MOLDCOOP

Universitatea Cooperatista-Comerciala
din Republica Moldova

Catedra: Civilizatia europeana

TEZA

Tema: Etapele extinderii Comunitatii Europene

Efectuat:

Controlat: Ion Sirbu

Doctor conferentiar professor universitar

Chisinau 2008
 Cuprins

Introducere ____________________________________________pag.1

Capitolul I: Zece pasi istorici _____________________________pag.2

Capitolul II: Analiza procesului de extindere ________________pag.4

Concluzie ______________________________________________pag.17
 Introducere

Inainte de a deveni un adevarat obiectiv politic, idea unificarii Europei nu era decat un vis al
filozofilor si vizionarilor.Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea “Statelor Unite ale Europei”,
fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost insa spulberat de groaznicele razboaie care
au devansat continental in prima jumatate a sec.XX.
O noua forma de speranta a luat insa nastere din ruinele celui de-al doilea razboi mondial. Cei
care au opus rezistenta totalitarismului in timpul celui de-al doilea razboi mondial erau hotariti sa
puna capat antagonismului international si rivalitatilor in Europa si astfel sa creeze conditiile
necesare unei paci durabile. Intre 1945 si 1950, cativa oameni de stat, precum Robert Schuman,
Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi si Winston Churchill, s-au hotarit sa convinga cetatenii de
necesitatea intrarii intr-o etapa noua, cea a unei organizari structurate a Europei Occidentale, bazata
pe interese commune si fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept si egalitatea intre toate tarile
member.
Preluind o idée mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministrul de Externe al Frantei)
propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Astfel,
tarile cera odinioara se confruntau pe campul de lupta decide sa plaseze productia de carbine si otel
sub responsabilitatea unei autoritati supreme commune. Din punct de vedere practice, dar si
symbolic, spectrul conflictelor a fost transformat intr-un instrument al pacii si reconcilierii.
Dupa caderea Zidului Berlinului in 1989, Uniunea Europeana a fost cea care a incurajat
reunificarea Germaniei. In 1991, odata cu prabusirea Imperiului Sovietic, fostele tari comuniste din
Europa Centrala si de Est decid, la ridul lor, dupa ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de
la Varsovia, ca viitorul lor este legat de cel al marii familii a natiunilor democratice din Europa .
Procesul de Extindere continua si astazi. Astfel, in timp ce Turcia si Croatia au inceput
negocierile de aderare in octombrie 2005, o serie de tari din Blacani si-au depus si ele candidatura,
ceea ce ar putea duce, intr-o buna zi, la aderarea efectiva a acestora la marea familie europeana.
La ora actuala, tendintele demografice in UE nu sunt foarte favorabile, in comparatie cu celelalte
state ale lumii. De aceea , statele member trebuie sa se apropie tot mai mult pentru a asigura
cresterea economica si pentru a se mentine competitive la nivel mondial. Niciun stat membru nu este
pregatit sa faca fata, singur, concurentei pe plan mondial in domeniul comertului. Astfel, piata unica
le ofera intreprinderilor europene o platforma vitala, asigurindu-le competitivitatea pe pietele
mondiale.
Dupa jumatate de secol de constructie europeana, UE in ansamblul sau este mai impunatoare
decit fiecare stat membru luat separate: ea exercita o influenta economica, sociala, tehnologica,
comerciala si politica mult mai mare decat daca acestea ar fi trebuit sa actioneze individual. Faptul
ca UE intreprinde actiuni comune si se exprima printr-o singura voce constituie o valoare adaugata
incontestabila pentru Europa.
De ce?
 Fiind prima putere comerciala in lume, UE joaca un rol decisiv in negocierile
internationale, respectiv cele din cadrul Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC),
compusa din 149 tari, precum si in punerea in aplicare a Protocolului de la Kyoto privind
schimbarile climatice si poluarea atmosferica;
 Deoarece adopta pozotii clare in ceea ce priveste unele teme sensibile, importante pentru
cetateanul de rind, precum protectia mediului, resursele de energie regenerabila,
“principiul precautiei” in materie de securitate alimentara, aspectele etice ale
biotehnologiilor si necesitatea protejarii speciilor pe cale de disparitie;
 Deoarece a lansat o serie de initiative importante pentru dezvoltare durabila a intregii
planete, in legatura cu “Summitul Pamintului” de la Johannesburg, in 2002.
Vechiul adagio “unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodata pentru europenii de azi.
Totusi, procesul de integrare europeana nu a sablonat diversele moduri de viata, traditiile si culturile
popoarelor sale. Intr-adevar, diversitatea reprezinta o valoare majora pentru Uniunea Europeana.
 1 CAPITOLUL I : ZECE PAŞI ISTORICI

1.1 1951:Instituire Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului de

catre cei sase membri fondatori
La 9 mai 1950 Declaratia Schuman propune instituirea Comunitatii Europene a
Carbunelui si Otelului (CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18
aprilie 1951. Acesta a creat o piata comuna a carbunelui si a otelului intre cele sase state
fondatoare (Belgia, Republica Federala Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Tarile de
Jos). Scopul, in urma celui de-al doilea razboi mondial, era de a asigura pacea intre
popoarele europene invingatoare si cele invinse si de a le apropia, facilitandu-le
colaborarea de pe pozitii egale in cadrul unor institutii comune.

1.2 1957:Tratatul de la Roma instituie o piata comuna

La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei sase au hotarit sa instituie
Comunitatea Economica Europeana (CEE) bazata pe o piata comuna mai extinsa,
incluzind o gama larga de bunuri si servicii. Taxele vamale intre cele sase state au fost
eliminate in totalitate la data de 01 iulie 1968, iar in cursul anilor 60 au fost create politici
comune, in special in domeniul comertului si al agriculturii.

1.3 1973:Comunitatea se extinde (numara acum noua state membre) si

dezvolta politici comune
Acest proiect a avut un success atit de mare, incit Danemarca, Irlanda si Regatul Unit au
decis sa se alature Comunitatii. Prima extindere, de la sase la noua membri, a avut loc in
1973. In acelasi timp, s-au aplicat noi politici sociale si de mediu , iar in 1975 s-a
infiintat Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR).

