Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Spre sfârșitul verii anului 1924, o femeie tulburată în vârstă de 44 de ani de origine
americană, numită Elizabeth Severn, a coborât dintr-un tren în Gara Budapest-Keleti. S-a
urcat într-o trăsură trasă de cai spre strada Nagy Diofa, acolo unde a urcat scara în formă
de spirală spre al treilea etaj, unde își avea cabinetul S. Ferenczi, faimosul psihanalist
ungur, despre care ea credea că era ultima ei speranță - singura personă care îi putea trata
starea mentală precară și care îi putea salva viața.
Ferenczi, în vârstă de 51 de ani, cunoscut pentru succesul lui și în alte cazuri incurabile, a
primit-o în camera lui de consultații. În acest fel a început o relație terapeutică fără
precedent, ce a durat opt ani și a lărgit într-un mod radical limitele psihanalizei.
La 60 de ani după această întâlnire, Jurnalul clinic al lui S. Ferenczi a fost publicat.
Paginile conțineau nenumărate referiri la pacienta R.N. - inițialele pe care el le folosise
pentru Elizabeth Severn. Jurnalul demonstrează influența profundă pe care a avut-o
această femeie asupra psihanalistului.
Cazul Elizabethei Severn și relația ei terapeutică cu Ferenczi reprezintă o verigă lipsă din
istorie și un punct pivotal în istoria și dezvoltarea psihanalizei. Nu doar că Severn a fost
catalizatorul prin care Ferenczi a început să recunoască semnificația clinică a
contratransferului, dar a fost și un factor importat care a precipitat întoarcerea lui
Ferenczi la teoria traumei/seducției enunțată pentru prima dată de Freud.
De la jumătatea anilor 1920, Elizabeth Severn, descrisă de Ferenczi ca „pacientul
principal”, ”colega” și în final, ”profesoara lui”, a influențat inovațiile sale tehnice
revoluționare ce includ activitatea, elasticitatea, pasivitatea și relaxarea. Severn a inițiat
cel mai cunoscut experiment a lui Ferenczi - analiza mutuală. Această depărtare radicală
de la neutralitatea analitică l-a dus direct către înțelegerea dinamicii traumei sexuale
timpurii, incluzând-o și pe a lui, o înțelegere care i-a susținut provocarea referitoare la
teoria fantasmei inconștiente emise de Freud. Se poate ca Elizabeth Severn să fii fost
prima analizandă abuzată sexual a cărei traumă timpurie să fii fost punctul central al
tratamentului psihanalitic, după ce Freud a abandonat teoria seducției spre sfârșitul anilor
1890.
Pe 29 mai 1933, la o săptămână după moartea lui Ferenczi, într-o scrisoare adresată lui
Ernest Jones, Freud face o analiză prietenului său de o viață și evaluează pierderea pe
care Ferenczi a adus-o mișcării psihanalitice. Durerea lui Freud este palpabilă. În această
analiză a lui, Freud spune despre Ferenczi că a fost un copil slab, prost ghidat și care a
fost deturnat de la mișcarea psihanalitică de către ”suspecta” Elizabeth Severn. Freud
scrie:
„Ferenczi avea convingerea că nu l-am iubit îndeajuns, că nu am vrut să îi recunosc
lucrările și, de asemenea, că l-am analizat insuficient. Inovațiile lui în tehnică au avut
legătură cu toate acestea, din moment ce el își dorea să îmi arate cu câtă dragoste un
analist trebuie să își trateze pacienții pentru a-i ajuta. De fapt, acestea erau regresii la
complexele copilariei. El însuși a devenit o mamă bună și a găsit de fapt copiii de care
avea nevoie. Printre ei se afla o femeie americană suspectă, căreia el îi dedica patru sau
cinci ore pe zi. Atunci cand ea a plecat, el a crezut că ea îl poate influența prin vibrații
trimise peste ocean. A spus ca ea îl analiza și că în acest mod îl salva (el juca ambele
roluri, era și mamă și copil). Se pare că ea a produs în el o pseudologia phantastica
(mitomanie), din moment ce el îi credea relatările legate de cele mai ciudate traume din
copilărie, pe care el le apăra în fața noastră. În aceste tulburări s-a stins ceea ce era într-o
vreme inteligența lui briliantă. Dar haide să păstrăm această tristă ieșire a lui din scenă ca
pe un secret al nostru.”
