Filmul și muzica în

comunism
Regimul comunist din România a impus reguli stricte în toate sferele sociale. Nici
cultura nu a fost cruțată, directivele sancționate fiind numite „canon” și stabilite de
activiștii culturali și de cenzură. Canonul a funcționat în cultura înaltă, iar formele
artistice care au ieșit din tipar au fost marginalizate și au constituit contracultura.

Filmele de propagandă

Portretul luptătorului tânăr este una dintre producțiile care au scos la iveală problemele
celor care au rezistat prin munți pentru ideea de monarhie, libertate sau proprietate.

În timpul Epocii de Aur au fost lansate mai multe produse cinematografice care aveau
ca scop „iubirea” socialiștilor. Deoarece filmul era un sistem simplu și eficient de
educare, s-au făcut milioane de tipuri de filme. Unele inspirate din realismul socialist, cu
muncitori fideli clădind comunismul. produse similare nu au fost inevitabil apreciate de
publicul care cunoștea realitatea de pe teren. De aceea a fost cel mai ușor să folosești
istoria rescrisă după bunul plac prin evenimentele petrecute în vremuri greu de înțeles
 2

pentru tineri și confuze pentru oamenii maturi de atunci. Un exemplu e seria de filme cu
Pistruiatul, Roșcovanu sau chiar cele cu comisarul Moldovan/Miclovan.

Aceste serii se referă la anii 1944-1950. Foarte rar contextul este ușor de prezentat, de
cele mai multe ori observatorii îl deduc și încearcă să-l plaseze după indicii precum cu
comuniști ilegali urmăriți de poliție, întoarcerea armelor și posibilele victime produse de
armatele germane şi alte evenimente de acest fel.

Comuniștii au vrut să crezi că nu e importantă puterea, ci comunitatea

Conduita pe care o au socialiștii în filme nu are legătură cu puterea, ci e în favoarea

comunității. Din acest motiv, sunt mai plăcuți de public și se îndepărtează de adevăr.
PCR în România nu a reprezentat nimic înainte de 23 august 1944. Micul grup care a
făcut pușcărie în Doftana sau în alte părți nu au fost o amenințare reală.

Dacă iubești un personaj vei iubi și ideologia filmului

În principal, filmele îi vizează, pentru că vor o comunicare clară – comuniștii erau

oameni buni și loiali. Filmele create pentru a ajunge la inimile oamenilor și a-i manipula
conțin tot felul de elemente pentru a-i face să empatizeze cu ilegaliștii comuniști.
Dincolo de corectitudinea și virtuozitatea socialiștilor din imagini, personajul principal
fie înmoaie multe inimi (un copil care face tot felul de răutăți, dar reușește să facă
misiuni delicate pentru comuniști), fie este un justițiar care face dreptate.

Cum să nu-ți placă un nebunatic pistruiat cu părul roșcat și vâlvoi care se plimbă cu un
câine după el? Sau cum să nu empatizezi cu un adolescent orfan care a fost ucenic la
un cizmar (ca Nicolae Ceaușescu), și care acum abia are după ce bea apă din cauza
războiului care i-a ucis părinții.

Poveștile pe care privitorul nu le află, fiindcă adevărul nu e de interes

Realitățile incomode ale vremurilor au fost ascunse de aceste povești, nu în ideea că

regimul nu a comis abuzuri, ci fiindcă lupta din cadrul partidului comunist dintre Ștefan
Foriș și Gheorghiu-Dej este un subiect tabu. Cum a fost ucis primul pentru a face loc
 3

unui comunist „român curat” nu este o poveste de arătat spectatorilor, la fel ca povestea
evadării lui Dej din lagărul de la Târgu Jiu, înainte de 23 august.

N-ar fi bine să spunem că primul lider comunist din România s-a ascuns cu curaj într-un
boschet, s-a ascuns și într-un cimitir sau în căpițe de fân. Sau de asemenea, cum lideri
precum Gheorghe Maurer au irosit banii care ar fi trebuit să fie folosiți pentru evadarea
lui Dej sau cum liderii comuniști au fost purtați în spate printr-un râu rece de munte de
un biet învățător.

Aceste povești adevărate nu aveau sens în aparatul de manipulare, așa că au fost

trecute cu vederea.