1.4 1979:Primele alegeri prin vot universal pentru Parlamentul European

In iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeana prin organizarea
primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se
organizeaza odata in cinci ani.

1.5 1981:Prima extindere in spatiul mediteranean

In 1981, Grecia s-a alaturat Comunitatii, urmata de Spania si Portugalia in 1986. Astfel
a fost consolidata prezenta Comunitatii in Europa de Sud, urgentind nevoia de extindere a
programelor de ajutor regional.

1.6 1993:Realizarea pietei unice

Recesiunea economica mondiala de la inceputul anilor 1980 a adus cu sine un val de
“europesimism”. Cu toate acestea, speranta a renascut in 1985 cind Comisia Europeana,
sub presedintia lui Jacques Delors, a prezentat Cartea alba privind calendarul pentru
realizarea pietei unice europene pina la data de 01 ianuarie 1993. Acest tel ambitios a
fost inclus in Actul Unic Ueropean semnat in februarie 1986 si intrat in vigoare la data de
01 iulie 1987.
1.7 1993:Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeana
Structura politica a Europei s-a schimbat categoric odata cu caderea zidului Berlinului in
1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei in octombrie 1990 si democratizarea
tarilor Europei Centrale si de Est prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea
Sovietica a incetat sa existe in decembrie 1991. In acelasi timp, statele membre negociau
noul Tratat privind Uniunea Europeana, care a fost adoptat in decembrie 1991, la
Maastricht, de catre Consiliul European format din sefi de stat si guvern. Acesta a intrat
in vigoare la 01 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeana (UE), adaugind
domenii de cooperare interguvernamentala structurilor comunitare integrate existente.

1.8 1995:UE se extinde la 15 membri

Acest nou dinamism European, precum si schimbarea situatiei geopolitice a
continentului au determinat alte trei noi state- Austria, Finlanda si Suedia -sa adere la
UE la 01 ianuarie 1995.

1.9 2002:Introducerea bancnotei si monedei euro

Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasa realizare a sa, crearea monedei
unice. Moneda euro pentru tranzactii financiare (sub alta forma decit numerar) a fost
introdusa in 1999, in timp ce bancnotele si monedele au fost emise trei ani mai tirziu in
cele 12 state ale spatiului euro (cunoscut sub numele de zona euro). In prezent, euro este
o moneda importanta pentru plati si depozite la nivel mondial, alaturi de dolarul SUA.
Europenii trebuie sa faca fata globalizarii. Noile tehnologii si utilizarea tot mai extinsa a
internetului transforma economiile. Aceste transformari implica insa provocari, atit pe
plan social, cit si cultural.
In martie 2000, UE a adoptat “strategia de la Lisabona” in vederea modernizarii
economiei europene, astfel incit aceasta sa devina competitiva pe piata mondiala alaturi
de alti mari actori, precum Statele Unite si statele nou industrializate. Strategia de la
Lisabona include incurajarea inovatiei si a investitiilor in afaceri, precum si adaptarea
sistemelor educationale europene, astfel incit acestea sa corespunda cerintelor societatii
informationale.
In acelasi timp, somajul si cresterea costurilor privind pensiile exercita presiune asupra
economiilor nationale, facind reforma cu atit mai mult necesara. Alegatorii cer tot mai
mult guvernelor lor sa gaseasca solutii practice la aceste probleme.

1.10 2004: 10 tari noi adera la Uniune

Abia ajunsa la 15 membri, Uniunea Europeana a si inceput pregatirile pentru o noua
extindere la un nivel fara precedent. La mijlocul anilor 1990, fostele state ale blocului
sovietic (Bulgaria, Republica Ceha, Ungaria, Polonia, Romania si Slovacia), cele trei
state baltice care au facut parte din Uniunea Sovietica (Estonia, Letonia si Lituania), una
dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum si doua state mediteranene (Cipru
si Malta) au inceput sa bata la usa UE.
UE a salutat sansa de a contribui la stabilizarea continentului european si de a extinde
beneficiile integrarii europene asupra acestor democratii tinere. Negocierile privind
statutul de viitor membru au fost deschise in decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de
state a avut loc la 01 mai 2004, cind 10 dintre cele 12 tari candidate au aderat la Uniune.
Bulgaria si Romania au urmat la 01 ianuarie 2007.
 2 CAPITOLUL II : ANALIZA PROCESULUI DE EXTINDERE
2.1 Prezentare generala

Vom incepe analiza procesului de integrare printr-o scurta prezentare despre cei
aproximativ 60 de ani de proces de integrare, de la CECO 1951 si pina la esecul referendurilor din
Franta si Olanda de la jumatatea anului 2005.
Vom retine mai ales doua aspecte principale, si anume evolutia Tratatelor, care au
constituit fundamentul pentru o extindere continua a domeniilor de activitate a UE. Stim ,in fond,
foarte bine, ca statele nationale nu doresc sa isi scape din mina competentele. Dar si in ceea ce
priveste extinderea bazei de membri vom incerca sa vedem care au fost motivele - pentru UE, dar si
pentru tarile candidate la aderare, de a se decide in favoarea integrarii in UE.

Prima schemă, care acoperă perioada de la infiinţarea CECO, in anul 1951, şi pina la
Tratatul de la Amsterdam din 1999, ne demonstrează că schimbările majore au survenit doar la
intervale mai lungi de timp. Astfel, de la constituirea CEE şi pina la prima revizuire mai importantă
a Tratatului, Actul Unic European, din anul 1987, au trecut aproape 20 de ani. Din anii nouăzeci
insă, schimbările au inceput să se succeadă intr-un ritm mai alert.