Fără îndoială că Jones se referea la Elizabeth atunci când a scris că Freud numea o anume
femeie ”geniul malefic a lui Ferenczi”.
Acest secret al ieșirii triste a lui Ferenczi a fost păstrat timp de 60 de ani.
Istoric
Elizabeth Severn a avut inițial numele de Leota Brown și s-a născut pe data de 17
noiembrie 1979, într-un mic oraș din SUA. A fost un copil bolnăvicios, ce suferea de frici
și anxietăți. Obosită cronic și țintuită la pat, suferea de dureri de cap violente, tulburări
alimentare și dese căderi nervoase pe durata adolescenței și a tinereții. Ea lua tratamentele
prescrise pentru simptomele ei, având probabil diagnosticul de neurastenie și își petrecea
timpul în munții din Colorado, având și dese internări în diferite sanatorii.
S-a căsătorit, și în 1901, la vârsta de 22 de ani, a avut singurul ei copil, o fiică numită
Margaret. În 1905 mariajul ei s-a încheiat. În anul urmator, în timpul unei căderi psihice
majore, s-a pus în grija unui medic care avea o orientare psihologică a cărui practică
incorpora „puterea gândirii pozitive și aspecte ce țin de teosofie” (doctrina divină ca
obiect al cunoașterii umane).
Pe 18 aprilie 1907, Leota, în vârstă de 27 de ani, i-a scris mamei ei că și-a descoperit
chemarea. „Voi deveni acum și eu un vindecător. Nu am nicio îndoială că am această
putere. Va fi plăcerea vieții mele să ajut oamenii în acest fel.”
Săracă, dar având dorința de a începe o nouă viață, Leota și-a luat fiica, a luat trenul către
Texas, a obținut divorțul, și și-a schimbat legal numele în Elizabeth Severn. Ea vindea
enciclopedii din ușă în ușă și spre surprinderea ei a observat că oamenii îi cereau sfaturi
legate de problemele lor personale. Ea le dădea aceste sfaturi în mod gratuit, vânzând de
fapt puține cărți. Luând acest fapt ca pe un semn, ea și-a deschis un cabinet într-un hotel
și și-a făcut cărți de vizită pe care era scris ”Elizabeth Severn - metafizician”, începând să
primească pacienți. Folosind terapii mentale și atingerea ei psihică vindecătoare, ea a
susținut că a reușit să vindece un număr mare de afecțiuni majore, printre care și o
tumoare la creier.
În 1912 a plecat împreună cu fiica ei spre Anglia, acolo unde și-a deschis un cabinet de
psihoterapie. În 1913 și-a publicat prima carte, ”Psihoterapia - doctrină și practică”
folosindu-se de cazurile ei pentru a ilustra puterea gândirii pozitive, a voinței, a viselor, a
vizualizării, și a vindecării telepatice.
Chiar dacă nu avea o pregătire academică, sau acreditări profesionale, ea se prezenta ca
fiind „Elizabeth Severn PhD”. În data de 8 mai 1914, în Londra, ea a fost aleasă
Vicepresedinte de Onoare al Societății Alchimice, ocazie cu care a scris un articol pe care
l-a prezentat ”Anumite aspecte mistice ale Alchimiei”.
În toamna anului 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, ea pleacă împreună
cu fiica ei la New York, unde pentru următorii 10 ani a practicat psihoterapia. Chiar dacă
în aparență ea părea a fi o femeie plină de resurse, de succes, care punea în practică
propriile metode bazate pe puterea voinței, în toată această perioadă ea suferea de
halucinații cronice, adeseori invalidante, coșmaruri, și depresie severă, care o aduceau
chiar în pragul sinuciderii. Fiind disperată, a consultat numeroși doctori, printre care și
psihiatrii. A fost consultată și de Otto Rank, însă toate aceste consultații au eșuat în a o
trata de patologia ei dificilă.
