Vântul

de Vasile Alecsandri

Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare,

                        Care împinge-n rea furtună toate vasele pe mare,

                        Şi, ca lupul după turme, se alungă după nori,

                        Şi doboară stejari falnici şi desfoaie blânde flori.

          Vântul fură o scânteie şi-n girezi el o aruncă,

                        Privind cum se pierde rodul unui an întreg de muncă,

                        Apoi merge la copile ce culeg laur de in

                        Şi râzând le despleteşte, dezmierzând albul lor sân.

                        În tuspatru părţi a lumii turbat vântul se tot duce,

                        Ca păgânul pe mormânturi răsunând creştina cruce,

                        Şi de-a morilor blesteme alungat, fuge nebun

                        Printre tufe înţepătoare şi nuiele de alun.

                        Iar când el se-ntoarce în codri, mama lui ce-l tot boceşte

                        Zile-ntregi îl scaldă-n lapte şi de răni îl lecuieşte…

                        – „Nu mai plânge, măiculiţă! zice el, aşa cum sânt,

                        Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vânt!”