Imediat după intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa in anul 2003 a apărut proiectul de
Constituţie europeană, care prevedea alte modificări fundamentale. Aşadar, dezvoltarea UE a devenit
şi mai dinamică! In plus, in această perioadă survine inlocuirea - cu o incărcătură simbolică
considerabilă -, in cele 12 state participante la uniunea monetară, a monedelor naţionale cu moneda
Euro, precum şi stabilirea datei de aderare pentru alte zece state la 1 mai 2004.
Cea de-a treia schemă ne poartă in anul 2004. In acest an se produce aderarea celor 10 ţări
din Europa centrală şi de est, precum şi a Maltei şi a Ciprului, aderare ce a venit să schimbe pentru
intotdeauna infăţişarea UE .

Aşa cum reiese şi din imaginea de mai sus, in iunie 2004 au avut loc pentru prima dată
alegeri directe pentru PE, cu participarea celor 10 noi state UE, iar puţin mai tirziu au fost încheiate
negocierile de aderare cu Bulgaria şi, aproape încheiate, cu Romania. In plus, UE a luat hotărârea să
înceapă in 2005 negocierile de aderare cu Croaţia şi cu Turcia.
Tot in luna octombrie a avut loc, in cadru festiv, semnarea noii Constituţii la Roma, un loc
deja intrat in istorie, acolo unde in 1957 se semnaseră şi Tratatele CEE. Constituţia urma acum să fie
aprobată in ţările membre de parlamente şi/sau, prin referenduri, de către populaţie.
In fine, in noiembrie, noua Comisie condusă de Barroso intră in funcţie şi - in strânsă
legătură cu acest eveniment - modificările la nivel instituţionale aduse de Tratatul de la Nisa, care
prevedeau, printre altele, reducerea numărului membrilor Comisiei, precum şi recalibrarea voturilor
in Consiliu, intră in vigoare.
In ansamblu, putem spune că procesul integrării europene din ultimii ani capătă un suflu
dinamic pregnant, mai ales dacă il comparăm cu dezvoltarea din primele două decenii, când de la o
modificare a Tratatului la alta au trecut aproape 20 de ani!

Această tendinţă avea insă să se schimbe in mod dramatic in anul 2005, un an marcat de
două evenimente aflate in strânsă legătură: in primul rând eşecul procesului constituţional prin votul
negativ înregistrat in Franţa şi Olanda. Acest lucru a dus la o situaţie de criză, la o stopare temporară
a dezvoltării. Concret, acest lucru a însemnat că UE trebuia să se mulţumească deocamdată cu un
cadru instituţional - reglementările prevăzute de Tratatul de la Nisa -, care nu mai erau suficiente
pentru o Uniune cu 25 şi, in curind, cu 27 de state membre. Ce a însemnat acest lucru au arătat-o, de
exemplu, importantele negocieri bugetare pentru perioada 2007-2013, care au avut loc la mijlocul
anului 2005, in cadrul cărora nu s-a reuşit atingerea unui consens.

Odată cu eşecul referendurilor a crescut însă, in mod evident, şi scepticismul faţă de

continuarea procesului de extindere. Vocile venite din partea UE, care avertizau Bulgaria şi România
că le va fi întârziată aderarea, se făceau tot mai tare auzite. Chiar şi începerea negocierilor cu Turcia,
planificată pentru luna octombrie, a stat sub semnul întrebării pină in ultimul moment din pricina
unor conflicte de anvergură din interiorul UE. Pină la urmă însă, negocierile cu Turcia, dar şi cu
Croaţia, au putut fi demarate.
UE se găseşte aşadar din nou într-o situaţie de criză. De aceea este cu atât mai important să
ştim cum a ştiut să se descurce cu problemele din trecut.

2.2 Etapa 1 : De la sfirsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si pina la

CECO
Un motiv decisiv in infiintarea CECO, a fost, cu siguranţă, catastrofa reprezentată de cel de-
al Doilea Război Mondial, care, in perioada postbelică, a stat la baza constituirii unui număr de
organizaţii menite să împiedice izbucnirea unor noi războaie şi care să garanteze convieţuirea
paşnică a popoarelor. Vom aminti aici, printre altele, înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite,
încă din anul 1945, constituirea Fondului Monetar Internaţional, tot in 1945, precum şi a GATT,
intrat in vigoare la 1 ianuarie 1948. In fine, nu putem trece cu vederea nici înfiinţarea Consiliului
Europei, al cărui statut a fost semnat, de către membrii fondatori in mai 1949.
Tuturor organizaţiilor - atât internaţionale, cât şi europene - menţionate mai sus aveau in
comun faptul că luau forme pur interstatale de cooperare — chiar dacă, in ceea ce priveşte
 Consiliul Europei, la congresul de la Haga au fost emise, de către aşa-numiţii "federalişti",
revendicări cu mult mai extensive —. Apărătorii ideii unui stat federal european, adică cei care
susţineau o formă mult mai intensivă de cooperare, au încercat aşadar să obţină, măcar in anumite
domenii, un mai mare grad de integrare, nutrind speranţa că astfel se va ajunge la o extindere
progresivă a domeniilor de cooperare.

Din partea Franţei au fost oferite premisele concrete in sensul acestei strategii, care, in plus,
venea să răspundă anumitor interese naţionale: cooperarea la nivelul industriei cărbunelui şi a
oţelului. Această formă de cooperare urma să monitorizeze tendinţele de dezvoltare din industria
grea germană, dar urmărea, in aceeaşi măsură, să incurajeze procesul de împăcare dintre statul
francez şi cel german. Astfel, in mai 1950, ministrul francez de externe, Robert Schumann, a
prezentat un plan pentru crearea unei autorităţi pentru controlul producţiei de cărbune şi oţel pe
teritoriile Republicii Federale Germane şi ale Franţei, aşa numitul "Plan Schumann".
La numai o lună după prezentarea acestui plan a fost convocată o conferinţă
interguvernamentală, care urma să dezbată pe acest subiect, iar la scurt timp după aceea, in aprilie
1951, Tratatul CECO a fost semnat la Paris de către reprezentanţii Franţei, ai Republicii Federale
Germania, ai Italiei, Belgiei, Luxemburgului şi Olandei .Astfel au fost puse bazele unei organizatii
cu totul noi, iar acest lucru din doua motive: aici era vorba nu doar de o zona de liber schimb, ci si de
impunerea unei piete comune, un domeniu extrem de important la acea vreme.Statele membre au
renuntat in mare masura la principiul de suveranitate, in favoarea aderarii la noile institutii
supranationale.