La mijlocul anului 1924, considerându-se un caz fără speranță, a apelat la ultima soluție -
psihanalistul Sandor Ferenczi.
Locuind în Budapesta, un oraș bogat din punct de vedere cultural, ea a preferat să stea
retrasă social și profesional, locuind într-un apartament de două camere al Hotelului
cosmopolit Ritz. Ea nu a participat la întâlnirile din cadrul Societății Psihanalitice
Ungare, sau la alte întâlniri din cercuri psihanalitice. A fost o singuratică și așa a rămas
toată viața.
Fiica ei spunea despre ea că a fost „a one woman show”, nu avea prieteni sau colegi, doar
pacienți. Chiar 4 sau 5 pacienți americani potenți financiar au urmat-o în Budapesta
pentru a continua terapia cu ea.
Analiza
Severn a fost în analiză cu Ferenczi în Budapesta timp de câteva luni, în toamna anului
1924. La început, Ferenczi nu a plăcut-o. În jurnalul său a admis că se simțea anxios în
prezența ei.
În 5 mai 1932, făcând referire la primele lui impresii despre ea trăite cu 7 ani înainte, el
scrie:
„Era excesiv de independentă și de sigură pe ea, avea o voință puternică așa cum era
reflectată prin rigiditatea de marmură a trăsăturilor ei faciale, și per total o superioritate
majestoasă, ca a unei regine, sau chiar autoritatea regală a unui rege. Toate aceste
caracteristici care nu pot fi considerate feminine... (Ferenczi, amenințat și defensiv, a
adoptat) o atitudine de superioritate de masculinitate îndrăzneață... o poziție profesională
conștientă.
Spre finalul anului 1924, Severn s-a întors la New York și și-a reluat practica
psihoterapeutică. În februarie 1925, ea s-a reîntors la Budapesta, unde a rămas în
următoarele 10 luni. Analiza s-a intensificat. În luna mai a aceluiași an a contemplat cu
ideea de a se arunca în Dunăre. Într-un mesaj aproape poetic în jurnalul său, Ferenczi a
subliniat disperarea prin care Severn trecea zilnic. ”În spatele eului ei ucis, cenușa
suferințelor mentale timpurii... este reaprinsă în fiecare noapte de focul suferinței.”
În data de 7 iulie, Severn i-a făcut cadou lui Ferenczi de ziua lui cea de-a doua carte a ei,
pe care a scris: „Cu apreciere pentru cel care încă poate găsi parfumul în ghirlandele
anilor din trecut - Sandor Ferenczi - din partea elevei recunoscătoare E. Severn”.
În luna august, Ferenczi i-a scris lui Freud o scrisoare de recomandare pentru Severn, prin
care dorea să o introducă numind-o ”Dr. Severn, o femeie de origine americană și un
psiholog silitor, care este în prezent în analiză cu mine”. Nu se știe dacă a existat un
motiv anume pentru această introducere/caracterizare. Din moment ce el o admira pe ea
și Freud primea mulți vizitatori, putea fi un simplu act de colegialitate. Este posibil, de
asemenea, ca Severn să dorească să beneficieze de o consultație cu Freud. În octombrie,
ea îi va scrie fiicei ei că a avut o întâlnire cordială cu Freud.
În octombrie 1926, întorcându-se la New York după o vară petrecută în Budapesta, ea a
participat la seminariile lui Ferenczi care au durat 8 luni. Ea făcea parte și dintr-un grup
analitic pe care el l-a înființat cu ocazia acestei vizite. În același timp, propria ei analiză a
continuat. În iunie 1927, ea a călătorit înapoi în Anglia împreună cu Ferenczi și soția
acestuia, Gizella, călătorind în drumul lor către Budapesta prin Londra, Paris, și Baden-
Baden.
Chiar dacă deja trecuseră ani de analiză intensivă, starea ei prezenta un progres minor.
Ferenczi, încercând să păstreze teroriile lui legate de elasticitate și indulgență, și
supracompensând în mod deschis, el spune: „mi-am dublat eforturile... încet-încet am
căzut pradă din ce în ce mai mult dorințelor pacientei.”