Muzica

În afara operei și muzicii simfonice, contracultura s-a manifestat cel mai mult în rock,
jazz, blues și folk. Muzica pop a fost cea mai conformistă, motiv pentru care a fost
acceptată de canonul sancționat. Dar, într-adevăr, în jazz, blues, rock și folk artiștii au
încercat să exprime un stil în afara canonului au fost mulți din cauza dificultății
accesului la sursele de inspirație. Din acest motiv, încercările de a compune liber de
directivele artistice sancționate nu au fost numeroase. Totuși, contracultura s-a născut
dintr-o nevoie de libertate de creație și de exprimare resimțită în mod natural de oameni.
 4

Sursele ei de inspirație, adică muzica beat, rock, blues și jazz din Occident, au intrat în
România odată cu traficul produselor de consum obișnuite. Pe lângă cei care făceau
comerț ilegal, studenții străini care studiau în România au adus discuri cu muzică
inexistentă în țară. O a treia modalitate de pătrundere a surselor de inspirație a fost
emisiunea de jazz de la postul de radio Vocea Americii realizată de Willis Conover și
emisiunea de rock de la radio Europa Liberă produs de Cornel Chiriac.

La fel de importante ca muzica, sau poate mai importante, au fost versurile pe care le-a
propus contracultura. Ironia a fost cea mai folosită, a fost cea care a stimulat ideile și
gândirea. Marele deficit alimentar și atmosfera extrem de aspră a anilor 80 au făcut ca
versurile să fie cu relevante pentru muzica artiștilor nonconformiști. Deși guvernarea a
făcut mici concesii contraculturii muzicale, permițând organizarea festivalurilor de jazz
din Sibiu și Costinești, care nu au însemnat libertate, ci doar un spațiu suplimentar de
exprimare, realitatea dură lovind pe toată lumea la fiecare pas.

Formele de exprimare muzicală din România comunistă impuse prin suprimare i-au
făcut pe unii artiști să încerce să le evite. Unul dintre acești artiști a fost Alexandru
Andrieș, un reprezentant important al contraculturii muzicale a anilor 70-80. Două dintre
melodiile sale au fost mari succese, Ce oraș frumos și La Telejurnal. În prima melodie,
Andries a indicat omniprezența fabricilor și magazinelor care nu se potriveau cu
principiile și tendințele urbane. În același timp, au fost ironizați și privilegiații care
locuiau în cartiere mai bogate. Cântecul La Telejurnal, nu a fost un cântec subversiv, ci o
pastișă. A devenit subversiv mai apoi, în anii 80, când criza alimentară a lovit România.
Într-o conferință publică recentă, Andries și-a amintit cum a început pasiunea lui pentru
muzica neoficială.

„Trebuie să recunosc că, pe de o parte, am fost cu adevărat norocos pentru că familia

mamei mele, mătușa mea bună, a plecat în SUA în 1966 prin căsătorie. Și am avut acces
la cărți și înregistrări care nu erau atunci.”

Engleza a fost un element introductiv al contraculturii muzicale. Andries le-a spus că, la
cursurile de engleză, profesorul aducea un pickup și punea discuri „Rolling Stones”. Însă
pe Andries, cântatul în engleză l-a nemulțumit profund, ceea ce l-a marcat ca artist.
 5

„Pentru mine, cel mai important lucru a fost că nu puteam auzi în română ceea ce
ascultam în alte limbi. Chestia asta mă înnebunea. Evident, nu mă interesa muzica
ușoară românească, cu versurile acelea insipide, și cei care trăiau din asta, melodiștii și
vocalizatorii, nu voiau să aibă probleme cu suprimarea."

Produsele contraculturii muzicale sunt gustate de public și după 1989. Nu pentru

aplicabilitatea lor actuală, ci și pentru valoarea lor de atunci.

În concluzie, filmele erau în marea majoritate de propagandă, făcută fie direct, fie prin
diverse personaje amuzante, inedite, ușor de îndrăgit, fie prin prezentarea unor
evenimente palpitante din viața comunismului, iar muzica suferea în mod direct datorită
lipsei surselor de inspirație, dar a reușit să se dezvolte pe teme autohtone, spre exemplu
criza alimentară a aniilor 80.