In încheierea acestei prime etape din istoricul UE trebuie să reţinem neapărat faptul că odată
cu înfiinţarea CECO au fost puse bazele unui organism cu totul nou, fundamental diferit de toate
celelalte organizaţii înfiinţate in acea perioadă: o structură in cadrul căreia s-au pus bazele cooperării
interstatale, dar care dovedea şi anumite trăsături, care, pina in acel moment, nu fuseseră
caracteristice decât sistemelor politice naţionale.

2.3 Etapa 2: De la CECO si pina la infiintarea Comunitatii Economice

Europene
Cea de-a doua etapă cuprinde perioada de la intrarea in vigoare a Tratatului CECO şi pina la
infiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE). După eşecul din 1954 al planurilor ambiţioase
de creare a unei Comunităţi Europene de Apărare — şi, in strânsă legătură cu aceasta, a unei
Comunităţi Politice Europene —, adică al unei cooperări la nivel supranational într-un domeniu
extrem de sensibil şi de politizat, guvernele statelor Benelux au propus noi demersuri in vederea
integrării, care se concentrau de pe acum pe domeniul economic.
Propunerile statelor Benelux au fost enunţate cu ocazia Conferinţei de la Messina, la mijlocul
anului 1955, de către miniştrii de externe ai statelor membre ale CECO, fiind extrem de bine primite.
In cele ce au urmat, a fost stabilit un comitet alcătuit din reprezentanţi guvernamentali sub
conducerea ministrului belgian de externe Paul-Henri Spaak, care urma să elaboreze un raport,
invitând şi Marea Britanie să ia parte la dezbateri. Marea Britanie s-a retras însă in noiembrie 1955,
pentru că nu credea că planurile sale privind crearea unei zone de liber schimb, pe cât de liberă şi-o
dorea această ţară, puteau fi realizate.
 Raportul Spaak, prezentat in aprilie 1956 a devenit astfel baza negocierilor care au avut loc
pe parcursul anului, care urmăreau echilibrarea - destul de dificilă in parte - a intereselor, mai ales
între Germania şi Franţa.
Pina la urmă s-a ajuns totuşi la un consens: Tratatele pentru instituirea unei Comunităţi
Economice Europene (CEE) şi a unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (CEEA) au fost
semnate la data de 25 martie 1957 la Roma — "Tratatele de la Roma" — de către cele şase state
membre ale CECO .Toate aceste Tratate au intrat in vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

Elementele Tratatului CEE

In cele ce urmează vă vom prezenta pe scurt conţinutul Tratatului CEE, la care ne vom limita
atenţia in această scurtă prezentare a celor 60 de ani de integrare. Interesul principal exprimat in
acest Tratat era îndreptat asupra instituirii unei pieţe comune, adică a desfiinţării totale a barierelor
comerciale dintre statele participante, instituind tarife vamale externe comune precum şi o politică
comercială comună. Acestea erau şi obiectivele menţionate in majoritatea dispoziţiilor cuprinse in
Tratat. In schimb, anumite reglementări cu privire la coordonarea politicii economice şi monetare,
precum şi la alte domenii, ca de exemplu politica agrară, a transporturilor sau a anumitor aspecte din
politica socială, au păstrat in parte un caracter mai general. Putem aşadar observa - comparând acest
Tratat cu Constituţiile naţionale - că este vorba de o situaţie cu totul şi cu totul diferită. In vreme ce
in cazul Constituţiilor naţionale nu se menţionează practic nimic despre politicile adoptate sau
despre domenii individuale, dispoziţiile specifice constituie nucleul Tratatului CEE.

Bineînţeles că şi acest Tratat conţine anumite dispoziţii constituţionale clasice, şi anume acolo
unde este vorba de instituirea structurii instituţionale pentru noua Comunitate şi de raporturile dintre
organisme. Fundamentul pentru crearea cadrului instituţional a fost Tratatul CECO, fapt dovedit şi
de denumirile folosite pentru cele trei organisme (Consiliul Miniştrilor, Adunarea, Curtea de
Justiţie), preluate de la CECO. In locul Înaltei Autorităţi a fost instituită o Comisie, care urma să
devină iniţiatoarea politicii comunitare, implicandu-se totodată şi in procesul de aplicare a acesteia,
şi aflandu-se, in plus, şi in posesia unor competenţe proprii. In raporturile Comisiei cu Consiliul
Miniştrilor a existat, spre deosebire de cazul CECO - un transfer semnificativ de competenţe in
favoarea Consiliului, şi astfel a statelor membre.In ceea ce priveşte factorii determinanţi ai
procesului de integrare, putem spune, la finalul celei de-a doua etape, că, in mod cert, amintirea încă
extrem de vie a războiului şi, implicit, interesul principal in vederea menţinerii păcii au trecut tot mai
mult pe un plan secundar, in schimb, interesele statelor naţionale autonome fiind tot mai importante.
Acest lucru s-a putut observa, printre altele, in mai sus menţionata trecere a competenţelor dinspre
Comisie înspre Consiliul de Miniştri şi reprezentanţii statelor naţionale din nou-infiinţata CEE.

2.4 Etapa 3: De la CEE si pina la Actul Unic European (AUE)

Scurta perioadă de dezvoltare pe care am analizat-o pină acum ne-a permis să recunoaştem o
trăsătură centrală a procesului de integrare, care il marchează ca niciunu altul, şi anume, tensiunea
permanentă dintre entităţi supranaţionale precum CECO şi tendinţele mai degrabă interstatale, aşa
cum le găsim in Tratatele CEE, unde s-a putut constata un transfer al competenţelor de la nivelul
organelor supranaţionale la cel al statelor membre. Această tensiune poate fi regăsită şi in perioada
pe care o vom analiza aici, şi anume perioada de la înfiinţarea CEE şi pină la prima mare modificare
a Tratatului, aşa-numitul Act Unic European (AUE), din anul 1987.