O descoperire apărută în martie 1928. Utilizând tehnica regresiei și a relaxării și lucrând
cu stări de transă, cei doi au ridicat valul amenziei și au început să descopere detaliile
care lipseau din copilăria ei și din self-ul ei fragmentat. Au recreat imaginea unui abuz
sever timpuriu făcut de tatăl ei, care a abuzat-o fizic, psihic, și sexual încă de la vârsta de
1 an și jumătate. Aceste amintiri inconștiente recuperate erau groaznice și bizare.
Includeau și imaginea pe care ea o avea în minte conform căreia fusese forțată atunci
când era deja mai mare ca vârstă să participe la uciderea unui bărbat de culoare. Mai
târziu, Ferenczi a scris în jurnalul său despre faptul că ea protesta în mod neîncetat că nu
este o criminală, chiar dacă admitea că ea a fost cea care a tras. Analiza s-a adâncit. Cei
doi au rămas neîncrezători atunci când și mai mult material îngrozitor a apărut: nu doar
crimă și mutilare, dar apăreau și detalii despre faptul că ea a fost drogată, otrăvită, și
obligată să se prostitueze. Câțiva ani mai târziu, Ferenczi a scris despre ea că a făcut o
adaptare psihică precară la aparenta copilărie a ei de nesuportat: el a teoretizat faptul că
ea și-a creat 3 sectoare clivate (adăugare jurnal: Un prim sector – copilul în sine - o ființă
care are o suferință inconștientă pur psihică, despre care Eul nu știe nimic. Acest
fragment este accesibil doar într-un somn profund sau într-o stare de transă profundă.
Accesul este urmat de o criză isterică manifestată printr-o oboseală extremă. Acesta este
afectul pur, refulat, cu care analistul intră foarte greu în contact. Al doilea fragment-
Orpha - este un sector ce ține loc de înger păzitor, produce fantasme consolatoare, și
realizează împliniri halucinatorii ale dorinței. Anesteziază conștiința de senzații care pot
deveni de nesuportat. Al treilea fragment – un corp privat gradual de suflet, a cărui
dezintegrare fie nu este percepută, fie este văzută ca un eveniment care i se întâmplă
altcuiva, acest fenomen fiind văzut din exterior).
Însă această încercare a ei de a se menține în realitate a fost zdrobită atunci când ea avea
11 ani și jumătate și tatăl ei a părăsit familia. Înainte de a pleca de acasă, el a aruncat
asupra ei un blestem, ceea ce a șocat-o profund, lăsând-o într-o stare de dezintegrare
psihică, cu o amnezie severă.
Pacientul și analistul s-au lovit astfel o întrebare centrală ce caracterizează acest proces
de reconstrucție genetică: puteau ei să creadă aceste amintiri enigmatice cu toate detaliile
lor grafice? Ferenczi a scris în jurnalul său că fiecare repetiție a unei traume în analiză era
urmată de afirmația ei: „și încă nu știu dacă toată această poveste este adevărată”.
Căutând verificări obiective, Severn și-a întrebat mama, a angajat avocați pentru a-i
investiga trecutul, și chiar a luat în considerare să dezgroape rămășițele celui decedat.
Stabilirea veridicității traumelor a devenit punctul central al analizei.
Odată cu conștientizarea acestor traume, starea ei s-a depreciat, devenind acută. Ea era
deja cel mai solicitant pacient al lui Ferenczi și cel mai dificil. În 1928, condus de ceea ce
Freud a numit furia la cură, Ferenczi o consulta deja în mod regulat de două ori pe zi,
însumând un număr total de 4 sau 5 ore, ședințele lor desfășurându-se chiar și în
weekenduri și, dacă era nevoie, chiar și noaptea.
Ea era câteodată prea bolnavă ca să se mai poată ridica din pat, cu excepția momentelor
când își consulta pacienții, astfel încât Ferenczi se ducea în camera ei de hotel pentru a
face terapie. În luna iulie, Ferenczi i-a scris prietenului său apropiat, medic și analist,
Georg Groddeck: „un caz dificil care nu m-a putut urma în Germania reprezintă motivul
principal pentru care eu și soția mea nu te-am putut vizita”. Cu toate acestea, atunci când
era posibil, el continua analiza ei chiar și în vacanțe peste hotare. Spre sfârșitul lunii
septembrie, răspunzând insistențelor ei de a nu întrerupe tratamentul, el i-a permis să-l
acompanieze pe el și pe soția lui în vacanța lor din Spania.
