca
în cazul lui Tudor Arghezi, ci ca atitudine subiectivă asumată față de lume.