Cea de-a doua situaţie de tensiune, caracteristică nu doar pentru perioada dintre CEE şi AUE, ci
chiar şi pentru zilele noastre, este cea dintre elementele extindere şi aprofundare. Aceste două
elemente vor alcătui firul roşu călăuzitor, de-a lungul analizei noastre a dezvoltării UE, mai ales că
se află şi in relaţie directă cu întrebările formulate la început.
 Sa incepem cu tendintele supranationale manifestate in aceasta perioada:
► crearea unor instituţii comune pentru cele trei Comunităţi pre-existente, şi anume pentru
CEEA, CECO şi CEE, prin aşa numitul Tratat de Fuziune, ratificat in anul 1965 şi care a
intrat in vigoare in anul 1967.

► înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor membre prin alocarea de mijloace proprii
Comunităţii, prin decizia Consiliului din anul 1970.

► instituirea Curţii Europene de Conturi, precum şi alocarea unei mai mari puteri bugetare
Parlamentului European prin aşa numitul "Tratat de la Bruxelles" din anul 1975.

► introducerea sistemului de alegeri directe pentru Parlamentul European, din anul 1976,
ratificată de toate statele membre in anul 1978. Primele alegeri directe au avut loc in anul
1979.

Un factor de influenţă şi mai important a fost instituirea Curţii Europene de Justiţie (CEJ). Printr-o
serie de decizii inovatoare, Tratatul CEE, care in forma sa iniţială purta clare trăsături interstatale, a
fost modificat într-un mod fundamental, acesta fiind prevăzut cu elementele unei Constituţii
funcţionale. Astfel s-a impus, printre altele, principiul aplicării directe a dreptului CE. Prin crearea
CEJ, a fost instituit un sistem juridic, asemănător celor din cadrul sistemelor naţionale, dar care
depăşea tot ceea ce era cunoscut la acea vreme in ceea ce privea relaţiile interstatale. Acest sistem a
devenit trăsătura definitorie şi cea mai importantă a unicităţii CEE.In fine, trebuie să mai amintim şi
un alt element deosebit de important, şi anume faptul că in perioada studiată de noi aici au fost
atrase, rand pe rand şi mai ales începând cu anii optzeci, tot mai multe domenii politice in sfera
colaborării din cadrul CE. Prin urmare, AUE a stabilit doar in scris ceea ce se practica încă cu mult
înainte.Am putea crede in acest moment că CE s-a dezvoltat in mod clar in direcţia unei
supranaţionalităţi sporite. Faptul că lucrurile nu au stat tocmai aşa, o va arăta felul in care au evoluat
lucrurile către interstatalitate.Să începem aşadar cu aşa-numitul Compromis de la Luxemburg de la
începutul anului 1966. Iniţial, Consiliul Miniştrilor, organul central al CEE, urma să treacă, conform
Tratatului, la data de 01.01.1966 de la votul in unanimitate la votul majoritar. Guvernul francez
condus de De Gaulle a respins această schimbare. Când, la mijlocul anului 1965, nu s-a ajuns la nici
un acord in ceea ce privea controversatul buget agricol, Franţa şi-a retras reprezentantul din Consiliu,
cu scopul de a împiedica luarea oricărei decizii. Această "politică a scaunului gol" a reprezentat
prima mare criză a CEE. Această criză s-a încheiat in ianuarie 1966 prin mai sus amintitul
"Compromis de la Luxemburg". Prin acesta, statele membre au hotărât să renunţe la decizia
majoritară, atunci când sunt lezate interesele vitale ale unei ţări. De facto, acesta a fost motivul
pentru care s-a rămas in continuare la principiul unanimităţii, aşa cum se întâmplă şi in cazul
formelor tradiţionale de cooperare interstatală. Acest fapt a reprezentat un clivaj clar in istoria
procesului de integrare .

Încă o dată, in favoarea argumentului interstatal, in anul 1969 a fost instituită o entitate de
coordonare a statelor membre in ceea ce privea politica externă - aşa numita Cooperare Politică
Europeană (CPE). Aceasta a reprezentat, printre altele, o reacţie la extinderea care indusese
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, CE dezvoltindu-se astfel din ce in ce mai într-un organism de
mărime internaţionala. Important pentru ceea ce ne interesează pe noi este faptul că CPE a avut loc
in afara cadrului CE şi, la început, in mod conştient fără nici o legătură cu acesta, menţinând
principiul decizional al unanimităţii - aşa cum se obişnuia in toate relaţiile normale internaţionale.
Extinderea Comunităţii in perioada dintre CEE şi AUE a decurs in trei etape.
► extinderea spre nord, cu includerea Danemarcei, Irlandei şi a Marii Britanii (1973)
► extinderea spre sud (I), cu includerea Greciei (1981)
► extinderea spre sud (II), cu includerea Spaniei şi Portugaliei (1986)