Nu în mod surprinzător, această atenție deosebită pe care el i-o acorda a făcut-o pe
Elizabeth să creadă că și-a găsit iubitul perfect. Pus în fața acestui adevăr, Ferenczi s-a
speriat și s-a retras, în același timp interpretând pentru ea emoțiile negative pe care ea ar
fi trebuie să le simtă pentru el. Ea a venit în contrapartidă cu interpretări identice, pe care
el a trebuit să le accepte ca fiind juste.
În 1929, de la sfârșitul lunii iunie, până în luna august, ea a fost cazată împreună cu
Ferenczi și un grup de pacienți/studenți într-un hotel din Elveția. Printre acestea, se aflau
și Clara Thompson și Izette De Forest - ambele menționate în jurnalul lui Ferenczi - care
se aflau în analiză cu el încă din anii ’20. Spre finalul verii, Ferenczi i-a scris lui
Groddeck că Severn se afla într-o fază critică, și l-a rugat pe acesta dacă o poate aduce la
sanatoriul lui din Baden-Baden. Acesta din urmă a fost de acord.
În luna octombrie, întors în Budapesta, Ferenczi îi scrie lui Groddeck „îmi este teamă că
pacienții încearcă la propriu să mă copleșească”. La Congresul de la Oxford din august, el
a introdus noțiunile de scindare psihotică și disociere, pentru care s-a arătat dator
„descoperirilor făcute de către colega noastră, Elizabeth Severn, pe care ea mi le-a
comunicat personal”.
În iunie, 1930, condiția lui Elizabeth s-a deteriorat: cădea în come periodice și nu se
putea îngriji singură”. Îngrijorat, Ferenczi o internează într-un sanatoriu de lângă
Budapesta. El o cheamă și pe fiica ei pentru a o îngriji. El s-a oferit să renunțe la
onorariul lui, dacă acest lucru o ajuta pe ea să rămână în Budapesta. Margaret a răspuns
imediat și a rămas timp de patru luni în Budapesta.
În timp ce Severn se afla în această stare, Ferenczi i-a scris lui Goddeck despre propria
lui stare care se agrava, analiza cu Elizabeth fiind responsabilă în parte pentru această
deteriorare. Mai târziu în acel an, în data de 21 decembrie, aflându-se într-o stare mai
optimistă, Ferenczi i-a scris din nou lui Goddeck:
”Principala mea pacientă, regina, îmi consumă zilnic 4 sau 5 ore din timpul meu. Deși
este epuizant acest demers, merită făcut și cred că în scurt timp voi putea fi în sfârșit în
postura de a anunța ce înseamnă o analiză completă.”
(Încerca oare el să o vindece pe Elizabeth ca să îi dovedească lui Freud și întregii
comunități psihanalitice că viziunea lui legată de tehnică dădea randament, și să-i
convingă că trauma reprezenta de fapt factorul cauzal al nevrozei?)
În lucrarea sa, ”Analiza copilului în analiza adultului”, Ferenczi o creditează din nou pe
Severn, de data aceasta adăugând o corectură perceptibilă analizei sale tehnice: „Severn a
spus că eu câteodată deranjez producția spontană de fantasme cu întrebările și
răspunsurile mele. Ea crede că ar trebui să folosesc întrebări simple în locul afirmațiilor”.
Severn însăși a pretins mai târziu că ea a stat la baza tehniciii terapeutice pe care el și-a
bazat principiul relaxării.
Analiza mutuală
Undeva în 1929-1930, Severn i-a cerut lui Ferenczi să o lase să îl analizeze și ea pe el.