Comunitatea şi-a dublat astfel in mai puţin de 20 de ani numărul iniţial de membri, fapt care
a condus la o serie de consecinţe importante. Mai intai trebuie însă să constatăm că valurile de
extindere au presupus întotdeauna şi aprofundarea cooperării. Bunăoară, valul de extindere din 1973
a oferit impulsuri importante in vederea constituirii CPE, iar extinderile către sud au încurajat,
printre altele, instituirea şi dezvoltarea politicilor regionale.
 Cealaltă urmare, mai problematică: numărul sporit de state membre a condus la un grad
sporit de eterogenitate a intereselor şi poziţiilor adoptate in ceea ce privea scopul deservit de CEE şi
dezvoltarea ulterioară a acesteia, fapt care a influenţat in mod decisiv capacitatea decizionala. Să ne
gândim doar la faptul că in această perioadă, dat fiind Compromisului de la Luxemburg, deciziile
erau luate încă prin unanimitate de voturi.
Astfel ajungem la punctul final al etapei de aproape 20 de ani, Actul Unic European (AUE),
prima mare modificare a Tratatului. Prima întrebare care se impune aici este, fără îndoială, cum a
putut fi posibil acest lucru, după două decenii de îngheţ al dezvoltării formale a CE, de unde au venit
impulsurile necesare, ce factori au contribuit la realizarea Actului. Vom aminti aici trei:
► in primul rând, gradul crescut de indecizie in contextul unanimităţii voturilor
(Compromisul de la Luxemburg) şi interesele eterogene (extindere).
► in al doilea rind, temerile exprimate, la începutul anilor optzeci, de politicieni de
marcă, de a rămâne, din această pricină şi din cauza lipsei unei pieţe comune
adevărate, in urma SUA şi Japoniei.
► in al treilea rind, faptul că, fie condiţionat de schimbarea de guvernare (in Marea
Britanie,in 1979 - Margaret Thatcher, in Germania, in 1982 preluarea puterii de către
Kohl şi noi alegeri in 1983), fie prin procese de redefinire a platformelor-program
(Franţa: Mitterand se detaşează de politica socialistă economică de pina atunci),
ideologia guvernelor din unele mari state membre s-au aliniat in mod vizibil.
In acest context, unele state membre şi Comisia, au luat o serie de iniţiative, care aveau ca
scop redresarea Comunităţii. Toate aceste iniţiative au rezultat in aşa numitul program pentru o
piaţă internă, prin intermediul căruia, pină la finele anului 1992, urmau a fi înlăturate toate
restricţiile comerciale încă existente între statele membre, şi mai ales restricţiile comerciale non-
tarifare, cu scopul de a realiza o piaţă cu adevărat comună şi in decizia Consiliului Europei din 1985,
de a organiza o conferinţă interguvernamentală in vederea modificării Tratatelor de la Roma, fapt
care a condus, in fine, la AUE. Inovaţiile aduse de AUE, cuprindeau pe scurt:
► Includerea unei serii de domenii politice noi in cadrul politicii specificate in Tratat. Printre
acestea se numărau politica mediului, menţionată anterior, dar şi politica cercetării şi a
tehnologiei, precum şi politica regională.
► Realizarea pieţei interne ca obiectiv inclus in Tratat.
► Modificarea şi completarea modalităţilor de luare a deciziei deja existente. Aici era vorba de
introducerea unei noi proceduri de decizie, care prevedea majoritatea calificată in cadrul
Consiliului Miniştrilor, precum şi modalităţi de influenţare cu mult mai puternice pentru
Parlamentul European, care pană in acel moment nu avusese decât o funcţie consultativă.
 ► reglementări, pentru întâia oară prevăzute in Tratat, in ceea ce priveşte cooperarea dintre statele
membre in domeniul politicii externe, reglementări care se aflau totuşi in afara Tratatului CEE.

Din punct de vedere al politicii constituţionale, toate acestea au reprezentat un pas important
in direcţia supranationalizării, iar in domeniul politicii materiale, o extindere de proporţii a formulei
de integrare, adică a domeniilor politice incluse in cooperarea, prevăzută in Tratat, in cadrul CE —
astfel pot fi rezumate într-o singură frază modificările aduse de AUE. Trebuie însă să fim conştienţi
de faptul că aceste schimbări nu ar fi fost posibile fără nenumăraţii paşi făcuţi in anii ce au urmat
instituirii CEE, precum şi fără experienţele acumulate in această perioadă la nivelul cooperării dintre
statele membre. Mai trebuie, de asemenea, subliniat şi faptul că aceste schimbări au devenit, la
rândul lor, factori importanţi de influenţă in dezvoltarea ulterioară.

2.5 Etapa 4: De la AUE si pina la infiintarea Uniunii Europene

A patra etapă din istoria UE cuprinde perioada de la intrarea in vigoare a Actului Unic
European (AUE), la jumătatea anului 1987, şi pina la intrarea in vigoare a Tratatului Uniunii
Europene, la finele lui 1993. Este interesant aici cum de la o revizuire de proporţii a Tratatului şi
pina la următoarea nu au trecut decât cca 5 ani, adică un sfert din timpul scurs de la adoptarea
Tratatelor de la Roma şi pina la AUE! Se pune astfel întrebarea care ar fi motivele pentru această
dezvoltare accelerată. In cele ce urmează vom indica mai mulţi factori, deosebind între factorii
determinanţi din interiorul şi exteriorul Comunităţii. Factorii determinanţi din interiorul Comunităţii
se află, in primul rind, într-o strânsă legătură cu dinamica procesului de integrare, atinsă prin
proiectul pentru o piaţă internă şi prin AUE. Astfel, piaţa internă se suprapune deseori cu politica
monetară, cu politica imigrării şi a azilului, cu combaterea criminalităţii şi cu politica socială, fapt
cunoscut altminteri sub numele de "social dumping". In plus, aquis-ul comunitar, care a dobândit
proporţii impresionante in urma adoptării AUE, a atras atenţia din ce in ce mai mult asupra
"deficitului democratic" din sinul CE, determinând, in plus, unele state membre să privească cu un
oarecare scepticism integrarea unei Germanii devenite mai mari şi cu o capacitate de lucru sporită in
urma reunificării.

In ceea ce priveşte impulsurile externe, care, curând după intrarea in vigoare a AUE, prevedeau
o aprofundare a conceptului de integrare, acest lucru presupunând, nu in ultimul rind, şi o nouă
revizuire a Tratatului, ne vom rezuma la unele elemente-cheie:

o nesiguranţă crescută la nivelul relaţiilor internaţionale şi europene cauzată de

evenimentele importante petrecute in fostele ţări socialiste;
 o perspectiva aderării la UE a cel puţin careva din aceste ţări, aderare imposibilă fără
o revizuire temeinică mai ales a procedurilor de decizie interne Comunităţii, fără a
influenţa capacitatea de acţiune a CE;
o globalizarea economică, care a făcut ca măsurile economice şi socio-politice luate
in cadrul statelor naţionale să devină din ce in ce mai ineficiente.

Toţi aceşti factori au determinat Comisia şi Parlamentul European, precum şi marea

majoritate a statelor membre, să ajungă la concluzia că sunt absolut necesare noi demersuri in
direcţia aprofundării, chiar dacă acest lucru a fost contestat cu vehemenţă, mai ales de către Marea
Britanie.

In ceea ce priveşte contextul istoric, extrem de interesant, care a condus la convocarea celor
două conferinţe interguvernamentale pe tema uniunii monetare şi politice din 1991, precum şi felul
in care au decurs acestor conferinţe, ne vedem nevoiţi, din păcate, să ne rezumăm doar la unele
scurte observaţii.

Negocierile au fost deosebit de dificile din pricina diverselor interese şi a divergenţelor -

destul de serioase, in parte - cu privire la întrebarea, dacă şi cum se va dezvolta CE in continuare.
Unele din punctele centrale, şi mai ales rezistenţa înverşunata a Marii Britanii împotriva oricărui tip
de lărgire a componentei socio-politice a Comunităţii, precum şi refuzul acesteia de a participa la
planificata uniune monetară, au fost aspecte care au trebuit negociate de însăşi şefii de state şi
guverne, cu ocazia summitului de la Maastricht. Dar nici aici nu s-a putut ajunge la un consens decât
prin stabilirea preliminară a unui set substanţial de reguli care să prevadă starea excepţională,
precum şi a unor protocoale adiţionale.
Dificultăţile întâmpinate in cazul noii revizuiri a Tratatului nu au fost depăşite nici după
ratificarea acesteia din februarie 1992. Tratatul de la Maastricht a fost respins, in iunie 1992, la
referendumul organizat in Danemarca, de o majoritate de 50,7 procente, faţă de 49,3 procente, iar
astfel, problemele iniţiale au revenit in atenţie: orice modificare adusă Tratatului trebuia acceptată de
toate statele membre. Doar după alte negocieri şi concesii făcute Danemarcei, printre altele sub
forma unei clauze in ceea ce priveşte uniunea monetară, următorul scrutin din mai 1993 a condus la
succesul dorit (56,8 faţă de 43,2 procente).
Şi in celelalte state membre au existat însă probleme de acest gen. Să ne gândim doar la
rezultatul foarte strâns al referendumului din Franţa (51,05 la sută pentru, 48,95 la sută împotrivă)
sau la acuzele ridicate la adresa Tratatului in Germania, respinse de Curtea Constituţională Federală
Germană de abia in octombrie 1993. Consecinţa directă a acestor fapte a fost că Tratatul nu a putut
intra in vigoare decât cu mare întârziere, la 1 noiembrie 1993.
Atât aşadar despre factorii determinanţi care au condus la adoptarea Tratatului de la
Maastricht. In cele ce urmează vom încerca să facem un rezumat al conţinuturilor principale ale
acestui Tratat. In primul rand trebuie să avem in vedere că prin acesta a fost instituită o nouă
organizaţie, şi anume Uniunea Europeană, care se sprijină pe trei piloni.
  Pilonul CE, adică cooperarea bazată pe Tratatul de la Paris (CECO), pe Tratatele de
la Roma, precum şi pe AUE, completată şi modificată acum prin Tratatul de la
Maastricht.
 Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), "al doilea pilon", care reprezintă
dezvoltarea, iniţiată la începutul anilor 70, a conceptului cooperării interstatale in
domeniul politicii externe (CPE), conferindu-i un fundament in textul Tratatului.
 Cooperarea in domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne - "al treilea pilon". Nici acest
concept nu este nou, sprijinindu-se pe anumite tendinţe europene preexistente - foarte
rudimentare, ce-i drept - in aceste domenii.
 Coeziunea Uniunii este generată de obiectivele şi de structura sa generală, aşa cum
este aceasta definită in dispoziţiile generale din cadrul Tratatului.

In cadrul pilonului CE sunt prevăzute o serie de modificări la nivel instituţional şi in ceea ce

priveşte domeniile politice de interes, care vizează efectul unei supranaţionalizări durabile. Unele
exemple:

► introducerea unei noi proceduri de decizie, care să atribuie Parlamentului European dreptul la
codecizie;
► mai multe decizii luate de Consiliu cu majoritate calificată;
► înfiinţarea unui Comitet al Regiunilor;;
► extinderea sancţiunilor aplicate de Curtea Europeană de Justiţie in cazul in care statele membre
nu ţin cont de deciziile sale sau nu aplică la timp dreptul comunitar;
► extinderea responsabilităţii comunitare asupra domeniilor introduse prin AUE, ca de exemplu
politica cercetării şi a tehnologiei, politica mediului şi politica regională;
► Uniunea monetară! Dispoziţiile cu privire la uniunea monetară constituie, aşa cum a fost
programul pentru o piaţă internă in cazul AUE, nucleul Tratatului de la Maastricht;
► introducerea unor noi domenii, in care Comunitatea nu îşi desfăşurase - sau dacă o făcuse, fără să
se sprijine pe Tratat - pină la acea oră activitatea, spre exemplu politica cu privire la protecţia
consumatorilor, educaţie etc.;
► alegerea unei cu totul noi şi unice structuri de cooperare pentru politica socială, şi ea, la rândul ei,
proaspăt inclusă. După ce Marea Britanie refuzase in mod susţinut şi categoric să fie de acord cu
extinderea competenţelor comunitare in acest domeniu, celelalte unsprezece state membre s-au
asociat într-un protocol separat, cu scopul de a realiza această extindere şi asociere - dorită de toţi
şi considerată a fi necesară - a activităţilor in acest domeniu!
Cooperarea din cadrul pilonilor doi şi trei, care, in anumite puncte, se suprapun cu elemente
din primul pilon, rămine pronunţat interstatală..

Factorii determinanţi şi modelele de dezvoltare ale procesului de integrare

După parcurgerea primelor patru etape, imaginea rezultată ar putea părea destul de
incoerentă, ba chiar confuză: pe de o parte, se poate constata, la nivelul Uniunii, o extindere de
proporţii uriaşe a domeniilor de activitate din cadrul CE. Nu există practic, aşa cum rezultă şi din
schema de mai jos, nici un domeniu in care Uniunea să nu îşi desfăşoare, într-o formă sau alta,
activitatea. Odată cu uniunea monetară a fost antamat un proiect care afectează profund — într-o
măsură nemaiîntâlnită pană in acest moment — substanţa conceptului de suveranitate naţională.