Chiar și cu eforturile lui supraomenești, analiza ei stagna în ultimii 2 ani. Ea i-a spus lui
Ferenczi că el ascundea sentimente negative - ură și furie - față de ea, lucru care îi bloca
ei analiza. Până când ea nu va analiza acele emoții negative ale lui, spunea ea, analiza va
rămâne într-un impas. Ferenczi a rezistat acestor presiuni timp de un an, după care a fost
de acord să se supună analizei ei.
Aflat pe canapea, în ianuarie 1932, luna în care a început să scrie jurnalul clinic, Ferenczi
a admis că ”am urât pacienta, în ciuda prieteniei pe care o afișam”. Pregătit pentru ce era
mai rău, el a fost surprins de reacția ei: „primul torent de afecte al pacientei (dorința de a
muri, noțiuni legate de suicid, fuga) a fost urmat, în mod remarcabil, de un relativ progres
în travaliul analitic: atenția devine mai liberă de fantasme exagerate. În mod curios, acest
lucru a avut un efect de calmare asupra pacientei, care s-a simțit validată.
El s-a simțit umilit, temător, și expus de autodezvăluirile lui; cu toate acestea, s-a simțit
intrigat de rezultatele pozitive:
„Rezultatul combinat al celor două analize este rezumat de pacientă: Cea mai mare
trauma a ta, Ferenczi, este distrugerea genitalității. A mea a fost mai severă: mi-am văzut
viața distrusă de un criminal nebun: mintea mea distrusă de otrăvuri și minimalizări
sugerate, corpul meu pângărit de cea mai urâtă mutilare, în cea mai nepotrivită perioadă,
ostracizarea dintr-o societate în care nimeni nu vrea să mă creadă inocentă, în final,
incidentul groaznic a ultimei experiențe de a fi omorâtă.”
În dialogul inconștientelor lor, așa cum el l-a numit, granițele dintre cei doi au fost
estompate și chiar șterse în unele momente. „este ca și cum două jumătăți s-au unit pentru
a forma un suflet întreg”, spunea el. În această confuzie analitică a limbilor, mutualitatea
a scos în evidență chiar și cele mai adânci traume. El credea că acest lucru poate duce la
un deznodământ terapeutic. A scris:
„Ceea ce Severn a descoperit despre analist trebuie să o considere ca pe o reflectare
distantă a propriilor ei suferințe, și dacă acest lucru reușește, atunci dezintegrarea ei
trecută și tendința ei de a proiecta nebunia vor fi de fapt inversate mutual.”
Acest experiment a fost paradoxal - pe de-o parte e o idee îndrăzneață, dar în același timp
este posibil să fii fost o eroare clinică.
Rămâne o enigmă și poate fi privită din mai multe perspective. De exemplu, Freud a scris
că Ferenczi s-a simțit salvat de analiza făcută de Severn.
Pentru Ferenczi, ea a avut succes acolo unde Freud a eșuat. Dar până în ce punct a căzut
Ferenczi sub vraja ei? A fost el atât de împovărat de puterea și de patologia ei, încât și-a
pierdut detașarea clinică? Prin eșuarea ei de a interpreta și prin acceptarea cerinței ei, i-a
subminat el analiza? În ce grad i-a influențat ea credința, conform căreia propriile ei
traume adânc înrădăcinate erau sursa suferinței lui psihice? În final, se poate spune că
pentru cei doi analiza reciprocă a fost în același timp și un succes, și un eșec.
Finalul
Scrisorile pe care Elizabeth i le-a trimis fiicei ei sugerează că spre final, cei doi au
întâmpinat dificultăți. Spre toamna lui 1932, el era bolnav de anemie pernicioasă.
El a atribuit această boală surmenajului, dar și dezamăgirii cauzate de Freud. Severn se
afla și ea într-o situație disperată. Nu mai avea bani, suferea de stări emoționale extreme,
ce au survenit ca reacție la retragerea lui Ferenczi pentru ca el să-și conserve sănătatea și
așa șubrezită.
Ea suferea și pentru că credea că Ferenczi evita subiectul încheierii analizei ei, și al
iminentei plecări a ei din Budapesta.
Confuzia ei a fost sporită de cerința lui Ferenczi ca ea să țină analiza făcută lui secretă.
În același timp, ea a spus că își dorește ca ea să se declare vindecată de analiza lui.
La finalul lunii februarie, 1933, ea și-a luat pentru ultima dată la revedere de la el și s-a
urcat în trenul către Paris pentru a locui la fiica ei, care era balerină. Nu avea să îl mai
vadă pe Ferenczi niciodată.
Atunci când a ajuns la Paris, era într-o stare psihică și fizică atât de gravă, încât Margaret
i-a trimis o scrisoare de protest lui Ferenczi. Dar el era deja țintuit la pat și era prea slăbit
ca să îi mai poată răspunde. În data de 22 mai 1933, el a murit la Budapesta.
După Ferenczi
Nu se știe ce impact a avut moartea lui asupra ei. În orice caz, pe la jumătatea lunii iunie,
ea a fost suficient de puternică încât să plece la Londra, unde și-a revenit și și-a reluat
practica.
Cea de-a treia carte a ei, „Descoperirea Selfului”, începută în 1932 la Budapesta, a fost
publicată în 1933. Tonul cărții este lucid pentru un scriitor care a fost atât de tulburat de
boala psihică. Ea încearcă să combine în această carte abordarea psihoterapeutică
timpurie a ei, cu influențe din propria ei analiză. Îl menționează de câteva ori pe Ferenczi,
și unele capitole pot fi văzute ca fiind caracterizate de unele din articolele lui. Ea își
demonstrează solidaritatea cu opiniile lui. În interpretarea cazurilor ei, ea pune accent pe
recunoașterea semnificației traumelor din copilarie și necesitatea de a le repeta în analiză,
ca o experiență emoțională corectivă.
Nu în mod surprinzător, comentariile ei legate de disociere și de personalitate multiplă au
amprenta experienței directe.
Ea elimină influența fantasmei, spunând că anumite evenimente tulburătoare, precum
coșmarurile, reflectă „lucruri uitate” - traume reale din trecut.
Chiar dacă pare determinată în a-și convinge cititorul de rolul exclusiv al realității externe
în cadrul traumei psihice, ea nu poate să elimine cu totul fantasma din această ecuație.
„Vreau să fac o distincție între cele două tipuri de realități, admițând existența unei
realități psihice.”
„Experiența m-a convis că pacientul nu inventează, ci spune întotdeauna adevărul, chiar
dacă într-o formă distorsionată, și mai tot timpul ceea ce spune este din cauza unei răni
severe și specifice, care i-a fost cauzată atunci când era tânăr și neajutorat.”
Cartea ei a avut un impact minor. Pe tot parcursul vieții s-a ținut la distanță de mediile
psihanalitice, a călătorit între Anglia și SUA, predând cursuri pe teme ca „Ce este rana
psihică?” și „Catharsisul mental - un mijloc de vindecare”.
În 1939, ea pleacă în New York, unde va rămâne până la finalul vieții.
Ea a rămas izolată profesional din cauza lipsei acreditărilor, istoriei legate de
instabilitatea emoțională, dar și din cauza controversei legate de influența ei asupra lui
Ferenczi.
În anii 1940, a scris ultima ei carte, care a rămas nepublicată. A continuat să practice în
NY până la moartea ei, în 1959. Ea moare la vârsta de 79 de ani din cauza unei leucemii.
Severn în literatură
Elizabeth Severn face parte din categoria acelor pacienți care au avut o influență foarte
mare la dezvoltarea psihanalizei. Până în prezent, ea a fost o figura misterioasă în
literatura psihanalitică.
1957 Clara Thomson, pacientă și elevă a lui Ferenczi îi scrie lui Erich Fromm:
„În februarie 1933, Ferenczi a avut curajul să renunțe la o pacientă care l-a hărțuit ani de-
a rândul. Elizabeth Severn este una dintre cele mai distructive femei pe care le cunosc și
nu e nicio îndoială că Ferenczi se temea de ea.”
„A fost un experiment de mare amploare - probabil că primul de acest gen din istoria
psihanalizei. Pacienta beneficia de cât timp dorea din partea lui Ferenczi.”
„Unii analiști nu pot rezista tentației, în special dacă vine de la un pacient care merită.”