Acestei tendinţe puternic dezvoltate de supranaţionalizare din cadrul pilonului CE i se

opune însă predominarea cooperării interstatale din ceilalţi doi piloni, precum şi faptul că, la
nivelul fiecărui domeniu in parte, nu mai cooperează toate statele membre, având astfel de a face
cu o integrare graduală. Faptul că, având in vedere această situaţie, este posibil ca foarte curând
să fie necesar un nou set de modificări, a fost prevăzut după cum se pare şi de cei care au
conceput Tratatul, aceştia prevăzând in articolul N, alineatul 2, ca in anul 1996 să aibă loc o nouă
conferinţă interguvernamentală, care să verifice anumite reglementări incluse in Tratat.
 CONCLUZIE

Una dintre intrebările fundamentale cu care ne confruntăm este cu siguranţă, cum de s-a
putut ajunge la o atât de impresionantă dezvoltare, limitată iniţial pe sectoare, dar atotcuprinzătoare
spre final. In cadrul CECO, doar un singur sector fusese supus comunizării, şi anume cel al
cărbunelui şi al oţelului. In CEE existau la început doar puţine domenii comunizate, mai ales
uniunea vamală şi piaţa comună, politica agrară şi de comerţ exterior. Odată cu apariţia AUE s-a
ajuns la o extindere considerabilă a domeniilor de activitate comunitară (politica mediului, a
cercetării şi tehnologiei etc.). Prin intrarea in vigoare a Tratatului Uniunii, toate domeniile au fost
atrase practic, într-o formă sau alta, spre cooperare.Această constatare ne conduce direct spre cea de
a doua întrebare: Cum de această cooperare din aceste domenii a fost concepută şi organizată atit de
diferit. Există domenii, precum Politica Externa şi de Securitate Comună (PESC) şi cooperarea in
domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne, care au fost separate de către statele membre in mod
conştient de CE, domenii in care hotărârile se iau cu unanimitate de voturi şi in care domină forme
tradiţionale de cooperare interstatală. Dar chiar şi in cadrul pilonului CE există nenumărate diferenţe
între domeniile politice, ca de exemplu in ceea ce priveşte procedurile decizionale in vigoare,
(unanimitate versus majoritate calificată sau posibilităţi minore şi pina la majore — in cazul
procedurii de codecizie — de influenţare pentru Parlamentul European).Mai abstract: cum oare pot
coexista elementele supranaţionale cu cele interstatale"? Să ne gândim doar la Compromisul de la
Luxemburg, care a consolidat rolul statelor membre şi al elementului interstatal, precum şi la
constituţionalizarea, din aceeaşi perioadă, a Tratatelor prin CEJ, fapte care au condus la
supranaţionalizare. Sau să ne reamintim cei trei piloni din Tratatul Uniunii, simbol elocvent al
acestei înlănţuiri de elemente supranaţionale cu elemente interguvernamentale.
Bineînţeles că într-un asemenea bilanţ provizoriu - in cadrul căruia nu am mai inclus şi
perioada de aproximativ zece ani, in care a avut loc o dezvoltare deosebit de dinamică, nu putem
formula sisteme şi concluzii in ceea ce priveşte factorii determinanţi ai procesului de integrare. In
parcursul nostru prin cele patru decenii de proces de integrare au transpărut însă anumiţi factori care
ar putea contribui cu siguranţă la formularea unor răspunsuri pentru problemele fundamentale
enunţate mai sus.
Ne-am întrebat cum de s-a putut ajunge la o extindere de asemenea proporţii a cooperării in
tot mai multe domenii. In acest caz se pare că, printre altele, un rol important l-a jucat şi faptul că
cooperarea dintr-un domeniu anume a creat obligaţia funcţională, de a atrage şi alte domenii politice
in această cooperare. Acest fenomen, purtând numele de "spill-over", nume dat de analiştii
procesului de integrare, s-a făcut remarcat mai ales in cadrul programului pentru piaţa internă, fapt
care a avut consecinţe masive la nivelul politicii monetare sau al cooperării in domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne. Astfel au fost formulate şi argumentele oferite de Comisie, argumente care au
convins statele membre să iniţieze ambiţiosul proiect al uniunii monetare.
Un al doilea exemplu il constituie coexistenţa elementelor supranaţionale şi
interguvernamentale in domenii precum relaţiile externe. Comunitatea fiind responsabilă cu politica
comerţului exterior, aceasta fiind aşadar organizată la nivel supranational, in vreme ce politica
externă şi de securitate se desfăşoară, in mod tradiţional, in cadrul celui de-al doilea pilon
interguvemamental. Este oare posibil, ca in acest caz să fie important un factor pe care l-am tot
întâlnit, mai ales in contextul negocierilor cu privire la modificarea Tratatului, şi anume
diferitele viziuni ale statelor membre asupra formelor de cooperare — să ne gândim doar la unele
ţări precum Marea Britanie sau Danemarca, pe de o parte, şi la Italia şi Germania, pe de
cealaltă parte —, precum şi in contextul a nenumărate alte domenii politice şi al unor probleme
individuale? Dacă s-ar întâmpla astfel, atunci capacitatea de acţiune ar fi cu siguranţă limitată,
iar, in timp, acest lucru ar duce in mod inevitabil la o multitudine de tipuri de cooperare şi
proceduri decizionale distincte, ca de exemplu cele pe care vi le-am prezentat in cazul nou-
createi Uniuni Europene, apărute in urma Tratatului de la Maastricht. In orice caz, există o
mulţime de motive să credem că aici ar fi vorba de un model de dezvoltare caracteristic
procesului de integrare.
Atât deocamdată in ceea ce priveşte acest scurt bilanţ provizoriu, la final însă, un scurt
rezumat al celor aflate pină acum.
Teza a fost scrisa pe baza datelor extrase de pe saiturile:
http://europa.eu
http://dadalos-europe.org