„Pacienta, o femeie talentată, dar profund tulburată, a beneficiat de o îmbunătățire
considerabilă a stării ei, dar nu a putut fi considerată vindecată.”
Jeffrey Mason este persoana care o scoate din umbră pe Elizabeth Severn:
El scoate în evidență „rolul major pe care ea l-a avut în dezvoltarea ideilor lui Ferenczi” -
întoarcerea lui la teoria traumei.
Mason susține că autodezvăluirile lui Ferenczi au determinat pacienții lui să înceapă să
vorbească despre traumele lor reale din copilarie. Este posibil ca Elizabeth să fii fost
prima persoană care să aprindă interesul lui Ferenczi pentru traumele reale.
„Cazul RN este, după părerea mea, un caz de referință, un punct de cotitură major în
evoluția psihanalizei. Își are locul lângă celelalte bine-cunoscute, dar eșuate cazuri din
istoria psihanalizei - cazul lui Breuer, Anna O., și cazul lui Freud, Dora; toate trei
psihoterapii, deși în legatură cu anumite aspecte clinice ele reprezintă niște eșecuri, ele
sunt puncte de referință pentru conceptele centrale ale psihanalizei contemporane. În
cazul Annei O. - teoria stării hipnoide, în cazul Dorei – transferul, și în cazul RN -
contratransferul.”
Concluzii
Relația dintre cei doi a fost complexă și problematică. Încercările ei disperate de a-și
recupera o identitate dintr-un self fragmentat de către unele întâmplări marcante din viața
ei, l-au determinat pe Ferenczi să riște un experiment tehnic radical, care a dat naștere
descoperirii unui material care probabil ar fi rămas indisponibil dacă era aplicată metoda
clasică psihanalitică.
Insighturile ce au rezultat de aici au fost o primă sursă pentru teoria lui Ferenczi legată de
dinamica traumei sexuale: șocul inițial, negarea (de către adult), identificarea cu
agresorul, fragmentarea, amnezia, și memoria corporală.
Cazul ei continuă să ofere insighturi semnificative legate de subiecte ce țin de teorie și de
clinică, în legătură cu abuzul, regresia, disocierea, și personalitatea multiplă, ca și
recuperarea traumei timpurii.
El a scos în evidență că este importantă nu doar amintirea, ci și retrăirea traumei în cadrul
relației analitice. A subliniat importanța acestei relații și potențialul ei în a produce
schimbare. El s-a referit la importanța personalității analistului în terapie.
A subliniat ideea conform căreia rezistențele pacientului și stagnările în analiză pot fi
dovezi ale existenței contratransferului.
A anticipat studiile ce au urmat referitore la rolul subiectivității analistului și beneficiile
și riscurile interpretării contratransferului și autodezvăluirilor.
La Congresul de la Wiesbaden, în 1932, și-a prezentat lucrarea revoluționară: ”Confuzia
limbilor între adult și copil”, ce conține unele idei relevate de travaliul lui analitic cu
Elizabeth Severn.
El acuza psihanaliza că pune prea mare accent pe fantasmă, și afirma că trauma sexuală
este cauza principală e nevrozelor. Lucrarea i-a fost refuzată, 9 luni mai târziu el a murit.
Cum o putem privi pe Elizabeth astăzi? Așa cum Ferenczi însuși a remarcat, ea a fost o
pacientă periculoasă, o persoană potențial distructivă, ale cărei cerințe psihologice fără
îndoială că l-au consumat.
În retrospectivă, se poate afirma că gradul lui de receptivitate la starea ei emoțională
instabilă a fost probabil din punct de vedere clinic lipsită de înțelepciune, chiar naivă.
Este evident faptul că i-a afectat starea lui mentala și echilibrul emoțional, și fără îndoială
că a contribuit la surmenajul lui.
În mod paradoxal, Elizabeth era de asemenea o persoană puternică, intuitivă, și un
pacient care avea deja experiența clinică, era colega și profesoara lui. A fost catalizatorul
unui număr de insighturi și inovații revoluționare. Ironic, ceea ce a spus Freud despre ea
este corect. Ea a fost geniul malefic al lui Ferenczi.